Compasiune, dezinteres și iubire (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

„…Ce s-a-ntâmplat cu noi?/Ce s-a-ntâmplat cu sufletele noastre ?/Ne-am abrutizat!/Instinctelor primare ne-am încredințat:/cinismului, brutalității, promiscuității./Trăim fără iubire, vai nouă! /Uităm că zilele ne sunt atât de puține, /c-ar trebui în fiecare clipă /să iubim orice și pe oricine! ” ( Din volumul de versuri „Închin acest pahar iubirii”)

Vavila Popovici – I raise this cup to love / Închin acest pahar iubirii (volum biling, română-engleză, publicat independent): „Închin acest pahar iubirii” – se confesează scriitoarea Vavila Popovici în titlul acestei noi cărţi de poezie bilingve (română-engleză). Este, de fapt, o indirectă invitaţie lansată elegant către cititori, aceştia fiind părţi importante în rotundul iubirilor autoarei. Ea însăşi argumentându-şi această sublimă stare: „Dar am fost un biet poet / şi am vrut să amintesc oamenilor / că cel mai frumos dar lăsat / sunt gândurile celor ce în cuvinte / lumea o străbat”. Şi din poeziile cuprinse în această carte cititorul poate înţelege un lucru esenţial în definirea personalităţii unui creator. Nu doar apartenenţa prin naştere, ci şi cultura asimilată de-a lungul unei vieţi rodnice, dar mai ales comuniunea de gând şi de simţire – toate acestea întruchipând harul şi darul scriitorului, ofrandă generoasă către iubitorii de carte. (…) Pentru că nu vreau să fiu bănuit că urmăresc ducerea în ispită a cititorilor, lăudând această carte, care merită toate laudele, remarc doar faptul că poeziile dintre tartajele ei sunt suficientă ispită. Închei cu atenţionarea pe care o veţi putea găsi în una din aceste poezii: „Suferinţa se sprijină pe gardul iubirii / (…) n-o lăsa să treacă de gard, / să intre în ograda fiinţei tale”. Eu unul fac acest lucru de mai multă vreme. Şi, slavă Domnului!… (extrase din cronica semnată de scriitorul Vasile Filip)

Compasiunea este sentimentul de înțelegere, de milă, compătimire față de suferința sau de nenorocirea cuiva. Înseamnă conectare, judecată, înțelegerea suferinței celuilalt. Cel lipsit de acest sentiment, este un om nemilos, lipsit de empatie, egoist. El refuză sau nu este în stare să intuiască realitatea, nu se identifică afectiv, este un om nepăsător; în golul sufletului său intră cu ușurință orgoliul, răutatea.
Compasiunea este considerată ca fiind una dintre cele mai mari virtuți ale omului. Cuvântul este similar cu „milă”, pomenit de nenumărate ori în Biblie. În momentele de deznădejde implorăm și strigăm în rugăciunile noastre: „Doamne, fie-Ți milă de mine!”, sau, „Doamne, fie-ți milă de noi!”. Sfântul Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie folositoare, în sensul că nu trebuie „să iubim doar cu vorba, ci cu fapta și cu adevărul”.

Amintesc situația din România acestor zile, când s-au produs crime, violuri, tâlhării în lanț, în urma punerii în libertate a sute de persoane aflate după gratii, prin acordarea beneficiilor compensatorii prevăzute în legea 169/2017. Nepăsarea, lipsa de profesionalism a conducătorilor, cinismul, lipsa lor de umanitate, de compasiune față de concetățenii lor – victime – au ieșit la iveală prin judecata viciată, crudă, asupra faptele întâmplate, deoarece în loc de a lua măsuri urgente pentru stoparea efectelor aplicării legii, au pierdut timp căutând vinovații elaborării legii, pentru a se dezvinovăți, a arunca vina asupra lor.

Li s-a dat posibilitatea hoților, violatorilor și criminalilor să recidiveze la puțin timp după eliberarea din închisori. Aceștia, năuciți, de îndată ce au ieșit din închisori, nu au știu ce să facă cu libertatea lor. Libertatea trebuie gestionată, dar nimeni nu-i îndrumă, nimeni nu-i ajută. „Flămânzi și goi, făr-adăpost” își folosesc ultimele puteri fizice în scopuri distructive: crime, furturi, violuri. Prima întrebare ar fi de ce se dedau oamenii la numeroase infracțiuni? O dată pedepsiți, ai zice că nu mai au gândurile de altădată, de a se îmbogățească cât mai repede cu putință, de a fura cât mai mult și de a munci cât mai puțin, de a avea salarii și averi cât mai mari sau, dacă-i posibil chiar să nu mai muncească dar să fie plătiți, obicei dobândit din comunism, când un prieten activist de partid te sfătuia: „Nu fii fraier, fă-te doar că muncești!”

Și totuși tâlharii care au fost pedepsiți în ultimii ani, ies din închisori cu gustul amplificat al furtului, al crimei, al violului, fiindcă guvernanților – majoritatea hoți și ei – nu le-a păsat de soarta deținuților, de faptul că au condiții inumane, că nu se ocupă nimeni de sufletele lor, de curățirea păcatelor săvârșite; nu s-a gândit nimeni că ei sunt oameni care nu trebuie pierduți definitiv pentru societate, că este nevoie de a-i pregăti pentru a putea fi reintegrați la ieșirea din închisori. Și în acest mod toți cei eliberați s-au considerat nevinovați, niciunul nu și-a recunoscut vina, niciunul nu s-a căit, fiindcă „Dacă totuși păcatul a fost săvârșit, e nevoie de căință din partea celui căzut”, ne învață tot Biblia.

S-au succedat o mulțime de modificări ale legilor în ultimii ani, dar nu s-a realizat nimic din cerințele CEDO care erau și sunt obligatorii, din câte am înțeles. Iar Recursul compensatoriu din Legea 169/2017 (lege care se aplică retroactiv, începând cu 24 iulie 2012) a fost fals prezentat publicului ca o măsură reparatorie impusă de CEDO.
Cel eliberat se poate prezenta mai repede decât în mod normal în fața instanței de judecată, care poate dispune eliberarea condiționată. Deși codul penal prevede, în art. 99-100, că eliberarea condiționată poate fi dispusă doar dacă „instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate”, instanțele de judecată au acționat superficial, nu au examinat cu atenție și răbdare fiecare caz de eliberare condiționată. Astfel s-a ajuns la situația în care au fost eliberați și condamnații care nu s-au îndreptat și nu se puteau reintegra în societate în acel moment. Atât eliberarea la termen, mult prea grăbită în urma adoptării legii „recursului compensatoriu“, cât și eliberarea condiționată a unor condamnați care nu s-au îndreptat și nu se pot reintegra, excese stimulate și motivate de faptul că nu există suficiente spații de detenție, nu au făcut decât să încurajeze fenomenul infracțional.

Aceste eliberări induc ideea că se poate scăpa mai ușor după comiterea de infracțiuni, oricât de grave ar fi ele. Astfel se poate ajunge la comiterea de noi infracțiuni, din ce în ce mai grave, la noi victime ale noilor infracțiuni și, în cele din urmă, la reîntoarcerea în penitenciare a celor care au fost eliberați cu prea mare ușurință, fără ca ei să se fi îndreptat și să se poată reintegra în societate. Este foarte posibil ca penitenciarele să se reaglomereze, ca efect al acestei goliri grăbite, puțin gândite. Ceea ce se și întâmplă în momentul de față. Faptul că închisorile sunt neîncăpătoare se putea soluționa prin construirea de noi închisori, și nu prin eliberarea deținuților, așa la grămadă, acțiune care s-a dovedit a fi creat pericole pentru siguranța, viața, sănătatea și integritatea bunurilor cetățenilor. Legea elaborată favorizează infractorii și defavorizează cetățenii.

Astfel, populația plătește cu viața, sănătatea sau cu bunuri, pentru lipsa de judecată, nepăsarea și cel mai important, pentru lipsa de compasiune față de victimele acestor criminali ieșiți din închisori. Dreptul la viață, dreptul la protecția proprietății sunt și ele drepturi prevăzute și garantate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate renunța la aceste drepturi fundamentale, sub pretextul respectării altor drepturi. Întotdeauna trebuie păstrat un echilibru, având grijă pentru viața membrilor societății. Dacă s-a ales, din comoditate și lipsă de interes/nepăsare varianta eliberării unui număr mare din închisori pentru rezolvarea problemei supraaglomerării, eliberarea ar fi trebuit să fie bine controlată, să fie eliberate persoanele care prezentau un pericol mai mic pentru societate, și nicidecum a celor condamnați pentru infracțiuni comise cu violență. În scurt timp, iată, s-au produs delicte a celor eliberați precum: crime, tâlhări, violuri.

Găsesc scris într-un ziar: „Că actuala conducere a țării duce Romania în prăpastie economică, este o realitate. Dar să elibereze 13.000 de deținuți de drept comun, ajunși în închisoare pentru crime, violuri și care, la scurt timp de la eliberare, au comis aceleași gen de infracțiuni, depășește orice putere de înțelegere. Ministrul justiției, Tudorel Toader și actuala coaliție au provocat și provoacă traume îngrozitoare propriilor cetățeni, sunt autorii morali ai crimelor și violurilor din ultimele luni. Posibil că au provocat drame și celor care i-au votat, ceea ce îi vor face să se gândească de multe ori înainte de a pune votul în urnă”.

Sociologul, tânărul băcăuan Valeriu Ștefănescu, în eseul său „Simțul moral românesc” afirmă că „societatea românească a fost îngenunchiată de către o continuă stare de criză: de la criza existențială până la cea spirituală”. Are dreptate! Din criză în criză, aș zice, în prezent – un melanj de crize…
Legea ar trebui urgent abrogată și începută, tot urgent, construirea de noi locuri de detenție, pentru deținuți. De asemenea, guvernul va trebui să se ocupe de educația celor eliberați, de a le oferi locuri de muncă. Dar, în loc să se ocupe de această problemă în prezent prost gestionată, pentru remedierea ei pe cât posibil, guvernul – revin cu aprecierea – din cinism și auto-apărare, distorsionează calea, caută vinovații acestor crime, fără să compătimească victimele criminalilor. Este desigur o manipulare grosolană, insinuându-se o „vinovăție generalizată”, după cum nota scriitorul Petre Barbu, în ziarul „Adevărul”: „Campaniile derulate de adunătura de derbedei condusă de Liviu Dragnea au la bază manualul de manipulare și intoxicare al fostei Securități…”.
Miercuri, 16 ianuarie 2019, ministrul justiției a făcut o declarație despre recursul compensatoriu, precizând că legea a fost susținută și votată de PNL, USR, UDMR, iar Președintele Țării a promulgat legea fără să o atace la Curtea Constituțională.
Da! Vina generalizată este o metodă clasică de a disipa responsabilitatea și a împrăștia tuturor sentimentul de complicitate. Cât despre propriul lui dezinteres, faptul că a neglijat lucruri importante, ministrul Tudorel Toader nu a spus nimic. Despre compasiune – nimic. Și cine nu are această simțire, nu merită nici o fărâmă de respect.

Sindicaliștii din Administrația Penitenciarelor îl avertizează pe ministrul Justiției Tudorel Toader că infracțiunea de comunicare de informații false se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, acuzându-l pentru afirmația că autorul crimei de la Mediaș – uciderea tânărului de 25 de ani – nu a beneficiat de Legea recursului compensatoriu.
Președintele Klaus Iohannis a declarat în aceeași zi, referitor la Legea recursului compensatoriu, că siguranța cetățeanului nu este negociabilă, iar soluția nu este căutarea unui vinovat.
În tot acest scenariu sumbru, reprezentanții partidului conducător și ai guvernului au acționat cu cinism și lipsă de compasiune, de umanitate. Or, scopul omului pe această planetă este umanitatea, adică binele, adevărul și iubirea. Ura, acționarea după bunul plac – opuse iubirii – reprezintă pericole pentru umanitate, iar omul care dispune de o putere mare, își permite să le folosească pentru a-i distruge pe ceilalți și pentru a-și atinge scopul egoist.

De ce s-a permis schilodirea legilor justiției? Nu s-a putut opune nimeni puterii? De ce nu s-a acționat conform dreptății? Dar unde să găsești dreptatea, când dai de creiere spălate din tinerețe, ideologizate în sensul obedienței față de politicienii neo-comuniști ai țării, guvernanți care se perindă și care nu văd interesele țării, ci alunecă perfid pe căi periculoase și dezastruoase pentru țară?
Când rigla le este strâmbă, cum să traseze ei, puternicii zilei, o linie dreaptă?