Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, încheiat la finalizarea războiului ruso-otoman din 1768-1774, Rusia și-a legalizat rolul de protectoare a creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, permițând „frățește” sultanului otoman dreptul de a-i proteja pe credincioșii musulmani din Rusia, inclusiv pe cei din Hanatului Crimeii, la acea vreme devenit, cu ajutor rusesc, „independent”. Dacă rușii au încercat să profite de aceste prevederi ale tratatului, intervenind pentru creștinii din Imperiul Otoman și turcii au încercat să plătească cu aceeași măsură, considerându-se îndreptățiți să intervină în ceea ce s-ar numi acum, „afacerile interne” ale Hanatului Crimeii. Războiul civil din Crimeea s-a datorat ingerințelor armate repetate, atât ale rușilor, cât și ale turcilor, pentru a-și promova protejații la conducerea Hanatului. Luptele s-au dus cu sorți schimbători dar, în 1783 Ecaterina a II-a a hotărât să lichideze starea de nesiguranță, pur și simplu prin anexarea Hanatului, chiar dacă astfel se încălcau grosolan prevederile Tratatului de la Kuciuk-Kainargi. După ce Crimeea a fost grecească vreme de o mie de ani și tătărască pentru următoarea jumătate de mileniu, începând din 1783 peninsula a intrat sub stăpânire rusească, în baza unui act administrativ emis de împărăteasa Ecaterina a II-a.
Responsabil de integrarea în Imperiul Rusiei a noii provincii Taurida, inclusă în gubernia Novorossiya (Noua Rusie), a fost Grigori Potemkim, favoritul împărătesei, motiv pentru care a acesta a căpătat cognomenul de Tauricheski. Potemkim a reușit în scurt timp să construiască orașul Sevastopol, care, deși nu avea rădăcini grecești, a primit un nume grecesc (gr. sebastos-venerabil, echivalent cu latinul Augustus), în onoarea împărătesei Ecaterina a II-a (Augusta) și ca urmare a slăbiciunii ei pentru cultura greacă.
În mai și iunie 1787 împărăteasa a vizitat Crimeea și Sevastopolul însoțită de împăratul austriac Iosif al II-lea și regele Poloniei, fiind convinsă de anturajul său că flota rusă de la Sevastopol poate ajunge în 30 de ore la Constantinopol. Mai impresionat de cele văzute a fost Iosif al II-lea, care a realizat iminența războiului cu turcii și posibila victorie rusească, fapt care l-a determinat să păstreze alianța cu Ecaterina a II-a în vederea înfrângerii turcilor, oarecum în disonanță cu politica anterioară a mamei sale, împărăteasa Maria-Tereza. Vizita celor doi împărați în teritoriile abia cucerite a inflamat și mai mult spiritele la Constantinopol, astfel că Imperiul Otoman a solicitat în principal retragerea rușilor din Crimeea și din Georgia, iar absența unui răspuns a dus la declanșarea războiului, în 1787. Mai mult sau mai puțin tacit, turcii au fost încurajați în demersul lor de Prusia, Anglia și Suedia. Anul următor a intrat în război Imperiul Habsburgic, de partea rușilor. Efortul principal de război al rușilor, comandați de Grigori Potemkim, s-a îndreptat spre zona Mării Negre, astfel că în 1788, armata rusă reușește cucerirea Oceakovului, fortăreața situată la vărsarea Niprului în mare.
Sub comanda lui Fiodor Ușakov, flota rusă din Marea Neagră a obținut victorii importante împotriva flotei otomane, portul Sevastopol fiind o bază navală esențială în acest război. În bătălia de la Kerci (1790) navele ruse au reușit să respingă tentativele otomane de a pătrunde în Marea Azov și Crimeea, întărind controlul rus asupra regiunii, pentru ca mai apoi, prin victoria de la Tendra, nord-vest de Crimeea, să se consolideze supremația navală rusă în Marea Neagră. Bătălia de la Caliacra(1791), desfășurată mai la sud, în apropierea Capului Caliacra din actuala Bulgarie, a fost apogeul campaniei maritime, înregistrându-se victoria decisivă a rușilor asupra otomanilor. Pe fondul acestor victorii navale, armata rusă a continuat cu succes ofensiva în Dobrogea, astfel că ceea ce și-au dorit otomanii prin declanșarea acestui război, respectiv Crimeea și Yedisan, au fost definitiv pierdute. S-a dovedit, încă o dată, că peninsula Crimeea „merită” un război pentru că Rusia a obținut, prin Pacea de la Iași (1792), recunoașterea suveranității asupra Crimeei. După conflictul din 1787-1792, instalarea rușilor în peninsula a devenit irevocabilă, iar flota rusă la Marea Neagră s-a transformat repede într-una de prim rang.
Următoarele războaie ruso-otomane, precum cel din 1806-1812 sau 1828-1829 nu au afectat Crimeea, dovadă a faptului că peninsula era stăpânită ferm de Imperiul Țarist. Crimeea a fost folosită ca bază militară și navală, utilă pentru aprovizionarea trupelor ruse și pentru controlul navigației în Marea Neagră. Deși departe de linia frontului, grecii crimeeni au jucat un rol important în mișcarea de renaștere națională greacă din secolul al XIX-lea, în special în contextul relațiilor ruso-otomane. Mișcarea secretă Filiki Eteria, fondată în 1814 la Odesa, a fost organizată de greci din diaspora rusă, în special din rândurile comercianților și intelectualilor care trăiau în Crimeea, Odessa și Mariupol. Voluntari greci din Crimeea au participat la expediția condusă de Alexandru Ipsilanti în Moldova și Țara Românească (1821), alții au luptat în Grecia propriu-zisă în timpul războiului de independență.
În 1850, bazându-se pe influența sa la Constantinopol, Franța a solicitat drepturi sporite pentru credincioșii catolici în cazul Locurilor Sfinte aflate sub stăpânire turcească, ceea ce aducea prejudicii Bisericii Ortodoxe, a cărei întâietate se dorea de necontestat, urmare a numărului mare de pelerini ortodocși și a influenței crescânde a rușilor în Imperiul Otoman, după Tratatul de la Kuciuk Kainargi. Rusia a supralicitat, solicitând dreptul de a proteja nu doar Locurile Sfinte, ci și pe toți supușii ortodocși ai Imperiului Otoman. O astfel de solicitare, de neacceptat pentru turci, a constituit deasemenea un semnal de alarmă pentru Imperiul Austriac, ce stăpânea și el popoare slave, unele din ele ortodoxe, ușor de influențat de către propaganda rusească. Refuzul turcilor, încurajat de Al Doilea Imperiu Francez și Imperiul Britanic, a fost urmat de ocuparea de către ruși a Principatelor, fără a exista vreo declarație de război. Trasând un semn de egalitate între Țările Române și coloniile puterilor europene, Nicolae I a pretins, pentru opinia publică occidentală, că ocuparea Principatelor nu va duce la deteriorarea echilibrului european, invocând că nici Rusia nu s-a opus la cucerirea Algeriei de către Franța sau a vreunui principat indian, de către Anglia.
Ultimatumul turcilor privitor la evacuarea Principatelor nu a fost luat în considerare, prin urmare, în octombrie 1853, Imperiul Otoman a declarat război rușilor. Masacrarea flotei turcești la Sinope, în noiembrie 1853, a transformat flota rusă în stăpâna Mării Negre, cu posibilitarea atacării imediate a Constantinopolului. Interesele strategice, dar și inflamarea opiniei publice occidentale, au determinat ca, începând cu ianuarie 1854, flota franco-britanică să își facă apariția în Marea Neagră. O nouă solicitare a Angliei și Franței privind retragerea tuturor navelor rusești din Marea Neagră la Sevastopol și evacuarea Principatelor ocupate, respinsă de ruși, s-a soldat cu declararea războiului împotriva Rusiei, de către Anglia și Franța, în martie 1854, și mai apoi, în ianuarie 1855, de regatul Sardinia-Piemont. Austria și Prusia, neimplicate în război, dar având interese în zonă, au solicitat și ele retragerea rușilor din Principate. Pentru a evita întărirea coaliției antirusești prin intervenția Imperiului Austriac, rușii s-au retras în august 1854 din Principate, acestea fiind imediat ocupate de austrieci.
Urmare a retragerii rușilor, concentrarea de forțe anglo-franceză aflată la Varna s-a îndreptat către Sevastopol, baza navală rusească considerată pe drept, cheia Mării Negre. Atacul amfibiu care a urmat s-a prelungit, urmare a determinării rușilor de a apăra acest port. În locul strategiei care le adusese succesul în războiul napoleonian și anume aceea de a se retrage în fața unor forțe superioare numeric și ca înzestrare, lăsând ca acestea să se epuizeze datorită greutăților de aprovizionare, rușii au intrat în jocul aliaților, fără a ține cont de superioritatea navală a acestora care le-a permis să susțină un conflict desfășurat în apropierea țărmurilor. Rușii și-au scufundat corăbiile pentru a împiedica accesul în port, tunurile acestora au fost debarcate pe uscat, iar marinarii au fost folosiți ca infanteriști.
Asediul Sevastopolului a fost cea mai importantă acţiune militară din timpul războiului Crimeii, acesta întinzându-se pe durata unui an. Pentru a slăbi Imperiul Rusiei, au existat incursiuni aliate în Marea Azov, pentru cucerirea Tagarongului, în Marea Neagră, pentru anihilarea fortărețelor Kinburn și Oceakov, în Marea Baltică, pentru distrugerea fortărețelor Sveaborg și Bomarsund, în Marea Albă, vizând portul Arhangelsk, chiar și în Kamceatka. Aceste atacuri au coincis oarecum cu cele întreprinse în cursul războiului civil din Rusia, în cursul anului 1918, de foștii aliați ai Rusiei din primul război mondial, care au ocupat porturile Murmansk, Arhangelsk, Odessa, Vladivostok, cu scopul declarat de a proteja de ”roșii” depozitele în care erau stocate armamentul și muniția trimise inițial pentru sprijinirea armatei ruse în războiul dus împotriva Puterilor Centrale.
Într-un final, în septembrie 1855, Sevastopolul a fost cucerit, iar moartea țarului Nicolae I, anterioară căderii orașului, a slăbit dorința Rusiei de a lupta astfel că Alexandru al II-lea, succesorul lui Nicolae I, a demarat negocierile de pace. Între politica franceză de menajare a Rusiei și cea britanică de pedepsire a acesteia s-a ajuns la compromisul reprezentat de o inițiativă austriacă ce prevedea cedarea către Moldova a sudului Basarabiei, respectiv a celor trei județe, Bolgrad, Ismail și Cahul, astfel încât Rusia să fie îndepărtată de la Dunăre, asigurându-se astfel libera circulație pe fluviu. Delta Dunării și Insula Șerpilor, atribuite inițial Moldovei, au fost retrocedate până la urmă Imperiului Otoman, iar Crimeea rămânea Imperiului Rusiei. În Marea Neagră, a fost interzisă prezența navelor de război și construirea fortificațiilor în zona de țărm, aparent o măsură echitabilă, interdicția adresându-se atât turcilor cât și rușilor. De fapt, dată fiind prezența flotei turcești în Marmara și accesul rapid al acesteia prin Strâmtori, prevederea lovea exclusiv în interesele rusești. Războiul Crimeei, desfășurat la o perioadă scurtă după invazia franceză din 1812, a întărit percepția rusească că țările occidentale, neortodoxe, ba chiar aliate cu turcii musulmani, sunt ”agresoare” ale Maicii Rusia, apărătoare a dreptei credințe. Aceeași victimizare a Maicii Rusia a făcut parte cu succes din retorica lui Stalin, a conducerii sovietice de mai târziu și, acum, a lui Putin.
În timpul Primului Război Mondial, cu linia frontului în această parte de Europă stabilizată pe teritoriul României, Crimeea a fost ferită de distrugeri, rămânând în stăpânire rusească. Revoluțiile din februarie și octombrie 1917 au dus până la urmă la ieșirea Rusiei din război. Drept urmare, armatele Puterilor Centrale au avansat rapid în Ucraina, punându-i pe fugă pe bolșevici, reușind să ocupe Kievul și Crimeea, acolo unde, în decembrie 1917, tătarii constituiseră Republica Populară Crimeea. Sub ocupația Puterilor Centrale, Republica Populară a Ucrainei a fost înlocuită de un Hatmanat condus de Pavlo Skoropadsky, membru al unei reputate familii căzăcești. Noul stat se dorea independent față de Rusia, dar era obligat să îndeplinească cerințele economice ale armatelor „eliberatoare” germane și austro-ungare. Sub Hatmanat, Crimeea ocupată de germani a fost pentru prima oară alipită Ucrainei, ca regiune autonomă! Ocuparea Crimeei, în 2014, a fost „justificată” de către ruși prin faptul că, dincolo de derapajul lui Hrușciov din 1954, peninsula nu a aparținut niciodată Ucrainei!
După retragerea germanilor și căderea Hatmanatului, pe fondul vidului de putere, bolșevicii au „întemeiat” la acea vreme noi și noi republici, precum Donețk-Krivoi Rog sau Taurida, în Crimeea și zona continentală apropiată. În peninsulă s-a instituit Republica Socialistă Sovietică Crimeea, avându-l în frunte pe fratele lui Lenin, Dmitri Ilici Ulianov. Aceasta a durat doar până în iulie 1919, când peninsula a fost cucerită de Armata Albă. În noiembrie 1920, cu frontiera de vest securizată, bolșevicii au avut mână liberă împotriva Armatei Albe a lui Wranghel, care mai stăpânea doar Crimeea. Ofensiva Armatei Roșii condusă de Mihail Frunze a determinat evacuarea pe mare a Albilor când, pe parcursul a trei zile, sub conducerea generalului Piotr Wrangel, mai bine de 140.000 persoane au fost îmbarcate și salvate, fiind transportate cu vase britanice spre Constantinopol. Cei aproximativ 50.000 de soldați și civili rămași în Crimeea au fost masacrați cu sânge rece, în ultimul și cel mai sângeros episod al Războiului Civil din Rusia.
În 1921 peninsula a fost încoporată în Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, ca Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimeea, cu retorica unei autonomii culturale pentru tătarii crimeeni, suprimată mai târziu. Regimul sovietic a impus, ca peste tot, colectivizarea forțată, deportări, persecutarea elitelor și represiuni împotriva minorităților, accentuând astfel schimbarea proporțiilor etnice. Agresiunea Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice declanșată la 22 iunie 1941, pe fondul succeselor inițiale, a transformat Crimeea în teatru de operațiuni. Foarte rapid, la finele lunii august 1941, germanii au ajuns la Nipru și s-au îndreptat spre est, spre Harkov, doar blocând accesul terestru în peninsulă. În viziunea lui Hitler, cucerirea Crimeei era importantă pentru a proteja zona petroliferă românească de aviația sovietică, de a avea o bază pentru cucerirea puțurilor de petrol din zona Caspicei și de a influența atitudinea Turciei, până atunci neutră în război.
În octombrie 1941, sub conducerea generalului von Manstein, germanii, sprijiniți și de armata română au atacat viguros pozițiile sovietice aflate în istmurile ce legau peninsula de continent. Ca și în cazul Războiului Crimeei, lupte grele s-au dat pentru cucerirea Sevastopolului, principala bază aero-navală a sovieticilor, începând cu luna decembrie. Împingerea Armatei Roșii spre strâmtoarea Kerci, la celălalt capăt al peninsulei, a fost anevoioasă din cauza lungimii zonei litoralului care a permis operațiuni amfibii rusești în spatele liniei frontului și activități ale partizanilor sovietici. În final, o operațiune magistrală organizată în mai 1942 de către von Manstein a dat peste cap forțele rusești, în pofida superiorității numerice a acestora, ducând la cucerirea portului Kerci și la izolarea forțelor rusești rămase în peninsulă. A urmat asedierea Sevastopolului, puternic fortificat și apărat de o garnizoană de 100.000 soldați. Până pe 4 iulie 1942 orașul a fost cucerit ceea ce a dus la încheierea ostilităților majore din Crimeea, rămânând ca efective mai reduse să continue activitățile antiinsurgente.
După ocuparea Crimeei de către Germania în toamna lui 1941, o parte a populației tătare a colaborat cu autoritățile naziste, motivele fiind variate: oportunism, supraviețuire sau constrângere. Unii tătari au făcut parte din poliția locală, din batalioanele auxiliare sau din administrația locală, alții au fost implicați în lupta împotriva partizanilor sovietici. Oarecum în oglindă, după dezastrul de la Stalingrad (februarie 1943) și eliberarea Ucrainei de Sud în toamna lui 1943, trupele germane și române din peninsulă au fost izolate de Armata Roșie aflată în ofensivă, aprovizionarea putându-se face doar pe mare. Din motivele descrise mai sus, Hitler a ordonat menținerea Crimeei cu orice preț, considerând-o o poziție strategică esențială. În aprilie 1944 sovieticii au declanșat atacul final, ocupând rapid cea mai mare parte a peninsulei, aliații germane-români fiind siliți să se retragă și să reziste la…Sevastopol. Pe parcursul a câtorva zile s-a reușit evacuarea, dezorganizată și a haotică, a doar aproximativ 80.000 de militari, restul în jur de 60.000 au fost uciși sau capturați. Flota româno-germană a fost grav afectată, cu numeroase nave scufundate, sovieticii câștigând controlul total asupra Crimeei și Mării Negre, consolidându-și astfel poziția pentru ofensivele ulterioare.
După recucerirea sa de către sovietici, în ceea ce acum este recunoscut ca fiind un genocid, regimul lui Stalin a ordonat deportarea tătarilor crimeeni, acuzați, în totalitate, de colaborare cu naziștii. În numai câteva zile, aproape 200.000 de tătari crimeeni au fost deportați în Asia Centrală, în special în Uzbekistan. Deportarea a fost brutală, iar aproape 40% dintre deportați au murit în primii ani din cauza foamei și bolilor. Această acțiune a schimbat radical demografia regiunii, mai ales că deportaților li s-a permis abia în anii ‘80 să revină la locurile de baștină! În 1654, la Pereiaslav, hatmanul Hmelnițki i-a jurat credință țarului Aleksei Romanov, prilej pentru istoricii ruși și sovietici de mai târziu de a vorbi despre acest episod ca fiind momentul reunirii a două popoare slave înfrățite. La trei sute de ani distanță, în 1954, Hrușciov a întreprins demersurile ca Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă să cedeze Crimeea către RSS Ucrainiană. Printre motivele enunțate, sărbătorirea tricentenarului reunificării și convergențele economice și culturale dintre Ucraina și Crimeea. De fapt, în lupta pentru putere ce a urmat morții lui Stalin, Hrușciov a vrut să-i câștige de partea sa pe comuniștii ucrainieni. Cedarea Crimeei a fost un cadou de nerefuzat pentru ucrainieni, în pofida faptului că mai mult de două treimi din populația peninsulei erau ruși, ale căror afinități, ținute în frâu în perioada comunistă, au fost resuscitate de Rusia în 2014…
În perioada „ucraineană” a Crimeei sovietice, peninsula a rămas o regiune rusificată masiv, ucrainenii fiind minoritari, mai prezenți în zonele rurale. Tătarii crimeeni, odată majoritari, au fost aproape absenți din statistici timp de decenii. Dacă la finele perioadei sovietice procentul minorității tătare din Crimeea era de 2%, în preajma anexării din 2014, pe fondul revenirii tătarilor strămutați din Asia Centrală, procentul acestora ajungea la 12-15%. Pentru început aceștia s-au confruntat cu dificultăți materiale și discriminări sociale, care au reprezentat cauza unor tensiuni cu populația rusească. În acest context, în Crimeea rușii au rămas totuși majoritari, localizați în principal în zonele urbane, chiar dacă procentul acestora a scăzut la mai puțin de 60% de total. Chiar în absența statisticilor, este evident că, prin plecarea voluntară a unei părți din populația ucraineană și sosirea noii administrații, anexarea din 2014 a inversat trendul de descreștere a rușilor din totalul populației.
După ce am prezentat mileniul de stăpânire grecească, cei mai bine de 500 de ani de dominație tătărască (în precedentele articole) și cele două veacuri de când Crimeea a devenit rusească, putem încerca un răspuns pentru întrebarea din titlu. Crimeea a fost a Greciei antice, a Hanatului tătar, a Imperiului Rus și a Ucrainei, deopotrivă! Ruinele grecești, aminitirile tătarilor, orașele rusești și apartenența la Ucraina sunt toate elemente definitorii ale Crimeei, asa cum este ea acum!
A căuta printre acești candidați, măcar un primus inter pares ar fi nedrept și periculos. Dacă ar fi să spunem că dreptul internațional ar da acum întâietate Ucrainei, ar bine să ne amintim că includerea în Imperiul Rusiei a Hanatului Crimeei în 1783 s-a făcut cu nerespectarea tratatelor în vigoare la acea dată, dar Pacea de la Iași, încheiată după conflictul din 1787-1792 a legalizat stăpânirea rusească asupra Crimeei! În aceeași logică, aranjamentele ce se vor realiza după încheierea actualului conflict ruso-ucrainean, s-ar putea să transforme Rusia…în beneficiara dreptului internațional! La fel, clamata majoritate rusească din Crimeea nu reprezintă un argument care să reziste din perspectiva istoriei, ci este mai degrabă o consecință actuală a deportărilor, a colonizării și a rescrierii forțate a memoriei, realizate într-o perioadă limitată de timp!
Un răspuns indirect, dar acoperitor, ne-a parvenit zilele trecute de la Forumul Economic din Sankt Petersburg-„Davosul rusesc”, acolo unde Vladimir Putin, vorbind despre situația din Ucraina, a apelat la o zicere atemporală: „Pământul pe care calcă un soldat rus este al nostru”. Ca să nu rămână în urmă, mai ieri, într-o acțiune greu de justificat din punct de vedere al cutumelor internaționale, SUA au bombardat locații din Iran. Cu gândul la Crimeea, dar și cu ceea ce se întâmplă în vremurile noastre, nu-mi rămâne decât să constat că, măcar în relațiile dintre state, „forța dreptății sau dreptatea forței?” se dovedește a fi o întrebare fără noimă și, mai degrabă, doar un nefericit joc de cuvinte…
Sebastian Cătănoiu (Inginer silvic, dr. în silvicultură, publicist, Parcul Natural Vânători Neamţ, Vânători Neamţ), Senior Editor (științific) al Jurnalului Bucureștiului
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
