Acasă Autori Articole adaugate de către Thomas CSINTA, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist (didactic, pedagogical and research scientific works)

Thomas CSINTA, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist (didactic, pedagogical and research scientific works)

394 ARTICOLE 8 COMENTARII
Fizician teoretician și matematician de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică,teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Este autor a peste 600 de lucrări (științifice) de investigații jurnalistice în domeniul marii criminalițăți (crimă organizată), care, în mai multe dosare criminale (de mare anvergură) au contribuit la restabilierea adevărului istoric. Motto preferat: „Pe mine mă puteţi arde, dar adevărul spuselor mele nu-l puteţi distruge. Secolele viitoare mă vor înţelege şi mă vor preţui” ! (Giordano Bruno-Filippo Bruno, erudit filozof, teolog, umanist, matematician, poet și teoretician al universului, italian, ars pe rug pe 17 februarie 1600 în Piața Campo dei Fiori la Roma, pentru concepția sa panteistă și ideile sale eretice despre univers - ca precursor al teoriei heliocentrice)

Protejat: Groapa (economică) de potențial (cu „pereți infiniți”) a monedei euro!...

Axa Paris-Berlin coloana vertebrala a Uniunii Europene, „grav avariată", oare? Conform unui studiu realizat de către INSEE (Institutul Național de Statistică și Studii Economice francez), dacă, cu un deceniu ăn urmă, populația activă a Germaniei era de cca 44,6 milioane (din 82 de milioane de locuitori), iar cea a Franței de cca 28,3 milioane (din 62 milioane, Franța Metropolitană, fără colectivitățile teritoriale peste mări, DOM-TOM), în 2025 populațiile active ale celor două mari țări ale UE, precum și a Zonei Euro se vor apropia sensibil: în Germania vom asista la o scădere importantă a ei până la 38 de milioane, pe când în Franța la creșterea ei până la 30 de milioane. Explicația este în esență demografică. INSEE (Institutul Național de Statistică și Studii Economice) ține cont de creșterea vârstei de pensionare, conform modelului francez Woerth (vezi Marea reformă a regimului de pensii francez. „Sinistrele” legi și constante ale lui Woerth!) care va menține seniorii pe piață muncii, ceea ce include, implicit, un sold migrator pozitiv. Ea decurge însă, înainte de toate, din speranța mare de viață la naștere (82 ani în medie), precum și IDU* (Indicele de Dezvoltare Uman) în Franța (mult mai mare ca în Germania), luând ca ipoteză o rată de 1,95 copil pentru fiecare persoană de sex feminin. În Germania, o mamă care lucrează este privită de către societate ca o mama „delăsătoare“. Majoritatea nemților preferă o activitatea lucrativă în raport cu familia. În concluzie, Germania duce lipsă de tineri, iar slaba rată a natalității ea o consideră, mai mult, ca un avantaj pe termen scurt, decât un handicap pe termen lung. Din contră, lipsa forței de muncă este compensată cu imigrația legală masivă, ceea ce atât FMI** cât și BCE*** încurajează.Notă.*IDU (Indicele de Dezvoltare Uman) este un indice statistic compus, introdus de catre Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) in 1990, pentru evaluarea nivelului de dezvoltare uman ale tarile lumii. Acest indice este media aritmetica simpla a trei variabile, care la randul lor sunt compuse din factori depinzand de dezvoltarea socio-economica a unei tari. Astfel : IDU= (L+E+V)/3, unde L=Longevitate (SV-Speranta de Viata la nastere, intre 25-85 de ani), E=Nivelul de Educatie (Rata de Alfabetizare, Rata Bruta de Scolarizare, intre 0-100%), V=Nivelul de Viata [PIB(PPA)/loc]. Tripletul (L, E, V) este dat de formulele : L= (SV-25)/60 ; E= (2RA+RBS)/3 ; V= [lgPIB(PPA)/loc-2]/2,60206. In final, obtinem formula: IDU = {[(SV-25)/60 + (2RA+RBS)/3 + [lg(PIB(PPA)) – 2]/2,60206}/3**FMI (Fondul Monetar Internațional), constituit prin Tratatul de la Bretton Woods pe 22 iulie 1944, este o organizație internațională cu 186 de state membre. Peste 40 de state au participat la semnarea acordului de la Bretton Woods care prevedea proceduri și reguli pentru viitoarea guvernare a economiei mondiale. Acest acord a condus la înființarea BIRD (Banca Internaţionala pentru Reconstrucție și Dezvoltare deasemeni cunoscută pe scurt și sub numele de Banca Mondială) şi FMI (Fondul Internaţional Monetar). Aceste instituții sunt cunoscute ca fiind gemenii Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referință standard, aurul, iar $US era singura monedă convertibilă în aur. FMI are ca scop principal promovarea unei economii mondiale competitive, a cooperării monetare internaționale, garantarea stabilității financiare, facilitarea comerului internațional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forței de muncă, la stabilitate economică şi combaterea sărăciei în lume. Resursele Fondului sunt asigurate din contribuţia statelor membre, prin plata unor cote în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări. Fiecare ţară achită cota sa la Fond în proporţie de 25% într-una dintre valutele acceptate pe plan internaţional ($US, €, £, yenul japonez) sau în DST, iar restul de 75% în moneda naţională. Cotele sunt revizuite la fiecare 5 ani. În urma unei majorări cu 45 % a cotei de subscriere începând cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică în prezent la aproximativ 375 Md $US. Puterea de vot a fiecărei ţări este proporţională cu cota subscrisă. FMI răspunde în faţa guvernelor din ţările membre. Organismele de conducere sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional şi Consiliul Director. În vârful structurii organizaţionale se află Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii băncilor centrale sau miniştrii de finanţe din fiecare dintre cele 184 de state membre. Toţi guvernatorii se întâlnesc o dată pe an în cadrul Întâlnirii Anuale a FMI şi a Băncii Mondiale. Consiliul Director este format din 24 de membri şi conduce activităţile curente. Directorul General al FMI este Christine Lagarde (Franța).***BCE (Banca Centrală Europeană), având ca Președinte, tot pe Christine Lagarde (din 1 noiembrie 2019) și un capital de peste 5Md de €, este banca centrală a Uniunii Europene (cu funcția de administrare a politicii monetare în cele 19 țări care folosesc euro ca monedă) creată în 1998 cu sediul social (general) la Frankfurt pe Main (Germania) și definește orientările politicii monetare ale Zonei Euro. Ea are ca obiectiv menținerea inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2%, având dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote, drept obținut prin Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea prețurilor este definită ca o creștere anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) din zona euro de sub 2%, stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu.Rata de refinanțare, principala sa rată directoare este de 1% din 7 aprilie 2009. Alte două rate directoare, rata de remunerarea a depozitelor bancare și rata de împrumut marginal (limită) sunt fixate de către BCE la 0,25%, respectiv, la 1,75%. Actionarii BCE sunt următoarele bănci (în ordinea descresterii contribuției capitalurilor lor): a) Zona Euro: Banca Federală Germană (18,94%); Banca Franceză (15,22%); Banca Italiei (12,50%); Banca Spaniolă (8,3%); Banca Olandei (3,79%); Banca Națională a Belgiei (2,23%) Banca Greciei (1,96%); Banca Națională a Austriei (1,84%); Banca Portugaliei (1,65%); Banca Finlandei (1,25%); Banca Centrală a Irlandei (1,11%); Banca Națională a Slovaciei (0,59%); Banca Sloveniei (0,33%); Banca Centrală a Luxemburgului (0,17%); Banca Centrală a Ciprului (0,14%); Banca Centrală a Maltei (0,06%); b) Zona non-Euro: Banca Regatului Unit (14,52%); Banca Națională a Poloniei (4,9%); Banca Națională a României (2,46%) ; Banca Suediei (2,26%); Banca Națională a Danemarcei (1,48%); Banca Națională a Republicii Cehe (1,45%); Banca Națională a Ungariei (1,39%); Banca Națională a Bulgariei (0,87%); Banca Lituaniei (0,43%); Banca Letoniei (0,28%); Banca Estoniei (0,18%).

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

În căutarea adevărului istoric, în celebrul dosar criminal, neelucidat, al bandei din Nivelles (Brabant), am avut ocazia să studiez o serie de (alte) dosare criminale, de mare anvergură, care îl succed pe acesta, dintre care unele au fost soluționate, iar altele nu. Și care, ca de altfel, ca și dosarul Cools sau Brabant, așteptă soluții, motiv pentru care Ministerul Justiției a decis prelungirea prescrierii acestora cu un deceniu. În vasta mea lucrare de aici (cca 100 de pagini), prezint cu detalii, pe baza unui sistem axiomatic logico - deuctiv, carențele unui sistem judiciar inchizitorial belgian moștenit de la Napoleon (via Franța), aflat în pragul unui colaps cronic. Dosarul criminal „Marc și Cori(n)ne” (1992), în care cuplul de îndrăgostiți format din Marc Kistemann (în vîrstă de 21 de ani) și Cori(n)ne Malmendier (în vârstă de 17 ani), iar, ulterior, Lucien Schmitz (în vârstă de 36 de ani–ucis cu 13 lovituri de cuțit, soția căruia, Marianne, este violată) sunt asasinați în cursul lunii iulie 1992, de către cei 2T (Thierry Muselle–în vârstă de 33 ans și Thierry Bourgard–în vârstă de 24 de ani), originari Plombières (comună francofonă din regiunea Valonia formată din localitățile Gemmenich, Hombourg, Montzen, Moresnet și Sippenaeken). Cadavrele lor sunt descoperite pe 22 iulie 1992 în pădurea Lierneux (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Lierneux, Arbrefontaine, Bra, Trou de Bra, Grand Heid, Reharmont, Sur le Thiers, Derrière le Thiers, Les Villettes, Erria, Pont de Villettes, Florêt, La Chapelle, Odrimont, Jevigné, Verleumont, Hierlot, Petit-Sart și Grand-Sart). Conform expertizei medico–legale, cuplul ar fi fost ucis pe 14 iulie. Cei 2T (Thierry) ar mai fi comis și violuri (în regiune) în perioada 11–16 iulie. Identificați, arestați (Muselle–pe 19 iulie, iar în proximitatea domicilului său, iar Bourgard în cursul zilei următoare) și încarcerați în detetenție provizorie pe 23 iulie 1992 și condamnați la moarte de către Juriul Popular (Curte cu Jurați) de la Liège, pe 18 decembrie 1995, Curtea de Casație va anula (casa) sentința (din cauza unor vicii de procedură), pe 9 mai 1996, ceea ce va genera un al 2-lea proces, care va debuta pe 18 noiembrie 1996, în fața Curții cu Jurați de la Arlon al provinciei Luxemburg (comună din regiunea Valonia, la frontiera cu Luxemburg, formată din localitățile Arlon, Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) și care, în verdictul său din 13 decembrie 1996 îi condamnă pe cei doi criminali Muselle și Bourgard la muncă silnică pe viată. Merită de remarcat aici și fapul că înainte de a fi interpelați, cei 2 din urmă, erau recidiviști și ar mai fi fost condamnați și încarcerați, tot pentru viol și crimă, iar în luna iulie 1992, Thierry Muselle (condamnat la 10 ani de detenție criminală în 1984 pentru violul și asasinarea unei adolescente ăn vărsta de 16 ani) a fost în libertate condișionată sub control judiciar, iar Thierry Bourgard (condamnat la 10 ani de detenție criminală pentru viol și tortură) „în concediu penitenciar” (după 3 ani efectați din pedeapsă). Bourgard și-a recunoscut faptele care i-au fost reproșate, mai puțin asaniarea cuplului Marc et Cori(n)ne. Din contă, Muselle a negat orice implicare a sa în asanite și violuri. Ca urmmare a acestor evenimente dramatice, tatăl lui Cori(n)ne, Jean-Pierre Malmendier (1949–2011, om politic belgian), membru al partidului MR (Mișcarea Reformatoare, de inspirație liberală, prezentă în Belgia francofonă), împreună cu tatăl lui Marc, François Kistemann, vor depune, pe 4 decembrie 1992, la Parlamentul belgian, o petiție (semnată de către 259.445 de persoane), pentru reformarea sistemului carceral și „severizarea” punerii în libertate a recidiviștilor în materie criminală, conmdamnați, în special, pentru crime sexuale și crime de sânge. În ceea ce îi privește pe 2 criminali, detenția lui Thierry Muselle va fi prelungită de către TAP (Tribunalul de Aplicare si Amenajare a Pedepsei) de la Arlon, cu puțin timp înainte de acordarea libertății conditionate sub control judiciar acestuia (pe 20 aprilie 2010), după examinarea cererii de caătre Curtea Criminală pe 5 aprilie, ca urmare a unei tentative de asasinat (prin ștrangulare) în noaptea de 30–31 martie 2010 asupra unui deținut (cu care împărțea celula de numai 2 zile) în închisoarea Lantin, pentru care, pe 20 iulie 2011, el va fi condamnat la 20 de luni de închisoare, confirmat în Apel și pe 15 februarie 2012. Conform investigațiilor mele, gestul lui Muselle este explcabil, pentru că în cei 18 ani de detenție (1992–2010) el ar fi stat singur în celula sa, pentru că ar fi refuztat, întotdeauna, un „colocatar”, iar această doleanță a lui ar fi fost până atunci, oarecum, respectată, cu toate că alte 4 tentative de acest gen, în trecut ar fi eșuat. Mă întreb dacă n-ar fi fost un pretext, din partea autoritîților carcerale (administrației penitenciare), pentru a-i refuza eliberarea condiționată, asupra cărei urma să statueze TAB în luna aprile cu un aviz favorabil din partea celor care l-au examinat. Este foarte probabil că rudele victimelor s-ar fi opus eliberării sale condiționate (care sunt consultate în asemenea situații), iar administrația penitenciarului ar fi găsit pretextul pentru a nu-l elibera. Cu atăt mai mult cu cât Jean-Pierre Malmendier, tatăl lui Corin(n)e l-a și „vizitat” (întîlnit) pe acesta pentru a-i cere explicatii, cu puțin timp înainte de a muri din cauza unui stop cardio - respirator în 2011. El își va tenta din nou norocul în 2013, dar din păcate, fără succes! Până la urmă, moare, din cauze naturale, cel puțin oficial (datorită unei supradoze de heroină–conform surselor mele) în noaptea de 31 martie – 1 aprilie 2015 în închisoarea din Huy (oraș francofon din regiunea Valonia situat pe cursul fluviului Meuse, formată din localitățile Huy, Ben-Ahin, Tihange și Neuville-sous-Huy), la vârsta de 55 de ani, în timp ce Thierry Bourgard, încarcerat și el, pe 5 decembrie 2019. În cursul lunii viitoare (augut 1992), vor debuta alte două dosare criminale belgiene sordide. Dosarul criminal Patrick Derochette (1992), în care pe 5 august, o fetiță Loubna Benaïssa (în vărstâ de 9 ani), dispare fără urmă la Ixelles (una din cele 19 comune din Regiunea Capitalei Bruxelles situată în partea de sud-est a aglomerației Bruxelles, învecinându-se cu localitățile Bruxelles, Etterbeek, Forest, Auderghem, Uccle, Saint-Gilles și Watermael-Boitsfort). Criminalul, care a și violat-o înainte de a o ucide și a-i ascunde corpul în pivnița stației de benzină–Service auto (a părinților săi) a fost identificat, tardiv (datorită indiferenței și a multor erori comise de către cei implicați în dosar), peste 4 ani și jumătate (cu ocazia investigațiilor dezlănțuite în dosarul pedocriminal Dutroux) pe 5 martie 1997, de către o celulă de anchetatori de la Neufchâteau, în persoana lui Patrick Derochette (în vârstă de 28 de ani, recidivist, condamnat, deja, în 1984, pentru infracțiuni sexuale), care lucra ca mecanic auto–pompist la benzinăria Q8 (împreună cu tatăl său) aflată la colțul străzii Wéry cu șoseaua Couronne din Ixelles. (A se vedea pentru dealii lucrările autorului Ce s-a întâmplat cu Estelle Mouzin? Dezvăluirile pedofilului–violator și serial...În exclusivitate absolută: Subiect de teză de doctorat. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa...). În ziua dramei, Loubna Benaïssa (de origine magrebină) și sora sa Nabela intră într-un magazin alimentar Aldi de pe Goffart din Ixelles (nu departe de domiciliul lor pe strada pentru a face niște cumpărături, dar, din păcate, uită să cumpere iaurt, motiv pentru care după revenirea acasă, mama lor o trimite pe Loubna înapoi după iaurt. De atunci, ea n-a mai fost văzută niciodată. Merită subliniat aici faptul că ancheta a fost neglijată (voit sau nu!) încă de la început, pentru că magistratul instructor (judecătorul de instrucție) pentru a demara ancheta nu a fost numit în dosar decât după 6 zile de la dispariția fetiței (care, practic, nu va trece la studiul dosarului decăt peste 16 zile) ori, după cum știm, primele zile în cazul unei dispariții sunt determinante. Apoi, anchetatorii din Ixelles, în paralel cu pista lui Patrick Derochette s-ar mai fi risipt și în alte două piste (pe care nu le mai menționez pentru că au fost abandonate din lipsă de probe materiale), probail, pentru faptul că mecanicul auto–pompist, ar fi furnizat un alibi solid, afirmând că în timpul comiterii crimei, între orle 11h30 – 13h30 ar fi luatm masa de prânz cu fratele său. Cadavrul victimei descoperit pe 5 martie 1997 în pivnița benzinăriei (demolată în 2001) a fost ascuns într-o cutie metalică, oarecum, întâmplător, cu ocazia unei vaste percheziții în dosarul Dutroux care va debuta în cursul lunii septembrie 1996. Pe 8 martie 1997, o ceremonie funerară va fi organizată în memoria ei la marea moschee de la Bruxelles, de unde corpul ei va fi transportat în Maroc pentru a fi înmormântat la Tanger, de unde familia ei este originară Arestat pe 7 martie 1997, Patrick Derochette (atunci în vârstă de 33 de ani) recunoaște „parțial” faptele care îi sunt reproșate, adică, numai violul comis asupta fetiței. Cu această ocazie sunt descoperite și victimele lui Dutroux, în viață, Laetitia și Sabine, care vor fi eliberate, dar și cadavrele lui Julie și Melissa. Ancheta va fi relutată de la început, după transferul dosarului de la Parchetul de la Bruxelles la cel din Neufchâteau, odată cu căutarea victimelor lui Duroux. Atunci intră în vizorul anchetatorilor 2 bărbați, condamnați deja pentru viol asupra minorilor, care locuiau în zona magaziunului unde Loubna s-a întors pentru a cumpăra iaurt. Unul dintre ei, un algerian (pe care nu-l nominalizăm pentru că a fost disculpat în dosar) era în Algeria atunci când evenimentul dramatic are loc, iar celălalt, Patrick Derochette, a declarat că ar fi luat masa de prânz cu fratele său, ceea ce, atunci, îl disculpă, cu toate că acesta a fost recunoscut vinovat într-un dosar criminal, dar „infracționalizat” (practică aplicată, în special în cazul „primarilor”–inculpați pentru prima oară), de atentat la pudoare în cazul a 2 băieți (cu vârstele de 9 și 13 ani) în perioada 1982–1984. Pe 13 iunie 1984, ca urmare a unor expertize psihiatrice, conform deciziei TCB (Tribunalul Corecțional Bruxelles) Patrick Derochette este declarat iresponsabil penal, spitalizat, dar după 50 de zile, este „lăsat la vatră”, adică, să plece acasă! Începând cu 4 martie 1999 (după o perioadă de observație în anexa psihiatrică a închisorii Forest) acesta va fi internat în QHS (Cartier de Maximă Securitate) al EDS (Eablissement de Défense Sociale) „Les Marroniers” de la Tournai (oraș francofon din regiunea Valonia), cu o capacitate de 350 de locuri, rezervat persoanelor cu probleme psihice grave (iresponsabili penali). Notă. În Belgia, Legea Défense Sociale (Apărarea socială) din 1930, modificată prin legea din 1 iulie 1964 instituie două măsuri specifice (conform art.71 din Codul Penal Belgian) autorului atins (bolnav) de „demență” (o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, având ca simptome problemele emoționale, dificultățile de comunicare, scăderea voinței și forma comună Boala Alzheimer–între 50% și 70 % din cazuri, demența vasculară–cca 25%, demența cu corpi Lewy–cca 15% și demență fronto-temporală–Boala Pick), „aflat, din punct de vedere juridico–medical, într-o stare gravă de dezechilibru mintal (sau de debilitate mintală) care nu-i permite acestuia să-și controleze acțiunile.” Prima măsură constă în punerea sub observație a acestei personae într-o anexă psihiatrică a unei închisori, iar cea de-a doa măsură, plasarea lui, pe termen nelimitat, într-un EDS, conceput cu acest scop. Conform unor investigații aprofundate, dintre cei 229 de pacienți internați (atunci), la EDS Tournai, cca 48,8% ar fi comis infracțiuni cu caracter sexual (viol, tentativă de viol, atentat la pudoare, exhibiționism, etc.) iar valoarea media a IQ a acestora ar fi fost 71,4, adică mult sub limita inferoară a mediei populației centrată pe 100 (în vecinătatea 80–120), conform curbei (clopotului) lui Gauss. În plus, 33,2% din ei nu prezentau nuciun fel de trulburări psihice (psihiatrice), iar din restul (dintre cei cu tulburări psihice), cca 37,4% aveau simptome de tulburări psihotice (cu precădere, schizofrenie sau schizofrenie paranoidă), dar 26,8% nu prezentau nici măcar tulburări de personalitate (constatat la majoritatea persoanelor care suferă de tulburări psihotice), adică, cca ½ din totalul care erau diagnosticați cu această maladie (57,3%), iar 37,9% erau clasați persoane cu tulburări de personalitate antisociale. [A se vedea pentru detalii articolul autorului M’s („Mensanii”) lui Roland Berril!]. În sfârșit, Patrick Derochette moare (din cauze naturale) pe 14 decembrie 2016 (la vârsta de 52 de ani), după ce pe 14 iunie 2015, ca urmare a unei agresiuni fizice grave (care nu ar fi avut nicio legătură cu moartea lui Loubna Benaïssa), cu ocazia unei altercații, acesta intră într-o comă profundă la Clinica Notre-Dame de la Tournai, unde este transportat în regim de urgență. Ca urmare a unor complicații, el va fi adus pe 14 decembrie, în jurul orei 22h00, la Serviciul de urgență al CHWP (Centre Hospitalier de Wallonie Picarde–Centrul Spitalicesc al Valoniei Picard), dar, puțin înainte de ora 23h00, el este victima unui stop cardio–respirator. Dosarul criminal care urmează celor două (mai sus menționate) în vara anului 1992 („Marc et Cori(n)ne”, respectiv, „Loubna Benaïssa–Patrick Derochette”) este Dosarul criminal al „nebunului de la Mouscron” (oraș francofon din regiunea Valonia), în care criminalul Arnaud Degezelle (adolescent în abandon școlar, în vârstă de 17 ani, singuratic, „monstrul care nu si-a regretat niciodată actele sale criminale”), în ziua de 12 august 1992, la Mouscron, o rănește grav (în spate) cu un foc de armă (revolver de calibrul 7.65) pe Carine Moerman (în vârstă de 25 de ani), îl lucide pe stradă, pe 24 august, cu un glont în ceafă, pe David Matton (în vârstă de 16 ani), iar pe 11 septembrie, într-un imobil de pe strada Pèlerins, o rănește grav (cu un glont în zona lombară) pe Nathalie Vanbraekel (în vârstă de 19 ani) prin ușa camerei în care aceasta se ascundea împreună cu mama sa (Thérèse Pollet), după ce în noaptea de 9–10 septembrie, tentativa sa de asasinat contra lui Éric Delemme (în timp ce acesta penetra cu vehiculul său în garaj), eșuază. Condamnat pe 25 noiembrie 1993 de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) a provinciei Hainaut la închisoare pe viață pentru un asasinat și 4 tentative de asasinat, Arnaud Degezelle („Fantomas”, „ucigașul nebun din Mouscron ”, atunci în vărstă de 18 ani), care își alegea victimele la întâmplare (și care ar fi recunoscut că dacă n-ar fi fost arestat la timp ar fi ucis mai multe persoane !), moare ca urmare a unui consum excesiv de droguri (supradosă–overdose de herionă), pe 8 decembrie 2012, în patul său, într-o celulă a închisorii din Andenne (oraș francofon în pregiunea Valonia, în provincia Hainaut, situat pe malul frluviului Meuse, formată din localitățile Andenne, Baronville, Coutisse, Landenne, Maizeret, Namêche, Sclayn, Seilles, Thon-Samson și Vezin–învecinându-se cu localitățile Fernelmont, Héron, Huy, Namur, Gesves și Ohey). Conform investigațiilor mele, Arnaud Degezelle (care ar fi fost terifiant în timpul procesului și ar fi „râs în nas” magistraților și juraților–în timp ce mama sa ar fi izbucnit în plâns) ar fi fost înscris în 2010 (prin intermediul unui juriu de învățământ universitar al Comunității franceze) în anul doi la Departamentul (Facultatea) de Matematică a Universității Namur (la forma de învățământ „la distanță”), unde profesorii săi îl considerau „distant, rigid (autoritar) dar foarte implicat în cursurile sale”, iar, conform directorului departamentului Anne Lemaître, care l-a întâlnit de mai multe ori, „acest băiat nu era nici simpatic si nici agreabil”, iar trecutul său n-a avut, absolut, nicio legătură cu misiunea noastră de educație. În cadrul întrevedrilor noastre noi nu am abordat decât, strict, probleme legate de organizarea cursurilor ”. Nici Marcel Rémon, vicerectorul (prorectotul) universității, care ar fi avut un rol important în admiterea lui (mai ales, pentru a-i da o șansă), care l-a întâlnit o singură dată afirma într-un proces verabal că „Aranaud era rezervat, tăcut și nu era ușor de comunicat cu el”. Cu puțin timp înainte de decesul său (neprevăzut), acesta ar fi trimis o scrisoare lui Anne Lemaître (legat tot de cursurile sale), în care fîcea cunoscut acesteia că el nu mai suporta că era descurajat și sabotat în activitatea sa de studiu și că îi părea rău că, crează probleme universității. Se pare că singurul lucru care l-ar fi deranjat (avîn în vederefaptul că ar fi recunoscut fără niciun fel de obiecții atât asasinatul cât și cele 4 tentative de asasinat) ar fi fost verdictul de „muncă silnică pe viață” (maximă, având în vedere vârsta sa fragedă–după o deliberare a juriului de numai ½ h) pronunțat de către Jean-Claude Lacroix, președintele juriului la proces (având ca avocat general pe Luc Van Ausloos) o expresie care îi părea depășită, în loc de care ar fi preferat-o, poate, pe cea modernă, de „închisoare pe viață”! Mi s-a părut însă intersant schimbul de replici înainte de pronunțarea verdictului. Întrebându-l Lacroix, „ce ați face, deci, în libertate ?”, Arnaud Degezelle (apărat de către avocatul Gérard Rivière) i-a răspuns, sec, acestuia: „cum nu este cazul, nu (mai) are niciun rost să vorbim…” Din nou Lacroix: „Vă gândiți din când în când la David Matton (tânărul de 16 ani pe care l-a ucis)? Ce ați vrea să-i spuneți familiei acestuia?” Din nou, răspunsul lui Arnaud este jalnic: „Ce ați vrea să-i spun?” În sfârșit, până la debutul celebrului dosar criminal Dutroux (1995–1996), justiția belgiană va cunoaște alte două dosare criminale de mare anvergură, care au rămas, de-a lungul timpului, nesoluționate, ca de altfel și dosarele criminale „Asasinatele din Brabant” și „Asainarea lui Cools”. Este vorba de dosarul criminal „Decupastorul din Mons” (Hainaut, 1993 - 1998) și „Dispaiția lui Kim și Ken Heyrman” (Anvers, 1994) A se vedea pentru detalii articolul...

Protejat: Asasinarea medicului veterinar Karel Van Noppen. O nouă pistă, după...

Un dosar criminal belgian, de mare anvergură, care succede asasinatele din Brabant, uciderea premeditată a medicului veterinar Karel Van Noppen, în care, după un sfert de secol de la eveniment, aduc probe materiale fiabile care pun la îndoială comanditarul, adică, pe Alex Vercauteren (agricultor, crescător de bovine, în vărstă de 53 de ani), condamnat la închisoare pe viață (fără posibilitatea eliberării condiționate), în 2002.Înfiltarat sub acoperire (grație unei cunjuncturi) în vastul trafic de carne de vită britanică via Belgia, contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină) pus la cale in anii 1990-2000 de către Mafia hormonilor de creștere din Belgia, cred că mă aflu în posesia unor informații și documente care pot schimba cursul istoriei în acest dosar.Conform acestora, comanditarul asainatului lui Van Noppen nu ar fi cel pe care justiția belgiană l-a condamnat, aproape cu un deceniu în urmă, la închisoare pe viață, dar, un asasin plătit, din partea clanului omului de afceri Ruddy Decock, fostul director al întreprinderii Tragex-Gel, principalul leader al „mafiei hormonilor de creștere″. În acest dosar care merită o atenție deosebită, după părerea mea, Karel Van Noppen (1952–1995, medic veterinar, inspector guvernamental al abatoarelor) de la IEV (Institutul de Expertize Veterinare) este ucis pe 20 februarie 1995 în proximitatea casei sale din Wechelderzande (secțiune a orașului belgian flamand Lille din provincia Anvers). În jurul orei 19h30, acesta iese pe ușa casei sale și se îndreaptă către mașina sa din parcare, când este întâmpinat de 2 necunoscuți care îl escortează în mașina sa (un Mercedas 190 alb), aflat la cca 10 m distanță, în care îl execută cu sânge rece, cu 3 gloanțe. Van Noppen era responsabil cu o anchetă legată de practicile ilegale (ilicite) ale agriculturilor și oamenilor de afaceri din Belgia care utilizau hormonii de creștere (în cazul animalelor) pentru a mări profitul între 10–100% (pe cap de animal), cu toate că erau interzise de către Uniunea Europeană încă din 1989.Acest dosar complex al „Mafiei hormonale” avea și o ramură care comercializa (sub formă de trafic) carnea contaminată cu „boala vacii nebune” (Encefalopatia Spongioformă Bovină) importată (la preț derizoriu) din Marea Britanie (aflată sub embargou), prin schimbarea etichetelor britanice cu cele belgiene. [A se vedea pentru detalii lucrările autorului O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne..., O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari....]În sfârșit, cei care l-au exacutat pe veterinar, l-au identificat ca comanditar al asasinatului pe Germain Daenen (ale căror animale au fost testate pozitiv).Astfel, pe 12 iunie 1996, în jurul orei 09h00, Poliția Judiciară din Turnhout (oraș din regiunea Flandra, vecină cu localitățile Baarle-Hertog, Beerse, Kasterlee, Merksplas, Oud-Turnhout, Ravels și Vosselaar și cu cea olandeză Baarle-Nassau), îl interpelează la domiciliul său de la Munsterbilzen pe Germain Daenen (atunci, în vârstă de 36 de ani, fost director al abatoarelor Bilzen din provincia Limbourg), ulterior administrator a două firme, una de de crecătorie de bovine și cealaltă, de vânzare en gros, la Munsterbilzen.Ca urmare, după cca 20h00 de audiere, judecătorul de instrucție de la tribunalul Turnhout Myriam Vrints, îl inculpă pe Germain Daenen (cu un cazier judiciar important) de complicitate la asasinat și îl plasează în detenție provizorie.Ceilalți 2 inculpați în dosar, asasinii, sunt arestați, mai devreme, pe 20 mai la Sainte-Maxime (comună în departamentul Var, regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d'Azur/Provence-Alpi-Coasta de Azur, în sud-estul Franței).Este vorba de Carl De Schutter (în vârstă de 30 de ani), cel care ar fi furnizat arma crimei (revolver chinez marca Norinco) și de Albert Barrez (în vârstă de 39 de ani) cel care ar fi fost trăgătorul.Interpelarea lor nu ar fi fost un ar fi ridicat niciun fel de probleme (conform unor surse apropiate dosarului), pentru că, încă de la început, polițiștii – anchetatori bănuiau că la originea execuției lui Van Noppen ar fi fost „Mafia hormonală.”Între 1990–1993, Germain Daenen a exploatat abatoarele din Bilzen, perioadă în care ar fi hrănit animalele sale (bovine) cu hormoni de creștere (interzis din 1989) și ar fi furat 32 de bovine (crescute cu hormoni de creștere) sesizate din Sittard (Olanda), iar mai târziu din Saint-Trond (după care dispare, undeva, în Valonia), pentru care, de altfel, a și fost condamnat la 5 zile de închisoare.El ar fi fost arestat în 1994 pentru o escrocherie legată de semnarea unor cecuri bancare neacoperite în valoare de cca 160MFRB (cca 55.000€PPA), după care ar fi făcut declarații în documente administrative de falimente frauduloase.Încarcerat în detenție provizorie la închisoarea din Anvers, aici i-ar fi întâlnit pe cei 2 complici ai săi, Albert Barrez și Carl De Schutter (transferat, ulterior, la închisoarea de la Draguignan–sub-prefectură a departamentului Var, în regiunea Provence-Alpi-Coasta de Azur, din sudul Franței).Audiați în dosar, cei 2 vor face aceleași dezvăluiri anchetatorilor, atât în Belgia cât și în Franța, conform cărora, Germain Daenen (în vârstă de 36 de ani) ar fi fost cel care a comanditat asasinarea doctorului Karel Van Noppen.Singura disconcordanță în declarațiile cei 2 ar fi fost rolul pe care l-ar fi avut fiecare în acest asasinat.De Schutter își minimiza rolul, afirmând că el i-ar fi dat doar arma lui Albert Barrez și suma de 600.000FRB (cca 21.000€PPA) ca să-l ucidă de doctorul Karel Van Noppen, pe când, celălalt, susținea că, din contră, nu el, dar celălalt, Carl De Schutter, l-ar fi executat pe medic. De fapt, problema anchetatorilor n-ar fi fost cei 2 asasini, dar faptul că dacă Daenen ar fi fost adevăratul comanditar sau doar un intermediar al acestuia, ceea ce, de altfel, a și fost.Pentru că, comanditarul, agricultorul–fermier Alex Vercauteren (crescător de bovine, în vărstă de 53 de ani) a fost identificat, mult mai târziu și nu foarte ușor.Merită de remarcat aici faptul că în anii 1990, inspectorii veterinari ar fi fost expuși în repetate rânduri unor atacuri din partea membrilor Mafiei hormonilor de creștere (compusă din cu cca 50 de membri - importatori, distribuitori, vânzători, agricultori, dar și câțiva veterinari și farmaciști), iar Karel Van Noppen ar fi fost și el amenințat, la rândul său. Ceea ce era de înțeles, pentru că Belgia era una dintre țările Europei în care hormonii de creștere erau cel mai mult utilizați la creșterea animalelor (în particular, a bovinelor), ceea ce avea ca rezultat (conform unor investigații private la care am participat), că între 40–55% din carnea bovină vândută (comercializată) „en détail” era obținută cu ajutorul hormonilor de creștere. Ca urmare a unei vaste anchete care a durat peste 5 ani, pe 5 iunie 2002, Juriul Popular (Curtea cu Jurați) al provinciei Anvers (prezidat de către Van Fraechem), în cadrul unui proces corecțional care a debutat pe 15 aprilie, i-a condamnat (după o deliberare care a durat cca 3 ore) pe fiecare dintre cei „3 mușchetari”, Albert Barrez, Carl De Schutter și Germain Daenen la 25 ani de recluziune.Din contră, cel de-al 4-lea, comanditarul, Alex Vercauteren, acesta a fost condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitatea eliberării condiționate.Instrucția a demonstrat (oarecum) faptul că arma crimei a fost procurată și furnizată de către Carl De Schutter (un cunoscut traficant de arme), arestat, după cum am menționat în Franța (la Sainte-Maxime, pe 20 mai), iar acesta, îmrpeună cu Albert Barrez (arestat împreună cu De Schutter) ar fi fost asasinii lui Karel Van Noppen, ceea ce, de altfel, cei 2 ar fi și recunoscut. Din contră, presupusul intermediar Germain Daenen (apărat de către avocatul Marc Similon) și presupusul comanditar Alex Vercauteren (apărat de către cunoscuții avocați Walter Van Steenbrugge și Hans Rieder), au negat orice implicare a lor în asasinat, atât în timpul instrcției cât și la proces, în ciuda dezvăluirilor făcute de către asasini, conform cărora, vinovăția lor ar fi fost o certitudine.Este interesant și faptul că Albert Barrez, înainte de deliberare, încearcă să facă un prim pas către o „clemență”, implorând pe Flor Van Noppen (om politic belgian, deputat) fratele lui Karel Van Noppen, prezent în sală „Eu nu mă pot scuza, dar sper că mă veți (putea) ierta”.Conform omului politic, Mafia hormonilor de creștere ar fi continuat să contamineze carnea de bovină în Belgia, încă și în deceniul trecut, pentru că AFSCA (Agenția Federală pentru Securitatea Alimentră) din Belgia, ar fi incapabilă să facă față controlului, iar pentru forțele de ordine publică, acesta n-ar mai fi o prioritate.Complicele său la asasinat, Carl De Schutter, sper și el că va beneficia și el de o oarecare clemență, pentru că a colaborat cu autoritățile polițienești și judiciare.Din contră, Germain Daenen ar fi fost revoltat doar pentru că a considerat despăgubirile materiale și morlale pe care îi reclama justiția, disproporționate.Comandoul ar fi executat, de fapt, o acțiune criminală numită „Opération vache malade” (Operațiunea vaca bolnavă), cu o rară lașitate.Atunci când asasinul îl sună la ora 19h30 (de la telefonul unui client al veterinarului–fără știrea lui), îl întreabă pe acesta „ați putea veni la mine, unul dintre animalele mele este bolnav (suferind)…”, Karel Van Noppen răspunde cu afirmativ și iese pe ușa casei, îndreptându-se către mașina sa din parcare.Asasinii îl așteptau ascunși într-un vehicul BMW Seria5 (semilux, cu jante speciale) furat, parcat în apropiere.Imediat cum s-a asezat pe scaunul șoferului, asasinul îi trage un prin glont în abdomen, apoi, un al doilea în spate, și în sfârșit, un al treilea, pentru a fi sigur că moare pe loc, în ceafă. Deși, încă pe 27 martie, judecătorul de instrucție Myriam Vrints de la tribunalul din Turnhout îi interpelează (pe cei „3 muschetari”), având în vedere contactele lor cu Mafia hormonilor de creștere, pe 18 aprilie sunt puși în libertate, pentru că aparent, aceștia ar fi avut alibiuri „solide”.Dar, pe 20 mai 1996, la instigarea PJ (Poliției Judiciare) din Turnhout și Anvers, în cadrul celului numită „Orma” (contra Mafiei hormonilor de creștere) dirijată de către judecătorul de instrucție Marc Allegaert, poliția franceză îl interpelează (arestează) pe traficantul de arme Carl De Schutter (în vârstă de 30 de ani, din Anvers, condamnat în Franța la 2 ani de închisoare pentru deținerea unui arsenal militar la domiciliul său fără autorizație) în vila luxuoasă a mamei sale (aflată pe drumul Sadequets la Sainte-Maxime, de pe Coasta de Azur).La originea arestării sale ar fi fost un „hoț ordinar” de mașini, tot din Anvers (care nu figurează ca inculpat în dosar, deci nu-i declinăm identitatea), care ar fi fost însărcinat pe 19 februarie de către traficantul de arme să fure un vehicul la Eeklo (oraș neerlandofon situat în provincia Flandra de Est, regiunea Flandra), capitala regiunii Meetjesland (aflată între Gand și Bruges).Ca urmare, deja, în timpul arestului său, Carl De Schutter va colabora cu polițiștii și îl va denunța pe Albert Barrez, căruia, acesta din urmă i-ar fi înmânat arma crimei (un revolver marca Norinco) și „recompensa” pentru executarea contractului. Supus unui interogatoriu în închisoarea din Draguignan (centru penitenciar ăn departamentul Var în regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d'Azur, dat în folosință în 1984 cu 367 de locuri, închis în 2010 datorită inundării lui și demolat în 2018) De Schutter, dezvăluie anchetatorilor cum ar fi fost contactat în închisoarea din Anvers de către Germain Daenen (fost director al abatoarelor din Munsterbilzen) care l-ar fi însărcinat ca să se „ocupe" de Van Noppen, contra smei de 600.000 FRB (100.000FFR).Totuși, anchetatorii erau convinși că acesta din urmă ar fi fost doar un intermediar și nu adevăratul comanditar.La început, bazându-se pe declarațiile lui De Schutter, ei îl băniau pe crescătorul de vite Théo Goossens din Lokeren (oraș neerlandofon situat în provincia Flandra de Est, regiunea Flandra).Dar acesta din urmă nega cu vehemență orice implicare a sa în crimă.În sfârșit, se pare că De Schutter ar fi vrut să bruieze adevărata pistă, dar până la urmă cedează (psihic), iar în luna septembrie 1996, într-o scrisoare adresată avocatului lui Théo Goossens, acesta se va retracta, afirmând că aceste nu are, absolut, nimic de-a face cu crima.Acest lucru este confirmat și cu ocazia confruntării dintre cei 2 în fața judecătorului de instrucșie pe 8 octombrie 1996, motiv pentru care Théo Goossens va fi pus în libertate și disculpat în dosar.În cartea sa „Opération vache malade” (Operațiunea vaca bolnavă), nume de cod al asasinatului dr. Van Noppen, Albert Barrez (autorul) prezintă (sugerează) mai mulți comanditari potențiali posibili.

CUFR (Consultanță Universitară Franco – Română) de pe lângă Școlile Superioare...

Înfiinţată în România cu peste un deceniu și jumătate în urmă, CUFR are ca obiective principale: Informarea, Orientarea şi Pregătireaelevilor (cu Diplomă de Bacalureat Românesc), respectiv, a studenţilor (în special din primii 2 ani, dar şi din anii superiori ai Universităţilor tip Politehnic sau Economic), pentru Concursurile de Admitere în reţeaua Şcolilor Superioare Franceze de Înalte Studii (Grandes Écoles), în special cele ştiinţifice (ENS), inginereşti (de tip GEI), economice (de tip GEC), respectiv, veterinare (VETO), precum şi în universităţi de tehnologie (UT), care au incluse în programa lor de învăţământ, Ştiinţele Exacte şi Ştiinţele Tehnice, în cele Economice şi Comerciale, respectiv, în cele Veterinare, membre ale CGE (Conferinţa Şcolilor Superioare Franceze de Înalte Studii – „Grandes Ecoles”), respectiv, în Universităţi, elitiste, accesibile doar prin Concurs (Examen) de Admitere, pentru candidaţii străini, inclusiv, pentru români (unele chiar şi pentru francezi!).O extensie şi pentru alte tipuri de Concursuri, cum ar fi Ştiinţele medicale si Farmaceutice, respectiv, Ştiinţele Socio-Umane şi Juridice, a fost realizată începând din anul 2008. Alte tipuri de activităţi, cum ar fi consultanţă în pregătirea lucrărilor de stagiu de cercetare în întreprinderi sau instituţii franceze, în pregătirea diplomelor de sfârșit de ciclu universitar în sistemul LMD (de Licenţă și de Masterat), în pregătirea concursurilor de titularizare în învățământul preuniversitar și universitar Capes, Agrégation, în elaborarea unor lucrări postuniversitare, respectiv, în pregătirea și direcția de referate și teze de doctorat, a fost inclusă în activitatea CUFR îincepând din anul 2010. (A se vedea și articolul autoruluii Le Doctorat – PhD).În egală măsură, CUFR, urmăreşte şi realizarea unei convergenţe între sistemele educative (preuniversitar şi universitar) român şi francez (poate cel mai sofisticat, complex şi diversificat dar şi foarte flexibil sistem educativ în lume!), în perspectiva integrării învăţământului românesc în marile structuri educative europene, asigurând, astfel, candidaţilor români aceleaşi şanse de reusită pe piaţa de competeţă, respectiv, pe piața munci franceze, ca şi colegilor lor francezi.Având în vedere faptul că admiterea în aceste instituţii se desfăşoară, de regulă, la diverse niveluri de studii (cu diplomă de bacalaureat, în Ciclul I-primul Ciclu universitar sau Ciclul Pregătitor-Inginerie/Economie/Social/Veterinar, etc., cu diplomă de bacalaureat +1/2 şi diplomă de bacalaureat +3/4 ani universitari, în Ciclul II-Ciclul secund sau Ciclul de Inginerie/Economie/Social/Veterinar, etc.), instruirea (pregătirea) candidaţilor are loc înClase Speciale Pregătitoare (la Matematică şi Ştiinţele Fizice, respectiv, Biologie, Ştiinţe Social-Economice, Filozofie și Cultură Generală franceză).Cadrele Didactice asociate CUFR, sunt universitari sau profesori preuniversitari metodişti, cu o deosebită activitate didactică şi pedagogică, autori de manuale şcolare şi lucrări diverse, lectori la Centul de Excelenţă sau Membri în Comitetele de Redacţie ale revistelor de specialitate destinate învăţământului preuniversitar şi universitar, cu o bogată experienţă în acest gen de activitate, francezi, sau români cu stagii efectuate în universităţile şi şcolile superioare franceze, buni cunoscători ale celor două sisteme de învăţământ, vorbitori de limba franceză.Pregătirea propusă în cadrul CUFR este organizată în aşa fel încât să asigure cursantului şi cunoştinţele necesare pentru Concursurile de Admitere în Instituţiile de Învăţământ Superioare româneşti, în cazul renunţării acestuia la proiectul său iniţial, adică, de a se prezenta candidat la concursurile de admitere în Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii, respectiv, în Universităţile Franceze (eitiste), alese în cadrul proiectului Profesional.CUFR, ca instituţie independentă, dispune de diverse tipuri de acorduri bilaterale cu Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii (Les Grandes Écoles) şi cu Universităţi de Tehnologie (UT) care recunosc cursurile sale pregătitoare, şi pe baza cărora acceptă la concurs (în limita unui număr de locuri stabilit) candidaţii prezentaţi de acesta.Având în vedere faptul că CUFR nu face parte din programele de colaborare europene (Erasmus, Tempus, Socrates, Leonardo, etc.) candidaţii săi, vor fi prezentaţi în calitate de „independenți”, adică, în afara programelor de colaborare (hors Programmmes d’Echanges). Admişi în urma Concursului de Admitere în sistemul educativ selectiv al CGE (fie în Clase Pregătitoare-Ciclul I de studii, fie în Ciclul Profesional, de Specializare-Ciclul II de studii, în Şcolile Superioare de Înalte Studii Post-Prépa) sau în Învătământul Superior, în general de lungă sau de scurtă durată ( STS-Tehnicieni Superiori, IUT-Institut Universitar de Tehnologie, LP-Licenţă Profesională, LC-Licenţă de Cercetare, MP – Masterat Profesional, MC -Masterat de Cercetare, Doctorat), ei nu vor putea beneficia de burse naţionale de studii (româneşti), dar vor putea dispune de burse sociale (între 5.0000€ – 20.000€/an în funcție ciclul universitar) sau de merit, din partea instituţiilor în care sunt admişi, în funcţie de media obţinută (sau de rezultatele obţinute după semestrul I, respectiv, primul an de studiu). În plus, ei au dreptul la diverse prestaţii (alocaţii) sociale din partea statului francez (respectiv, al Primăriilor), în special pentru locuinţă (APL, cca 55-60% din costul chiriei). În felul acesta, în principiu, studiile superioare în Franţa, practic, pot fi considerate gratuite!11. L1 PACES. Sage-femme. Dentiste Pharmacien. Médecin généraliste. Médecin. spécialiste. C. C. Admission sur concours. 10. D. Admission sur dossier. DC. Admission sur dossier ou concours. 9. L 1. L 2. L 3. M 2. M 1. Licence. D1. D2. D3. Master. Doctorat. DC. DSCG. DEC. D. Expertise comptable. D Diplômes de Grandes Ecoles, diplômes d’Ingénieur, Masters. CPGE éco.: Diplômes des Grandes Ecoles de commerce et de gestion (ex. HEC) CPGE lettres : ENS, Ecoles des Chartes, Master. CPGE Sciences : Ecoles vétérinaire, Ecoles d’Ingénieur, Masters. C. DE. Vétérinaire. 6. DC. Arts et Beaux-arts. DMA. DNAT. DNSEP. DSAA. ING. DC. Diplômes d’écoles. Grandes écoles : IEP-Sc. Po., Ecoles d’Ingénieur et de commerce avec prépas intégrées, arts et audiovisuel, etc. C. DC. DE. Architecture. M. Master. DC. Diplômes d’écoles : vente, com., tourisme, etc C. Social et paramédical. DE. DE. Licence professionnelle. D. DCG. D. Comptabilité Gestion. DE. DE. L. 3. DUT. D. BTS/A. BTS. D. 2. CPGE. éco. CPGE éco. D. CPGE. Lettres. D. CPGE. Sciences. D. 1. UNIVERSITÉ. IUT. LYCÉE. ÉCOLES.CUFR asigură studenţilor săi prin acest statut de „candidat independent”, posibilitatea, ca după absolvire, ei să poată fi recrutaţi (angajaţi în CDI-Contracte de Muncă pe Perioadă Nedeterminată) de către marile grupuri și companii industriale franceze (sau multinaționale), în care vor efectua stagii de cercetare şi producţie încă din timpul studiilor, ceea ce este o condiţie „sine qua non”, pentru obţinerea unui permis permanent de şedere (reşedinţă permanentă, definitivă) pe teritoriul naţional francez.Amintim că în cadrul programelor uzuale de colaborare (schimburi de studii) europene mai sus amintite, studenţii români posedă un statut special, nefiind supuşi regimului (sever) de selecţie de care au parte candidatii francezi şi au obligaţia să respecte condiţiile contractului impus de programul de colaborare, care prevede, ca regulă generală, revenirea în ţară după terminarea studiilor!Absolvenţii români ai Şcolilor Superioare Franceze de Înalte Studii Inginereştisau Economice, pot opta însă şi pentru o alternativă mult mai avantajoasă, atît din punct de vedere social cât şi financiar: revenirea în ţară pentru ocuparea unor posturi de mare răspundere sau conducere în cadrul marilor societăţi industriale, financiar-bancare sau comerciale franceze, implantate în România (Renault, Alcatel, FT-Orange, Altstom, Air France, Air Liquide, BULL-Informatique, WTC, EDF, GDF, Société Générale, BNP-Paribas, AXA Assurances, Rhodia, l’Oréal, Bouygues, Vivendi, Aventis, Lafarge, St.Gobin, Michelin, Suez, Auchan, Carrefour, Cora, etc.) având în vedere că Franţa este de departe cel mai mare investitor financiar (ca cifră de afaceri!) cu un volum permanent în creştere şi că toate aceste instituţii franceze (cca 300, Membre ale Camerei de Comerţ si Indusrtrie a Franţei la Bucureşti), fără excepţii, apreciază în mod cu totul deosebit o Diplomă (franceză!) de Înalte Studii Inginereşti sau Comerciale.

Protejat: Arena Securității. Modelul axiomatic francez al combaterii delincvenței și a...

În contextul social-economic al unei mondializări, respectiv, „globalizări agresive″, în care societățile de consum au din ce în ce mai mult, mari dificultăți de a supraviețui pe termen lung, în care capitalismul „sălbatic″ pare să-și fi atins limitele, marea criminalitate (crima organizată de mare anvergură), precum și prevenirea ei devin unul dintre obiectivele cele mai preocupante ale autorităților centrale și locale de stat.Hiperdezvoltarea (post-industrializarea) contribuie fundamental la formarea unor noi generații de răufăcători și criminali (cu filiere tentaculare și bine structurate, în mod expansionist) care utilizează tehnici infracționale din ce în ce mai sofisticate, motiv pentru care prevenirea și combaterea acestora necesită eforturi desoebite (din ce în ce mai mari) din partea autorităților Statului pentru menținerea ordinii publice în cadrul societății civile.În Franța, o țară hiperdezvoltată în care procesul de integrare a străinilor este cel puțin în derivă, (dacă nu cumva a eșuat pentru totdeauna), pentru combaterea delincvenței (în creștere constantă) guvernul francez, a acceptat o propunere a  fostului președinte Nicolas Sarkozy (n.1955, în funcție între 2007 - 2012) încă din 2007 (pe când era Ministru de Interne), care se vrea eficace, fără a fi considerat represiv și antidemocratic, fără a încălca drepturile fundamentale ale omului, conform celor care l-au votat în cadrul Adunării Naționale și l-au promulgat, ulterior. Conform acestui model (având în vedere faptul că marea criminlitate este prezența cu precădere în metropole, precum și în aglomerații urbane, iar Franța este urbanizată, într-un proocent de peste 95%), primarul unuei localități (oraș, metropolă sau președinte de zonă metropolitană),  în unitățile urbane (pol urban, arie urbană, spațiu urban) de peste 10.000 de locuitori, devine stăpânul „absolut″, care va prezida un Consiliu Orășenesc pentru DIF (Drepturile și Îndatoririle Familiilor), iar acesta, împreună cu echipa sa (consiliul pe care îl prezidă) are dreptul să „pătrundă″ cât de cât în intimitatea familiilor (sub o formă sau alta, mai mult sau mai puțin legală, la „periferia″ legii) în care există probleme grave legate de absenteismul școlar al copiilor, de lipsa lor de educație sau ale căror copii tulbură liniștea și ordinea publică sau sunt consumatori de droguri (ușoare).În cazul în care situația o impune, acest consiliu poate impune părinților SRP (Stagii de Responsabilitate Parentală). Din contră, dacă ei nu acceptă această „oferta″ al Statului (de drept), el poate decide de comun acord cu Inspectoratul Școlar departamental (Academie, în Franța) și CAF (Casa de Alocații Familiale) suspendarea prestațiilor sociale iar în anumite situații grave, poate solicita transferul copilului sub tutela CAF.Pentru „detectarea″ la școală în timp util (de manieră precoce) a tulburărilor de conduită (caracterizate printr-un patern repetitiv și consistent de conduită antisocială, deviantă și agresivă), este impusă supravegherea personalizată a sănătății mintale a fiecărui copil și evoluția lui din punct de vedere psihic și psihologic. În sfîrșit, un interviu (o examinare orală al copilului) are loc la fiecare trei ani (cel mult) cu reprezentanții CAF și cu specialiști (pedagogi, educatori și psihologi) ai Inspectoratelor Școlare, respectiv, experți în orientarea școlară și profesională a copilului (adolescentului, tânărului). Fără a (re)aduce în discuție ordonanța din 1945 în privința legislației consacrată infracțiunilor comise de către minori (pe cât de veche, pe atât de „generoasă″), Sistemul Axiomatic a lui Sarko (nicolas Sarkozy) prevede prezentarea imediată în fața instanțelor judecătorești, (Tribunalul pentru Minori), a tânărului (minor, între 16-18 ani) care comite o abatere gravă, sancționabilă (penal) de lege.Menționăm că în cazul delincvenților majori (care comit infracțiuni grave), rămâne în vigoare „înfățișarea imediată″ („comparution immédiate″), care are ca efect „condamnarea imediată″ a inculpatului, conform unei legi care datează încă din 20 mai 1863, „ușor″ modificată în noul CP (Codul Penal francez) din 1958 (Republica a V-a, instaurată de către Charles de Gaulle), conform OU (Ordonanța de Urgență) din 10 iunie 1983, o procedură instaurată, în aceleași condiții, și în noul CPB (Codul Penal Belgian) din 20 martie 2000. Pentru ca modelul să fie eficace, este necesar ca toți responsabilii societății civile care intervin în prevenirea delincvenței trebuie să facă schimb de informații, pentru o mai bună cunoaștere și apreciere a minorului, sub toate aspectele, atât pe plan social, cât și pe plan intelectual, psihic, respectiv, pe plan material. Pentru păstrarea „secretului profesional″, există un coordonator care centralizează toate datele despre subiect (persoană în cauza), el fiind singurul care deține toate informațiile și care are, printre altele, și obligația de a nu le face publice (cunoscute publicului).În cazul prezentării imediate în fața instanțelor judecătorești a consumatorilor mari de droguri dure-droguri de mare risc (toxicomani „profesioniști″), terapia poate fi pronunțată în fiecare stadiu a procedurii în locul condamnării immediate, ca o variantă posibilă pentru încetarea urmăririi penale de către Procurorul Republicii.Astfel, spitalizarea din oficiu în condițiile legii actuale, într-un centru psihiatric va fi permisă și chiar impusă cu sprijinul primarului, el neputând interveni în favoarea libertății subiectului decât în cazul în care el nu reprezintă un pericol public. La externarea bolnavului, primarul trebuie să fie informat și are datoria să supravegheze subiectul în perioada de reinserție a sa în societate. Pentru externare însă, numai prefectul poate semna documentele care să permită fostului toxicoman părăsirea spitalului (sau a Centrului de dezintoxicare). În cazul permisiilor de probă (numai pe perioade scurte !), este tot primarul căruia îi revine sarcina să vegheze asupra persoanei (subiectului) în cauză.Pentru punerea în aplicare al cestui model, au fost create în egală măsură și centre speciale de detenție (de „retenție″ administrativă) pentru criminali sexuali, unde nu vor fi internați decât cei care comit delicte sexuale grave. În aceste centre, amenajate în mod special, deținuții vor efectua o terapie intensivă și eficace în paralel cu executarea pedepselor, pentru ca procentul de recidivă să fie cât se poate de redus (scăzut). După eliberarea lor din centrele mai sus menționate, ei vor fi în continuare supravegheați în centre speciale de libertate cu sprijinul unor asociații specializate în orientarea socio-profesională și reinserția socială a delincvenților sexuali, având obligația să se prezinte periodic (lunar) la Comisariatul de Poliție de reședințî (impusă de Instanța), în loc de 6 luni (față de cum era înainte), conform unei legi instaurate încă din 2003.Menționat și în Cazierul Judiciar al subiectului, „retenția″ lui în aceste centre de libertate poate fi prelungită nelimitat (fără un termen fixat !), până când autoritățile competențe în materie socio-judicaire vor avea certitudinea că o reinsertiune reușită în societate a lui (fără recidivă !), este posibilă. În cazurile mai grave se vor folosi tehnicile de supraveghere GPS (brățară electronică, votată în decembrie 2005),  iar pentru a se debarasa de ea va fi nevoie de o decizie al JAP (Judecătorul responsabil cu Executarea și Amenajarea Pedepselor) sau în anumite situații, chiar al Procurorului Republicii.Spre deosebire de Franța, în Confederația Helvetica primul centru de prevenire a criminalității, cunoscut sub numele de „Arena Securității″  (fondat de către Luc A. Sergy - Președinte și Markus Atzenweiler - Director al Sediului central de la Zürich, foști funcționari al Poliției din Zürich) și-a deschis porțile în 2004, în fostele clădiri ale uzinelor grupului Sulzer AG fondat în 1834 la Winterthur (Cantonul Zürich), cu 120 de filale în lume și 9.780 de salariați,  specializat în industria constructoare de mașini cu o cifra de afaceri de 3,70 MdFCH (cca 3Md€).

Protejat: Asasinarea omului politic André Cools cu 3 decenii în urmă...

Remember, 1991-2021. Dosarul criminal Cools, în care are loc asasinarea, pe 18 iulie 1991, la Liège, a omului politic belgian André Cools (1927–1991), fost președinte al Partidului Socialist (1973–1981), fost ministru al Bugetului (1968–1971), fost vice-prim-ministru (1969–1972), fost președinte al Parlamentului Valon și fost primar al orașului francofon Flémalle (regiunea Valonia din Belgia, formată din localitățile Flémalle-Grande, Flémalle-Haute, Awirs, Alleur, Ivoz-Ramet, Mons-lez-Liège, Gleixhe, Chokier și Cahottes și este situată în aglomerația orașului Liège), reprezintă cea mai importantă crimă politico – financiară din istoria Belgiei.În ciuda faptului că acest dosar a fost judecat de 3 ori (în criminal, cu Curte cu Jurați), adevărul istoric, în acesta, rămâne, în realitate, neelucidat, motiv pentru care acesta prezintă o importanță deosebită și este catalogat (de către autoritățile belgiene) ca și unul dintre cele mai misterioase dosare politico–criminale din istoria regatului, motiv pentru care termenul de prerscriere dîn acest an (1921) a fost prelungit cu încă un deceniu (până în 2031). Evenimentul are loc în dimineața zilei de 18 iulie (în jurul orei 07h30), tocmai, în momentul în care Cools urca în mașină (untr-un Audi A100), pe Av. de l'Observatoire nr.215 (la Cointe–domeniul  la Tourelle), în paracarea din fața reședinței sale. Rănit grav cu două gloanțe (la plămâni și la gât), el va deceda, puțin timp după după atac, la fața locului. Din contră, companionul lui care îl însoțea, Marie-Hélène Joiret, pe care Cools, o conducea (cu mașina) la gara  Guillemins (în fiecare dinmineață pentru a lua trenul urban către Bruxelles – centru), deși va fi grav rănită, va supraviețui.O „celulă Cools” (constituită din agenți ai Poliției Judiciare) este imediat constituită sub comanda judecătorului de instrucție de la Parchetul Liège Véronique Ancia, care era de gardă în momentul derulării dramei. Conform documentelor din dosarul de instrucție, ar fi fost 2 trăgători, iar pe 1 iunie 1994 (adică peste 3 ani de la eveniment), judecătorul de instrucție însărcinat cu instrumentarea dosarului Jean-Marc Connerotte (n.1948, implicat și în celebru dosaru pedocriminal Marc Dutroux) va delivra un mandat de arestare contra comerciantului belgian Silvio de Benedictis din La Louvière (oraș francofon din regiunea Valonia,  formată din localitățile La Louvière, Haine-Saint-Paul, Haine-Saint-Pierre, Saint-Vaast, Trivières, Boussoit, Houdeng-Aimeries, Houdeng-Gœgnies, Maurage și Strépy-Bracquegnies, vecină cu comunele Binche, Le Roeulx, Manage, Mons, Morlanwelz și Seneffe), care a mai fost anchetat în dosar, dar ulterior, a fost disculpat.În sfârșit, peste alți 4 ani, alți 2 indivizi, de origine tunisiană, Ben El Amine Abdelmajid (Abdelmajid Almi, n.1966) și Ben Rajib Abdeljalil (Abdeljelil Ben Brahim, n.1973) vor fi arestați, inculpați și judecați în dosar, care în urma unui proces scurt (mai puțin de 8 ore), nu foarte complex (laborios), pe 2 iunie 1998 vor fi condamnați de către Curtea Criminală din Tunis (sub președinția lui Hamadi Ben Dekhil), după o deliberare care a durat cca 3 ore, la 20 de ani de recluziune criminală pentru asasinarea lui André Cools și la 5 ani de detenție criminală pentru tentativa de asasinat contra companionului acestuia, Marie-Hélène Joiret. Cei doi (care habar n-ar fi avut că au ucis un ministru!) ar fi fost angajați de către Mafia italiană, în timp ce lucrau ca sezonieri în colectarea fructelor (portocale,  mandarine, lămâi, pomélo, Kumquat, etc.) la Agrigento (Girgenti, până în anul 1927) un oraș italian în Sicilia de sud (cucerit  de către romani, în anul 262 î.Hr. și apoi, definitiv, în anul 210 î.Hr.), capitala provinciei cu același nume, întemeiat în secolul al VI-lea î.Hr. decătre  grecii dorieni (cu numele de Akragas), devenit, ulterior, un important centru comercial al lumii antice. Victima, André Cools, conform declarațiilor acestora din dosarul de instrucție, le-ar fi fost „prezentat” ca un ordinar vânzător (traficant) de stupefiante. Într-un dosar criminal instrumentat de către Parchetul de la Liège (oraș francofon din regiunea Valonia, capitala provinciei cu același nume, situat pe cursul fluviului Meuse și este cel mai important centru economic din Valonia), într-un proces care a durat 12 săptămâni și în care cca 400 de martori ar fi fost audiați, pe 7 ianuarie 2004, Richard Taxquet (fost secretar particular al omului politic socialist belgian Alain Van der Biest, fost ministru valon între 1990–1992, succesor al lui André Cools) și Pino di Mauro (fost șofer al ministrului Cosimo Solazzo) au fost condamnați  la 20 de ani de recluziune criminală de către Curtea cu Jurați Liège pentru organizarea asasinatului lui André Cools, iar Luigi Contrino și Carlo Todarello (unchi prin alianță a lui Taxquet), au fost condamnați la 5 ani de detenție criminală, fiecare, pentru complicitate la organizarea acestuia, deci, implicit, la asasinat. Absenții de la proces Cosimo Solazza (reprezentat prin avocatul său Jean-François Defourny) și Domenico Castellino au fost condamnați prin contumacie, tot la 20 de ani de recluziune criminală ca și, complicii lor, Taxque și di Mauro.Din contră, siunciderea lui Alain Van der Biest (AVB, n.1943) pe 17 martie 2002 (inculpat și încarcerat în dosar și el în închisoarea Lantin de la Liège), a pus capăt urmării penale a acestuia. Pus în libertate în 1997, numai cu o săptămână după eveniment,  Camera Criminală a Tribunalului penal de la Liège urma să formuleze noi acuzații (încriminatoare) grave contra acestuia în dosar.Într-o scrisoare lăsată soției sale el își susținea nevinovăția și prin moartea sa „voia să pună capăt calvarului pe care îl trăia” ! Merită să menționez aici faptul că deși închisoarea Lantin este „un minimum detention centre” (pentru 694 de deținuți bărbați și 61 de femei), condițiile de detenție nu sunt dintre cele mai apreciate.După ce în 2007 au avut loc mai multe decese din cauza consumului important de droguri, în 2008, cca 10% din personal ar fi fost testat pozitiv cu tuberculoză.Însă, închisoarea Lantin rămâne celebră, nu pentru cele menționate mai sus, dar pentru evadarea spectaculoasă a lui Eric (Erik) Ferdinand (încarcerat pentru furt, fals și uz de fals, respectiv, pentru delapidare) cu puțin timp înainte de extrădarea sa în Spania (în închisoarea Gerone), de unde a evadat și urma să fie reîncarcerat. Evenimentul istoric are loc  pe 15 aprilie 2007 (în jurul orei 15h00), cu un elicopter  Ark pilotat de către Eric Mathieu, luat ostatec de către 2 complici ai lui Ferdinand pe aerodromul orașului Sint-Truiden (aflat la cca 50 de km de Bruxelles), spunând acestuia că sunt turiști francezi din Marsilia care vor să facă turul regiunii Bruxelles.Curtea închisorii (în care se aflau atunci cca 200 de deținuți în „promenada” clasică zilnică) fiind mult prea mică pentru aterizare elicopterului,  Mathieu refuză să efectueze manevra, dar fiind amenințat cu pistolul la ceafă, este obligat să tenteze imposibilulu, adică, aterizarea forțată și să-l recupereze pe Eric Ferdinand (n.1976, răufăcător de naționalitate franceză, înscris în fișierul național al marelui banditism) în timp ce complicii săi vor arunca (lansa) asupra gardienilor și deținuților zeci de petarde și bombe lacrimogene. După decolare, elicopterul Ark va ateriza din nou, tot forțat de împrejurări și nu neapărat într-un loc autorizat, în zona industrială Alleur, la cca ½ km distanță de penitenciar, unde cei 3 vor dispare la bordul unui vehicul (Peugeot 206 de culoare gri), nu înainte însă de a se ține de cuvânt și de a-l elibera pe pilot.Cei 2 complici ai lui Fredinand, vor fi identificați rapid.Ei erau membri ai mediului infracțional din Nîmes (capitala departamentului Gard în sudul Franței) aparținând clanului lui Richard Perez și au fost interpelați în cursul săptămânii 7–12 mai, cu ocazia unui control de rutină, la bordul unei motociclete furate, după ce autoritățile judiciare belgiene (procurorul Regelui de la Liège, Daniele Reynders și ministrul Justiției Laurette Onkelinx) i-au alertat pe colegii lor francezi.Este vorba de Cyrille Schramm (în vârstă de 22 de ani, arestat și încarcerat la centrul de detenție privizorie Nîmes), șoferul motocicletei, respectiv, de pasagerul acestuia, care deși reușește să fugă, va fi identificat în persoana lui  Nassim Chanti (în vârstă de 20 de ani), iar în urma emiterii unui mandat de arestare european de către judecătorul de instrucție Vivianne Joliet, însărcinat cu instrumentarea dosarului, va fi și el interpelat pe 22 septembrie (în Italia) și încarcerat în aceași închisoare, în izolare, ca și complicele său, Cyrille Schramm.Subliniez aici faptul că Eric (Erik) Ferdinand care era originar din Nîmes (ca și complicii săi), a fost arestat și încarcerat în închisoarea Lantin sub o identitate falsă, Gamez Vincent (născut pe 27 septembrie 1973, de naționalitate franceză), iar pe 15 aprilie, acesta era la cea de-a doua evadare, după ce cu ocazia unei reconstituiri, ceva mai devreme, în Spania (în timp ce era încarcerat la închisoarea din Gerone) a reușit să dispară fără urmă, fiind recuperat, după nu foarte mult timp, în regiunea urbană Liège.Printre altele, el era specilizat și în jafuri armate, dar și în furtul carnetelor de cecuri bancare în cadrul unor acte infracționale de tip carjacking (piraterie rutieră–furt de vehicul motorizat sub amenințare cu armă, considerat furt cu violență, deci, cu circumstanțe agravante)Interpelat în Italia pe 22 septembrie 2007 (pe insula Murano, la cca 25 km de Veneția) de către carabinierii de la BNRF (Brigada Națională de Căutare a Fugarilor) cu sprijinul SRPJ[1] (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Montpellier (prefectua departamentului Hérault în regiunea administrativa Occitania) conform procurorului Republicii de Nîmes Éric Maurel, el va fi extrădat și (re)încarcerat la închisoarea din orașul Hasselt (regiunea Flandra, format din localitățile Hasselt, Sint-Lambrechts-Herk, Wimmertingen, Kermt, Spalbeek, Kuringen, Stokrooie și Stevoort). Înregistrat în fișierul crimei organizate (marele banditism) și considerat ca „rege al evadării” (în Belgia), în momentul interpelării sale, el se afla în compania complicelui său Nassim Chanti, „copilotul” elicopterului Ark cu care a evadat.Cei doi polițiști belgieni care l-au adus de la Veneția au aterizat pe Aeroportul International Bruxelles cu o cursă a combaniei aeriene Sabena în jurul orei 17h30, ceea i-a permis acestuia să petreacă, deja, noaptea, în închisoare.În paralel, PJ (poliția Judiciară) franceză l-a arestat la Nîmes și pe Tarik Chanti (fratele lui Nassim), care și el, ar fi fost complice la organizarea evadării lui Eric Ferdinand.Având în vedere că evadarea, ca act în sine, nu este un delict în Belgia, în scurt timp după eliberarea lui Eric Ferdinand (care nu a fost, deci condamnat pentru evadare !), acesta va comite o sere de alte infracțiuni în perioada 2008–2011, care vor conduce, din nou, la interpelarea lui pe 24 aprilie 2012 și aducerea (prezentarea) acestuia în fața judecătorului de instrucție Michèle Nesme, care îl și inculpă într-un dosar corecțional de extorcare de fonduri în bandă organizată și asociere de răufăcători.El era suspectat că ar fi făcut parte dintr-un grup de recuperatori (cu caracter infracțional) compus din 5 indivizii care ar fi utilizat în cursul lunii octombrie 2011 metode mai puțin „ortodoxe” pentru recuperarea a ¼M€, context în care un depozit ar fi fost incendiat la Bouillargues (regiunea urbană Nîmes), ceea ce ar fi avut ca efect deschiderea unei informații judiciare în legătură cu activitatea sa infracțională.Ca urmare SRJP[1] (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) din Montpellier va dezlănțui o vastă anchtă în dosar care va scoate la iveală, în anii care urmează, o serie de infracțiuni reproșabile lui Eric Ferdinand (după eliberarea lui din închisoare).Cu ocazia percheziției  anchetatorii găsesc la domicililul său, printre altele, și un pistol de calibru 7.65mm, dar și material tehnologic ultraperforant, de ultimă generație.În ceea ce îi privește pe foștii săi complici, Cyril Schramm (atunci, în vârstă de  27 de ani, apărat de către Philippe Rey) și  Nassim Chanti (atunci, în vârsta de 25 de ani, apărat de către  Carmelo Vialette) nu vor rămâne nici ei mult timp în libertate, după ce pentru complicitatea lor la evadarea lui Erik Fredinand au fost condamnați la 6 ani de detenție.Implicați în mai multe dosare (furt de motociclete, port ilegal de armă–pistol 9mm, trafic de droguri), ei vor fi judecați de către Tribunalul Corecțional din Nîmes într-un proces, pe 13 mai 2012, împreună cu Sophiane Ichba (în vârstă de 26 de ani, apărat de către Karim Bensakina și Philippe Expert), cu care cei doi ar fi avut o altercație deosebit de violentă.De fapt, acesta din urmă ar fi fost atacat de către cei 2 aflați pe o motocicletă furată (înarmați cu pistoale automate), cu care avea un „conflict de interese”, ocazia cu care i-ar fi accidentat pe cei doi.Ca umare, el va pleda nevinovat, susținând că ar fi fost în legitimă apărare.După ce avovcatul general (substitutul procurorului Republicii) Pierre Cramier solicita pedepse cuprinse între 2–3 ani, Ichba va fi condamnat, numai, la 8 luni de închisoare, iar Chanti și  Schramm,la 18 luni, respectiv, la 2 ani de închisoare cu executare în penitenciar.Schramm, însă, principalul complice al lui Eric Ferdinand, va fi judecat și pe 8 iunie 2009 de către Tribunalul Corecțional de la Nivelles (Belgia), pentru evadarea lui în compania unui alt codeținut Rachid Amhandan (în vârstă de 26 de ani) pe 7 decembrie 2008 din închisoarea de la Ittre (orășel în regiunea Valonia, formată din localitățile Ittre, Haut-Ittre și Virginal-Samme).Așa cum am menționat, cei 2 nu vor fi judecați, nici ei, pentru evadare, ca faptă în sine, dar, doar pentru actele infracționale comise înaintea și ulterior, acesteia.Pe 7 decembrie, în jurul orei 15h00, cu ocazia revenirii din curtea (deschisă) de „promenadă” (de recreație) a închisorii, cei doi vor lua ostatec un gardian cu un mic cuțit de bucătărie și cu un ac de siguranță (industrial, cu o lungime de cca 14cm–cu care vor răni și un alt gardian), pe care îl vor obliga să le deschidă poarta închisorii.Ajunși în parcare, prin metoda carjacking, ei sechestrează un vehicul–camionetă Renault (al unui cuplu care venea în vizită la închisoare), la bordul căruia vor dispare pe autostrada A54.Cavala lor, din păcate pentru ei, va fi scurtă, pentru că urmăriți, din mai multe direcții de către vehicule de poliție, ei vor fi blocați la Maisières (regiunea urbană Mons, provincia Hainaut, regiunea Valonia), la ieșirea de pe autostradă.În verdictul său, Tribunalul Corecțional  din Nivelles îi va condamna pe cei 2 (pe Cyril Schramm și pe Rachid Amhandan)  la 6, respectiv, la 5 ani de închisoare, nu pentru evadare, dar pentru luare de ostatec (gardianul), furt cu violență (vihiculul prin metoda carjacking) și pentru deținere de arme prohibite (interzise în închisoare).Schramm a fost sanctionat suplementar pentru că ar fi fost la volan (șofer) și ar circulat neregulamentar pe autostrada (în zig-zag), motiv pentru care  ar fi pus în pericol siguranța circulației.În sfârșit, Eic Ferdinand va fi judecat în stare de libertate, de către Tribunalul Corecțional din Nîmes, în cadrul unui proces în cursul lunii septembrie 2019, într-un dosar corecțional (delictual) instrumentat de către judecătorul de instrucție Fabien Chenevier.Însă, pe 13 septembrie, în ziua deliberării Curții (care îl condamnă la 6 ani de închisoare), spre surprinderea magistraților, dar și a celor din sală, acesta va fi absent din boxa acuzaților.Fiind dat în urmărire generală (pe baza unui mandat de arestare european semnat de către președintele Curții) și înregistrat în fișierul marelui banditism (crimă organizată), conform procurorului Republicii de Nîmes, Éric Maurel, el va fi interpelat, anul trecut, pe 3 decembrie 2020 într-o cabană din Marguerittes (orășel în departamentul Gard) și încarcerat dupa aproape 15 luni de cavală (fugă), cu ajutorul unei unități de luptă de elită a GIGN (Grupul de Interventie de al Jandarmeriei Naționale franceze), 

Protejat: Pe urmele pastorului („demonic–diabolic–satanic, psihopat, pervers narcisist și manipulator”) András...

Dosarul criminal Pándy (1986–1989), este unul dintre cele mai importante dosare criminale (de mare anvergură) din istoria Belgiei, în care András Pándy (1927–2013, pastor de origine maghiară din Cehoslovacia, „le Landru du Danube”, „le Petiot de Bruxelles”, „Vader blauwbaard”), împreună cu fiica sa naturală Agnès, vor asasina 6 membri ai familiei lor (Ilona Sőrés și Edit Fintor, cele două soții și 4 copii ai lor, Daniel și Zoltán respectiv, Andrea și Tünde) la Molenbeek-Saint-Jean (regiunea Bruxelles–Capitală). Este, practic, primul dosar criminal pe care l-am urmărit (de aproape) cu două decenii în urmă, în calitate de corespondent de presă al Ziarului „Poliția Capitalei 955” (Redactoe șef, Florin–Gheorghe Zagoneanu). [A se vedea „Poliția Capitalei-955” (2002 – 2007). Selecție de articole de investigație. Integral (Thomas CSINTA...]. Nu a fost ceva programat, dar în acea perioadă (1999–2002) urmăream un alt dosar criminal belgian de mare anvergură legat de vastul trafic belgian de carne bovină contaminata cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină), în care am fost înfiltrat sub acoperire, care ulterior, ca urmare a unor investigații laborioase m-a condus la posibila legătură a acestuia cu jaful de diamante de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) din 2007, aflat acum în studiu de către autoritățile belgiene. [A se vedea lucrăile autorului O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne..., O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari....]. Este și primul proces criminal la care am asistat (în cursul lunii martie 2002), evident, numai datorită circumstanței menționate mai sus, care m-a pus foarte mult pe gânduri. Pentru că în dosar, cadavrele persoanelor ucise nu au fost găsite, deci nu existau probe materiale fiabile acuzatoare contra lui András Pándy, iar justiția belgiană nu avea la dispoziție decât mărturia încriminatoare a complicelui acestuia, a ficei sale, Agnès Pándy, care și-a denunțat tatăl și, și-a recunoscut complicitatea ei la asasinate, motiv pentru care „dezbaterea”, practic, a avut loc, nu între magistrații sau între membrii Curții (cu Jurați) a regiunii Bruxelles–Capitală, dar între tată, care își clama nevinovăția și susținea că fiica lui (îndrăgostită de el), fabulează pentru că este bolnav phic, respectiv, aceasta din urmă (implicat în relații incestuoase de peste un deceniu cu taăl său), care descria cu cele mai mici detalii asasinatele (cu modul operator premeditat) la care ar fi participat și ea în calitate de coautor, ca urmare a unei manipulări de natură sentimentală. Adică, în fond și la urma urmei, era „cuvântul” ei, contra „cuvântului” tatălui său. András Pándy va fi condamnat la închisoare pe viață și moare în 2013 la închisoarea din Bruges, iar fiica sa, Agnès Pándy, la 21 de ani de recluziune criminală, eliberată condiționat sub control judiciar în 2010. Probabil, pentru că din 1996 pedeapsa cu moartea fiind abolită în această țară, închisoarea pe viață era cea mai gravă sancțiune penală care putea fi pronunțată în cadrul legislației penale criminale în vigoare. Nu a existat niciun document medical care să fi probat (confirmat) că ar fi suferit vreodată de o boală psihică. Nici înate de evenimente, nici ulterior, în libertate. Înainte de terminarea procesului András Pándy, a făcut o afirmație, căruia de fapt, se datorează acest vast articol de investigație jurnalistică: „Vinovat sau nu, parchetul m-a condamnat deja. Falsul triumf asupra adevărului. (…) Acum, având în vedere că sunt condamnat, justiția va avea mai mult timp ca să-i caute pe asasinii din Brabant.” Modul în care a făcut această mențiune, în urma unor cercetări aprofundate în dosar (în derulare), n-ar fi fost exclus ca András Pándy (atât în calitatea sa de pastor, cât mai ales în cea de private investigator – pentru care avea o licență) să fi fost în contact cu unii care i-ar fi cunoscut pe asasini…[A se vedea pentru detalii lucrările autorului Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor). Partea I. Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor). Partea II]. Au existat și zvonuri conform cărora Pándy ar fost recrutat de către KGB [Komitet Gosudarstvennoj Bezopasnosti/Comitetul Securității Statului, precedat de CEKA (1917-1922), GPU (1922-1934), NKVD (1934-1946), MGB (1946-1953), succedat de FSK (1991-1995) și de FSB din 1995], care l-ar fi însărcinat să-i spioneze și să-i identifice pe cei implicați în Revoluția Ungară din 1956], mai ales că el era și în posesia unei diplome de Private investigator (detectiv privat), care i-ar fi permis ca sub acest pretext și-ar fi permis să solicite și să obțină diferite informații despre anumite persoane, mai mult sau mai puțin, bine plasate, în sânul comunității religioase (creștine) maghiare din Belgia. Așa cum demonstrez în acest articol, această informație ar fi fost doar o specaluție a celor din anturajul lui Pándy, pentru a influența autoritățile judiciare belgiene în dosar. După moartea sa, două dintre imobile în care avea locuințele sale vor fi dărâmate (în unghiul format între str. Vandermaelen nr.52 și quai des Charbonnages, respectiv, cea, în pivnița căreia vor fi comise asasinatele de pe quai de l’Industrie nr.5 colț cu str. Heyvaert, în Molenbeek-Saint-Jean) ca urmare a unei decizii a primăriei, iar în cadrul unei noi amenajări teritoriale, terenurile vor fi acoperite cu spații verzi, cel puțin, temporar, pentru ca ulterior, recent, în 2020, să fie lansat un proiect cu construirea a 7 imobile cu locuințe. Cea din Bruxelles din str. Vandenbranden nr.29–31 din Bruxelles, în care locuia și avea și în care avea și biroul, a fost consolidat recent, în cadrul unui program de rabilitare al clădirilor vechi din Bruxelles. Nota Autorului. Atât Bruxelles (mai ales Molenbeek-Saint-Jean) cât și Liège vor deveni ulterior, „focare” ale unor grupări de islamiști radicali(zați), care vor comite atacuri teroriste și care vor face parte din dosarele criminale (cele mai) sângeroase după atacurile asasinilor din Nivelles (Brabant). Dintre acestea menționez, atacul terorist de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles pe 24 mai 2014, în ajunul alegerilor, în care 4 persoane vor fi ucise (cu o pușcă de asalt (Kalasnikov AKM și Revolver de calibrul .38 Special) de către Medhi Nemmouche (n.1985, criminal și terorist jihadist francez, din Roubaix–regiunea metropolitană Lille, de origine algeriană kabilă, aparținând organizației salafiste teroriste Satul Islamic–Daesh, apărat de către avocații Sébastien Courtoy și Henri Laquay), care împreună cu complicele său Nacer Bendrer (n.1989, originar din Marsilia, apărat de către Gilles Vanderbeck, fost codeținut al lui Nemmouche la închisoarea Salon-de-Provence din departamentul Bouches-du-Rhône, între 2009–2010), vor fi condamnați pe 12 martie 1919 de către Curtea cu Jurați Bruxelles (avându-l ca procuror pe Yves Moreau), la închisoare pe viață, respectiv, la 15 ani de recluziune criminală, cu un minim de 15 ani, respectiv, 5 ani la dispoziția TAB (Tribunalul responsabil cu aplicarea și amenajarea pedepselor). Este vorba de Emanuel și Miriam Riva (israelieni, în vârstă de âgés 54 și 53 de ani), Dominique Sabrier (franceză, în vârstă de 66 de ani) și Alexandre Strens (evreu și berber, originar din Maroc, în vârstă de 25 de ani, rănit grav, care va deceda la spital pe 6 iunie). Acest atac are rădăcini, în cel comis de către Mohammed Merah (n.1988, „asasinul pe scooter”, terorist jihadist franco–algerian, originar din Toulouse), care a ucis între 11-22 martie 2012 în Touolouse Métropole, 7 persoane, dintre care 3 copii (și a rănit, grav 4 și foarte grav, 2) cu un pistoale semiautomate (mitralieră) de calibrul 9 Para Pistolet .45 ACP. Este vorba de Imad Ibn Ziaten (n.1981, francez de origine marocană, militar în Primul regiment de parașutiști, ucis cu pistolul mitralieră de calibru.45 ACP), pe 11 martie 2012 și de alți 2 militari, uciși (cu același tip de armă) pe 15 martie 2012, Abel Chennouf (n.1986) și Mohamed Legouad (n.1988), de la cel de-al 17-lea Regiment de geniu parașutist, în timp ce un al 3-lea, Loïc Liber (n.1984) este grav rănit la colona vertebrală, devenind, tetraplegic. Și, în sfârșit, de asasinarea rabinului Jonathan Sandler (n.1982, profesor la șscoala evreiască Ozar Hatorah) pe 19 martie 2012, împreună cu cei 2 copii ai săi Gabriel (în vârstă de 3 ani) și Arié (Aryeh, în vârstă de 6 ani), respectiv, cu Myriam Monsonégo (în vârstă de 8 ani, fiica directorului școlii Yaakov Monsonégo), folosind ambele tipuri de pistoale mitralieră (9 mm Parabellum ți cel de calibru .45 ACP). Mohammed Merah va fi ucis de către polițiștii unității de elită RAID al Poliției Naționale franceze, în urma unui asalt al acesteia asupra apartamentului său din str. sergent Vigné nr.17, din cartierul Côte Pavée de la Toulouse, la care am putut asista, în direct. Un alt atac terorist islamist va avea loc, tot la Bruxelles, deosebit de sângeros care va depăși efectivul mortal al asasinilor din Brabant. Este vorba de triplul atentat comis pe 22 martie 2016 în regiunea Bruxelles–Capitală, două pe aeroportul național Bruxelles–Zaventem și al 3-lea la Bruxelles, la o ramă (garnitură) din metrou, din stația Maelbeek (în cartierul european), în care bilanțul total se ridică la 32 de morți (16, pe aeroport și tot, 16 la Maelbeek) și 340 de răniți. În acest dosar, în cursul lunii iunie 2013, 3 persoane vor fi implicate pentru complicitate la atacuri teroriste islamiste cu asasinate,. Este vorba de Abdelkader Merah (n.1982, fratele asasinului, pentru susținere logistică și furnizarea scooterului furat, utilizat de către asasin), Fettah Malki (n.1982, pentru vânzarea armelor și a unei veste de antiglonț asasinului) și Mohammed Mounir Meskine (pentru furnizarea unor echipamente militare de care s-ar fi folosit asainul), contra căruia, cercetarea apenală a fost anulată, ulterior, în timpul anchetei. Într-un proces care va debuta pe 2 octombrie 2017, primii doi vor fi condamnați de către Curtea cu Jurați Paris Specială (prezidată de către Franck Zientara), la 20 de ani, respectiv, la 14 ani de recluziune criminală cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă, în timp ce, pe 30 octombrie, avocatul general al acuzării (Ministerul Public) Naïma Rudloff, a solicitat închisoarea pe viață pentru Abdelkader Merah. În urma apelului Parchetului, într-un nou proces care debutează pe 25 martie 2019, cei 2 vor fi rejudecați de către Curtea de Apel Paris – tot, cu Juriu Popular Special (prezidată de către Xavière Simeoni, având-l ca avocat general Rémi Crosson du Cormier), iar în urma verdictului din 18 aprilie 2019, pedeapsa lui Abdelkader Merah va fi majorată la 30 de ani de recluziune criminală (cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă), maximă în executare. În sfărțit, Abdeslam Salah (n.1989, terorist jihadist francez crescut la Bruxelles în cartierul– localitatea Molenbeek-Saint-Jean), arestat pe 18 martie 2016 (după o cavală – fugă de 125 de zile) la Molenbeek-Saint-Jean (și încarcerat la 27 avril 2016, incarcéré à Fleury-Mérogis, în Franța), singurul terorist rămas în viață dintre cei implicați în cele mai sângeroase atacuri teroriste islamite din istoria Franței, perpetrate pe 13 noiembrie 2015 de la Paris, în care 131 de persoane își vor pierde viața (și 413 vor rănite, dintre care 99, grav) la Stade France (1 mort) în sectoarele (arontismentele) pariziene 10 (la restaurantul Le Petit Cambodge și bistroul Le Carillon–3 morți) respectiv, 11 (la berăria Café Bonne Bière și restaurantul Casa Nostra–5 morți, sala de spectacole Bataclan–90 morți și în sfărșit la barul La Belle Équipe–21 morți), va fi condamnat (fără să fi participat la proces ca semn de protes!) la 20 de ani de închisoare pe viață pentru planificarea acestora și pregătirea lor logistică, de către Juriul Popular al Tribunalului Corecțional Bruxelles, ca de altfel și complicele său, Sofiane Ayari. Pentru implicarea sa în atacurile teroriste de la Paris (din 13 noiembrie 2015), el va fi trimis în fața Tribunalului Judiciar Paris pe 20 martie 2020, pentru un proces care urma să debuteze în cursul lunii ianuarie 2021, dar acesta va fi amânat datrită crizei sanitare provocată de către Coronavirus (Covid–2019). Conform informațiilor obținute de la Minbisterul Justiției din Franța, până la sfărșitul lunii februarie a acestui an, detenția lui Salah Abdeslam l-ar fi costat pe contribuabili 433.000 €. În încheiere, pe 29 mai 2018, va avea loc un alt atac terorist islamist sângeros la Liège, în care 3 persoane vor fi ucise și 4 vor fi rănite, într-o fuziadă (schimb intens de focuri cu polițiștii locali, ca urmare a unui atac cu un cuțit (tip baionetă) perpetrat, contra unui polițist, de către Benjamin Herman (n.1982, arestat de mai multe ori, pentru trafic de stupefiante și furt cu efracție) care este rănit mortal în timpul evenimentului (în proximitatea cafenelei Aux Augustins, aflat în unghiul dintre str. Augustins și bul. Avroy, în centrul orașului). Este vorba de poolițiștii Soraya Belkacemi (în vârstă de 45 ani, mama unei perechi de gemene în vârstă de 15 ani) și Lucile Garcia (în vârstă de 53 de ani), respectiv, de Cyril Vangriecken (un trecător în apropiere, în vârstă de 22 de ani, elev la Școala de Înalte Studii din Liège). Cu acest efectiv sinistru, numărul persoanelor ucise în cele 5 atacuri teroriste islamiste, pe solul belgian, se ridică la 39. Menționez aici faptul că regiunea francofonă Valonia a mai cunoscut un asemenea act terorist, perpetrat, cu puțin timp după atacurile teroriste islamiste de la Bruxelles, pe 6 august 2016, în care în care teroristul jihadist („soldat lal Statului Islamic”) Khaled Babouri (în vârsta de 33 de ani, originar din Berrahal, Provincia Annaba – Algeria) rezident ilegal în Begia din 2012, necunoscut serviciilor de poliție belgiene în absența unui cazier, înarmat cu o macetă, atacă polițiștii din fața Hotelului de Poliție (Comisariatul Central) Tour Bleue, în care erau vizați oameni ai legii (ca, de altfel și la Liège, în atacul armat al lui Benjamin Herman), fiind rănite două polițiste, Corinne Raymond (anchetatoare în cadrul secției de omucideri), mai puțin grav (transferată ulterior la Clinică universitară Saint-Luc la Bruxelles, pentru o a 2-a intervenție chirurgicală, ca urmare a unei paralizii parțiale la încheietura mâini stângi) și Hakima Dhamna (fost jandarm, care lucra în cadrul Poliției locale de peste un deceniu și jumătate), transportată de urgență la spitalul Notre Dame din oraș. Atacatorul este rănit grav (în abdomen și la picioare), de către cea de a 3-a politistă aflată la fața locului, care deschide focul asupra acestuia. El va deceda pe masa de operație în spitalul universitar Marie Curie (din Lodelinsart), unde a fost internat și el, tot în regim de urgență. Bibliografie Metagalaxia eurojihadistă. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicați în atacurile teroriste contemporane din spațiul francofon european! (Partea I și Partea II). Euro(lumpen)jihadologia virala, moderna. Conexiunea dintre „Gemenii de la Toulouse” si procesul lui Abdelkader Merah, respectiv, atacurile teroriste de la Manchester si Londra. Toulouse („focar” al islamismului radical), „plânge cu lacrimi de sânge”! Verdictul în dosarele AZF Toulouse si Asasinatele lui Merah. Atacul armat de la Liège al lui Benjamin Herman, un act (lumpen)terorist islamist low-cost sau un act de razbunare crapulos (sordid) contra Politiei Locale? Jihadologie contemporană prin intermediul faptului divres. Lumpen-terorismul, terorismul modern, contemporan. Contribuții la studiul jihadologiei contemporane prin mecanismul efectului de „ciocnire inversă” (efect – cauză)! Dezechilibre religioase și ideologice. Atentate extremiste în numele religiei. Lumpen-teroristul, teroristul modern, contemporan (Subiect de teză de doctorat în MAss – Matematici Aplicate în științe sociale – cu fonduri europene) Subiect de teză de doctorat. Graful (socio – matematic) al Metagalaxiei eurojihadiste. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicați în atacurile teroriste contemporane din spațiul francofon european! Criza de identitate a Poliției Naționale Franceze! Asasinarea funcționarilor de poliție de la Magnanville. Legătură dintre graful socio-matematic „orientat” al nebuloasei jihadiste franco-belgiene și manifestațiile nocturne ale sindicatelor franceze de Poliție.

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

Ca urmare a unei noi „piste” propuse autorităților belgiene (aflată în studiu) pentru unul dintre cele mai mari și spectaculoase jafuri de diamante (în valoare de 21M€) comise în Belgia (la ABN Amro din Anvers Diamond Center), pe 2 martie 2007, fără violență, am fost contactat pentru realizarea unei anchete private legate de identificarea membrilor unei grupări infracționale de crimă organizată specializată în jafuri armate (banda din Nivelles), care în prima jumătate a deceniului opt al secolului trecut (1982–1985) a comis o serie de bracaje (jafuri armate), cu precădere în spații comerciale mari (Delhaize - Mega Image) din provincia belgiană flamandă Brabant, făcând 28 de victime (29 din surse sigure), dintre care 3 copii. Autoritățile belgiene consideră că dosarul „teroii din Brabant”, care urmează a fi prescris în 2025 și în care asasinii nu au fost identificați, încă, nici astăzi, este cel mai sângeros dosar criminal din întreaga istorie a regatului. În acest vast articol de investigatie, încerc să lansez o nouă pistă, în care fac o serie de conexiuni între evenimentele infracționale criminale de mare anvergură din anii 1980, care au marcat atât istoria criminală a Franței cât și a Belgiei, bazându-mă pe rezultatele unei anchete (cercetări) minuțioase conform căreia, unii infractori francezi (criminali) de mare anvergură din acea perioadă istorică (cu care am reușit să intru în contact) ar fi avut legături cu membri ai bandei din Nivelles, care și ei, la rîndul lor, ar fi fost, la origine, infractori francezi, iar ulterior, ar fi devenit criminali (asasini) în Belgia. [A se vedea pentru detalii lucările autorului: O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari. Jafuri de diamante remarcabile comise în Europa, în acest secol, „cu sau fără armă de foc, fără violență și fără ură”. O posibilă legătură dintre jaful de diamante de la ABN Amro din Anvers și vastul trafic belgian de carne de vită contaminată cu Encefalopatia Spongioformă Bovină, O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne bovină contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină). Legătura cu jaful de diamante de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre)]. Dacă în Franța, pedeapsa capitală a fost abolită pe 9 octombrie 1981 (cu puțin timp după câștigarea alegerilor prezidențiale de François Mitterrand) de către profesorul de drept Robert Badinter (ministru al Justiției între 23 iunie 1981-19 februarie 1986, consultant la elaborarea Constituției României în 1991, președinte al Consiliului Constituțional Francez între 4 martie 1986-4 martie 1995, etc.), considerat, printre altele, și părintele abolirii pedepsei capitale, în Belgia, această sancțiune penală (care exista după cîștigarea indeperndeței în 1830–și era rar aplicată) va fi abolită doar prin legea din 10 iulie 1996, adică, peste un deceniu și jumătate. Însă, după 1950 (când are loc ultima execuție), pedeapsa de condamnare la moarte, este, automatic, comutată la pedeapsa de înnchisoare pe viață (compresibilă), adică posibilitatea (e)liberării condiționate sub control judicar (în majoritatea cazurilor „sub sechestru electronic”), cel puțin, teoretic, după 15 de ani de recluziune criminală (18 ami, în Franța), dacă nu există și alte amendamente (printre care și o perioadă de siguranță, care în principiu, este de 22 de ani de recluziune criminala, iar în cazuri excepționale, poate ajunge până la 30 de ani–pedeapsă maximă în executare, în Franța– în funcție de o serie de factori, printre care menționez recidiva criminală și circumstanțele agravante).În Belgia, ca și în Franța (în trecut), în principiu, în cazul coondamnării la 30 de ani de recluziune criminala (maximă în executare) sau la închisoare pe viată, condamnatul este liberabil condiționat după 15 ani de încarcerare (recluziune criminală), care, practic, poate fi pus ăn aplicare, dupa 19, 20, 23 sau chiar și 25 de ani îin cazurile menționate mai sus. Este JAP (Judecătorul responsabil cu executarea și amenajarea pedepsei), care împreună cu TAB (Tribunalul responsabil cu executarea și amenajarea pedepsei– compus din 3 magistrați, la recomandarea unei comisii formate din experți–psihiatrii, membri ai Administrației penitenciare) iau această decizie. (A se vedea pentru detalii La perpétuité en Belgique).În sfârșit, deși după cel de-al 2-lea Război Mondial exista o reală tendință (din partea tribunalelor) de a-i sancționa pe „colaboraționiștii” (belgieni) cu cel de-al 3-lea Reich (Germania nazistă) cu pedeapsa capitală, dintre cei 1.202 condamnați la moarte (mai puțin, cei condamnați la moarte prin contumacie–în lipsă), numai 242 au fost executați (106 în regiunea flamandă Flandra, 122 în regiunea francofonă Valonia și 14 în regiunea Bruxelles - Capitală).Este criminalul de război german Philipp–Johann–Adolf Schmitt (1902–1950), comandantul Fortăreței (Fort) Breendonk (Breendonck–din Willebroek, o comună din regiunea Flandra) și a lagărului de tranzit (fosta cazaemă) „General Lt. Dossin de Saint–Georges” de la Malines (Mechelen), ultimul și singurul criminal german executat în Belgia, pe 8 august 1950 (în urma unui verdict pronunțat pe 25 noiembrie 1949), arestat în Olanda, în 1945 și încarcerat la închisoarea din Rotterdam, după ce a fost recunoscut de către jurnalistul Paul–Michel–Gabriel Lévy (1910–2002), profesor la UCL (Univeritatea Catolică de la Louvain la Neuve), fost șef al serviciului de informații al INR (Institutul Național de Radiodifuziene belgian) înainte de război. În sfârșit, revenind la banda (gangul) de asasini din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant, care a activat în prima jmătate a anilor 1980, în ciuda indulgenței autorităților judiciare belgiene, în contextul social–istoric de atunci, membrii acesteia (acestuia) ar fi fost condamnați la moarte, fără niciun fel de îndoială.Din contră, în ceea ce privește execuția lor, desi unii specialiști în materie criminală nu se îndoiau de acest lucru, eu sunt sigur de faptul că, „principiul” comutării automate a pedepsei capitale în închisoare pe viață ar fi funcționat și în cazul lor, iar ei ar fi fost eliberați (sub o formă sau alta), cel mult, dupa un sfert de secol de recluziune criminală.În ceea ce privește abolirea pedepsei capitale în Franța, ea devine în 1981 cel de-al 36-lea stat aboliționist în lume, era însă ultima țară a CEE (Comunitatea Economică Europeenă – predecesorul UE) care o mai aplica (practica).Iar ultimul executat în Franța, nu este Christian Ranucci (așa cum crede o importantă majoritate a societății civile–susținută greșit chiar și de mijloacele mass– media), dar Hamida Djandoubi, ghilotinat pe 10 septembrie 1977 la celebra închisoare Baumettes de la Marsilia.În sfârșit, nu pot să nu fac o conexiune (indirectă) între jafurile armate, cu precădere, din supermarket-urile Delhaize (Mega Image) ale Bandei din Nivelles (din provincia Brabant) și cele ale Bandei „Deghizaților” (de la Paris), derulate, practic, în aceași perioadă (1981–1986), specializată în spargerea de seifuri (bancare) care au comis 27 de atacuri armate, fără, însă a comite asasinate.A se vedea pentru detalii lucrările autorului: „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați..., Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam...), Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam..., Pedeapsa Capitală (Document istoric – Thomas CSINTA), Împreună contra pedepsei cu Moartea (Congresele internaționale de la Geneva, Kuala Lumpur și Oslo). Asasinatele din Brabant (Brabant wallon din 1995, Belgia) desemează (de fapt), o serie de bracaje (jafuri armate) deosebit de sângeroase care au avut loc în perioada 1982–1985, în special, în supermarket-urile Delhaize (Mega Image) din Flandra Orientală (provinciile Hainaut, Namur), dar și în nordul Franței în departamentul Nord (la Maubeuge), comise de către un gang (o bandă) de răufăcători (criminali), neidentificat(ă) până în prezent, în care 28 de persoane își vor pierde viața (printre care și 3 copii).Practic, activitea criminală a acesteuia (acesteia) o putem grupa în două etape.Prima, între 1982–1983 iar cea de-a doua, în toamna anului 1985.Iată și atacurile aramate (din punct de vedere cronologic) pe care Poliția federală belgiană presupune că ar fi fost comise de către acest gang (compus, din 3 sau 4 persoane purtătoare de măști) ca, de altfel, și „les postiches” (deghizații), care operau, aproximativ, în aceași perioadă istorică (la Paris). Prima etapă.- 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) dintr-o armurerie (Dinant, provincia Namur).- 13 august 1982, furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot (Maubeuge, departamentul Nord, regiunea administrativă Nord-Pas de Calais, astăzi, Hauts de France), un polițist rănit grav.- 30 septembrie 1982, jaf armat comis de către doi indivizi (fără măști sau cagule) la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), 15 pistoale automate furate, un polițist municipal, ucis la fața locului și mai mulți răniți, aflați la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit.- 23 decembrie 1982, jaf armat la Auberge du Chevalier (Beersel, provincia Brabant/sudul regiunii Bruxelles–Capitală), 1 mort–administratorul, după ce acesta a fost torturat cu sadism, în timp ce criminalii au „ospățit” și petrecut (cu voie bună), ciocnind cu șampanie, la fața locului.- 9 ianuarie 1983, asasinarea unui șofer de taxi (la Mons, provincia Hainaut).- 11 februarie 1983, jaf la un supermarket Delhaize (Genval, provincia Brabant), sustrași 692.384 FB (echivalentul a cca 35.000€PPA).- 25 februarie 1983, jaf armat la un supermarket Delhaize (Uccle, provincia Brabant/regiunea Bruxelles–Capitală), sustrași 600.000FB (cca 30.000€PPA), un rănit grav. - 3 martie 1983, jaf aramat la un supermarket Colruyt (Hal, provincia Brabant), 704.077 FB (36.000€PPA), un mort.- 7 mai 1983, jaf armat la un supermarket Grand Bazar (Carrefour Market din 2009), sustrași 800.000 FB (echivalentul a cca 41.000€PPA).- 10 septembrie 1983, jaf armat la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem (Tamise, provincia Flandra Orientală), 7 veste anti-glonț sustrare, un mort și un rănit.- 17 septembrie 1983, jaf armat la un supermarket Colruyt (Nivelles, provincia Brabant), 3 morți (jandarmul Marcel Morue și cuplul Fourez–Dewit) și un rănit (jandarmul Jean-Marie Lacroix).- 2 octombrie 1983, jaf armat la Auberge des Trois Canards (Ohain, provincia Brabant), 1 mort.- 7 octombrie 1983, jaf aramat la un supermarket Delhaize (Beersel, provincia Brabant), 1 mort.- 1 decembrie 1983, jaf armat la o bijuterie (Anderlues, provincia Hainaut), 2 morți.A doua etapă.- 27 septembrie 1985 (între orle 20h00–21h00), jaf armat la un supermarket Delhaize (Braine–l’Alleud, provincia Brabant), 3 morți (Roger Engelbienne, Ghislain Platanne și Bozidar Djuroski) și un rănit (Bozidar Djuroski Jr.), sustrași 200.000 FB (cca 10.000€PPA). Probabil că, având în vedere faptul că Jurnalul Le Soir afirmă (din greșală) că și Bozidar Djuroski Jr. ar fi fost ucis, numărul victimelor (persoanrlor ucise de către gangul din Brabant) este indicat în mijloacele mass–media că ar fi fost 29, în loc de 28.- 27 septembrie 1985 (dupa jaful armat de la Braine–l’Alleud), 5 morți (printre care un băiat în vârsta de 13 ani și bancherul Léon Finné), un rănit (avocatul Jean-Paul Macau), sustrași 991.103 FB (cca 50.000€PPA)- 9 noiembrie 1985, jaf armat la un supermarket Delhaize (Alost, provincia Flandra Orientală), un măcel, 8 morți și 9 răniți, sustrași 937.777 FB (cca 47.500 €PPA).Notă. Dacă în privința victimelor nu există niciun fel de dubii (28 de morți și 22 de rănăți), în ceea ce privește suma totală realizată din jafuri (între 6–7 MFB, adică între 300.000–355.000€PPA), există o serie de divergențe, în fuuncție de surse, pentru că sumele sustrase erau approximative, între 200.000–776.000 FB la Braine–l'Alleud, între 991.103–2.511.103FB la Overijse și între 737. 777– 937. 777FB la Alost. Trebuie sî ținem cont și de faptul că 1.000FB, în acea perioadă, valorează astăzi, cca 50€PPA. Ancheta dirijată între 1985–2000 de către Lionel Ruth (sub conducerea procurorului Regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre și al magistratului Eric Van der Sypt, procuror la Parchetul federal de la Bruxelles) ar fi pus în evidență o serie de elemente comune acestor jafuri (în număr de 17–dintre care 4 comise în 1982, 10 comise în 1983 și 3 comise în 1985), mai ales, balistice (cu același tip de armament), vehicule utilizate (Volkswagen Golf GTI), modul operatoar (asasinte la întâmplare), zona geografică (provincia Brabant și vecinătăți) etc., mai ales în urma unor descoperiri, în cursul lunii noiembrie 1986, care vor avea loc în Canal Bruxelles-Charleroi, la Ronquières (componența municipalității Braine-le-Comte, în provincia valonă Hainaut din Belgia, înainte de fuziunea comunelor belgiene din 1977, cunoscută în special datorită planului înclinat, o construcție hidrotehnică de mari dimensiuni, inaugurată în 1968 și realizată pentru a compensa o diferență de nivel de aproximativ 68 de metri pe canalul Bruxelles-Charleroi). Aceste obiecte (probe materiale judiciare) apartinând presupușilor membri ai gangului din Nivelles, sunt adunate și păstrate în arhiva procuraturii federale, de care răspunde Eddy Renard. Portretrul robot al atacatorilor ar pune în evidență 3 persoane, cu trăsături (fizice) diferite.Un „ucigaș cu sânge rece” (descreierat, probabil și toxicoman), un „uriaș” (copulent de cca 1,80–1,82m) și un „bătrân” (probabil, peste 60 de ani).Identificarea lor însă, timp de cei 35 de ani care au trecut de la „retragerea lor voluntară la vatră” („pensionarea” lor) nu a fost posibilă, în ciuda unor eforturi deloc neglijabile din partea autorităților polițienești și judiciare belgiene, care, susțin că au exploatat cîteva zeci de piste, aparent, fiabile de-a lungul anilor (din câteva sute posibile). Ce am flat de la membri organizației criminale a lui Ruddy Decock ? Nimic, pentru că nu eram un om de încredere, așa cum era Tornel, al cărui loc de boss în cadrul firmei l-am preluat, privizoriu. S-au prins că nu sunt de-al lor, cu toate că am făcut tot posibilul ca să le fiu pe plac. Oricum, eu sunt convins că ei habar nu aveau cine erau membri bandei din Nivelles, dar bănuiau și ei că erau francezi și că ar fi avut relații cu membri poliției locale și chiar cu polițiștii–judiciari federali. N-ar fi fost exclus faptul că interesul meu deosebit pentru acest dosar să le fi atras atenția și să fi căzut, întocmai, din acest motiv, în dizgrația lor. Dar eram la începutul activității mele de investigator și corespondent de presă al Ziarului (Revistei) Poliției Capitalei (la investigații criminale) și mă gândeam că fiind în contact cu răufăctori (criminali) ar trebui să insist pentru că în cei aproape două decenii de la debutul bandei, bembri săi nu au fost identificați și nici dosarul jafurilor și asasinatelor lor, nu a fost clasat. Cuvinte cheie: Thomas Csinta – jurnalul bucureștiului, Albert Fagniard, Albert II al Belgiei, Ali Suleiman Ahmad, Bruno Berliner, Célestin Rinchard, Christiaan Bonkoffsky, David Van de Steen, Paul Van den Boeynants, Lionel Ruth, Francis Zwarts, François Rasse, Freddy–André Horion si Roland Feneulle, Jan Caubergh, Jean-Claude Myszka, Jean-François Ertrijckx, John Thomas Straffen, Juan Mendez, Julien Lahaut, Lucien Léger, Mahmoud-Philippe El Shennawy, Marc Dutroux și Michel Nihoul, Michel Bellen, Odon Renard, Patrick Geay, Patrick Haemers, porte-avions-Michel Ardouin, Robert Marguery, Roger Champenois, Serge Hernout, Staf Van Eycken, Taleb Hadjadj, Philipp–Johann–Adolf Schmitt, banda din Nivelles (Nijvel)

Corespondență de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Imagini inedite și explicații...

Dat în folosință pe 1 ianuarie 2020, TJP (Tribunalul Judiciar Paris) este o jursidicție care soluționează cel mai mare număr de dosare (penale, comerciale, administrative, etc.) din Franța, dar și din Europa. Acesta a rezultat din fuziunea (fuzionarea) dintre TGI Paris (Tribunalul de Înaltă Instanță – cu Curtea cu Jurați/Juriul Popoular, Curtea de Apel și Curtea de Casație) și TI Paris (Tribunalul de Instanță), creat pe 14 mai 2018 prin fuziunea (fuzionarea) celor 20 de tribunale de sectoare pariziene și are sediul (începând) din 16 aprilie 2018 în sectorul 17, în TP - Tribunalul Paris (Métropole du Grand Paris), care în afară de insituțiile publice mai sus menționate are în componență și Tribunalul de poliție, Tribunalul pentru minori și Tribunalul problemelor legate de securitatea socială (aflat în cartierul Batignolles de lângă Porte de Clichy, cu o suprafață de cca 88.500 m2, dintre care 29.000 m2 rezervați birourilor),  cu un bugetaproape de 1Md€. Noul palat de justiție parizian care găzduiește TJP dispune de o suprafață de totală de 120.000 m2 (dintre care 20.000 m2 spații publice) cu 90 de săli de audiență (cu o suprafață de cca 9.400 m2, dintre care două rezervate proceselor „hors norme”– excepționale) distribuite pe 38 de etaje (fără parter și mezanin), cu o înălțime de cca 160m. Tot în clădire se află și MODA (Maison de l'Ordre des Avocats), Baroul avocaților parizieni (cu o suprafață de cca 6.000 m2). Împreună cu DRPJ [1] (Direcția Regională a Poliției Judiciare a PP–Prefectura de Poliție Paris, cu o suprafață totală de 32.500 m2) din str. Bastion nr.36 (mutat la această adresă din 24 august 2017 de pe celebrul Quai des Orfèvres nr.36 – Palatul de Justiție din Île de la Cité–aflat în sectrorul 1), structurile (organismele) judiciare mai sus menționate constituie Cité judiciaire de Paris (cartierul general al justiției pariziene). Aflat în jurisdicția Curții de Apel Paris, competența TJP este (totuși) națională în materie de crime contra umanității și crime de război, crime și delicte comise pe teritoriul național și în afara acestuia de către membrii FAF (Forțele Armate Franceze–Armate terestra, Marina Națională, Armata aerului și a spațiului, precum și Jandarmeria națională)  sau contra acestora în timp de pace (după suprimarea TAAP–Tribunalul  Armatelor Paris pe 1 ianuarie 2012), corupție și fraudă fiscală (de mare anvergură–de natură criminală), atacuri–atentate cu caracter terorist, crimă organizată, cybercriminalitate, crime economice și financiare complexe (unul dintre cele 8 JIRS [2]– Juridicții Interregionale Specializate), crime și delicte sanitare grave (în tandem cu TGI de Métropole d'Aix-Marseille-Provence). TJP dispune de 536 de magistrați și de 950 de alți funcționari, iar începând din 13 noiembrie 2019 îl are ca președinte pe magistratul Stéphane Noël (n.1967, absolvent al celebrei școli superioare de înalte sudii politice Sciences Po–Institutul de Studii Politice de la Lyon si al celei de magistratură–ENM, fost președinte al TGI  Belley în cadrul Curții de Apel Lyon, între 2000–2002, procuror general al Curții de Apel Bourges– prefectura departamentului Cher, regiunea administrativă Centre–Val de Loire, între 2008–2012 și președinte al TGI Créteil–în cadrul Curții de Apel Paris, între 2015–2019).   Merită de remarcat aici și faptul că TGI (împreună cu Curtea cu Jurați, Curtea de Apel și Curtea de Casație–cu o suprafață de cca 27.700 m2) găzduit în Palatul de Justiție din Île de la Cité (sectorul 1) cu o suprafață (totală) de cca 85.800 m2, era desfășrat pe o suprafată de cca 41.600m2 (cca 48,5% din suprafața totală a Palatului), ceea ce în cadrul TJP, înseamnă, totuși, o reducere de „spațiu vital” mai mult decât semnificativă. Restul spațiului era ocupat de către Curta de Apel (18.550 m2, cca 21,6%), Curtea de Casație (10.300 m2, cca 12%), iar „spațiului comunitar” erau rezervați cca 15.350 m2 (adică, 17,9%). În sfârșit, în afară de TGI (Curtea cu Jurați, Curtea de Appel și Curtea de Casație) TJP dispune de 12 Camere în SC (Serviciul Civil). Este vorba de Camerele 1–9, 18, 22 și 27. În ceea ce privește SP (Serviciul Penal), acesta dispune de 16 Camere dintre care 14 Corecționale (care judecă dosare penale corecționale–delictuale) și 2 ale Tribunalului de Poliție (care judecă dosarele de contravenție), organizate astfel: Camera 10 (omucideri din culpă, violență, corupție și trafic de influență, fals și uz de fals, escrocherie, abuz de încredere, infracțiuni militare), Camerele 11 și 32 (delicte economice și financiare), Camerele 12 și 13 (escrocherie, abuz de încredere–cu  circumstanțe agravante, abuz de slăbiciune, fraude cu mijloace de plată, deturnare de fonduri și obiecte de valoare),  Camera 14 (delincvență în bandă organizată și dosare JIRS–mai puțin terorism, trafic de stupefiante, proxenetism), Camera 15 (dosare în care victimele sunt minori), Camera 16 (dosare JIRS pentru terorism și delicte de război), Camera 17  (delicte legate de presă și internet), Camera 19 (accidente de circulație), Camera 23 (infracțiuni în flagrant–delict, judecate imediat/pe  loc, fără deschidere de dosar penal și încarcerare în detenție provizorie), Camera 25 (Tribunal pentru minori), Camera 26 (dreptul penal al familiei – abandon de familie, maltratare a copilului, etc.), Camerele 28–30 (delicte rutiere), Camera 31 (consum și job, sănătate publică), Camera 33 (JIRS–terorism cu circumstanțe agravante, delincvența organizată). Tot în cadrul SP funcționează și SJI (Serviciul Judecătorului de Instrucție), SJLD (Serviciul Judecătorului de Libertate și Detenție) și SJAP (Serviciul Judecătorului responsabil cu executarea șoi amenajarea pedepselor celor condamnați definitiv). [1]DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 – 2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008 – 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie – Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon–Clermont Ferrand; DIPJ Marsilia–Montpellier; DIPJ Lille; DIJP Bordeaux –Toulouse; DIJP Strasbourg; DIJP Rennes–Nantes; DIJP Orléans–Limoges; DIJP Dijon; DIJP Antilele franceze – Guyana franceză. [2]JIRS (Jurisdicții interregionale specializate – create pe 1 octombrie 2004) subordonate TGI (Tribunale de Înaltă Instanță), în număr de 8 în Franța (aparținând  TGI de Paris, Lyon, Marsilia, Lille, Bordeaux, Rennes, Nancy și Fort de France – prefectura departamentului peste mări Martinica) și un JRS (Jurisdicție Regională) de la TGI de Bastia (Corsica) intervin, cu precădere, în cazul unor urmăriri penale în dosare de infracțiuni economice și financiare de mare complexitate (spalare de bani și deturnare de fonduri publice,  extorcare de fondiuri, etc.) și mai general, în cele de crimă organizată (ucidere voluntară și asasinate comise în bandă organizată, crime cu circumstanțe agravante, etc.). Acestea regrupează magistrați ai Parchetului și ai Instrucției (Serviciului de Instrumentare a dosarelor) și beneficiază de dispozitive și echipamente inovatoare (de ultimă generație) pentru combaterea cu eficacitate a crimei organizate.

Protejat: CUFR (Consultanță Universitară Franco – Română de pe lângă Școlile...

Concours E3A – Polytech – Concours d’Écoles d’Ingénieurs Post-Prépa Le Concours E3A-Polytech  évolue et a décidé pour cette session des concours CPGE 2020, de mutualiser certaines épreuves...

CUFR (Consultanță Universitară Franco – Română de pe lângă Școlile Superioare...

Concours E3A - Polytech - Concours d'Écoles d'Ingénieurs Post-Prépa Le Concours E3A-Polytech  évolue et a décidé pour cette session des concours CPGE 2020, de mutualiser certaines épreuves...

Protejat: „Caii putere” în flagrant delict, în Grand Paris și în...

După o ancheta care a durat peste 3 ani și la care au participat un număr important de funcționari din diverse structuri de control ale Administrației (centrale și locale) de Stat, 21 de persoane, printre care și responsabili (directori) de garaje și experți în evaluarea sinistrelor (accidentelor) auto au fost trimiși în fata Tribunalului Corecțional de la Paris în cadrul unei escrocherii de o mare anvergura, rar întâlnită în „materie" de asigurări auto (nu numai în Franța, dar și în Uniunea Europeană), în care mari companii de asigurări (unele chiar multinaționale!), ar fi fost prejudiciate cu o sumă uriașă de bani, cuprinsă între 9-10M€. Dosarul este impresionant, întrunind cca 1.170 de pagini de procese verbale efectuate de către anchetatori, precum și declarații ale celor implicați direct sau indirect în acesta.În urma rezultatelor anchetei, Justiția a reținut 7 garajiști și 8 experți în accidente auto, respectiv, 6 atomobilisti, care au pus la cale o fileră ingenioasă, având la bază fie declarații de accidente (rutiere) imaginare, fie, mult exagerate în raport cu realitatea sau chiar accidente auto provocate voluntar de către proprietari cu scopul de a fi despăgubiți de către Companiile de Asigurări!Din documentele aflate la dosar, „părintele" filierei ar fi fost Bruce Lee (cu numele complet Bruce Chen Lee, doar o coincidență de nume cu „părintele" artelor marțiale Bruce Lee, respectiv, Lee Jun-fan/Bruce Lee, 27 noiembrie 1940- 20 iulie 1973). Este vorba de un franco–chinez (cetățean francez de origine chineză), rezident israelian (astăzi în vârstă de 64 de ani), pe numele căruia Tribunalul Corecțional de la Paris a emis un MAI (Mandat de Arestare Internațională), la cererea Procurorului Republicii de Paris, Jean-Claude Marin (n.1949, fost procuror al Republșicii de Paris între 2004 – 2011 și procuror general de pe lângă Curtea de Casație între 2011 – 2018).Din diverse surse apropiate anchetei, se pare că urmăritul își desfășura activitata sa criminala nu numai la Paris (Métropole du Grand Paris și regiunea sa urbană), QG (Cartierul General) al său, dar și în alte metropole europene (Londra, Roma și Madrid). Existau însă și bănuieli că rețeau sa să se fi extins, ulterior și în Benelux (în particular, în Belgia, respectiv, în Olanda). Chiar și chiar în Germania, fară însă ca aceasta presupunere să fie riguros confirmată. Alături de el, complicii săi, au fost descoperiți, nu fară aventuri și „peripeții".

Protejat: Atacurile teroriste islamiste din 7 – 9 ianuarie 2015 în...

După o dezbatere (prevăzută inițial între 2 septembrie – 10 noiembrie 2020) care a durat 3 luni și jumătate (2 septembrie – 16 decembrie 2020) cu mai multe (mici) întreruperi (relativ) de scurtă durată din cauza „crizei sanitare” cauzată de Covid–2019, care a contaminat pe principalii 3 inculpați în dosar, în care 144 de martori și 14 exterți judiciari au fost audiați, pe 16 decembrie, în jurul orei 16h15, Curtea cu Jurați Specială (compusă din 5 jurați–magistrați) de la TJB (Tribunalul Judiciar Paris), prezidată de către Régis de Jorna, în prezența avocaților generali ai acuzării (reprezentând Ministewrul Public) Jean-Michel Bourlès și Julie Holveck, a anuțat verdicutul său în procesul judecării presupușilor complici ai atacurilor teroriste din Metropolis of Greater Paris între 7 – 9 ianuarie 2015 (Charlie Hendo, Montrouge și Hyper Cacher Center), în care teroriștii islamisti, frații Said și Chérif Kouachi, respectiv, Amedy Coulibaly, au fost uciși de către unitățile de intervenție de elită ale Jandarmeriei și Poliției Naționale (GIGN[1] , respectiv, RAID[2] și  BRI[3]).În toată această perioadă, Jurnalul Bucureştiului a manifestat un interes deosebit pentru acest proces și a insistat, în publicațiile sale (transmise, în egală măsură aât autorităților judiciare franceze cât și avocaților apărării), asupra faptului că, pedepsele care vor fi pronunțate de către Juriul Popular să țină cont, nu atât, de satisfacerea „doleanței” opiniei publice și politice, naționale și internaionale, cât mai ales de realitatea obiectivă, adică de vinovăția reală a inculpaților, care conform surselor platformei  CUFR (de cercetare–investigație și cultural–educațională în domeniul științelor sociale), sunt niște răufăcători de drept comun și nicidecum salafiști – jihadiști, radicalizați, angajați în războiul sfânt (utopic), confesional, al lui Allah.Ca urmare, într-o oarecare măsură, Jurnalul Bucureştiului se declară satifăcut de verdictul Curții cu Jurați care sanționează inculpații cu pedepse cunprinse între 4 ani de închisoare și închisoare pe viată. Așa cu am menționat în articolul meu de la proces, dintre cei 14 inculpați în dosar, 3 au fost judecați prin contumacie (în lipsă). Nu pot să închei acest material fără să-i aduc omagiu prestigiosului avocat franco – italian Éric Dupond-Moretti (n.1960), cel mai reputat avocat penalist francez (în viață), care în calitatea sa de „campion al achitărilor” (17 și reducere importantă de pedepsă în alte câteva zeci de dosare), a fost numit ministru al Justiției franceze pe 6 iulie 2020.Considerându-l ca mentorul meu în materie de justiție penală, în numeroasele procese (de mare anvergură) în care ne-am putut confrunta (prin intermediul ideilor noastre), cred că am învățat mult de la el (atăt în domeniul tehnicilor de comunicare căt și în cel al deciziilor), ceea a contribuit, esențial, în mai multe dosare criminale, la succesul meu. De altfel, eu cred că implicarea lui în instrumentarea acestui vast dosar terorist, al atacurilor teroriste islamiste din Métropole du Grand Paris (în perioada 7 – 9 ianuarie 2015), la care, înainte de proces a fost obligat să renunțe, având în vedere numirea lui în funția de ministru al Justiției a jucat un rol pozitiv restabilirea adevărului istoric.El aprobă printr-o ordonanță de urgență din 18 noiembrie 2020 (anulată de către Consiliul de Stat pe 27 noiembrie), pentru a nu fi prelungit procesul, audierea unui inculpat (al principalului inculpat Ali Riza Polat) care nu putea fi prezent la proces (din cauza crizei sanitare) prin sistemul de videoconferință, ceea ce a generat o serie de controverse în rîndul magistraților și avocaților implicați în proces (care considerau că, pentru un verdict echitabil, prezența fizică a acestuia este necesară la proces, în sala de audiențe). De altfel, tot acest inculpat principal (Ali Riza Polat) este și la originea întreruperii procesului (alături de ceilalți 2 inculpați principali) pe 31 octombrie 2020, pentru motivul că era suspect de contaminare cu virusul Covid-2019 (fiind într-o stare permanentă de greață, de vărsături–care, după părerea mea, puteau fi cauzate și de emoțiile prelungite în timpul procesului, de consumul de medicamente, în particular, de calmante, etc. și nu neapărat de coronavirus).

Combaterea infracțiunilor financiare în Franța prin intermediul structurilor de informații GIR...

TRACFIN (Tratamentul Informațiilor și Acțiunilor contra Circuitelor Financiare Clandestine), ca organism al Ministerului Economiei și Finanțelor, fondat prin legea n° 90-614 din 12 iulie 1990, ca urmare al celui de-al 15-lea summit de la „Grande Arche” (din cel mai mare cartier  european, La Défense–Métropole du Grand Paris)  cel mai mare cartier de afaceri european aflat la Paris) al Group of Seven - G7[1] (Grupul celor 7 state cele mai dezvoltate din lume) din iulie 1989, este membru al The Egmont Group of Financial Intelligence Units, avându-l ca director, din 19 iulie 2019, pe Maryvonne Le Brignonen, care succede lui Bruno Dalles (magistrat al Ordinului Judiciar), în funcție din 5 august 2015.Acesta din urmă, l-a înlocuit, la rândul său, pe Jean–Baptiste  Carpentier (înainte, director juridic al Agence des Participations de l'Etat, numit în funcție pe 11 septembrie 2008), succesor al lui François Werner (inspector general de finanțe și om politic), primul director al Tracfin (între 11 decembrie 2006 – 10 septebrie 2008)Ca organism public al Ministerului Economiei și Finanțelor, însărcinat cu lupta contra spălării banilor, este un serviciu național de anchetă dministrativă, (conform decretul n° 2006-1541 din 6 decembrie 2006), operațional, compus din cca 160 de agenți, care activează în cadrul  a două departamente :DARI (Departamentul de Analiză, de Căutare și de Informații) compus din trei diviziuni, care asigura integrarea, orientarea și valorizarea informațiilor, relațiile cu specialiștii, precum și schimburile cu omologii străini ai serviciului, având în componenta lor și doi ofițeri de legătură de la DGDIAPR (Direcția Generală a Vămilor și a Drepturilor Indirecte, respectiv, al Autorității Prudenței și Rezoluției) și DE (Departamentul de Anchete), compusă și el din trei diviziuni care asigură investigațiile aprofundate necesare tratamentului informațiilor, în cadrul căruia funcționează și două unități specializate în tematica fraudelor financiare în sectorul jocurilor de noroc și al transferului de fonduri, respectiv, din două celule specializate: CTAFT (Celulă de Tratament al Afacerilor Financiare asociate Terorismului) și CAS (Celulă de Analiză Stategica), care exploatează (conform art. L.521-23 și R.561-33; L.561-26, L561-27, L. 561-31 și 561-29 din CMI - Codul Monetar și financiar) informațiile disponibile în vederea spălării capitalului (banilor), în cadrul căreia sunt afectați și trei ofițeri de legătură aparținând PN (Poliția Națională), GN (Jandarmeria Națională) și OCRGDF (Oficiul Central de Reprimare al Marii Delincvențe Financiare). Menționez aici, că majoritatwea informațiilor pe care le primește Tracfin provin din mediul bancar (cca 80%), dar ele sunt furnizate și din sectorul de jocuri de noroc (cca 6-8%), din sectorul imobiliar (3-5%), etc, iar majoritatea dintre ele sunt delicte primare (peste ½), disumulări (25-27%), plasare de fonduri (cca 12-14%), etc. și numai între 1-1,5% din sectorul terorismului și atentatelor.

Matthieu Moulinas, criminal sexual minor (recidivist), condamnat la închisoare pe viață....

Teoria haosului (teoria sistemelor complexe) este o ramură a matematicii și fizicii teoreticii (moderne) care descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare, a acelor sisteme care prezintă fenomenul de instabilitate numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor pe termen relativ lung (deși se conformează legilor deterministe) este imprevizibil, adică aparent haotic (de unde și denumirea teoriei). Scientia Teoria haosului a fost formulată în 1960de Edward Lorenz, care spunea că „Un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic.” Cu alte cuvinte, există o ordine ascunsă în orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. (A se vedea și Scientia) Sistemele complexe sunt sistemele care conțin atât de multe elemente în mișcare încât este nevoie de un calculator (ultra)performant care să calculeze toate posibilitățile (probabilitățile) de interacțiune. Acesta este și motivul pentru care Teoria Haosului (care ne arată că natura lucrează după anumite tipare care sunt suma mai multor impulsuri mărunte) nu avea cum să apară înainte de sfârșitul secolului al XX-lea. Mai există un alt motiv pentru care această teorie a aparut atât de recent, acel motiv este Revoluția Mecanicii Cuantice și felul în care a terminat Era Deterministă. Atunci când Sigmund Freud a elaborat teoria psihanalizei, el a pornit de la ideea că problemele mintale sunt rezultatul unor traume din trecut. Terapia psihanalitică permite pacientului să își străbată amintirile, să găsească, să înfrunte și să rezolve problema generatoare de conflict. Toată această idee se baza pe o cauză și un efect liniar.

Protejat: Pe urmele „predatorului sexual”, Joël Le Scouarnec, „chirurgul din Jonzac”,...

„Fumând țigara mea de dimineată, m-am (tot) gândit la faptul că sunt un mare pervers. Sunt, simultan, exhibiționist (…), voaiorist (scopofil), sadic (…), masochist (…), scatologic (scârbos), fetișist (…), pedofil (…). Și sunt foarte (tare) fericit“. Conform unor surse apropiate dosarului, fostul chirurg Joël Le Scouarnec (din 2017, pensionar, la Jonzac, sub-prefectura departamentului Charente Maritimes, regiunea administrativă Bretania), ar putea fi cel mai mare (pedo)criminal din întreaga istorie contemporană a Franței.Bănuit ca în timpul celor 3 decenii de activitate, într-o serie de spitale din regiunile administrative Bretania, Pays de la Loire, Nornandia și Nouvelle-Aquitaine ar fi comis 349 de infracțiuni sexuale (mângâieri cu caracter sexual, agresiuni sexuale și violuri), dintre care o mare majoritate (246), considerate de către anchetatori, (pedo)crimininale, Joël Le Scouarnec a fost judecat (între 13–17 martie și 30 noiembrie–4 decembrie 2020) în cadrul unui proces cu „ușile închise” de către Curtea cu Jurați a departamentului Charente Maritimes (sub presedinția lui Isabelle Fachaux), la Saintes (sub-prefectura departamentului) și condamnat, pe 4 decembrie, la 15 ani de recluziune criminală pentru 4 agresiuni sexuale comise asupra două nepoate ale sale (fiice ale sorei sale), a unei foste paciente si a unei fetite (vecină) – care de altfel, este și la originea scandalului sexual legat de acesta, lansat în spațiul public, 2017.Joël Le Scouarnec (originar din sectorul parizian 14) este inculpat, însă, și într-un al 2-lea dosar penal, în care este cercetat pentru comiterea a altor 312 infracțiuni sexuale (majoritatea, pedocriminale), comise în perioada 1986 – 2014, grație victimelor sale care n-au ezitat să depună plângere contra acestuia.Din cele 349 de cazuri, 26 au fost prescrise, în alte 5 dintre ele, practic, ar fi fost imposibil de pus în evidență infracțiunile sexuale, iar 6 victime n-ar fi depus plăngere.Dintre victime, 164 sunt de sex masculin, iar 148 de sex feminin, 298 au mai puțin de 20 ani, iar 265, sunt minori având mai puțin de 15 ani. Specializat în chirurgie digestivă, medicul parizian Joël Le Scouarnec (n.1950) va exersa, până la pensionarea sa, în 2017, într-o serie unități spitalicești (medicale), începând cu CHPM (Centre Hospitalier Paul Martinais–Centre Hospitalier Site Les Rives de l'Indre, fondat în 1619, trecut în 1975 pe lista obiectivelor istorice) de la Loches (sub–prefectura departamentului Indre et Loire, regiunea administrativă Centre–Val de Loire), un orășel medieval de cca 7.000 de locuitori (construit în jurul Castelului Loches–o fortăreață aflată pe lista monumentelor istorice încă din 1862) pentru ca ulterior să-și continue activitatea în orașe mai imprtante (prefecturi si sub–prefecturi) în regiunea administrativă Bretania, într-o serie de departamente create în timpul Revoluției franceze (pe 4 martie 1790, conform decretului din 22 decembrie 1789), în Morbihan, la CHBA (Centre Hospitalier Bretagne Atlantique) Site de Vannes (refectura departamentului, între 1994–2003), respectiv, la CHBS (Centre Hospitalier de Bretagne Sud) Lorient (sub-prefectura departamentului, între 2003–2005), în Finistère (creat în aceleași condiții ca și Morbihan), la CHQ (Centre Hospitalier Quimperlé, între 2005–2008) și în sfârșit, în regiunea adminisrativă Nouvelle-Aquitaine, în departamentul Charente-Maritime, la CHJ (Centre Hospitalier Jonzac, sub–prefectura departamentului, între 2007–2017), care avea mari dificultăți în privința angajarii unui chirurg. Conform declarașiei lui Pascal Révolat, presedintele consiliului departamentl al medicilor, cu siguranta, ar fi fost vorba de disfunctie, pentru ca la nivelul ministerului sănătății cazul chirurgului ar fi fost cunoscut. În paralel, Joël Le Scouarnec va efectua și un număr important de „supliniri” (de ordinul zilelor) în alte spitale, din regiunea administrativă Bretania, la CHC (Centre Hospitalier de Cornouaille) Site de Quimper (prefectura departamentului), la CHCB (Centre Hospitalier du Centre Bretagne) Pontivy, respectiv, la HL (Hôpital Local) Malestroit și la CHPM (Centre Hospitalier des Pays de Morlaix), dar și în cea Pays de Loire, la CHEL (Centre Hospitalier Erdre et Loire) din Ancenis (departamentul Loire Atlantique) și la CHIPSSL (Centre Hospitalier Intercommunal Pôle Santé Sarthe et Loir) de la La Flèche - Le Bailleul (departamentul Sarthe), respectiv, în regiunea administrativă Normandia, la CHJM (Centre Hospitalier Jacques Monod) Flers (departamentul Orne). Dupa terminarea studiilor (superioare) medicale la Paris (care sunt foarte selective și lungi, a se vedea pentru detalii articolul autorului Les études médicales en France – Studii medicale superioare în Franța) înainte de a ajunge la CHPM, Joël Le Scouarnec va efectua „externatul” în cadrul celebrului și prestigiosului spital parizian din sectorul 4, Hôtel-Dieu de Paris (cu 329 de paturi), fondat în 651, și reconstruit între 1868–1878, sub conducerea arhitecților Émile - Jacques Gilbert (1793-1874) și Arthur-Stanislas Diet (1827-1890) pe Île de la Cité, în proximitatea celebrei catedrale Notre Dame de Paris (Catedrala „Doamna Noastră”, cu referire la Fecioara Maria, un monument al arhitecturii gotice timpurii, sediu al Arhiepiscopiei Parisului, construită între 1163–1345, sfințită în 1182), iar „internatul” în medicină, între 1976–1981 la CHU (Centre Hospitalier Univeritar) de la Nantes (prefecturadepartamentului Loire Atlantique și a regiunii administrative Pays de la Loire) atașat Facultății de Medicină a Universității Nantes.

Protejat: Nașterea sub anonimat (X), dispozitiv de ficțiune juridică al dreptului...

Conform DCF (Dreptul Civil Francez), orice femeie (indiferent de vârstă) are dreptul să nască anonim, în orice spital public sau privat (pe teritoriul național francez), convențional sau nu (pentru a nu fi acuzată, eventual, ulterior, pentru abandonul nou-născutului, conform art.277-1), „dispozitiv de naștere” (tipic francez) cunoscut sub numele de „naștere sub X” (sub anonimat). Tradițional, acest dispozitiv (socio – juridico – medical, de ficțiune juridică a dreptului francez) permite unei femei, să-și „doneze” (cedeze) voluntar (de bună voie și nesilită de nimeni, fără a beneficia de compensații sociale sau materiale), noul-născut al ei, serviciilor de protecție socială ale copilului (prin care acesta devină pupilă a Statului francez), în conditii legale, pentru diverse motive (de natură psihologică sau socială, dificultăți materiale, lipsă de motivație pentru a se ocupa de acesta, de a-l crește, naștere în afara căsătoriei, conceput cu ocazia unui viol, absența tatălui acestuia, etc), cu dreptul ca ea să rămână anonimă. Din păcate, prin această acțiune (demers), conform legislației franceze în vigoare, filiația dintre mama biologică și pruncul născut sub anonimat, încetează, definitiv ! Incriminarea pruncuciderii ( în România) de-a lungul timpului, are o strânsă legătură cu percepția socială și juridică asupra acestora, influențată de condițiile sociale, economice și politice ale momentului. Această percepție se oglindește în reglementările penale care au existat de-a lungul secolelor. Astfel, art. 200 alin. 1 Noul Cod Penal incriminează uciderea ori vătămarea nou-născutului de către mamă, faptă cunoscută anterior sub o altă denumire, și anume, pruncuciderea (Vechiul Cod Penal). Această faptă este inclusă într-un grup de infracțiuni inexistent anterior Noului Cod Penal, „Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie” (Titlul I, Capitolul III ), având drept obiect juridic special viața copilului nou-născut. Această faptă, cunoscută încă din Antichitate, era incriminată la acea vreme ca orice altă formă de omor, situație care a persistat și în perioada Evului Mediu. Cunoscutul penalist italian, Cesare Beccaria, este un promotor al ideii conform căreia mama naturală ar trebui pedepsită mai blând, cu atât mai mult în cazurile în care aceasta fusese victima unei situații deosebite, cum ar fi violul, faptă ce are un puternic impact asupra conformației psihice a victimei. Optica Noului Cod Penal părăsește sfera restrânsă a subiectului pasiv a infracțiunii, extinzând aplicabilitatea sa, altfel spus, nu se mai referă doar la copilul natural, ci la orice copil nou-născut. Este introdus un termen de 24 de ore care definește statutul de nou-născut. Analizând latura subiectivă a infracțiunii, conținutul subiectiv este caracterizat prin existența vinovăției, sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă. De asemenea, o condiție esenţială este prezența stării de tulburare psihică, care, spre deosebire de vechea reglementare, nu mai este necesar sa fie pricinuită de naștere, putând fi implicate tulburări provocate atât de procesul nașterii, cât și alte stări de tulburare psihică legate de contextul socio-familial în care se regăsește mama copilului la momentul nașterii. În concluzie, dacă în reglementarea din 1864 pruncuciderea era așezată alături de variantele agravante ale omorului (omorul cu precugetare, otrăvirea, părintuciderea etc.), iar pedeapsa pentru această faptă era cea mai aspră, munca silnică pe viață, Codul Penal din 1936 reliefează o viziune diferită, pruncuciderea fiind considerată o varianta atenuantă a omorului. Codul penal actual extinde sfera de aplicabilitate, referindu-se la orice copil nou-născut, dar impunând unele condiții referitoare la starea mamei și a copilului. Faptul că în Franța, există o veche tradiție de a sprijini nou-născutul după abandonare lui de către mama sa biologică (inițiat de către Sf. Vincențiu de Paul la, începutul secolului XVII), nu exclude faptul că la mijlocul deceniului trecut, polițiștii de la crimă organizată să descopere, pe 2 august 2005, la Spitalul St Vincent de Paul (Paris) ceva deosebit (France Inter). Ceea ce va șoca întreagă opine publică franceză. Este vorba de conservarea, în camera mortuară (în care nu aveau acces decât 5 medici - cercetători specialiști), a 351 de fetuși umane (nou-născuți morți sau decedați ulterior nașterii), care, sub nicio formă, nu respectau condițiile severe pe care le impunea legislația (conform declarației lui Emmanuel Hirsch, profesor de etică medicală și director al departamentului de cercetare (de etică) al Universității Paris–Sud (Universitatea Paris 11). Conform legii, Spitalul avea dreptul de a conserva nou-născuții decedați sau fetușii având mai puțin de 22 săptămâni (dată până la care aceștia nu sont declarați, oficial, „vii”) pentru efectuarea unor studii și cercetări. Printre fetușii conservați (în borcane și saci de plastic umplute cu formol !) încă din anii 1980, mulți aveau, mult mai mult, de 22 de săptămâni, iar doi dintre ei, n-ar fi decedat, imediat, după naștere, dar ar mai fi trăit, încâ, 3 zile (conform secretarului AP – HP, Jean-Marc Boulanger).

„Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost opera Illuminaţilor şi...

Illuminati este o denumire (sau titulatură), care se referă la mai multe grupuri și mișcări, atât istorice cât și moderne, atât reale cât și fictive. Ordinul Illuminaților a fost o societate secretă fondată la 1 mai 1776, în Ingolstadt (Bavaria de Nord), de către Adam Weishaupt, care a fost primul profesor de drept canonic de la Universitatea din Ingolstadt. Mișcarea era formată din liber-cugetători, liberali, republicani (deci anti-regalitate) și pro-feminiști, recrutați din loji masonice germane, și a urmărit să promoveze perfecționismul prin intermediul școlilor de mistere. În 1785, ordinul a fost infiltrat, dezbinat și suprimat mai întâi de către guvernul bavarez, pentru un presupus complot și apoi în întregul stat (Reich) german. Acuzația adusă a fost aceea că scopul ordinului este să răstoarne toate monarhiile și religiile de stat din Europa. Illuminații moderni. Scriitori ca Mark Dice, David Icke, Ryan Burke, Jüri Lina și Morgan Gricar au argumentat că Iluminații bavarezi au supraviețuit, posibil până în ziua de azi. Multe din aceste teorii sugerează că evenimentele din lume sunt controlate și manipulate de o societate secretă care se numește Illuminati. Teoreticienii conspirațiilor au afirmat că mulți oameni de seamă au fost sau sunt membrii a societății Illuminati, incluzându-i pe Winston Churchill,familia Bush, Barack Obama, familia Rothschild, David Rockefeller și Zbigniew Brzezinski. Pe lângă organizația secretă și întunecată, diverse grupări frățești afirmă a fi „succesorii” Iluminaților bavarezi și au folosit deschis numele „Illuminati” în înființarea riturilor proprii. Câteva grupuri care se autodenumesc în oarecare variație „Ordinul Illuminati” folosesc numele direct în numele organizației lor, în timp ce alții, ca Ordo Templi Orientis, folosesc denumirea pentru un grad din interiorul organizației lor.

Curs universitar de jihadologie contemporană aplicată pentru primul ciclu universitar (Licență)....

Jjihadul (Djihadul) este un cuvânt de origine arabă din rădăcina jahada, care înseamna „a (se) lupta, a se strădui, a se zbate“. O definiție improprie, care a ajuns însă să înlocuiască semnificația originară, este aceea de „război sfânt“, împrumutată din vocabularul cruciaților. Sensul fundamental al cuvântului este străduința musulmanului în particular și a comunității musulmane în general de a extinde calitativ sau cantitativ religia islamică, modul ei de viață individuală și organizarea socială care decurge din ea. Astfel, musulmanii înteleg prin Jihad folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a urma sistemul islamic de viață, pentru a obține favoarea lui Allah. Este un proces continuu. În prima sa faza un musulman învață să-și controleze propriile sale dorințe și intenții rele. Acest Jihad este înăuntrul ființei si este baza Jihadului profund, adică aducerea Maruf (dreptății) și înlăturarea Munkar (răului) din viață și din societate. În a doua fază, Jihadul presupune răspândirea credinței islamice prin orice mijloace,  „războiul sfânt" fiind alternativa viabilă, alternând ineficacitatea conversiei pașnice. Bernard Lewis susține că „marea majoritate a teologilor si juriștilor" au „căzut de acord că Jihadul e, printre altele, o obligație militară".

Protejat: „Holocaustul” (Shoah) islamist în „lumea ocidentală” a (sub)continentului Eurasian (Eurasiatic)....

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în Peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspândit pe un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina. Ziua de odihnă este vinerea.Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea, că Muhammad este ultimul profet și mesager al lui Allah și sunt atațașați de toți profeții și apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum Avraam, Iosif, Moise, Isa ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Coran. Ei cred, deasemenea, în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor, pentru a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia.Majoritatea musulmanilor (circa 75-90%) sunt sunniți. A doua confesiune, Șiia, reprezintă aproximativ 10-20%. Cea mai mare țară cu populație musulmană este Indonezia cu 12,7% din musulmani, urmată de Pakistan cu 11%, India cu 10,9% și Bangladesh cu 9,2%. Comunități mari se mai găsesc în China, Rusia și, parțial, în Europa. Cu 1,57 - 1,65 miliarde de adepți sau 22 - 24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cu cea mai rapidă creștere după numărul adepților din lume.Islamizarea Europei între utopie și realitate. [Cel mai mare pericol pentru Uniunea Europeană îl reprezintă nu eventualele crize financiare sau sociale, ci imigraţia şi metamorfozele demografice, un pericol care fusese practic neglijat în zorii creării proiectului european. Iniţial, regimul liber de circulaţie, comunicarea tot mai strânsă dintre europeni, spaţiul demografic accesibil pentru populare creaseră pentru o bună perioadă de timp impresia că vechile reflexe naţionaliste dispar, stingându-se odată cu ele şi necesitatea permanentei autoafirmări şi revendicări identitare. În paralel, asimilarea imigranţilor din fostele colonii, care nu-şi ascundeau dorinţa de a deveni europeni, părea să fie un proces simplu şi firesc de realizat. În anii 60-70, Europa reprezenta un spaţiu foarte ospitalier în plan demografic, potrivit pentru a fi populat cu imigranţi, deoarece existau destule locuri de muncă şi suficiente oportunităţi pentru asimilare lejeră sau pentru crearea propriilor nuclee etno-culturale. Multiculturalismul părea a fi perfect pentru Europa, bine mulat pe noile concepţii privind coexistenţa etnică, toleranţă, drepturile omului şi celebrarea diversităţii. Nimic nu prevestea criza demografică şi identitară de peste câteva decenii, iar cei care îndrăzneau să atenţioneze asupra unui eventual pericol erau catalogaţi imediat drept rasişti înapoiaţi şi reacţionari şi erau marginalizaţi de mediul politic şi academic. De exemplu, politicianul britanic conservator Enoch Powell, care a rostit în 1968 un celebru discurs, întitulat „Râurile de sânge” („Rivers of Blood”), despre pericolul politicilor de înlesnire a imigraţiei, prin care, în opinia lui Powell, Marea Britanie îşi pregăteşte în mod inconştient suicidul identitar pe termen lung, a fost atunci învinuit de rasism şi i-a fost practic declinată cariera politică şi publică. De parcă oficialii britanici ar fi uitat despre aserţiunea lui Winston Churchill că „amestecul de populaţii… creează nesfârşite probleme”. Neagu Djuvara]. [„Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat. Vin în America cu o misiune. Nu este totul bine în lumea veche. Cca 54 milioane de musulmani traiesc în Europa! În urmatorii 12 ani, 25% din populatia Europei va fi musulmana. Islamul nu este o religie, este o ideologie politica care stabileste reguli precise pentru societatea si viata fiecarei persoane. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist. S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Aceasta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însăşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supra-vieţuire a Vestuilui. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică. Dragi prieteni, libertatea este cea mai preţioasă dintre cadouri. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oameni care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasăşi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani - nota mea). Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta. Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această inconstienta unor politicieni de-ai nostri, pentru ca să nu ajungem ca islamul sa distruga lumea aceasta liberă pe care noi o cunoaştem.". Geert Wilders]. Adevărul este cu totul altul și în, cu totul, altă parte. (Islamizarea Europei între utopie și realitate. Multiculturalismul o consecință inevitabilă dar pozitivă a mondializării. Vezi Comentariul Autorului din articol)

Protejat: CIDE (Convenția Internațională privind Drepturile fundamentale ale Copilului – 20...

După 3 decenii de la adoptarea CIDE (Convenția Internațională privind Drepturile fundamentale ale Copilului)  de cître ONU (pe 20 noiembrie 1989), în 54 de articole, definit ca „ființa umană având cel puțin 18 ani” și ratificată de către 192 de state (majoritatea, mai puțin SUA, datorită Pedepsei Capitale care este în vigoare în această țară și incompatibilă cu CIDE și Somalia al cărui guvern nu este recunoscut de către ONU), numărul deceselor copiilor având mai puțin de 5  ani este încă aproape de nouă milioane, o scădere cu aproape 28%, ceea ce este desigur semnificativă, dar nu și suficientă. Conform unor documente UNICEF (Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite, creat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1946) pe care le-am putut consulta, cca 145-150 de milioane de copii sunt încă dezrădăcinați și abandonați în lume (în America latină și Africa, copilul fiind „perceput” din ce în ce mai mult că o „povară”), în Namibia, un sfert din copii nu au o „existența legală” (nefiind înregistrați și la naștere nu există niciun prenume „prevăzut” pentru el !), cca 254-250 de mii de minori sunt  „copii-soldați” în lume, 2/3 din copiii lumii sunt supuși unor agresiuni fizice, iar între 1,2-1,5 miliarde dintre ei sunt torturați mai mult sau mai puțin, anual. Între 70-72 de milioane de persoane de sex feminin (tinere) sunt supuse unor mutilări genitale în 29 de state ale continentului African, mai mult de o treime (35%) dintre tinere între 20-25 de ani în țările în curs de dezvoltare au fost căsătorite „forțat” înainte de vârsta de 18 ani, considerată ca vârstă minimă a majoratului în cadrul CIDE, adoptată pe 20 noiembrie 1989 de către Organizația Națiunilor Unite. Între 148-150 de milioane de copii sunt exploatați și supuși unor munci silnice în lume (din care cca 34% în Africa Subsahariană), iar peste un miliard dintre copii trăiesc în „zone de conflict armat”, 5,7-5,9 milioane dintre ei fiind refugiați și trăiesc în afara țărilor lor de origine, din care între 950.000-1.000.000 sunt fie deținuți, închiși în centre de detenție, fie sechestrati (răpiți). Cinci țări, împreună, totalizează jumătate din decesul copiilor sub 5 ani: Nigeria și RDC (Republica Democratică Congo) în Africa, India, Pakistan și China în Asia. Un studiu aprofundat al mortalității infantile ne permite să fim „optimiști”, însă nemulțumiți, din păcate, încă. În Africa, în ultimii zece ani, asistăm la scăderea ei cu cca 21%, de la 168 la 132 pentru fiecare 1.000 de nou-născuți, în Asia, acest procent este mai important, de la 87 la 54 (37%), iar în America Latină (cu Caraibe), respectiv, Europa Centrală și de Est cu CSI-Comunitatea Statelor Independente (organizație regională formată din 10 din cele 15 foste republici federale ale Uniunii Sovietice, excepțiile fiind cele trei țări baltice: Estonia, Letonia și Lituania, precum și Georgia și Ucraina), și mai important, de la 51-52 la 23 (56% !), ceea ce este un rezultat mai mult decât semnificativ. Totuși, în lume, această scădere, încă nu este suficientă: în medie, cu 28%, de la 90 la 65. În 2008, din cele 8,8 milioane de decese (12,3-12,5 milioane în 1990), în Africa și Asia rată mortalității infantile se ridică la 51%, respectiv 42%., iar peste un deceniu situația nu s-a ameliorat semnificativ (8,1 milioane). În Nepal, Bangladesh, Laos, Mongolia, Bolivia și Malawi, această scădere este de cca 40%. Comparativ cu Europa Occidentală (de Vest) în care mortalitatea infantilă (în medie) nu reprezintă decât numai câțiva subiecți pentru 1.000 de nou-născuți, ca de altfel și în America de Nord (Canada, SUA), în care ea este și mai scăzută. În Africa de sud, din contră, această rată a mortalității a înregistrat o creștere de cca 4-4,5%. Peste 1,5 milioane de copii mor în fiecare an în urmă unei diaree cronice, considerată a două cauza a mortalității infantile, după pneumonie. În RDC (Republica Democratică Congo), între 2,6-2,7 milioane de copii, având mai puțin de 5 ani sunt vaccinați contra poliomelitei și rujeolei, grație unei finanțări în valoare de 4,5 milioane de $US din partea UNICEF, OMS (Organizația Mondială a Sănătății –WHO –World Health Organization, cu sediul central la Geneva, înființată pe 7 aprilie 1948, având în prezent 193 de state membre și reprezentanțe în 147 de țări cu 6 birouri regionale) și a Ambasadei Japoniei în această țară. Peste 195 de milioane de copii, având mai puțin de 5 ani, se confruntă în lume cu probleme de creștere și dezvoltare fizică, respectiv, psihică, datorită sub-alimentării în timpul primilor doi ani de viață. Peste 90% dintre ei trăiesc în Africa și Asia, din care cca 1/3 în India. Datorită unei speranțe de viață mai mari la naștere, persoanele de sex feminin sunt majoritare în raport cu cele de sex masculin, pe toate continentele lumii, mai puțin în China, India, Bangladesh și Pakistan (Asia). Acest „fenomen” est legat de avortul selectiv practicat în aceaste țări, dar și datorită deficienței îngrijirilor medicale care trebuie acordate noului-născut feminin. Astfel, dacă în Europa mortalitatea infantilă la subiecții de sex feminin este considerabil mai mică (10%) față de 13% băieți, în Africa, 153% contra 165%, iar în America latină, 31% contra 39%, pe continentul asiatic aceste procente se inversează, ele fiind de 47% pentru fete contra 35% pentru băieți. În schimb, în America de Nord (Canada, SUA), respectiv, Oceania aceste procente fiind relativ bine echilibrate: cca 8%, respectiv 40%. Și acest lucru în ciuda faptului că în SUA, între 12,4-12,6 milioane de copii sunt sub-alimentați și 30 de milioane de bonuri alimentare (food stamps) sunt distribuite lunar familiilor defavorizate. Merită să subliniem și faptul că și agricultura utilizează într-un procent de peste 70% mâna de lucru de natură infantilă. Nu mai puțin de 218 milioane de copii lucrează în lume, din care 70% în agricultură. Copii în vârstă de 14-15 ani reprezintă cca 1/3 din mâna de lucru din acest sector. Restul copiilor, sunt exploatați în alte domenii de activitate, în special în construcții și în minerit, India fiind considerată țara în care ei sunt utilizați cel mai mult ca mână de lucru ieftină, în special în industria textilă, în minele de aur și la colectarea de cacao. În concluzie, sclavagismul modern al copiilor este în mare vogă în epoca noastră modernă, post-industrializată. Și nu numai în Africa, unde în Nigeria, în ciuda semnării Convenției Internaționale contra Sclavagismului suntar exista nu mai puțin de 44.000-45.000 de „copii - sclavi” la o poupaltie de 12 milioane. În Mauritania 18-19%, în Coasta de Fildeș 12-13% sau în Mali 4-5%, din populație, sunt supuși regimului de sclavagism modern. Dar și pe continentul american: în SUA, Haiti, Brazilia (între 100-250.000 de cazuri) sau cel european, în special în Italia (între 50-100.000 de cazuri), sau ceva mai izolat și în Portugalia, respectiv, în rândul populației imigrante în Germania, Franța, Marea Britanie sau țările din estul Europei.  OTI (Organizația Internațională a Muncii - agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite care se ocupă cu problemele legate de muncă la standarde internaționale de muncă,  înființată pe 11 aprilie 1919 cu sediul la Geneva distinsă cu  Premiul Nobel pentru Pace în 1960) apreciază că între 1-2,5 milioane de copii trăiesc în lume ca sclavi moderni, fie supuși unor munci silnice sau exploatați sexuali (cca 150 de milioane de fete și 73 de milioane de băieți, în lume), fie ca victime ale traficului de organe, care se mondializează via internet. Un trafic „lucrativ” de cca 30Md€, pe locul trei, după cel de arme și de droguri. În principiu, estimăm că un miliard de copii în lume sunt privați de cel puțin unul dintre drepturile lor fundamentale, chiar dacă în domeniul educației progrese semnificative au fost, déjà, realizate. Cca 84% dintre copii având vârstă școlară (6-7 ani), sunt în momentul de față înscriși în școală primară și cca 87% dintre ei reușesc să și termine acest prim ciclu de învățământ (cca 100 de milioane nefiind încă școlarizați, față de 115 milioane în 2002).

Protejat: Corespondență din Franța: Rromii noștri, membri vulnerabili ai Diasporei Române...

Într-un ciclu de articole consacrat Rromilor (considerați în Franța, minoritate socială aparținând MENS (Minorități Etnice Ne-Sedentare), am încercat să pun în evidență problemele cu care aceștia se confruntă în spațiul comunitar (și în special, pe teritoriul francez), argumentând pro și contra (din punctul de vedere al drepturilor fundamentale ale Omului) măsurile pe care statul francez, pe de o parte, le-a impus, iar pe de altă parte, le-a luat contra lor. Printre acestea menționez lansarea unei vaste operațiuni de percheziție (de mare anvergură, printre cele mai mari până în prezent !) de către Poliția și Jandarmeria Națională Franceză (în cadrul unei anchete judiciare sub comisie rogatorie semnată pe 24 septembrie de către Judecătorul de Instrucție, Nicole Bergougnan de la TGI-Tribunalul de Înaltă Instanță Toulouse), în 5 tabere de rromi (10 familii, care trăiesc în caravane, stabiliți de cca 5 luni în Franța) în regiunea Toulouse Métropole (Capitala Departamentului Haute Garonne și a fostei Regiuni administrative Midi-Pyrénées, în sud-vestul Franței), printre care și în cele de lângă Aerodromul Montaudran (la Blagnac), pe Insula Ramier (un ansamblu de insule între cele două brațe al Garonnei, la sud de Toulouse),  unde a fost, mai demult și sediul Uzinei Aeronauticii (în jurul pistei Air France) și într-una din Empalot. Anchetatorii au dizlocat (deplasat) la fața locului un important arsenal uman și material: 110 funcționari ai Siguranței Naționale a Departamentului Haute Garonne și 40 de funcționari ai CRS (Compania Republicană de Securitate, Corp al Poliției Naționale, creat pe 8 decembrie în 1944 de către Generalul Charles de Gaulle, care intervine în cazul manifestațiilor și revoltelor sociale sau în cazul protecției civile), o echipă de GIPN (Grup de Intervenție de Elită a Poliției Naționale), care s-a deplasat  la fața locului în blindate terestre și pe calea aerului în elicoptere. Acesta a fost sprijinită și de o brigadă motorizată a Jandarmeriei Naționale. Motivul a fost furtul a câtorva sute de kg. de cupru („crimă în bandă organizată″) de-a lungul căilor ferate (inclusiv LGV, liniile de mare viteză ale  TGV - tren de mare viteză, record mondial absolut pe șine de 574,8km/h, pe 3 aprilie 2007), respectiv, de-a lungul autostrăzilor și șoselelor naționale (gestionate de către Autoroutes Sud de France). Nu mai puțin de 17 persoane (originare din Blaj) au fost interpelate, aparent, tote majore (printre care și leaderul rețelei, un rrom, în vârstă de 42 de ani, care ar fi dirijat operațiunea încă din România, de mai mulți ani, înainte de venirea sa în Franța cu două săptămâni în urmă) și conduși în arestul sediului central al Poliției (Hotel de Police) din Toulouse. Trei dintre ei care lipsesc la „apel″ (fiind, întocmai, „la muncă″ !), sunt interpelați în cursul nopții, în jurul orei 02h40, în flagrant-delict la Muret, în posesia altor câteva sute de kg. de cupru. În sfârșit, anchetatorii descoperă la ei un „depozit″ (evident, ilegal) de 3 tone de cupru (în valoare de cca 12.000€), însă, în total, de la începutul supravegherii lor, ar fi vorba de câteva tone de cupru și un prejudiciu material de cca 570.000€. La un „preț de cost‟ de cca 7.500€/tonă, într-adevăr, afacerea (cu cuprul) pare a fi una rentabilă,  iar plantațiile agricole franceze, izolate (în mediul periurban sau rural) și puțin supravegheate, încep și ele să între în vizorul infractorilor specializați în afacerea (traficul) cu cuprul furat, încă de la începutul acestui deceniu, după ce acest flagel a făcut deja ravagii și în alte sectoare de activitate (industria constructoare de mașini și matrial rulant, construcții civile și industriale, societăți comerciale specializate în cablaj, în depozitarea și stocarea de deșeuri industriale, etc.). Dacă căutătorii (traficanții) de cupru au „debutat‟ cu devastarea SNCF (Societatea Națională a Căilor Ferate Franceze), precum și a sectorului Imobiliar (în special, pe șantierele de construcții) încă de la începutul acestui secol, în acest sector nou (al fermelor agriocole), infractorii au vizat (și vizează) cu precădere plantațiile specializate în sisteme de irigații care au recurs la cablaj electric pe pivoți sau pe stații de pompare. Conform unor documente ale Jandarmeriei Naționale din Departamentul Charente (fosta regiune administrativă Poitou-Charentes, vestul Franței), în primul deceniu numărul de jafuri comise (de mare anvergură) ar fi crescut de la 3 (în 2001), la 15 (în 2010), iar în acest deceniu, creșterea pare să fi fost liniară, după Bruno Métifet de la Jandarmeria Angoulême (responsabil cu ancheta și în dosarul agricultorului Yves Chaignaud din Plassac-Rouffiac, care a depus plângere în acest sens). Dacă ținem cont și de documentele din evidența Maiorului Jacques Andrieux, asemenea evenimente n-ar fi deloc izolate în Charente, ele fiind  prezente și în circumscripțiile Chalais de Mansle, Ruffec, Roumazières și Rouillac, Blanzac-Porcheresse. Situația nu este foarte diferită nici pe restul teritoriului național francez.  Nici măcar în regiunea pariziană (cu un desns țesut urban), având cel mai mare PUB (Produs Urban Brut) european, echivalentul cu PIB (Produs Intern Brut)  al unei țări post-industrializate prospere. Sau în alte zone (departamente) cum sunt Creuse, Landes, Hautes-Alpes,  dens urbanizate și ele. Conform rezultatelor anchetei, autoritățile cred că ar fi vorba de filiere tentaculare ale crimei organizate din Europa de Est, în care ar fi implicată și o „delincvență de oportunitate‟, a nesedentarilor (inclusiv a rromilor noștri) pe care acestea îi folosesc ca mână de lucru necalificată, ieftină, dar prețioasă. Există în acest sens o serie de documente (procese verbale, sesizări, etc.) înregistrate la Jandarmeria Națională franceză. Într-adevăr, există și persoane identificate (de cetățenie română și etnie rromă) prinse în flagrant-delict, arestate, condamnate și ulterior, după executarea pedepsei, expulzate de pe teritoriul național (francez). Din contră, din investigațiile pe care le-am întreprins în acest dosar, credem că vinovații principali nu sunt numai nesedentarii noștri români, dar și alte categorii de nesedentari (MENS), din alte țări estice ale UE, care scapă autorităților franceze, întocmai pentru faptul că acestea au reușit să se sustragă arestării, deci, practic, identificării lor. În concluzie, noi credem că nesedentarii noștri români ar putea fi mai puțin vinovați în celebrul dosar al furtului de cupru (jafurilor, spargerilor) de pe plantațiile (fermele) agricole în Franța, decât cred autoritățile noastre polițienești și judicare franceze. Este foarte probabil însă că, brand-ul nostru de răufăcători români (recunoscut în întreaga UE – contrar studiilor noastre), ar putea contribui, de manieră negativă, la imagina noastră în Franța.

Protejat: Corespondență din Franța: Rromii noștri, membri vulnerabili ai Diasporei Române...

După încercări eșuate, în repetate rânduri, privind integrarea străinilor în Franța, în special ai celor originari din Africa de Nord (în secial din Magreb: Algeria, Maroc și Tunisia), precum și ai celor din Africa Subsahariană („Africa Neagră” - termen folosit pentru a descrie regiunea din continentul african care se află la sud de Deșertul Sahara), încă de pe vremea celor două mandate ale sale (7 Mai 2002 – 30 Martie 2004 și 2 Junie 2005 – 26 Martie 2007) în funcția de Ministru de Interne, precum și în cea de Președinte (28 noiembrie 2004 - 14 mai 2007) din partea UMP (Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială, devenită Mișcarea Populară, cel mai mare partid de dreapta), Nicolas Sarkozy, a venit cu o serie de propuneri sub formă de proiecte de lege, mai mult sau mai puțin democratice din punctul de vedere al partidelor de stânga, respectiv, a unor instituții ale statului dar și ale celor europene care apară interesele migranților în spațiul Schengen sau al UE (votate de către Adunarea Generală), pentru stoparea imigrației (în special a celei clandestine), precum și contra acordării abuzive a azilului politic în Franța, care într-o (mare) majoritate de cazuri este considerat în fapt, un azil economic (mai mult sau mai puțin, nedorit), acordat unei persoane fizice despre care există (foarte) puține informații (reale) în ceea ce privește: orientarea sa politică și religioasă, statutul său social și profesional, sănătatea ei mintală și capacitatea sa de adaptare (integrare), etc., elemente care pot favoriza actele antisociale (criminalitatea, terorismul, etc.) pe teritoriul național.Nicolas Sarkozy (n.1955), este primul Președinte al celei de a V-a Republici franceze care ridică problema ruperii definitive cu trecutul politic tradițional al Franței, adeptă al sloganului „France terre d’asil” (încă din Evul Mediu) și propune înlocuirea acestuia cu cel al „L’immigartion choisie pour la France” (Imigrația aleasă pentru Franța) pentru cei care „au vocația de a se integra în Franța”, atât pe plan profesional cât și pe plan social (și de care țara are nevoie pentru dezvoltarea sa spirituală și materială). Aici este vorba, în primul rând, în special, de tineri cu abilități intelectuale înalte, admiși să studieze în școli superioare de înalte studii (Grandes Ecoles) și care după absolvirea studiilor vor putea contribui la prosperitatea economică a Franței, prin intermediul marilor companii franceze (naționale sau multinaționale) în care își vor desfășura (ulterior) activitățile. Deși considerat după alegeri ca un viitor reformator „absolut” al gualle-ismului, Sarkozy adopta această reforma social-economică, relativ târziu, după ce deja alte state europene s-au angajat, într-o formă mai mult sau mai puțin restrictivă, în acest proces încă de la începutul acestui secol (Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Danemarca, Finlanda, etc.) și care este ridicat, de câteva secole, la rang de principiu fundamental („sine qua non”) de către marile țări favorabile imigrației tradiționale (SUA, Canada, Austrlia, Nouă Zeelandă, etc.).Conform acestei noi politici imigratoare, în primul rând, Franța trebuie să-și reformeze legislația privind acordarea azilului politic (una dintre puținele căi, alături de căsătorie și reîntregirea familiei, care permit obținerea stabilirii definitive) prin intermediul OFPRA  (Oficiul Francez pentru Refugiați și Apatrizi, creat prin legea n°52-893 din 23 iulie 1952), în defavoarea unei „imigrări alese”, în ciuda faptului că art.120 al Constituției Franceze din 1793 menționa (privind Declarația Drepturilor Omului din 1789): „Poporul francez acordă azilul politic străinilor persecutați în țara lor pentru cauza libertății și îl refuză tiranilor”, reactualizat pe 15 decembrie 1946, când ONU crează Organizația Internațională a Refugiaților, înlocuită în 1949 prin HCR  (Înaltul Comisariat ai Refugiaților). În al doilea rând, nu trebuie să între nici în contradicție cu Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 (pe care a semnat-o în 1952) și care reglementează (printre altele) acordarea azilului politic (de către OFPRA) conform principiului: „Orice persoană persecutată pentru demersurile sale în favoarea libertății și democrației are drept la azil politic pe teritoriul Republicii Franceze”!Pentru a pune în evidență „sensibilitatea” subiectului, este suficient să menționăm aici faptul că cu peste cu două decenii în urmă, un asemenea punct de vedere a lui Michel Roccard (1930–2016, fost om politic francez, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Franței) pe atunci Primul ministru al Franței (10 mai 1988-15 mai 1991), în timpul celei de-al doilea mandat a lui Mitterrand (1988-1005), conform căruia „Franța nu poate accepta pe teritoriul său toată mizeria lumii”, l-a obligat pe acesta să demisioneze din funcție.

Curs Integral de pregătire la Matematici Generale și Aplicate pentru absolvenții...

Thomas CSINTA, Profesor de matematici aplicate în științe inginerești și social–economice, Director de Studii CUFR România (Conseil Universitaire, Formation, Recherche aupres des Grandes Ecoles Francaises),  Cofondator IRSCA Gifted Education, Vicepreşedintele Consorțiului EDUGATE   (Consorțiul Român pentru Educația Copiilor și Tinerilor Supradotați și Talentați) Curs Integral de pregătire la Matematici Generale și Aplicate (în 800 de pagini), cu suport de curs, probleme, soluții detaliate și comentarii: Partea I/Vol. 1 (293 de pag.- Grande école d'ingeniéur/école de commerce - Licență cu profil de ingenerie/economic) și Partea II/Vol. 2 (502 pag.- Bacalaureat - CPGE/Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles) Lucarea realizează o convergență dintre programele de Matematici Generale și Aplicate în cadrul sistemelor educative de invățământ superior francez (Bac-Classes Prépas aux Grandes Ecoles) și cel românesc (Bac-Licență), de tip științifico-ingineresc și economico-comercial.  Lucrarea este fără precedent în literatură de specialitate și a fost realizată cu sprijinul și colaborarea lui  Adrian Banu (IT Engineer, Sydney/Australia; Tehnoredactare finală) și Florin - Gheorghe Zagoneanu (fost redactor șef al Ziarului/Revistei Poliția Capitalei, Editor-Redactor al Revistei IPA/Internațional Police Journal-Secția Română și al Monitorului Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului; Coperțile)

Protejat: Corespondență din Franța: Rromii noștri, membri vulnerabili ai Diasporei Române...

Nota Autorului. Dintre străinii încarcerati în Franța, primele 4 loruri în „Top 10” aparțin infractorilor algerieni (1.981 deținuți), marocani (1.902 deținuți), români (1.631 deținuți) și tunisieni (1.108 deținuți), care constituie, la un loc, aproape ½ (45%) din populația carcerală franceză de origine străiînă. Însa, dacă ținem cont de faptul că un număr important de infractori algerieni și marocani sunt tot autohtoni (adică, practic, asimilabili cu francezii), în sensul că trăiesc în Franța de mai multe generații fără să fi fost naturalizati, în principiu, din motive socio–profesionale incompatibile cu „cetățenia franceză” (plasament prelungit în familii adoptive sau case de copii – prin „continuitate” cu delincvență juvenilă, comportament antisocial, generând un cazier judiciar, mai mult sau mai puțin, „încărcat” cu infracțiuni de drept comun sau chiar și criminale, lipsa unei calificări sau a unui loc de muncă, dovada lipsei integrării (și a inserției în societatea franceză, etc.), ajungem la concluzia că națiunea română, din păcate,  ocupă, „de departe”, locul 1 în spațiul infracțional francez, fiind cea mai criminogenă dintre toate națiunile străine. Iar infractorii români (din Diaspora Româna), constituie (Lumpen)diaspora Româna. În ceea ce privește însă minoritatea româneasca rromă, în ciuda celor menționate în articol, prezența acesteia în mediul carceral francez este nesemnificativă (neglijabilă), în raport cu cea a cetățenilor români de naționalitate română.Atrag atenția asupra faptului că, la ora actuală, numărul celor care „trăiesc” (supraviețuiesc)  „în umbra vieții” (în mediul cazcrceral) din Franța este de 71.828 (un nou record istoric) pentru o capacitate operațională a parcului carceral cu 60.010 locuri, ceea ce înseamnă, în medie, o densitate carcerală de cca 117,7%, cu 1% mai mare decât în cursul lunii trecute și cu 2,1% mai mare decât în aceași perioada a anului trecut. Desigur, există și centre private de libertate în care densitatea carcerală este mult sub capacitatea operațională, însă în 7 dintre ele (dintr-un toatal de 188) densitatea carcerală este de 200% (sau chiar mai mare), iar în alte 44, această densitate se situează între 145 – 155%. Un alt record istoric a fost înregistrat pe 1 decembrie 2018, când numărul celor încarcerati era de 17.061. Într-un asemenea context, numărul saltelelor aduse în celule era de 1.636. Dintre cei încarcerati, cca 29% erau „preveniți” (cercetați penal în detenție provizorie–fără să fi fost condamnați–în așteptarea procesului), 3,8% erau femei și 1% minori. La totalul de 71.828 de încarcerati se mai adaugă înca 12.059, care se află sub supraveghere electronică GPS), ceea ce implică faptul că numărul total de persoane  condamnate în Franța, în momentul de față este de  83.887. Conform unei legi prevăzute în reforma justiției (promulgate pe 23 martie 2019), până în 2022, în cadrul parcului carceral francez, vor fi create cca 7.000 de noi locuri de detenție.

Protejat: Rolul „pozitiv” al pedepselor lungi de închisoare. Articol dedicat profesorului...

În centrele de detenție (penitenciare) franceze, și în special, în cele pentru pedepse lungi și foarte lungi de închisoare (de maximă siguranță!), spe deosebire de  cele americane (în care se face mai mult sport – pentru menținerea condiției fizice), se studiază serios și încă, foarte serios! În primul rând, pentru că în aceste „lăcășuri” blestemate, timpul se „comprimă”, contrar teoriei relativității, iar pentru supraviețuire, este nevoie, absolut, de menținerea unei stări mintale sănătoase. În al doilea rând, pentru că studiul („învățătura” – și nu plagiatul sau scrierea unor cărți fantomă, comandate din exterior de către cei încarcerațio), în general, este considerat de către legislatorul francez, dar și de către criminalișți, educatori, pedagogi, psihilogi și sociologi primul pas către o eventuală (re)inserție în societate, în cazul eliberarilor condiționate (sub control judiciar) a celor care execută PLI (pedepse lungi de închisoare) sau o pedeapsa RPV (recluziune criminală - închisoare) pe viață. Philippe Maurice, simbol al abolirii Pedepsei Capitale în Franța, a fost condamnat la moarte pe 28 octombrie 1980 (pe atunci, infractor de drept comun) pentru uciderea (fără să fi avut intenția !) a doi polițiști (Ruelle și Croux, pe 7 decembrie 1979), în timpul unui control de rutină, în cadrul unei fuziade (schimb intens de focuri de armă) între el și autoritățile polițienești de ordine publică, după ce a fost surprins în parcarea unui supermarket, sustrăgând un radiocasetofon dintr-un Peugeot 604 (pe atunci o mașină de lux). Pe 25 mai 1981, după numai 4 zile de la învestitura sa în funcția supremă a Statului, François Mitterrand (1981 – 1995) îl grațiază pe Philippe Maurice, iar pedeapsa lui este comutatata la închisoare pe viață, conform legii lui Robert Badinter [fiul unui imigrant evreu din Basarabia - Samuel (Simon) Badinter, în 1919, devenit inginer comercial și naturalizat francez în 1928], profesor de drep privat, abolitionist convins, apărător benevol a zeci de condamnați la moarte (prin ghilotinare), ministrul Justiției (consultant la elaborarea consitutiei României în 1991, președinte de onoare al organizației abolitioniste EPCM – Împreună contra pedepsei cu Moartea, considerat „părintele” abolirii pedepsei capitale în Franța, pe 9 octombrie 1981). Eliberat după 23 ani de detenție (1977 – 2000) în închisorile franceze cele mai cunoscute (și dure), dar și  „celebre“ (printre care și cele pariziene La Șanțé și Fresnes– pe care le-au tranzitat și brandurile marii criminalități franceze) datorită unei capacități intelectuale ieșite din comun („hors normes“), fără precedent în mediul carceral, scrie o carte „De la ură la viață (ISBN-10: 2862748498 ; ISBN-13: 9782862748498 – pentru care dețin dreptul de autor de traducere în limba română) ale cărei drepturi de autor cedează rudelor victimelor sale și cărora le cere scuze în prealabil (simbolic !), în direct, prin intermediul celui mai mare canal național francez (și european !) de televiziune, TF1. Astăzi, după 20 de ani de la punerea lui în libertate, este unul dintre cei mai reputați oameni de știință (pe plan mondial), specializat în istoria medievală. Născut pe 15 iunie 1956 la Paris, Philippe Maurice, studiază în întregime în regim de detenție de maximă siguranță (ca deținut condamnat la închisoare pe viață !), încă de la început, după încarcerarea sa la închisoarea Saint-Maur (Châteauroux), obținând Licența (Bac+ 3 ani – diplomă universitară de scurtă durată) în istorie în 1987 (Saint-Maur, Paris), iar pe 18 octombrie își susține Diplom de Maîtrise (Bac+4 ani, echivalent cu diplomă universitară de lungă durată în România) cu o tematică despre Evul Mediu (la Yzeures sur Creuse, Tours), pentru ca în decembrie 1995, să-și susțină o Teză de Doctorat (deosebit de originală și elogiată de către comisie) având ca subiect și titlu „La famille au Gévaudan à la fin du Moyen Âge” la Universitatea din Tours. În toamna anului 1999 este plasat în regim de semi-libertate, pentru ca în 2000, în urmă unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință (printre care și numeroși laureați al Premiului Nobel sau Membrii al Academiei Franceze), beneficiază de libertate condiționată (sub control judiciar).  Profesor și Director de Stdudii și Cercetări la EHESS (Școală Superioră de Înalte Studii în Științe Sociale, învățământ superior elitist cu statut de Grand Etablissement, fondat prin decret în 1975, cunoscută până atunci că EPHE –Școala Practică de Înalte Studii, Membră a „Paris Universitas“), își desfășoară activitatea în domeniul : „Familiei, Religiei și Puterii Politice în Evul mediu“. Printre domeniile de cercetare ale EHESS sunt științele socio-umane (istoria, arheologia, antropologia, geografia, demografia, statistica, filosofia, sociologia, psihologia, științele economice, lingvistica, dreptul) dar și altele ca amenajarea teritorială, medicina sau artele. După noul model de învățământ superior LMD (Licență-Masterat-Doctorat), EHESS scolariaza studenți (2.800/an) numai în Master (2.600/an) și Doctorat (200/an), în majoritatea cazurilor în colaborare cu cele mai elitiste și reputate „Grandes Ecoles“ franceze: ENS (Școală Normală Superioară), X (Ecole Polytechnique), Ponts (ParisTech), Télécom Paris. EHESS eliberează și o diplomă specifică care permite accesul la concursurile naționale de “„Capes“ (Titularizare în învățământul mediu), „Agrégation“ (Titularizare în învățământul mediu și primul ciclu universiar, respectiv, „CPGE - Classes Prépas –Școli pregătitoare pentru concursurile de admitere în Școlile Superioare de Înalte Studii“), respectiv, pentru concursul de admitere la celebra școală de înalte studii administrative ENA (Școală Națională de Administrație) sau ENM (Școală Națională de Magistratură). Între 1999-2000 pe când beneficia de regimul de semilibertate, lucra ca asistent de cercetări la ADEAUT (Asociația pentru Dezvoltarea Studiilor de Arheologie Urbană) la Tours. Între 2000-2001, ca titular al unei burse de cercetare lucrează la CESR (Centrul de Studii Superioare al Renașterii) din Tours cu detașare la IRHT (Institutul de Cercetare și de Istorie a Textelor) Paris. Între 2002-2006, este titularizat cu CDI (Contract de Muncă pe Perioada Nedeterminată) în calitate de cadru superior de categoria a 8-a la CIRAD (Centrul de Cooperare Internațională de Cercetări Agronomice și de Dezvoltare) cu detașare ca cercetător științific de rangul 1 la CRH (Centrul de Cercetări Istorice) în cadrul EHESS-CNRS (Centrul Național de Cercetare Științifică). Începând cu 2002 conduce și seminarul de Paleografie Medievală la EHESS în cadrul disciplinei GAHOM (Grupul de Antropologie Istorică din Occidentul Medieval). Din 2004 codirijeaza la EHESS cu Abel Lamauvinière (și Dominique Donadieu-Rigault din 2007) seminarul: „Familia, Religia și Puterea în Evul Mediu“. Cercetările sale sunt orientate către structurile familiale, transmiterea patrimoniului, familia și mediile sociale, familia și puterea, precum și ritualurile funerare la Gévaudan din Evul Medi (secolele XIII-XV). Din 2007 este și membru asociat al echipei 6 de la FRAMESPA (Franța Meridională și Spania-Istoria Societăților Evului Mediu în Epoca Contemporană) a Universității Toulouse-Le Mirail. El pregătește în prezent un dicționar de prosopografie medievală din Gévaudan cu cca 10.000 de termeni.

Protejat: Lungul drum al (re)inserției sociale postcarcerale. Studii și cercetări...

Pedepsele alternative („liberatea sub sechestru electronic"), sau cele de substituire privării de libertate (semi-libertate, muncă în interesul societății, libertate sub control judiciar, etc.) sunt mijloace juridice utilizate (din ce în ce mai mult) de către legislator (Ministerul de Justiție) contra suprapopularii închisorilor (Centrelor Penitenciare sau celor de Retenție, de Reeducare, etc.) pentru favorizarea (re)inseției foștilor deținuți în societate, prin trecerea lor progresivă de la mediul „viața carcerală" către „viața liberă", ele contribuind astfel la reducerea riscului de recidivă! Studiile efectuate de către DRESS (Direcția Cercetării Studiilor de Evaluare și de Statistică) au scos în evidență faptul că în Franța aproape o treime din deținuții cu vârstă de peste 25 de ani, trăiau singur înaintea încarcerării lor, peste 10% erau SDF (Sans Domicile Fixe - Fără domiciliu Stabil, oameni ai străzii), 52% nu aveau nicio activitate profesională, 12% trăiau din alocații familiale RMI (Minimă Socială, cca 550 Euro/lună, a se vedea și articolul autorului pe această tematică Le RSA - ancien RMI), 4% din alocații de șomaj (Assedic/Pole-Emploi), 6% din AAH (Alocații pentru Adulți Handicapați) și 2,5% din pensiune de invaliditate de categoria II sau III. Decretul N°99-276 din 14 aprilie 1999 crea în fiecare departament (județ) francez un SPIP (Serviciul Penitenciar de Inserțiune și Probațiune) având ca misiune (re)inserția „reușită" a foștilor deținuți în societate,  eliberați din penitenciare după executarea integrală sau parțială (condiționată sub control judiciar) a unor lungi pedepse private de libertate. Din păcate, însă, dificultățile economice ale celor puși în libertate, lipsa mijloacelor financiare și umane ale SPIP au făcut și fac în continuare ca rată recidivei să fie considerabilă. Cu toate că, cazierul judiciar al acestora, compus din 3 buletine - B1 (care conține toate contravențiile, infracțiunile și condamnările penale - la care are acces numai Ministerul Justiției), B2 (care conține numai infracțiunile și condamnările penale cu executare în penitenciar - la care au acces toate instituțiile statului) și B3 (care conține numai infracțiunile  și condamnările cu executare în penitenciar mai mari de 2 ani - accesibil titularului și angajatorului privat), este astfel conceput, încâ să fie foarte adaptat realității și să favorizeze (re)inserția în societate. De-a lungul anilor (timp de peste un deceniu și jumătate), experiență ne-a arătat de-a că deținutul încarcerat pe termen lung (în cazul PLI-Pedepselor Lungi de Închisoare), într-o mare majoritate de cazuri devine un „instituționalizat", motiv pentru care el își pierde reperele sale sociale și fără un ajutor real din partea autorităților competențe de pe lângă Ministerul Justiției, precum și din partea autorităților locale, responsabile cu (re)inserția socială  (subordonate JAP - Judecătorul responsabil cu executarea și amenajarea  pedepselor), șansele sale de readaptare sunt minime! Investigațiile noastre în mediul carceral (timp de peste un deceniu), în cazul PLI confirmă faptul că Decretul din 01 august 2007 relativ la PSEM (Supravegherea Electronică Mobilă a Deținuților) conduce totuși la rezultate pozitive și ea trebuie extinsă în toate acele cazuri în care merită. Cu alte cuvinte, atunci când există o reală șansă de (re)inserție în societate.Un studiu efectuat pe 1.870 de deținuți începând din iulie 2006 și până astăzi ne-a permis să tragem concluzia că o bună „conjugare" a celor două decrete menționate mai sus, nu poate fi decât benefică celor „de bună credință", aflați în libertate condiționată (sub control judiciar), care își doresc cu adevărat propria lor (re)inserție în societate. Este mai mult cazul infractorilor „amatori - tâlhari de duminică" (de circumstanță), decăt cel al „profesioniștilor" - tâlhari la driumul mare (consacrați).În schimb, un studiu similar pe un eșantion considerabil (578 de deținuți) ne-a confirmat raportul misiunii parlamentare a lui Jean Luc Warsmann (1956, fost președinte al Comisiei de Legi a Adunării Naționale între 2007 - 2012). Efectele nefaste ale eliberării după executarea pedepsei fără intervenția SPIP. În principu, peste 95% dintre cei (e)liberați din centrele de detenție recidivează. În special cei SDF, toxicomanii, alcoolicii și cei posedând tulburări psihice grave (schizofrenie, paranoia, scizofrenie paranoidă, dedublare de personalitate, personalități multiple, etc). Este și unul dintre motivele pentru care începând din 1985 rata eliberării condiționate, sub control judiciar, în cazul PLI, este relativ scăzută.Din contra, RSL (Regimul de Semi-Libertate) este propus tuturor celor care sunt condamnați la pedepse scurte private de libertate, cuprinse între 06 luni și 2 ani, în cazul celor cărora comisia socio-medicală recomandă executarea pedepsei sub această formă, în special în ultimele trei luni, cu atât mai mult cu cât ele nici nu sunt menționate în cazierul judiciar al condamnatului accesibil acestuia ția angajatorului privat (Buletinul B3). În cadrul acestui program, am încercat studiul comportamentului infracțional recidivist, cu ajutorul unor modele statistico - matematematice, care ne-au permis înțelegerea profundă a mecanismelor de transfer dintre responsabilitatea si iresponsabilitatea infractorului de drept comun (atât într-un dosar corecțional cât mai ales, în cel criminal), însa incercarea noastră de a defini în mod unic, printr-o reprezentare conformă a CSG (Codul Socio-Genetic) al acestuia, precum si invarianța acestuia  în raport cu sistemele de referință de infracționalitate indusă, cel puțin, până nu demult, s-au soldat cu un esec. Din contră, utilizarea unor modele fizico - matematice având la bază sistemele compleze (teoria haosului), cu care lucrăm în prezent, ne conduce pe căi necunoscute încă în teoria comportamentului uman (supus unor constrângeri) și ne aflăm în fața unor descoperiri uimitoare.

Protejat: Ultimul tranzit. Atacul terorist de la Viena. Kujtim Fejzulai, un...

Ultimul tranzit. „Viena, al cărei nume evocă pentru atâta lume veselie şi nepăsare, loc de petreceri al unor fericiţi muritori, pentru mine nu înseamnă decât amintirea vie a celei mai triste perioade din viaţa mea” (Mein Kampf). Adolf Hitler, unul dintre cei mai mari criminali din istorie, nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace, pe 27 ianuarie 1939, de către Erik Brandt Nota AutoruluiPrintr-o scrisoare din 27 ianuarie 1939, adresată Comitetului Norvegian pentru Acordarea Premiului Nobel pentru Pace, parlamentarul social-democrat suedez Erik Gottfrid Christian Brandt îl nominaliza pe Adolf Hitler pentru acordarea acestui premiu. Calitatea sa de „pacifist” era justificată prin faptul că „în aceste momente critice în mod voit nu a lăsat armele să vorbească, deși ar fi avut puterea să pornească un război mondial”. Nominalizarea, care a stârnit proteste vehemente în Suedia, a fost retrasă după câteva zile. Erik Brandt a explicat gestul său ca o ironie în urma nominalizării primului ministru britanic Arthur Neville Chamberlain la acest premiu, pentru „modul în care în care a evitat izbucnirea unui război mondial după anexarea de către Hitler a Sudetenland, consfințită prin Acordul de la München”. Conform unor informații oficiale „puse în circulație” de către autoritățile competente (responsabile) din Austria, într-un atac terorist islamist, perpetrat la Viena, pe 2 noiermbrie 2020 (în jurul orei locale 20h00), 5 persoane și-au pierdut viața, printre care și (lumpen)teroristul–identificat în persoana austro–nord cecenului Kujtim Fejzulai (aparținând mișcării teroriste islamiste, adept, sub „legământ”, al organizației criminale Statul Islamic–Daesh, de ideologie salafistă, jihadistă panislamistă, antișiită, antioccidentală), precum și alte 23 ar fi fost rănite. Dezrădăcinat dar naturalizat austriac (forțat, poate, de îmrejurări), „lup solitar” radicalizat (prin îndoctrinare) dar adept al taqiya (taqîya, taqiyya, takia – tehnică de dismulare a credinței, în cazul de față, în islamismul radical, în salafism, în jihadism, etc.), aflat în eșec (și abandon) școlar, labil (ușor) emoțional și psihic (pentru a fi vunerabil și ușor manipulabil), marginalizat pe plan socio–profesional și confesional, Kujtim Fejzulai a fost dezamăgit (profund) de sistemul social – politic democratric din Austria, pe care voia să-l distrugă, conștient! Ca de altfel și predecesorul său, franco-algerianul Mohammed Merah, autorul a 7 asasinate, între 11–19 martie 2012, la Toulouse (3 militari parașutiști și 4 evrei – un tata profesor cu 2 copii și o elevă la școala Ozar Hatorah) considerat precursorul (lumpen)terorismului, terorismul modern, contemporan. Atacul (lumpen)terorist islamist ar fi debutat (după numai căteva ore de la comunicarea noii reglementări în privința mobilității, în cadrul activităților socio–profesionale), când vienezii puteau, încă, profita de ultimele „ore de liberate” de mișcare, pe Seitenstettengasse, aflată în proximitatea celebrului Schwedenplatz (Innere Stadt – astăzi, orașul vechi, Gemeindebezirk - ectorul 1), o extensie a Franz-Josefs-Kai, aflată pe malul drept al canalului Dunării (una dintre principalele noduri ale transportului în comun vienez), respectiv, a Operei și a marii sinagogi Stadttempel (Templul orașului), cel mai important lăcaș de cult de religie mozaică din Viena. de la ville" en allemand) est la synagogue principale de Vienne (construit în 1826, după planul celebrului arhitect austriac Joseph Kornhäusel/1782–1860, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai perioadei Biedermeier (epocă în Europa Centrală între 1815–1848, care a început cu Congresul de la Viena de la sfârșitul Războaielor Napoleoniene din 1815 și s-a încheiat cu debutul Revoluțiilor din 1848), utilizată mai ales pentru stilurile artistice care au înflorit în domeniile literaturii, muzicii, artelor vizuale și designului interior. Grație unei mobilizări polițienești importante și rapid, respectiv, a intervenției unei echipe EKO Cobra (EinsatzKommando Cobra – o unitate de intervenție antiteroristă de elită a Bundespolizei - Poliția federală austrică, creată în anii 1976) care înainte de 2002 era cunoscută sub numele de GEK Cobra (Gendarmerie EinsatzKommando Cobra, ca membru al Bundesgendarmerie–Jandarmeria federală) și Einsatzeinheit WEGA (vom früheren Namen Wiener Einsatzgruppe Alarmabteilung, Ruprechtskirche von Polizisten der Sonderheit Wega erschossen) are loc o fuziadă (schimb intens de focuri de armă) între atacatori și polițiști, în care 4 civili (aflați la momentul nepotrivit, la locul nepotrivit) vor deceda datorită rănilor lor („incompatibile cu viața”), iar un polițist va fi grav rănit, înainte ca trăgătorul, să fie, și el, ucis, identificat, ulterior în persoana lui Kujtim Fejzulai (n.2000, musulman, naturalizat austriac, domiciliat în Simmering, cunoscut sub numele de mujahedin Abou Doujana Al-Albani, originar din Macedonia de Nord –unul dintre statele succesoare a ale fostei Iugoslavii, față de care și-a declarat independența în 1991 și aparținând comunității albaneze - torbeși), născut la Mödling (cca 15 km la sud de Viena, unde a nlucrat în spitalul orășenesc și sora Maria Restituta Kafka, arestată de Gestapo în sala de operație - unul din clopotele bisericii romano-catolice din localitate fiind dedicat acesteia). În sfârșit, arestat în Turcia (o „anticameră”) a Statului Islamic, prezentă și ea în Războiul Civil din Siria și nu de partea acestuia din urmă (cel puțin, teoretic), Kujtim Fejzulai („radicalizat și apropiat organizației teroriste Statul Islamic”) ar fi făcut un legământ lui Abou Ibrahim al-Hachimi al-Qourachi (n.1976, Calif al Statului Islamic din 31 octombrie 2019), care succede lui Abou Bakr al-Baghdadi (Abou Bakr al-Baghdadi al-Husseini al-Qourachi/1971 – 2019), sinucigându-se (împreună mcu cei 2 copii ai săi) în noaptea de 26 - 27 octombrie (prin detonarea centurii sale cu explozibil) pentru a nu fi luat prizonier de către forțele armate americane cu ocazia raidului aerian asupra localității Baricha lansat de către 1st Special Forces Operational Detachment-Delta (1st SFOD-D, Delta Force - unitate de forțe speciale a Armatei Statelor Unite, din cadrul Joint Special Operations Command, cunoscut, în trecut sub numele de Combat Applications Group CAG, care alături de United States Navy sunt unitățile primare contra-terorism ale Statelor Unite). Acest legământ insoțit de imagini de tip jihadist (mujahedin–muhajirun) ar fi fost publicat de către viitorul terorist islamist și pe contul său pe Instagram, in dimineața atacului. Ca urmare, a fost condamnat în luna aprilie, anul trecut (2019), împreună cu un alt radicalizat, care l-ar fi însoțit în tentativa sa de se alătura Statului Islamic, la 22 de luni de închisoare. Merită să subliniez aici, din nou, faptul că deși la început, autoritățile austriece au crezut că atacatorul ar fi avut complici, se pare că acesta ar fi acționat singur, fără niciun fel de complici, adică, ar fi fost un „lup solitar” radicalizat care ar fi reușit să-i inducă în eroare pe aceștia prin intermediul tehnicii taqiya. Și totuși, eu nu cred că realizarea actului său criminal n-ar fi fost comanditat, că acesta n-ar fi fost „activat” și nici în faptul că evenimentul ar fi avut loc la Viena, doar, întâmplâtor, pentru că, simultan, sunt îndeplinite două principii ale lui Napoleon Bonaparte: 1.) Cea mai bună apărare este atacul și 2.) Dușmanul trebuie surprins „pe un teren” nepregătit, acolo unde nu se așteaptă.Și într-adevăr, dacă țările occidentale din vestul Europei (Franța, Belgia, Spania, Marea Britanie, Germania, etc.) au cunoscut din plin atacurile teroriste islamiste, Austria (în centrul Europei) le-a scăpat acestora. Morala: „o mână” de lumpenteroriști musulmani reușește să terorizeze psihic și să aducă la disperare mari națiuni democratice (occidentale), conform principiului „nu se știe când, nu se știe unde și nu se știe cine...” va comite un atac (atentat) terorist islamist. După părerea mea, acest atac terorist de la Viena se înscrie tot în planningul atacurilor teroriste islamiste care urmau a fi comise în timpul procesului posibililor complici ai teroriștilor islamiști care au comis atacurile armate la Paris, la Charli Hebdo, Montrouge și Hyper Caher (între 7-9 ianuarie 2015) aflat în derulare între 2 septembrie – 10 noiembrie 2020, la TJP (Tribunalul Judiciar Paris) în fața CJS (Curte cu Jurați Specială). În încheiere, ne putem pune o serie de întrebări (foarte) „grave” care, de altfel, „inundă” mass – media, mediul politic și social economic al europei unite de astăzi: Care sunt motivele radicalizării tineretului european occidental de origine musulmană? Putem sau nu stopa terorismul islamist în Europa? Există pericolul real al islamizării Europei? Deși răspunsurile la aceste întrebări nu sunt simple, ele există și ca urmare, există și soluții. Vă prezint aici un model operativ, eficace, inedit, utilizând sistemele complexe.

Protejat: Reforma Poliției Române, după modelul european (franco – belgian), este...

În plină reformă instituțională, Poliția Română (PR), conform unui „model mixt” franco-belgian,a fost „fragmentată" în două mari „subunități”: Poliția Națională (un fel de FBI în SUA) și Polițiile Locale (zonale, un fel de Poliție statală în SUA), care coordonează activitățile de combatere a infracționalității, ale fraudelor relativ la Codul Rutier, precum și de asigurare a ordinii, respectiv, a liniștii publice pe plan local, (zonal), în unitățile urbane sau periurbane care dispun de Poliție Comunitară (PC). Se pare că modele „pur” francez sau belgian, din păcate, nu a putut fi adoptate Poliției Române. Pentru că România pe plan administrativ, deși, este împărțită în „județe”, (exact ca și Franța, în „departamente”), ea rămâne totuși o țară predominant rurală, pe când Franța, este urbanizată într-un procent de peste 95% (în sensul că localitățile fac parte dintr-o comunitate - regiune sau aglomerație urbană - municipalitate, cu un țesut urban dens, constituind astfel o unitate urbană compactă cu o populație, în medie, de cca 3-4 ori mai mare decât cea proprie a localității - intramuros, ceea ce nu se intâmplă în România). Cred că câteva exemple sunt suficente pentru a putea crea o imagine clară despre acest model urbanistic. Astfel, Paris intramuros (cu cca 2,3 milioane de locuitori), are o regiune urbană de peste 10 milioane de locuitori, ceea constituie un conglomerat urban de cca 13 milioane de locuitori „stabili”, iar cu „dublu cont” (cu rezidenții secundari parizieni - cei care locuiesc în provincie, dar posedă o locuință secundară în regiunea pariziană) Métropole du Grand Paris (cu aria sa urbană) are cca 15 milioane de locuitori. Lyon intramuros (cca 530.000 de locuitori), ca unitate urbană Lyon Métropole (cu aria sa urbană) are 2,3 milioane de locuitori, urmat de Aix – Marseille Métropole (1,1 million locuitori intramuros și 2,1 million cu aria urbană), Lille Eurométropole (240.000 locuitori intramuros, cca 2 milioane cu aria sa urbană transfrontalieră franco – belgiană), Toulouse Métropole (480.000 locuitori intramuros, cca 1,4 milioane cu aria urbană), Bordeaux Métropole (260.000 de locuitori intramuros și cca 1,3 milioane cu ara sa urbană), Nice Métropole (350.000 de locuitori intramuros și cca 1,1 milioane cu aria sa urbană), Nantes Métropole (320.000 de locuitori intramuros și cca 1 million cu aria sa urbană), etc. Comparativ cu România putem sesiza ușor diferențele: București (1, 8 milioane de locuitori Intramuros și cca 2,5 milioane cu zona metropolitană- judetul Ilfov), urmat de Constanța (285.000 de locuitori), Brașov (290.000 de locuitori), Iași (460.000 de locuitori), Cluj (350.000 locuitori) în ordine descrescătoare cu populația zonelor metropilitane (cuprinse între 450.000 – 500.000 de locuitori). Și în plus, o zonă metropolitană nu are un țesut urban desns cumn are o arie urbană ! În consecință, pe de o parte, dacă termenul de „Poliție Națională” în România poate să corespundă „oarecum” termenului de „Poliție Națională” (francez), cel de „Poliție Municipală” (franceză) în România ar fi neadecvat! În schimb, cel de „Poliție Locală” (zonală), conform modelului Poliției belgiene pare să fie mai „adaptat” având în vedere modul ei de organizare, de funcționare, precum și atribuțiile acesteia. Pe de altă parte, din păcate, termenul de „Poliție Federală”, un fel de Poliție de Stat care „domnește” peste PL (în Belgia sau Germania) nu poate fi nici el introdus în cadrul Poliției Române, având în vedere faptul că România nu este o federație de state, provincii sau unități teritoriale, administrativ-teritorial, autonome, cum este Belgia sau Franța. Pe plan administrativ este vorba de o descentralizare a Poliției. Ministrul de Interne (MI) susține că scopul este ca Poliția Română să-și facă mai bine treaba și să fie mai aproape de cetățeni, atât în ceea ce privește paza bunurilor, a protejării integrității corporale a cetățeanului, cât și pentru gestionarea circulației pe drumurile (rutiere) publice. Poliția Locală are posibilitatea chiar să și gestioneze activități ale investigatorilor crimelor și fraudelor. Totodată polițiștii din cadrul Poliției Naționale vor purta o nouă uniformă și vor avea o nouă siglă (ca șin în Franța), pentru a se diferenția de colegii lor din Poliția Locală. PL va lucra sub îndrumarea și controlul PN în partea de prevenție, în timp ce PN va putea interveni la solicitările PL dacă situație o impune.

Protejat: Migrația internațională (intercontinentală) și consecințele ei dramatice (Corespondență de la...

The OMI (International Organization for Migration) is an intergovernmental organization that provides services and advice concerning migration to governments and migrants, including internally displaced persons, refugees, and migrant workers. In September 2016, IOM became a related organization of the United Nations It was initially established in 1951 as the ICEM (Intergovernmental Committee for European Migration) to help resettle people displaced by World War II. As of March 2019, the OMI  has 173 member states and eight observer states and is the principal intergovernmental organization working in the field of migration.  The IOM Constitution gives explicit recognition to the link between migration and economic, social and cultural development, and IOM's stated mission is to promote humane and orderly migration by providing services and advice to governments and migrants. IOM works to help ensure the orderly and humane management of migration, to promote international cooperation on migration issues, to assist in the search for practical solutions to migration problems and to provide humanitarian assistance to migrants in need, be they refugees, displaced persons or other uprooted people, and then, in the four broad areas of migration management: migration and development, facilitating migration, regulating migration, and addressing forced migration. Cross-cutting activities include the promotion of international migration law, policy debate and guidance, protection of migrants’ rights, migration health and the gender dimension of migration. In addition, IOM has often organized elections for refugees out of their home country, as was the case in the 2004 Afghan elections and the 2005 Iraqi elections (wiki).