Acasă Autori Articole adaugate de către Thomas Csinta research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist - Paris (didactic, pedagogical and research scientific works)

Thomas Csinta research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist - Paris (didactic, pedagogical and research scientific works)

425 ARTICOLE 13 COMENTARII
Fizician teoretician și matematician de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică,teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Este autor a peste 600 de lucrări (științifice) de investigații jurnalistice în domeniul marii criminalițăți (crimă organizată), care, în mai multe dosare criminale (de mare anvergură) au contribuit la restabilierea adevărului istoric. Motto preferat: „Pe mine mă puteţi arde, dar adevărul spuselor mele nu-l puteţi distruge. Secolele viitoare mă vor înţelege şi mă vor preţui” ! (Giordano Bruno-Filippo Bruno, erudit filozof, teolog, umanist, matematician, poet și teoretician al universului, italian, ars pe rug pe 17 februarie 1600 în Piața Campo dei Fiori la Roma, pentru concepția sa panteistă și ideile sale eretice despre univers - ca precursor al teoriei heliocentrice)

Protejat: „Crima de pe Podul Neuilly”. Blestemul podului „blestemat” al lui...

Rezumat „Podul blestemat” (integral). Delincventul multirecidivist parizian Marc Machin (n.1982) este ultimul și singurul dintre victimele marilor și celebrelor erori judiciare criminale franceze (după cel de-al 2-lea Război Mondial), care după reabilitarea și indemnizarea lui în 2014 de către Statul francez, pe 4 iulie (de ziua SUA), cu suma de 663.320€ (pentru 2.126 de zile de detenție criminală) în loc să-și facă „un drum în viață” demn de urmat (sau cum spune partea civilă, „să fi devenit un Înger”–ținând cont prin câte a trecut în mediul carceral fără să fi fost vonivat”), devine delincvent și va fi condamnat, din nou, pentru o infracțiune criminală.După punerea lui în libertate pe 7 octombrie 2008 (în urma autodenunțării lui David Sagno, condamnat de către Curtea cu Jurați Paris pentru aceași faptă pe 23 februarie 2012, la 30 de ani de recluziune criminală cu o perioadă de siguranță de 20 de ani), Marc Machin  începe să comită o serie de infracțiuni corecționale (furt și comercializare de obiecte furate, violență conjugală, și agresiuni sexuale), pentru ca, până la urmă, pe 21 aprilie 2018 să comită o infracțiune criminală gravă, viol asupra unei tinere în vârstă de 22 de ani (într-un apartament parizian, pe strada Saint Maur (din sectorul n011), în care intră prin efracție, în jurul orei 22h00). Cagulat (mascat), el se afla în posesia unei arme albe (cuțit de bucătărie, găsit la locul crimei) pe care avea intenția de a o utiliza în cazul în care tânăra femeie s-ar fi opus „doleanțelor” sale.Conform dosarului de instrucție, în afară de intrarea ilegală (fără acordul victimei) în apartament (adică, „violare de domiciliu”), ar fi fost vorba (în zorii zilei) și de un act sexual oral forțat (adică, „o felație sub amențiarea unei arme albe”) și de sustragerea cu violență a cardului de credit a tinerei femei (adică, de „furt și estorcare de fonduri cu violență”). După ce ADN-ul său este identificat pe corpul victimei (care va depune plângere la poliție în aceași zi), Marc Machin va fi interpelat pe 17 mai 2018, și își recunoaște fapta în timpul arestului preventiv (Garde à Vue), cu toate că într-o primă fază a interogatoriului o nega cu vehemență. De altfel, identificarea lui nu ar fi creat mari probleme anchetatorilor, pe de o parte, pentru că după eliberarea lui din penitenciar, el era sub control judiciar, iar pe de altă parte, pentru că amprentele sale genetice erau înregistrate în Fneag (Fișierul Național al Amprentelor Genetice).(Re)amintesc aici faptul că, deși el este pus în libertate pe 7 octombrie 2008, achitarea și reabilitarea lui vor avea loc mult mai târziu (datorită formalităților administrative ale procedurii judiciare), în cadrul unui proces în fața Curții cu Jurați Paris, pe 20 decembrie 2012. Cererea lui de despăgubire (daune materiale și morale ) în valoare de 1,997M€ va fi examinată de Curtea de Apel Paris pe 16 iunie 2014, pentru ca pe 4 iulie să intre în posesia sumei care i-a fost acordată, 663.320€ (cca de 3 ori mai puțin), după o decizie luată pe 30 iunie. Această sumă se compunea dintr-un prejudiciu moral de 1,06M€ (suferit în detenție, timp de 6 ani și 10 luni, între 2001–2008), respectiv, din 800.000€ prejudiciul moral suferit în cei 11 ani cât a durat procedura de „reabilitare” a sa (2001–2012), iar restul reprezenta prejudiciul material (salariul cu care ar fi fost plătit în timpul detenției sale) în cazul în care ar fi putut presta o activitate lucrativă remunerată (necalificată).Dar, din păcate, deja la începutul anului 2009 (adică, la foarte puțin timp după eliberarea lui) el va comite 3 agresiuni sexuale (dintre care două asupra unor minore), motiv pentru care pe 15 iunie 2009 el va fi interpelat de către polițiștii de la PJ (Poliția Judiciară), iar după un an de detenție provizorie, pe 18 mai 2010 va fi condamnat de Tribunalul Corecțional Paris (a 15-a Cameră Corecțională), la 3 ani de închisoare (contra 5 ani, cât solicita Ministerul Public) și la 5 ani de tratament medical și socio–judiciar, respectiv, la plata unei daune morale (victimelor sale) în valoare de 20.000€.Prima agresiune sexuală (cu caracter corecțional, delictual) are loc pe 5 iunie 2009, când Marc Machin va urmări o femeie de la o stație de metrou (din sectorul 20) până la domiciliul ei, unde în holul imobilului, în timp ce ea urca treptele scării, el filma cu telefonul lui sub rochia ei (fără ca aceasta să-și dea seama). Observând gestul lui Marc Machin, ea îi trage lui o palmă, la care acesta din urmă va reacționa violent, cu un pumn în față, după care „introduce, cu violență, mâna în chiloții ei și începe să-i mâgnâie sexul, râzând”. De fapt, el n-ar fi vrut decât „să filmeze chiloții femeii”. Din păcate în urma pumnului administrat acesteia, săraca femeie ar fi avut nevoie de 3 zile de concediu medical. Înainte de acest „eveniment”, pe 13 iunie 2009, Marc Machin ar fi făcut același lucru și cu celalte două minore (cu vârste de 14 și 15 ani), care locuiau în același cartier cu el, în proximitatea domiciliului său „forțat” (la bunica sa) de liberatea condiționată sub control judiciar. În timpul procesului, Marc Machin declara că „Eu am comis un act violent contra pudorii feminine. Nu vreau să mă justific și nici să minimalizez gestul meu. Am fost ademenit de vechile mele pulsiuni, vechii mei demoni, ura, supărările și frustrările mele care, mi-au alterat gândirea, judecata. (…). Aceste lucruri mă fac să roșesc în interiorul meu”.Până la urmă, pe 4 decembrie 2011, el va fi pus în libertate conndiționată sub control judiciar, dar nu pentru mult timp, pentru că la începutul anului 2012 va fi reîncarcerat pentru „violarea” legislației în vigoare privind libertatea condiționată sub control judiciar. În total, până la ultima sa condamnare pentru viol, de către Curtea cu Jurați Paris (sub președinția lui David Hill) pe 14 octombrie 2021, Marc Machin (apărat de către avocații Adrien Gabeaud și Elise Arfi) ar acumulat în cazierul său judiciar, exact 15 condamnări cu caracter corecțional (delicte).În procesul său, care a debutat pe 11 octombrie 2021 (cu „ușile închise”), în afară de cei 16 ani de recluziune criminală la care a fost condamnat de către Juriul Popular (din din maximum 20 de ani, prevăzut de lege, în cazul lui), cu ½ din pedeapsă, ca perioadă de siguranță (înainte de executarea căreia nu poate fi pus în libertate condiționată sub copntrol judiciar), el are și obligația de a urma un tratement medical și o procedură socio–judiciară timp de 5 ani, dar să și splătească daune morale tinerei femei, în valoare de 25.000€. Conform avocatului ei, Audrey Dufau, tânăra femeie ar fi fost mulțumită de verdictul anunțat de către președintele Curții și, „oarecum ușurată, pentru că, calvarul ei a luat sfârșit”.Merită să adaug aici și faptul că pe 11 ianuarie 2016, BEDJ (Brigada de Executare a Deciziilor Judiciare/Justției) l-a interpalat (arestat) pe Marc Machin pentru o a doua oară într-un hotel din sectorul 9) pentru nerespectarea condițiilor libertății condiționate sub control judiciar, în cadrul unui dosar corecțional de „violență conjugală” (adică, „maltratarea concubinei sale”) în care a fost condamnat, la sfârșitul anului 2015, la 6 luni de închisoare. Ca urmare, el a fost reîncacerat din nou, mai ales că mai devreme, în cursul lunii februarie 2013, a fost condamnat și la 6 luni de închisoare cu suspendare pentru „violență, furt și comercializare de obiecte furate” (telefoane mobile), în sectrorul 18, o pedeapsă, „restanță”care, trebuia și ea să fie executată (ca atare).Anul viitor, în 2017, el va fi interpelat, din nou, de către polițiștii de la BAC (Brigada AntiCriminalitate) în nord-estul parizian, pentru că l-ar fi bătut pe proprietarul camionetei căruia i-a vândut-o. Recunoscând în fața Curții că a avut, nejustificat, un „comportament impulsiv” el este condamnat în „instanță imediată” (Curte Corecțională instituită pe loc) la o amendă penală de 400€ pentru ultraj și violență fizică.În sfârșit, la ultimul său proces, am fost convins că avocații lui Marc Machin ar fi făcut tot posiblul pentru a-i diminua pedeapsa cu o serie de circumstane atenuante care i-ar fi marcat copilăria „de mizerie” (plasat la vârsta de 3 ani într-o familie adoptivă, violat la vârsta de 7 într-o altă familie adoptivă) și adolescența „de toxicoman” (depența sa fizică și psihică de cannabis) cu viața sa afectivă, inclusiv cu dramele trăite (mama lui trage cu arma de serviciu în tatăl său fără să-l nimerească, moartea acesteia, un an mai târziu, de SIDA și a bunicii lui, de cancer peste 4 ani) dar mai ales, ulterior, cu cele 2.126 de zile de detenție criminală, evident, pe nedrept.Deși aveam intenția să-l întâlnesc și să stau de vobă cu el despre o serie de subiecte care (poate) i-ar fi „fragilizat” viața, din motive „tehnice” (legate, în special, de pandemia Covid 19), acest lucru nu a fost posibil, cu toate că amândoi trăim, oarecum în nord-estul parizian și în plus, avem și cunoștințe comune (tot, foști delincvenți, infractori, mai mult sau mai periculoși). Fie, eu eram disponibil și el era arestat (și nu rareori, încarcerat), fie el era disponibil, dar eu eram atunci angajat în alte proiecte importante sau nu eram atunci în Franța. În orice caz, părerea mea despre el cunoaște foarte bine și Louis Ballingo fstul său avocat care l-a asistat la procesul revizuirii condamnării sale în care a fost despăgubit cu daunele morale și materiale pentru eroarea judiciară comisă în dosarul lui. Așa cum am menționat, chiar dacă suma obținută, în total, nu au reprezentatat decât cca 1/3 din cea reclamată, ea a fost una dintre cele mai importante dintre cele care au fost acordate de către justiția franceză. În plus, tatăl acestuia, a fost si el îndemnizat cu suma de 38.000€, iar sora, respectiv, fratele lui, fiecare dintre ei, cu suma de 20.000€, care împreună cu suma acordată lui (663.320€) revine la o indemnizare de 741.320€.Această sumă a fost depășită doar de cele obținute de către Loic Sécher (condamnat în 2003 și reabilitat în 2012), indemnizat cu 797.352 € (din care 197.352,32€ prejudiciu material) si 600.000 € prejudiciu moral (pentru 2.655 de zile de detentie), la care se va adăuga și suma de 110.000€ (pentra ma lui și frații săi), respectiv, de Patrick Dils (condamnat în 1989, reabilitat în 2002), indemnizat cu 1M€ (pentru 13 ani și 3 luni de detenție criminală, la care ulterior va fi fost adăugată suma de 146.000€ pentri indemnizarea rudelor sale).Din contră, Abdelkader Azzimani si Abderrahim El-Jabri (de origine magrebina, condamnați în 2003 și reabilitați în 2014), vor fi indemnizați (împreună), cu suma de 968.424, 57€ (adică, fiecare cu câte 484.212,85€), pentru detenții criminale mult mai lungi (11 ani, respectiv, 13 ani), căreia vor fi adăugate și indemnizațiile pentru rudele acestora (360 000 €, pentru cele ale lui Abdelkader Azzimani și 130 000 € pentru cele ale lui Abderrahim el-Jabri)În sfârșit, suma de bani cu care Marc Machin (achitatul n08) a fost indemnizat, fără niciun fel de probleme, i-ar fi trebuit să permită acestuia (cu eforturi mai mult sau mai puțin susținute) să re (re)integreze în societatea civilă și fără (mari) dificultăți. Adică, să rupă, definitiv, cu trecutul său de infractor (delincvent), cum au reușit, de exemplu, ceilați 2 achitați care i-au urmat (n09–Abdelkader Azzimani si n010– Abderrahim  El-Jabri, din păcate însă, el nu și-a dorit, cu adevărat, acest lucru și nici să intre „în rândul oamenilor normali” pentru că din punct de vedere psihic, profilul său, mai ales, datorită trecutului său, a fost și este (și astăzi), „anormal”!Menționez aici faptul că primii 7 achitați în procedura juridică criminală (în ordine: Jean Dehays, Jean-Marie Deveaux, Roland Agret, Guy Mauvillain, Rida Daalouche, Patrick Dils, Loic Secher), respectiv, n011–Christian  Iacono (condamnat în 2009, reabilitat în 2015), care i-a urmat lui Abdelkader Azzimani si Abderrahim  El-Jabri, respectiv, achitații celebrului proces de pedofilie Outreau (Pierre Martel, David Brunet, Karine Duchochois, Daniel Legrand, Christian Godard, Roselyne Normand, Odile Marécaux, Dominique Wiel, Franck si Sandrine Laver, Thierry Dausque, Daniel Legrand si Alain Marécaux) indemnizați cu 10M€ (adica în medie, cu cca 760.000€/achitat), chiar dacă n-ar fi fost „copii (chiar) de suflet” (în sensul naivității), „ușă de biserică” (în sensul nerespectării moralei religioase) și nici „îngeri”  (în sensul figurat), totuși, sub nicio formă n-au fost delincvenți de talia lui Marc Machin.Ca urmare, pentru mine el (care „dorește să se reconstruiască pentru a putea face față vieții în condiții decente”–la ceea ce, de altfel, va avea destul timp, să reflecteze în cei, cel puțin, 8 ani de detenție criminală) este și va rămâne un „eșec” din punctul de vedere a reinserției sociale a foștilor condamnați recidiviști, indiferent de timpul cât va fi încarcerat. Cu alte cuvinte, există (foarte) slabe șanse pentru ca el să nu recidiveze, sub o formă sau alta, atât în procedura corecțională (deja cu antecedente serioase), cât și în cea criminală (în care a debutat).Într-un asemenea context, eliberarea lui din Penitenciarul Rouen („Bonne Nouvelle”), pe 7 octombrie 2008 (în dosarul crimei/crimelor de pe podul Neuilly–în care a fost achitat), așa cum am putut constata, în loc să fi fost o „veste bună”, a fost, din păcate, o veste cât se poate de proastă. Iar dacă ținem cont de vârsta lui (39,5 de ani) dar și de fapul că din 17 mai 2018 a fost încarcerat până pe 14 octombrie 2021 (anuțarea verdictului în dosar), în detenție provizorie (adică timp de aproape 3,5 ani), cel puțin teoretic, la vârsta de 44 de ani, Marc Machin va fi din nou condiționabil (ca de atâtea ori, de altfel, în procedura corecțională), pentru că în procedura juridică criminală, din fericire (pentru el) este încă „primar” (adică, condamnat pentru prima oară). Ca urmare, este foarte probabil ca acesta să mai scrie câteva pagini „remarcabile” în istoria criminalității franceze. Timpul rămâne tânăr! Bibliografie: Podul „blestemat” al lui Marc Machin. Istoria unei grave erori judiciare. Istotia unei imposibile reinserții socio-profesionale. O dramă fără sfârșit. (Patria Română: https://patriaromana.com/2021/10/26/podul-blestemat-al-lui-marc-machin-istoria-unei-grave-erori-judiciare-istotia-unei-imposibile-reinsertii-socio-profesionale-o-drama-fara-sfarsit/)

Protejat: Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle...

Masacrul (Drama) de la Douronne (Auriol), de la care s-au împlinit de curând, 4   decenii (în ziua de 18 iulie 1981), judecat la Aix-Marseille de către Curta cu Jurați (Juriul Popular) al departmentului Bouches du Rhône cu 3 decenii și jumătate în urmă (în 1985) este unul dintre cele mai macabre, cele mai  sângeroase și cunoscute crime (considerată de natură politică!)  din întrega istorie criminală a Franței.Comis de un Comando special al SAC (Serviciul de Acțiune Civică), creat (în 1960) cu scopul de a-l susține în lupta contra comunismului pe Generalul Charles de Gaulle (după revenirea sa la putere în 1958 – în calitate de prim-ministru și fondator al celei de a V-a Republici franceze), natura acestui sextuplu asasinat rămâne totuși un mister, care nu a fost elucidat, nici astăzi!Șeful Comandoului, Lionel Collard, fost parașutist în Legiunea Străină (presupus că ar fi fost el cel care a executatat misiunea), inculpat în dosar și condamnat în 1985 la închisoare pe viață, ar fi singurul în măsură  să ne lămurească în legătură cu acest mister, având în vedere faptul că ceilalți doi superiori ai săi, Pierre Debizet (fost șef național al SAC) și Jean-Joseph Maria (adjunctul șefului local SAC Marsilia), implicați au decedat cu aproape un sfert de scol în urmă (în 1996).Din informațiile pe care le dețineam (din mediul carceral francez - de la cei care l-au cunoscut), după eliberarea lui, Lionel Collard  s-ar fi stabilit (și ar trăi!) în România.Dar, după un deceniu de investigtii (pe cont propriu – ca private investigator), cred că, astăzi, l-am localizat pe acesta, din păcate, nu aici la noi (în Republica România), dar în cea de peste Prut (Republica Moldova). Dacă informațiile mele vor fi confirmate, vom asista, foarte probabil, la schimbrea cursului istoriei. (A se vedea pentru detalii lucrările autorului „În umbra vieții” – Vol. 5 și „Economie & Societate” – Vol. 8” – în curs de apariție). SAC (Seviciul de Acțiune Civică, fondat pe 4 ianuarie 1960), organism „independent" de Partidul Gaulle-ist RPF (Rassemblement du Peuple Français, în legalitate între 1960-1981 creat sub forma unei asociații, conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi „succesiunilor" gaulle-iste, a fost considerat (oarecum), printre altele, și ca o „politie paralelâ”, inițiată în serviciul Generalului de către o „gardă de fideli și „devotați necondiționat" gaulle-ismului. Acesta conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste avea ca „obiect de activitate" (principalul scop) mobilizarea poporului francez contra comunismului. Printre membri săi fondatori se disting Jacques Foccart (1913–1997) adevăratul său patron și confident al Generalui, Pierre Debizet (1922–1996, un erou, un vetren al „Franței Libere" ramura  Libération-Nord și BCRA-Biroul Central de Informații și de Acțiune), Achille Peretti (1911–1983), Christian Fouchet (1911–1974), Charles Pasqua (1927–2015) și prietenul său fidel Étienne–Paul–Alexandre Léandri (1916–1995, cunoscut și sub pseudonimele „le Pépé”, „le Vieux Monsieur, „le Petit Monsieur”,  ex-colaborator notoriu al Gestapo, prieten intim cu actorul și cântărețul Constantin Rossi), reconvertit în traficul de droguri (și protejat de către CIA pentru activitățile sale anticomuniste).Înființată (oficial), pe 4 ianuarie 1960 (după sărbătorile anului nou), data înregistrării acesteia la Prefectura Parisului, în principiu, SAC recruta militanți gaulle-iști dar și „alții″ (infractori de drept comun ordinari ai epocii), care puteau servi gaulle-ismului pentru că ar fi fost angajați  în Rezistenta franceză (intre 1940–1944), cum a Joseph Brahim Attia (1918–1972, fost membru al celebrei organizații criminale pariziene „Des Tractions Avant″ (Le gang des Traction Avant, o bandă de răufăcători post-belic, în conexiune cu  Carlingue sau „Gestapo francez din Strada Lauriston” dirijtă de către  Pierre Bonny (1895-944) et Henri Lafont (1902-1944), specializat în spargeri și jafuri armate în zona Place Pigalle în perioada 1940-1960, ex-patron al localului „Gavroche″ la Paris de pe Strada Joseph de Maistre), François Marcantoni (1920–2010, corsican de origine, fost membru al Rezistentei, cunoscut și sub numele de „Monsieur François″/„Commandant″, oficial, girant de cabaret și vânzător de tablouri, în realitate însă, un gangster specializat în furturi cu violență, bracaje/jafuri armate și șantaj, considerat implicat în uciderea lui Stevan Markovic, un bodyguard a lui Nathalie și Alain Delon, al cărui prieten se considera, ca de altfel și al lui Jean-Paul Belmondo), văr al influentului om politic francez (corsican)  și înalt funcționar al Statului, Jean-Charles Marchiani (n.1943, fost și ofițer în cadrul DGSE–Diretia  Generala a Securității Externe) și Christian David („Le Beau Serge″, 1030–2019, o figura marcanta a marelui banditism din anii 1960, „membru asociat″ al organizației criminale French Connexion, implicat în asasinarea Comisarului de Politie Maurice Galibert, și foarte probabil al omului politic marocan Mehdi Ben Barka, dar și în asasinarea lui JFK în noiembrie 1963), recrutat de către Antoine Guérini (1902–1967, corsican de origine, membru al clanurilor mafiote din Marsilia, specializat în prostituție și proxenetism și jocuri ilegale de noroc în perioada 1940-1965), asociat cu grupul infracțional mafiot american al lui Carlos Marcello (Carlos Joseph Marcello, 1910–1993, născut în Tunisia, din părinți sicilieni stabiliți la New Orleans în Luisiana, proprietar de sala de jocuri), cunoscut pentru spargeri (jafuri) armate de bănci și trafic de stupefiante, Santo Trafficante Jr. (1914–1987, fabricant de țigări, gestionar al barurilor din Casinouri, gangster specializat în trafic de droguri și extorcare de fonduri, la Tampa în Florida) și Salvatore Giancana (1908–1975, cunoscut sub mai multe pseudonume, „Samuel Giancana, „Momo", „Mooney", „Sam the Cigar", „Sammy", din părinți sicilieni stabiliți la Chicago în Illinois, membru al bandei de răufăcători Forty-Two Gang încă din tinerețe, implicat, ulterior, într-o serie de asasinate de drept comun și politice). Ca urmare a masacrului de la Auriol (la „bastide” de la Douronne al familiei Massié), la inițiativa grupului comunist al Adunării Naționale, o comisie parlamentară va fi constituită în cursul lunii decembrie 1981, care timp de 6 luni va desfășura o anchetă minuțioasă și va audia 99 martori în cursul a 46 de ședințe, printre care și pe Pierre Debizet, respectiv, pe Charles Pasqua dar și pe foști funcționari ai Ministerului de Interne, cum ar fi Robert Pandraud (fost membru RPR și apoi UMP și director al Poliției Naționale), sindicaliști, jurnaliști (prestigioși), cum ar fi Roger Colombani, dar și personalități ca Jacques Foccart sau oameni politici, cum ar fi Christian Bonnet (fost membru UDF și ministru de interne). În raportul său din 17 iunie 1982, conform rezultatului anchetei (foarte deforabil organizației!), această comisie parlamentară solicită președinției dizolvarea SAC, ceea ce va și avea loc pe 3 august 1982. În ceea ce privește OAS (Organizația Armată Secretă), aceasta era o grupare politico–militară clandestină franceză antigaulle-istă (adică, contra politicii de decolonizare a lui Charles de Gaulle), implicată într-o serie de acte de terorism (cu deviza „Algeria este și va râmâne franceză”),  având ca obiectiv (principal) apărarea intereselor franceze în Algeria și păstarea Algeriei în structura administrativ–teritorială (colonială) a Franței (în contextul războiului de independență declanșat în 1954), care în 1962, prin contribuția importantă a FLN (Frontul de Eliberare Național) la care a aderat si „revolutionarul anarho–comunist”, scriitorul si filozoful Charlie Bauer, îsi câstigă independența. Ca urmare, Pierre Debizet își lasă locul de sef al SAC, lui Paul Comti (comisar de poliție, fost membru al Rezistenței franceze, garda de corp a Generalului). SAC (Serviciul de Acțiune Civică) și OAS (Organizația Armată Secretă), fondate în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), erau, oarecum, organisme (neguvernamentale), practic, în opoziție. Primul „funcționa” (cel puțin, oficial) în slujba Generalului Charles de Gaulle (cu scopul combaterii comunismului), iar cel de-al 2-lea, contra acestuia (în favoarea Algeriei franceze–adică, în favoarea menținerii statutului său de colonie franceză, în particular și contra politicii generale de decolonizare a președintelui). Cert, ambele organizații, cel puțin la data înființării, erau de bună credință, având la bază ideologii cu un profund caracter patriotic și fondatori ireproșabili („moralicesște”) care, tot, cel puțin teoretic, ar fi servit interesele națiunii franceze, dar din puncte de diferite vedere. Există însă și deosebri fundamentele dintre ele. Legătura dintre SAC și crima organizată de mare anvergură (marea criminalitate, marele banditism) de drept comun (sau cu caracter politic) a fost dovedită cu documente („în regulă”), de către Comisia de anchetă parlamentară (la solicitarea lui Mitterrand ales președinte în mai 1981), care de altfel a și condus lichidarea (desființarea) lui în 1982.Investigațiile mele referitor la această legătură dintre SAC și Crima organizată sunt fost confirmate, indirect, prin intermediul unor documente de arhivă. Conform acestora, Edmond Vidal („Monmon ”, n.1946) fostul creier și șef al celebrei Bande (Gangul) de la Lyon (Banda Lyonnais, „gang des Blouses bleues”, „gang des Estafette”, „gang des Métèques”) un grup infracțional „regional”, compus dintr-un nucleu „dur” de 8 bandiți (gangsteri), Pierre Pourrat („Patrick”, „Le Docteur”, „Le Directeur”), Pierre Rémond, Claude Guerry, Joanny Chavel („Le gros Jeannot”, veteran al Răboilui din Algeria), Jean Augé („P'tit Jeannot”), Nicolas Caclamanos (presupus reprezentant al SAC local Lyon), Jean-Pierre Gandebœuf („Christo la guigne”) și cca 7 „asociați” (Robert Gandebœuf, Joseph Vidal, Louis Guillaud–„La carpe", Pierre Zakarian–„Pipo”, Michel Silmetzoglu–„Le grec”, 2 proxeneți notorii, Jean-Pierre Gandebœuf și Jean-Pierre Mercarian – „Mardir”)  specializat în jafuri armate (în perioada 1967–1977, cel puțin 35 între 1070–1974) a afirmat după interpelarea și audierea lui (în legătură cu crimele bandei sale) că el și „echipa lui” ar fi „lucrat” în contul unei „poliții paralele”.Celebru pentru participarea la „jaful secolului” de la Palatul Poștelor din Strasbourg în 1971 (1 Md Franci Vechi, aproape 11 M€PPA), care ar fi servit interesele SAC, banda este bănuită și de asasinarea în 1975 a magistratului François Renaud (1923–3 iulie 1975), primul judecăror asasinat în Franța după cel de-al 2-lea Răboi Mondial dar și în implicarea unor membri ai săi în răpirea pe 9 decembrie 1975 a lui Christophe Mérieux (1966–2006, medic și om de afaceri), atunci în vârstă de 9 ani, fiul lui Alain Mérieux (n.1938 à Lyon, industriaș în domeniul biologiei și biotehnologiei, miliardar și om politic director–fondator celebrului Institut Mérieux (holding familial specializat în biologie, biotenologie, medicină și sănătate publică înffințat în 1897). Din contră, cea mai importantă acțiune armată a OAS a avut loc contra generalului Charles de Gaulle (1890–1970, fost președintele Franței între 1959–1969) în cadrul unei operațiuni militare numită „Charlotte Corday” la Petit–Clamart (regiunea urbană pariziană) pe 22 august 1962 (după terminarea Războiului Algeriei), organizat si dirijat de catre Lt. Col–Ing. Jean–Marie  Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963, absolvent a uneia dintre cele mai prestigioase scoli franceze de înalte studii ingineresti–Ecole Polytecnique–Școala Politehnică, supranumită „X”, considerată cea mai reputată dintre „Grandes écoles d’ingénieurs” din Franța– fondată pe 28 septembrie 1794), inginer–militar de înalt nivel academic în cadrul Fortelor Armate Aeriene franceze, descendent al unei familii burgheze celebre din regiunea administrativă Lorena (astăzi, Grand Est) condamnat la moarte pe 4 martie 1963 de către Curtea Militara de Justitie (creată de către Generalul Charles de Gaulle în timpul războiului Algeriei, activă între 1 iunie 1962–1963) si executat prin împușcare pe 11 martie 1963 (în jurul orei 06h40) în Fortăreața de la Ivry (Fort d’Ivry–una  dintre cele 16 care protejau Parisul în ceea de a doua jumătate  a secolului a XIX–lea, aflată la  Ivry-sur-Seine în departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris), fiind ultimul  condamnat la moarte, executat prin împușcare, în Franța.în aceasta operațiune militară Jean–Marie Bastien-Thiry (care, astăzi, conform unor surse fiabile, ar fi fost si creierul atentatului terorist contra lui Charles de Gaulle și de la Point sur Seine, pe 8 septembrie 1961) este asistat de catre un alt francez partizan al Algeriei franceze, seful comandoului, Alain de Bougrenet de La Tocnaye (Max, 1926–2009, militar de carieră, locotenent de artilerie, absolvent al Școlii militare de la Cherchell din Algeria și al celebrei Școli de Artilerie de la Idar-Oberstein din Germania, fost militant de extremă dreaptă–în cadrul Frontului National francez) descendent al unei familii bretone nobile de contrarevolutionari, Jacques-Louis de Bougrenet de la Tocnaye (1767-1823, călător și scriitor francez), fost companion de exil al celebrului „om de litere” si important reprezentant al literaturii franceze, precursor al romantismului si om politic François-René–viconte de Chateaubriand (1768–1848, membru al Academiei franceze - Fotoliul n019, fost ministru al afacerilor externe între 1822–1824, ministru de stat între 1815–1816, membru al parlamentului între 1815–1830 și ambasador al Franței în Regatul Unit și în Suedia). Locotenent în timpul Războiului Algeriei (1954–1962), Bougrenet de La Tocnaye, devine rapid ostil regimului politic dirijat de către generalul Charles de Gaulle și se va alătura OAS.Din comando vor face parte și 3 unguri, refugiați în Franța după insurecția anticomunistă de la Budapesta (Revoluția din Ungaria, între 23 octombrie–10 noiembrie 1956), Lajos Márton – autorul cărții „De Gaulle trebuie ucis”, László Varga și Gyula Sári) Celor mentionați mai sus, se vor alătura si alți partizani ai Algeriei franceze,  atât francezi „metropolitani” (din Franța), cat și francezi „pieds-noirs” (din Nordul Africii, în special, diin Algeria).Dintre aceștia  menționez (ca cei mai importanți) pe Gérard Buisines (Leclercq Gérard în vârstă de 36 de ani, fost angajat în Legiunea Straină franceză), Serge Bernier (Murat, Bernard, în vârsta de 29 de ani, fost subofițer în cadrul Batalionului din Coreea–batalion francez de infanterie sub egida ONU), Jacques Prévost (Jean–Marc de Bremonville, în vârsta de 31 de ani, fost sergent parașutist în cadrul aviației militare franceze din Ðiện Biên Phủ–Vietnam), Pierre Magade (în vârsta de 22 de ani, născut în Algeria, dezertor din Forțele Aeriene franceze de la baza militară Luxeuil), Pascal Bertin (Maurice, în vârsta de 20 ani, fost membru al OAS, student în Clasa Pregătitoare la Liceul Saint Louis pentru celebrul concurs al școlii militare speciale Saint Cyr–ESM Saint-Cyr/Școala Superioară de Înalte Studii Militare, fondată pe 1 mai 1802), Louis Honorat de Condé (Pétitou, în vârstă de 24 ani, sublocotenent în rezervă, scriitor, originar dintr-o familie de patrioți francezi), Jean-Pierre Naudin (Vincent, în vârsta de 20 an, student în Clasă Pregătitoare la ESM Saint-Cyr, la Liceul Sant Louis), Alphonse Constantin (în vârsta de 34 de ani, fost soldat în Legiunea Straină franceză, dezertor din ziua precedentă a atentatului), Georges Watin („la boiteuse”, în vârsta de 29 de ani,  inginer, născut în Algeria, căutat de către Poliția Natională franceză pentru acțiunile sale antiguvernamentale în legatură cu  misiunea France III la OAS, al carei șef ar fi fost),  Armand Belvisi (în vârsta de 37 de ani, arestat în iunie 1962 în conditii spectaculoase, în apartamentul unei jurnaliste de la ORTF–Oficiul Radio Televiziunii Franceze, de pe bulevardul Victor Hugo, ca urmare a denunțului lui Wattin, care au inspirat scene din filmul Le Complot–film franco-italo-spaniol realizat de catre René Gainville în 1973), Etienne–Alexis Ducasse (descendent al unei vechi familii de militari de carieră – generali de armată, distinși cu numeroase decorații militare, fost coleg de facultate cu Honorat de Condé, instructor la Compiègne în departamentul Oise), care n-ar fi avut nicio legătura cu atentatul, în afară de faptul ca ar fi împrumutat membrilor comandoului apartamentul parizian al tatălui său vitreg–Generalul de aviație Gaston Venot (1904–1979),  din strada Vaugirard n018, aflat în vacanță, împreună cu mama sa în Austria, din 16 iulie).Acest eveniment ar succede unei alte tentative de atac (armat), în care pe 23 mai 1962 (înainte de terminarea Războiului Algeriei) Charles de Gaulle ar fi trebuit sa fie ucis de către un trăgator de elită pe treptele Palatului prezidential Élysée.

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

Rezumat. Feminicidele Jéremy Pierson și Patrick Vanderlinden. Iată și celelalte (și ultimele două) dosare criminale („feminicidele” comise de către Jéremy Pierson și Patrick Vanderlinden) după asasinatele din Brabant (1982– 1985), în care au fost implicate, tot, tinere femei ca și în dosarul de feminicid al lui Bernard Wesphael (ultimul, prezentat detaliat în partea a 4–a, a celebrelor și sângeroaselor asasinate din Brabant neelucidate până în prezent, timp de 4 decenii!). În Dosarul criminal (de feminicid) Jérémy Pierson (Arlon, provincia Luxembourg, regiunea Valonia, 2014), minora Béatrice Berlaimont (în vârstă de 14 ani) este răpită, sechestrată, violată de către Jérémy Pierson (în vârstă de 26 de ani) pe 21 noiembrie 2014 și ucisă pe 29 noiembrie, fiind găsită moartă pe 1 decembrie 2014. În Dosarul criminal (feminicid) Patrick Vanderlinden (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), Louise Lavergne (în vârstă de 24 de ani, studentă franceză la facultatea de medicină veterinară a Universității Liège) este ucisă pe 12 octombrie 2017 de către Patrick Vanderlinden (în vârstă de 54 de ani) condamnat deja pentru viol (în 2004 și 2006), decedat pe 23 iunie 2018 (prin sinucidere) în celebra închisoare belgiană Lantin (zona metropolitană Liège). Ambele dosare de feminicid sunt deosebit de complexe, în care, după, cum veți vedea (ca urmare a rezultatelor unor anchte private) există o serii de confuzii, contradicții, interpretări greșite care nu vor permite, pâmă la urmă poliției și justiției, nici cunoașterea (cu precizie a) „realității obiective” și nici „adevărul istoric” în acestea. În primul dintre aceste dosare criminale, kidnapping-ul și asasinarea lui Béatrice Berlaimont are loc între 21–29 noiembrie 2014, cadavrul ei fiind descoperit, de către un trecător, într-o pădure de brazi de la Sesselich, localitate aparținând orașului Arlon (format din comunele Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) la cca 4km de acesta, la sud de autostrăzile E 411/E 25 din provincia Luxembourg (în regiunea francofonă Valonia). Înainte de reforma administrativă din 1977 ea aparținea localității Toernich (astăzi, o secțiune a orașului Arlon). (Re)amintesc aici faptul că în Belgia, ca urmare al primului „proces de fuziune a comunelor” (localităților), pe 1 ianuarie 1977, numărul acestora se va reduce de la 2.359 la 596 de comune (localități) autonome. După cea de-a 2-a fuzine (în zona metropolitană Anvers), pe 1 ianuarie 1983, numărul lor se va reduce 589. În sfârșit, după procesul de fuziune a comunelor (localităților) din regiunea flamandă (Flandra) conform decretului din 24 iunie 2016, care încurajează „fuziunea” voluntară a comunelor (localităților) pe bază de criterii bine definite și determinate, din 1 inanuarie 2019, Belgia numără 581 de comune (localități). Vom vedea că acest „dispozitiv” de urbanizare (prezentat schematic în articol), este unul dintre factorii generatori ai eșecului menținerii infracționalității criminale în Belgia, oarecum, sub control. Suspectul Jérémy Pierson va fi arestat pe 9 decembrie 2014, după ce a reușit să fugă în Luxembourg și apoi, în Franța, unde ar fi agresat și violat o tânără automobilistă la Saint-Avold (departamentul Moselle, Lorena, regiunea administrativă Grand Est). Pe 21 noiembrie 2014, în jurul orei 18h15, Isabelle Hustin, mama lui Béatrice Berlaimont, sună la numărul de urgență 101 (unic, în Belgia) și se arată îngrijorată de faptul că fiica sa, care în jurul orei 07h30, a plecat („pe jos”) la școală (la Athénée royal de pe strada Sesselich) încă nu s-a întors acasă, ceea ce este nu s-ar mai fi întâmplat. Practic, ea anunță dispariția fiicei sale, Béatrice. În scurt timp, Poliția locală se lansează într-o vastă operațiune de cătare a ei (pe la vecini, prieteni, cunosștinșe, inclusiv, în anturajul tatălui său care avea reședința la Bastogne (oraș francofon din regiunea Valonia, afșlat la cca 2 km de la frontiera cu Luxemburg, format din localitățile Bastogne, Longvilly, Noville, Villers-la-Bonne-Eau și Wardin, faimos pentru cursa ciclistă clasică anuală Liège-Bastogne-Liège). Menționez ai și faptul că orașul Bastogne a fost un loc important de desfășurare al Ofensivei din Ardeni în timpul celui de-al Doilea război mondial, bătălia fiind lansată de către Germania nazistă pe data de 16 decembrie 1944, ca o ultimă încercare de a prelua inițiativa în război, prin separarea armatelor britanice și americane. Principalul scop era capturarea orașului-port Anvers. Trupele americane, luate prin surprindere și suferind de numeroase pierderi, au fost în masură să mențină punctele cheie ale frontului, orașele Sankt Vith (oraș germanofon din regiunea Valonia format din localitățile Sankt Vith, Recht, Schoenberg, Lommersweiler și Crombach) și Bastogne. Orașul Bastogne este asediat intensiv de către trupele germane și chiar înconjurat, dar garnizoana americană din localitate, sub conducerea generalului Anthony McAuliffe, rezistă, în ciuda atacurilor intensive și a lipsei importante de provizii și muniție. Desigur, primul lucru la care s-au gândit anchetatorii ar fi fost vorba de o posibilă „fugă”, ceea ce se întâmplă des (pretutindeni, în lume) la această vârstă „vulnerabilă” a adolescenței sau, eventual, deplasarea ei (în cadrul unei acțiuni organizate) la un centru de consiliere pedagogică a școlii, cu atât mai mullt cu cât ea ar fi întâmpinat „ceva dificultăți” la școală, motiv pentru care rezultatele ei școlare ar fi fost mai mult „nesatisfăcătoare”. Numai că Athénée royal nici nu a semnalat absența ei de la școală și nici nu ar fi confirmat punerea în aplicare a unui dispozitiv extrașcolar cu carater administrativ– educațional. Ca urmare, celula specială a disparițiilor poliției locale va fi activată, iar geolocalizarea lui Béatrice va fi realizată, nu peste mult, grație telefonului său mobil. Conform acestuia, la ora 07h42 ar fi trimis ultimul SMS din Alorn, după care până la ora 16h27 ea se afla în localitate, ora la care telefonul ei ar fi fost închis în proximitatea magazinului Ikea la intrarea pe șoseaua europeană E411 (o autostradă care leagă Belgia de Franța) și care începe cu interescția Léonard la Bruxelles, apoi, continuă pe autostrada A4 până la Arlon, continuând cu drumul național N81 și cu autostrada A28 în Aubange, unde s prelungește, în Franța, cu autostrada A30 de la France în direcția Metz (reședința departamentului Moselle în Lorena), pentru ca, în sfârșit, să se termine la Uckange (aflat în aria urbană Thionville (în departamentul Moselle) via autostrada A31-E25. În Belgia ea este numită și autostrada Ardennes (A4). Ceea ce va urma în acest dosar de feminicid, până la descoperirea cadavrului este greu de imganit.Cerct este că, Conjectura îndoielii are la bază mai multe aserțiuni. În primul rând, în activitatea mea (destul de lungă și complexă) cu infractorii (corecționali și criminali) am constatat că rareori un „mărunt” infractor devine un criminal și acest lucru se întâmplâ numai în cazuri extreme. Fie din „autoapărare” (pentru supraviețuire), fie atunci când acesta se află într-o stare avansată de ebrietate și (sau) sub influența stupefiantelor (incapabil să aprecize dimensiunea și gravitatea faptei pe care urmează să comită) și în sfârșit, fie că acesta suferă de tulburări psihice, mai mult sau mai puțin grave (nu neapărat cele care îl fac iresponsabil penal–schizofrenia, pranoia sau combinația lor „liniară”–schizofrenia paranoidă, dedublarea de personalitate, etc.) cea ce îl „dezechilibrează” mintal, făcându-l incapabil să gestioneze o situație criză. În al doilea rând, Jérémy Pierson ar mai fi avut ocazia să-și ucidă și cea de-a doua victimă, dar n-a făcut-o, cum nu a fost în stare să o ucidă (efectiv, cu propriile sale mâini) nici pe Béatrice Berlaimont, cu toate că a avut și ocazia să facă acest lucru, atât unde, cât și cu ce. În loc să o „execute” (după viol) cum ar fi procedat un criminal cu „sânge rece”, Pierson era debusolat (într-o oarecare măsură și datorită unei capacități mintale, relativ, scăzute) și era incapabil să-și gestioneze, efectiv, criza pe care a creat-o. Din contră, depoziția companionului ei, conform căreia, el ar fi fost un tată bun și responsabil, pe care ea l-ar fi crezut capabill de viol, dar sub nicio formă, de crimă (de sânge), poate implica o „personalitate multiplă”, care poate „gnerea prin degenerare” o dedublare de personalitate, un caz extrem în care el ar fi devenit iresponsabil penal. Subliniez aici și faptul că personalitatea multiplă „normală” (obișnuită, afecțiune psihică „ușoara”) nu converge, în mod necesar, către o dedublare de personalitate (boală psihică deosebit de gravă). Acest lucru am putut constata în nenumărate situații. Este suficient să-i amintim pe naziștii de tristă amintire, care erau capabili de crime odioase, abominabile, macabre, etc., „în timpul serviciului”, iar acasă, „în sânul familiei”, erau aproape „îngeri”, părinți atenți cu membri familiei, iubitori, politicoși cu cei apropiați (din jur) etc. sau pe membrii clanurilor mafiote, care comit crime de sănge (asasinate) fără milă și fără niciun fel de regrete, în timp ce pentru care familia este „sfântă”. Mă întreb atunci, în ce context și sub ce formă se „manifestă” acest „benefici al îndoielii”. Probabil că și acesta are o „culoare” politică, iar marele om de cultură Spiru Haret (1851–1912, matematician, fizician, astronom, sociolog și pedagog, om politic liberal, membru al Academiei Române, fost ministru al Educației și Învățământului timp de 12 ani) în cartea sa „Mecanica Socială (La Mécanique sociale”), publicată, simultan la Paris și la București, foarte probabil, are dreptate. În sensul că, ca și în mecanică (în particular, rațională), în care, cunoașterea coordonatelor generalizate ale unei particule la un moment dat permite determinarea acestora la un moment ulterior, în socilogie, un individ uman („particulă” cu conștiință) cu un trecut infracțional, nu poate profita de „beneficiul îndoielii” în cazul unei infracțiuni, dar un om politic recunoscut și necontroversat (adică, moralmente, corect) cu un trecut „normal”, are acest drept, aproape „din oficiu”, fără nicio îndoială. Cu alte cuvinte, pe scurt, un individ cu antecedente penale (mai mult sau mai puțin grave), inculpat într-un dosar criminal (cu caracter foarte grav), are șanse minime ca să poată profita de „beneficiul îndoielii”, deci va fi, mai mult ca sigur, condamnat și pedepsit sever. Ceea ce implică, de altfel, cel puțin din acest punct de vedere, „echivalența” dintre particula „materială” cu particula „umană”. În cel de-al 2-lea dosar de feminicid, în dosarul criminal (de feminicid) Patrick Vanderlinden (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), în care Louise Lavergne (în vârstă de 22 de ani și nu 23 sau 24 cum susțin sursele mass–media franco–belgiene), studentă de naționalitate franceză la facultatea de medicină veterinară în cadrul Universității Liège, este ucisă pe 8 octombrie 2017 (și nu 9 sau 10 decembrie cum susțin sursele o parte din mass–media franco–belgienă) de către Patrick Vanderlinden (n.1963, aflat în libertate condiționată sub supraveghere electronică și tratament medical–ca delincvent sexual recidist) problemele se vor complica și mai mult, motiv pentru care autoritățile polițienești și judiciare vor fi complet depășite de situație. Investigații mele în acest dosar de feminicid, de excepție, au pus în evidență o serie de incoerențe, confuzii, informații false, preluate și difuzate de către mass–media franco–belgiană care au influențat „prost” și dezinformat atât societatea civilă cât și ancheta, care (din păcate!), datorită scurtei supraviețuiri a lui Patrick Vanderlinden în detenție provizorie (10 octombrie 2017–23 iunie 2018) nu a reușit să „înțeleagă” nici complexitatea evenimentului dramatic (uciderea lui Louise Lavergne) și nici cauzele care le-ar fi generat. Ancheta mea privată are (doar), pe de o parte, caracter informațional/informativ (pentru marele public, justiție și poliție) cu scopul (re)stabilirii adevărului istoric în dosar (pentru feminicidul lui Vanderlinden a fost clasat ca urmare a decesului acestuia), iar pe de altă parte, ea ar putea schimba cursul istoriei în ceea ce privește militarea în favoarea refuzului eliberării condiționate a criminalilor sexuali (din partea societății civile) și declararea iresponsabilității penale în cazul multora dintre ei (care suferă de tulburări psihice grave), nu numai atunci când este vorba de schizofrenie paranoidă, dedublare de personalitate, etc., dar și în cazul unor traumatisme cu caracter fizic care distrug (mai mult sau mai puțin) creierul și „avariază” grav sistemul cognitiv, cum se întâmplă în unele cazuri de AVC (Accident Vascular Cerebral), lovituri brutale (șocuri puternice) la cap, etc. Nota Autorului. Menționez aici faptul că, cu aceste ultime două dosare de feminicid, am prezentat detaliat (evident, cu contribuțiile mele personale–considerabile, ca importanță, cel puțin pentru justiția și societatea civilă belgiană), în exclusivitate, cele mai importante dosare criminale belgiene (de mare anvergură) care au marcat istoria infracționalității contemporane a acestei țări, atât înainte de celebrele asasinate (deosebit de sângeroase) și nesoluționate până astăzi, din Brabant (1981-1985), cât și ulterior, până în zilele noastre. Am evitat acele crime de sânge care au făcut obiectul unor atacuri teroriste, jihadiste sau nu, pe care însă le-am studiat cu alte ocazii în lucrări speciale consacrate lumpenterorismului, terorismului modern, contemporan sau în alte părți ale asasinatelor din Brabant Ca urmare, cu acest (vast) material de investigație jurnalistică se încheie studiul consacrat marilor crime de sânge și sexuale belgiene, care ne-a permis să înțelegem, în ce context, cum și sub ce formă au fost comise aceste infracțiuni criminale abominabile, lugubre, bestiale, etc., care însă nu au absolut nimic în comun cu asasinatele din Brabant, comise cu ocazia unor jafuri armate, în perioada 1981-1985, în majoritatea cazurilor, în supermarkeurile Delhaize (astăzi, Mega Image). Intenția noastră în căutarea adevărului istoric, în acest dosar de excepție (în cele 11 părți), nesoluționat până astăzi (clasarea căruia a fost amânată la solicitările noastre, evident, cu scopul suluționării lui) este de a demonstra că celebrele asasinatele din Brabant nu ar fi fost comise de către criminal de drept comuni belgieni, dar francezi, utilizând metode și tehnici specifice jafurilor armate care se regăsesc în istoria marii criminalități (crimei organizate de mare anvergură) franceze în perioada „anilor de plumb”, în special, în Europa continentală (sfârșitul anilor 1960–sfârșitul anilor 1980), care se caracterizează printr-o prezență și creștere importantă a activismului politic violent (armat), al extremei stângi (comuniste), al extremei drepte (neofasciste), dar și al „separatismului/autonomiei”. În cea de-a 12 parte (și ultima, care împreună cu celelate 11 părți, vor fi publicate și separat într-o carte (cu titlul „Brabantul în haos și sub teroare, cu 4 decenii în urmă”. Membri gangului din Nivelles, jafurile armate și asasinatele lor”) vom prezenta „pista noastră (franceză)”, care conduce la „soluționarea” dosarului, adică, la identificarea criminalilor francezi care au (ar fi) făcut parte din comandoul care a terorizat Brabantul (cu populația lui) în perioada 1982–1985.

Remember & In memoriam „Gemenii” (AZF) de la Toulouse. Cea mai...

Thomas CSINTA, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist Franța (Le Parisien) Corespondență din Franța (Toulouse și...

Protejat: Interviul „interzis” și exclusiv al profesorului – cercetător Thomas CSINTA...

Interviul „interzis” și exclusiv al profesorului-cercetător (research profesor/enseignant–chercheur)  Thomas Csinta (TC), director și redactor șef al Jurnalului Bucureştiului, acordat (în timpul unui antrenament sportiv) jurnalistului  Geo Scripcariu (GS), moderatorul emisiunii „Dezbaterea de luni de la ora 8pm”  la Radio Punct Londra (........) GS (Geo Scripcariu): Dragă Thomas, știu că ești un om de știință și de 33 de ani ești satbilit în Franța, iar aproape de două decenii desfășori în România o activitate publicistică și de cercetare de mare anvergură (ieșită din comun) în niște domenii pluri-inter și transdiciplinare (foarte) puțin cunoscute, cel puțin pentru noi (în mateamtici aplicate la marea criminalitate-crimă organizată și criminologie, modelizare matematică în psihologia socială-psihosocilogie, în sociologie matematică la studiul comportamentului deviant, etc.) publicate într-o serie de cărți (totalizând peste 25.000 de pagini),  care ne sunt complet străine. Ai putea să ne lămurești cu această activitate, a ta (debordantă), simultan, de jurnalist de investigație și de cercetător în matematici aplicate în științele sociale (și în special, socio- judiciare)? (.........) Thomas Csinta (TC): Mon cher Geo, întrabarea ta este mult prea vastă și complexă, motiv pentru care nici nu știu cu ce să încep ca să-ți pot răspunde...Stabilirea mea în Franța (și nu în Germania) cu peste 3 decenii în urmă, a fost o simplă întâmplare și nicidecum „premeditată” (ca să folosesc un termen juridic din dicționarul crimelor de sânge), cu ocazia unor studii în cadrul unui proiect doctoral (aflat sub cotutelă româno–germană) la sârșitul anilor 1980, în Germania, când lucram (ca debutant) în cercetarea științifică fundamentală (în domeniul fizicii teoreticii și matematice) legat de structura condesată a păturilor subțiri feromagnetice, iar ulterior de cea a materialelor supraconductoare, sub conducerea Acad. (mc) Prof. Aretin Corciovei, șeful secției (laboratorului) de Fizică Teoretică din cadrul IFIN (Institul de Fizicî și Inginerie Nucleară) al ICEFIZ (Institutul Central de Fizică) de la București–Măgurele. În cercetările mele am elaborat un nou model al păturilor subțiri (feromagnetice și semiconductoare) bazată pe teoria unor operatori (speciali) de contracție (și self contracție) ai căror puncte fixe înlocuiau nodurile rețelelor cristaline din structurile materiale solide, ceea ce mi-a permis, cu ajutorul unor scheme de aproximare, construcția unui șir (aproape) convergent de funcții vectoriale cu un număr mare de variabile (de tip distribuții) care, printre altele, conținea și temperatura critică de tranziție (Tc) a materialului din „starea normală” în starea „stare supraconductoare”. Am reușit să identific (cu o mare precizie) și ecuația operatorială a cărei soluție era această funție.  Cu alte cuvinte, teoretic, aș fi putut determina intervalul căruia aparținea această temperatură de tranziție (Tc) prin evaluarea extremelor acestei funcții de distribuții în raport cu aceasta. Din păcate, tehnologia informației (IT) în acea perioadă nu era suficient de performantă pentru evaluarea și normarea funcției determinate (în raport cu temperatura) cu scopul obținerii unei valori (sau șir de valori) limite (maxime) pentru temperatura critică (Tc), care conform unei conjecturi pe care am formulat-o într-o lucrare, părea mare, cel puțin, în raport cu valorile obținute până atunci (cca 230K, insuficient de mare pentru a permite utilizarea supraconductibilității la scară industrială).Notă. Supraconductibilitatea este un fenomen în care rezistența electrică a unui material conductor tinde către zero, atunci când temperatura sa scade sub o anumită valoare (specifică materialului), numită temperatură critică (Tc).  Fenomenul a fost observat pentru prima dată de către fizicianul (experimentator) olandez  Heike Kamerlingh Onnes în 1911. Studiind dependența de temperatură a rezistivității electrice a mercurului (Hg), el a observat (constatat) că sub o anumită temperatură, apropiată de temperatura heliului (He) lichid (4,20K), rezistivitatea acestuia scade brusc și tinde către zero. Ulterior, alți fizicieni experimentatori, în alte universități si centre (laboratoare) de cercetare, au reușit să determine temperaturi critice (de tranziție-Tc) pentru mai multe elemente chimice simple și compuse. S-a observat de asemenea că, dacă se aplică unui supraconductor un câmp magnetic, fenomenul de supraconductibilitate dispare la o anumită intensitate a câmpului, numită intensitate (de câmp) critică, iar aceasta depinde de materialul supraconductorului și de temperatură. În mod analog, dacă densitatea curentului prin supraconductor depășește o anumită valoare critică, atunci fenomenul de supraconductibiltatea dispare. (.............). În sfârșit, merită să menționez și faptul că în lucrarea mea de licență de Fizică teoretică (echivalent cu Master M2) m-am ocupat de seismologie, o disciplină foarte îndepărtată de fizica materiei condensate (în cadrul căreia am studiat supraconductibilitatea)  asăzi, ramură a geologiei care se ocupă cu studiul științific al cutremurelor, create atât de surse naturale (mișcarea plăcilor tectonice, erupțiile vulcanice) cât și de surse artificiale (explozii  subterane, precum și al propagării undelor prin scoarța terestră). În această lucrare am elaborat un model matematic (abstact) al cutremurului de pământ produs de surse asimetrice (adică, absolut arbitarere) în medii (an)izotrope, utilizând pentru undele seismice (mișcări vibratorii într-un mediu material cu amplitudine variabilă) de tip L (de suprafață), care se propagă într-o pătură limitată (superfiacială) pe suprafața terestră și cele de volum (care traversează Pământul) sub formă de unde de tip P (longitudinale) și de tip S (transversale), nu funcții utilizate în seismologia clasică, descrisă de ecuația diferențială cu derivate parțiale de ordinal 2 (specific deformării unui corp solid elastic linear izotrop în mecanica mediilor continue) a lui Navier (după numele lui Claude-Louis Navier/1785–1836, fost matematician, mecanician, fizician și inginer), dar distribuții. Conjectura mea concepută pe baza acestei lucări (care concordă, de altfel și cu ipotezele altor specialiști ale căror rezultate s-au rezumat doar la modele clasice utilizate în seismologie) a contribuit substanțial la înțelegerea mecanismelor și proceslor care au generat cea mai mare catastrofă industrială post-beelică franceză pe 21 septembrie 2001, explozia turnurilor gemene ale uzinei AZF Toulouse, dar  foarte probabil și la verdictele prounțate în acest dosar correctional,  care au dezamăgit profund, pe de o parte,  atât Parchetul și Partea civilă, cât, pe de altă parte și „conspiraționiștii” adepții unui atac terorist islamist, asemănător cu cel de la 11 septembrie 2001 asupra Gemenilor WTC1 și WTC2 de la New York.  Dar nu și lumea științifică, angajată în slujba adevărului istoric. Notă. Elaborată de către matematicianul francez Laurent Schwartz o distribuție (numită și funcție generalizată care folosește noțiuni de algebră liniară și topologie centrate în jurul ideii de dualitate, având ca origine calculul simbolic al lui fizicianului britanic Oliver Heaviside-1894 și al matematicianului și fizicianului teoretician Henri Poincaré-1924) generalizează noțiunea de funcție și măsură. Teoria distribuției extinde noțiunea de derivată la toate funcțiile local integrabile și este utilizată pentru a formula soluții la anumite ecuații diferențiale cu derivate parțiale și are importante aplicații în fizică și inginerie, în care multe probleme discontinue duc în mod natural la ecuații diferențiale ale căror soluții sunt distribuții și nu funcții obișnuite. Distribuțiile încep să fie utilizate de către fizicieni grație multiplelor aplicații al distribuției lui Paul-Adrien-Maurice  Dirac introdusă în 1926) ca derivată (în sensul distribuțiilor) a celei lui Oliver Heaviside. La dezvoltarea teoriei au avut contribuții importante, matematicianul francez Jacques Hadamard, matematicianul amarican (de origine austro–ungară) Salomon Bochner și matematicianul și fizicianul atomist rus Sergueï Sobolev, dar ulterior (după Laurent Schwartz), matematicianul japonez Mikio Satō, care introduce noțiunea de hiperfuncție (o generalizare a distribuțiilor în sensul lui Schwartz, care permite, în special, în cazul funcțiilor olomorfe, soluții netriviale ale ecuațiilor diferențiale liniare ale căror singure soluții în spațiu sunt diustribiuții). O altă generalizare a distribuțiilor va conduce la elaborara algebrei Colombeau (construit cu spațiul distribuțiilor Schwartz, în care este posibilă multiplicarea distribuțiilor, inadmisibilă în teoria clasică acestora). GS: De ce credeai tu, atunci, că existența supraconductibilitîții la „temperaturi înalte” era atât de importantă? (........) TC: Cred că aveam cel puțin două motive. Pe de o parte, pentru că fenomenul supraconductibilității la „temperaturi înalte”, părea a fi incompatibilă  cu teoria BCS (elaborată de către fizicienii teoreticieni americani John Bardeen, Leon Neil Cooper și  John Robert Schrieffer)  distinsă cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1972, conform căreia acesta nu se putea manifesta decât la „temperaturi scăzute” (valorile maxime fiind 110K în 1911, care au crescut până la cca 230K în 1973 – după care nu s-a înregistrat nicio modificare) așa cum a arătat, de altfel,  experimental și fizicianul olandez Heike Kamerlingh Onnes (împreună cu echipa sa de cercetători formată din Gilles Holst, Cornelis Dorsman și Gerit Flim), iar pe de altă parte, pentru că supraconductorii cu temperaturi crtice de tranzițe mari (comparabile cu temperatura camerei, cca 18-200C) ar fi avut o serie de aplicații practice în foarte multe domenii de activitate (industrie, construcții, armament, mașini unelte, furnizori de energie, etc.). (..........) GS: Să înteleg că, practic, de atunci, ți s-a scimbat, complet, sfera de interese iar fostele tale cercetări în domeniul științelor fundamentale le-ai orientat către matematici aplicate în științele sociale (socio-juridice)?!  TC: Da, sigur. Practic, din acel moment am trecut la o altă etapă a activității mele didactice și de cercetare, de la învățământul și cercetarea în științele fundamentale (matematică și fizică) la  învățământul și cercetarea în științele aplicate, în particular, la matematici aplicate la științele sociale. Cu această ocazie, tot „nepremeditat”, am fost solicitat pentru direcția unor memorii (diplome) în MASS (Matematici Aplicate în Știinte Sociale) având în vedere pregătire mea interdisciplinară, cu atât mai mult cu cât, acestea aveau o legătură cu niște studii și cercetări pe care le-am efectuat sub conducerea prof. P. Popescu–Neveanu legat de comportamentul deviant (infracțional) în care am introdus componenta socio–genetică (Codul Socio–Genetic) în codul genetic personal (CGP), ca un „complement algebric” al codului bio–genetic (CBG/ADN) pentru caracterizarea integrală (completă) a IU (individului uman). Spre deosebire de CBG (ADN) care este stabil (invariabil în timp), CSG este cvasistatic (în jurul unui „echilibru stabil”) care poate însă și evolua ca o soluție temporală a unei ecuațiî diferențiale (cu derivate parțiale) de ordinul 2 responsabilă cu descrierea proceselor (fenomenelor) sociale dinamice. În 1981, această lucrare (avându-l ca conducător știinșific pe prof. Popescu–Neveau) a fost adresată Academiei de Studii Sociale și Politice, cu titlul „Bazele teoretice ale psohosociologiei matematice. Cercetări și contribuții teoretice”, care urma să fie testată (experimentată) în mediul carceral românesc, dar fără succes, pentru că autoritățile române nu au aprobat proiectul, în primul rând pentru că nu l-au înțeles, iar în al doilea rând, din motive de securitate. (.....) GS: Ce aplicații concrete ar putea putea avea (psiho)sociologia metematică în viața de toate zile, în afară de aplicațiile sale la studiul comportamentului deviant sau, în particuler, la cel infracțional criminal? (.....) TC: Este suficient să menționez faptul că după atacuriloe teroriste islamiste din 11 septembrie 2001 în SUA, George W. Bush (n.1946, în funcția de cel de-al 43-lea președinte al SUA, între 20 ianuarie 2001–20 ianuarie 2009) lansează pe plan politico-militar, pe 28 septembrie, războiul contra terorismului internațional GWOT (Global War on Terror). Cu această ocazie, serviciile secrete americane sugerează consilierilor prezidențiali și crearea unor rețele de comunicare (de socializare) internaționale care să furnizeze informații despre oameni din toate categoriile socio–profesionale, despre grupuri sociale cu interese comune, etc., precum și despre mecanismele de interacțiune socială dintre aceștia care vor deveni ulterior: Facebook, Twitter, Instagram, Linkedin, etc. Acestea vor contribui la localizarea individului uman, personalizat, într-un spațiu psihosociologic (psiho–socio–matematic) și socio–profesional  virtual, exploatabil prin metode matematice sofisticate. La baza acestora se află Codul Sociogenetic (GSG), care împreună cu cel Biogenetic (ADN), determină Codul Genetic Personal (CGP), vizualizabil printr-o matrice de corelație care conține toate informațiile „culese” despre o persoană (prin intermediul rețelelor de socializare). Astfel, fără să-și dea seama, aceasta un „om matrice”, sau „omul matrice”. Pot menționa aici faptul că structurile sociale abstracte și studiul lor prin metode, modele și tehnici statistico–matematice, au apărut cu mulți ani în urmă în literatura românească de specialitate, deja în „Mecanica Socială” a lui Spiru C. Haret (1851–1912, academiciam si profesor universitar, matematician, astronom și pedagog român de origine armenească), apoi, în lucrările lui Gheorghe Zapan (1897–1976, psiholog, matematician, cibernetician, pedagog, filozof și jurist român, al cărui elev prefrat a fost Acad. Prof. Paul Popescu-Neveanu/1926-1994, fost profesor și șeful catedrei de psihologie de la Universitatea din București, iar între anii 1990-1994, fost Director al Institutului de Psihologie al Academiei Române, cu care am avut ocazia să lucrez pe vremea studenției mele), ulterior preluate sub diverse fome, în special sub forma testelor socio-psihometrice (dezvoltate prin lucrările lui G. Meuris și L. Daveux) și de către Scoala de psihologie românească a lui  C. Zahirnic. După moartea lui prematură (ca urnmare a unui stop cardio-respirator) în 2019, am preluat Jurnalul Bucureştiului (al cărui director și redactor șef sunt) și l-am transformat „în trepte” într-o platformă cultural-educațională și de cercetare în domeniul științelor socio-juridice), care a generat peste 700 de publicații științifice sub formă de „fapt divers”  (adunate în 12 volume-dintre care 9 sunt deja apărute și 3 în curs de apariție, totalizînd peste 30.000 de pagini), dintre care un număr considerabil (legate de marea criminalitate–crima organizată, crime de sânge, crime economico-financiare, crime sexuale–kidnapping, jihadologie–atentate-terorism, erori judiciare) constituie chiar și subiecte de teze de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în Științele Sociale) utilizând în studiul fenomenelor (anti)sociale (infracțional–criminale) sistemele complexe (teoria haosului), sistemele formale (Gödel), teoria grafurilor, teoria categoriilor matematice (abstracte) sau cercetarea operațională (optimizarea). Iată câteva dintre ele, dar acestora se vor adăuga și cercetările mele legate de asasinatele din Brabantul belgian cu 4 decenii în urmă (nesoluționate până astăzi), care sun publicate în jurnal și totalizează deja peste 400 de pagini. (A se vedea ciclul de lucrări ale autorului Brabantul în haos și sub teroare). (.......) GS: În sfârșit, pentru că cei din jurul tău (și al meu) sunt foarte nedumeriți  în legătură cu ceea ce faci tu, astzăzi, ce răspunzi celor care te consideră ziarist, scriitor și profesor universitar doctor? (........) TC: Hm.... Că din păcate pentru ei, eu nu mă regăsesc în niciunul dintre cei pe care ai menționat mai sus. „Ziaristul” mă duce cu gândul la „omul de litere”, la arta scrisului și a exprimării orale, ambele specifice comunicării, ori eu nu posed aceste calități. Eu fac cercetări în cadrul unor anchete private aprofundate (ca private investigator) în  domeniul comportamentului (anti)social cu carcater infracțional criminal pe care le studiez și le fac publice sub formă de articole (lucrări științifice) specifice jurnalismului de investigație. „Scriitorul” mă duce, din nou, cu gândul la „omul de litere” care scrie cărți în proză (eseuri, nuvele, romane, etc.) cu caracter literar–artistic, ori, eu sunt un om de știință, am scris și scriu cărți de matematică și fizică, pentru „elevi preparatoriști” (primul ciclu universitar-nivel licență în România) și „elevi ingineri” (ciclul 2 universitar-nivel master) respectiv, despre faptul divers (marea criminalitate, crime de sânge, crime sexuale-kidnapping, crime economico-financiare, jihadologie-atentate-terorism, erori judiciare) sub formă de investigații jurnalistice-anchete-dezvăluri, care fac în colaborare cu autoritățile polițienești și judiciare și care fac parte din domeniul științelor socio–juridice ceea ce este cu totul altceva decât literatura (beletristica). În ceea ce privește „profesorul universitar doctor”, aici este vorba deja de un pleonsam, pentru că un profesor nu poate fi universitar, fără să fie doctor în științe și apoi, în principiu, el își desfășoară activitatea într-o universitate. În ceea ce mă privesște, personal, eu lucrez în cadrul unui cabinet (centru) de consultanță universitară și cercetare științifică de tip R&D de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii (care chiar dacă este echivalentul, cel puțin, a unei instituții academice de tip universitar, acesta nu se numește „universitate”), motiv pentru care eu sunt „enseignant–chercheur” (research professor/profesor–cerctător, echivalentul fostului prof. univ. dr. docent în România) și nu profesor „universitar”  iar cursanții mei nu se numesc studenți, oficial, dar elevi- preparatoriști sau elevi-ingineri, chiar dacă ei corespund, prin echivalență, studenților din România, iar statutul meu cu cel al  profesorului universitar. Știi, ca și cum dacă ne raportăm la  unitatea administrativ-teritorialî de „județ” (în latină „iudex/judicis”), în Franța acesta corespunde, tot prin echivalență (chiar în sesns matematic) unui „département”, în Marea Britanie, unui „county”, în Italia unui „circondari”, în Belgia unor „arrondissements administratifs”,  în Portugalia unui „concelhos”, etc. Acestea sunt, practic, echivalente între ele și echivalente și cu un județi, dar nu se numesc județe și nici nu sunt identice cu acestea. Putem pune în evidență mai clar echivalența administrativ- teritotrială în cazul regiunilor (ariilor), aglomerațiilor urbane, ale zonelor metropolitane, etc. Astfel, zonele metropolitane românești corespund în Franța aglomerațiilor  (ariilor, regiunilor) urbane (sau unui spațiu urban), prezente de altfel, în toată lumea occidentală dezvoltată (sub diverse denumiri), numai că acestea din urmă prezintă o „continuitate și densitate” urbană care depășește între 2-5 ori populația orașelor care le generează, spre deosebire de cele românești, care au caracter rural și sunt „neglijabile” în raport cu populațiile orașelor în centrul cărora se află.  Câteva exemple în acest sens sunt suficiente.Orașele românești de rangul 1 (după București), care au o poluație cuprinsă între 300.000-350.000 de locuitori (Cluj, Timișoara, Brașov, Iași, Craiova și Galați) nu generează în zona lor metropolitană decât cca 100.000-150.000 de locuitori și cu o foarte slabă „continuitate urbană”, pe când cele din Franța, comparabile cu cele din România (Bordeaux, Toulouse, Nisa, Lille, Nantes, etc) cu o mare densitate și continuitate urbană, au populațiile cuprinse între 1 milion și 2 milionane de locuitori. Fără să mai vorbim de polul urban parizian (Grand Paris) care depășește 13 milioane de locitori pentru o populație „intramuros” de 2,5 milioane de locuitori, spre deosebire de București, care cu o populație de cca 1,7 milioane de locuitori are o populație de numai cca 2,5 milioane de locuitori, ceea ce  în Franța ar corespunde populației metropolei Grand Lyon (cu o populatie „intramueos” de numai cca 500.000 de locuitori).  Acest lucru este detaliat ăn articolul de mai jos.Un alt exemplu ar putea fi o comparație între „fișa postului” unui enseignant-chercheur (research professor) în Franța și a unui profesor universitar din România. În Franța, echivalentul profesorului universitar efectuează 128h de curs magistral, ceea ce reprezintă doar 1/4 din activitatea sa lucrativă, iar restul de 3/4 din timp este obligat să  consacre cercetării științifice, publicațiilor și conducerii tezelor de doctorat (ale căror teme le propune el studenților din propria-i tematică de cercetare). În plus, el este considerat funcționar (sau cu statut de funcționar) și nu poate presta alte job-uri (fără acordul instituției căreia aparține și care va stabili niște condiții bilaterale de colaborare, astfel încât, activitatea depusă să nu prejudicieze nici activitatea sa didactică și nici activitatea sa de cercetare a instituției al cărei angajat este).  Din contră, în România, același profesor universitar, are în „fișa postului” său activitatea sa lucrativă împărțită,  doar în două părți egale. Adică, 1/2 din activitate sa lucrativă este dedicată activității didactice și tot 1/2 din timp cercetării, publicațiilor, și cunducerii tezelor de doctorat (ale căror tematici pot propune chiar studenții, ei înșiși, profesorului, fără ca acesta să le cunoască, ceea ce de alftel, favorizează și plagiatul!).  În plus, nu rareori se întâmplă când aceștia lipsiți de vocația reală de cercetare științifică, (pentru că au fost recrutați din învățământul preuniversitar, prin intermediul unor filiere nepotiste sau de tip mafiot în anii 1990 și începutul anilor 2000, când învățământul superior „post-revoluționar” și în special, cel privat-un adevărat focar de poluare și infecție intelectuală, a „explodat” din cauza creșterii numărului mare de pseodo-studenți), pentre cea de-a doua parte a activității lor lucrative, sunt angajați (full-time) într-un alt job și nu rareori, chiar în instituții publice. Alt exemplu ar putea constitui și cazierul judicar al persoanei fizice sau juridice, care este foarte diferit organizat în Franța față de cel din România, deși cele două, din punct de vedere juridic sunt, practic, echivalente.Ca urmare ce sunt eu și ce fac? Este foarte simplu. Sunt un profesor–cercetător de matematici aplicate în științele sociale (în particular, socio–judiciare) cu o formație pluri-inter și transdisciplinară care studiază fenomenele (anti)sociale (inclusiv, erorile judiciare) cu ajutorul unor structuri matematice speciale, „neoclasice”, cum sunt sistemele complexe (teoria haosului), sistemele formale (Gödel), teoria categoriilor (abstracte), teoria ergodică, teoria grafurilor, cercetarea operațională (optimizarea), pe lângă cele „clasice”, cum sunt teoria probabilităților și statistica matematică.GS: În încheiere, de ce ai afirmat Thomas dragă la începutul convorbirii noastre că acest interviu este unul „interzis”?TC: În primul rând pentru că era pregătit de mult timp, și mai ales, pentru alții, care l-au considerat, oarecum, „incendiar” pentru că în loc să „simplifice” activitatea mea de cercetare și publicistică, „mai mult pune paie pe foc” și o complică datorită numeroaselor informații și necunoscte inedite, cel puțin marelui public („uninformed public”), care riscă să nu înțeleagă mare lucru. Iar în al 2-lea rând, pentru că acesta poate genera pe temele (tematicile) studiate și prezenate, pentru publicul informat („informed public”), o serie de întrebări, tot, „incendiare” la care răspunsurile mele (pentru protejarea drepturilor de autor, aparținând, în exclusivitate, cabinetului meu) trebuie să fie foarte limitate (vagi), cea ce, poate, n-ar fi normal!   Având însă în vedere „violența” cu care lucrările mele sunt copiate pentru a fi integrate în cărți și apoi, vândute fraudulos, altă cale nu există. Este și motivul, de altfel, pentru care acestea sun „protejate” în jurnal și accesibile, în integralitate, numai unui public restrâns. Pentru a veni, totuși, în ajutorul cititorului, în ultimul timp, la propunerea D-nei Maria Vijianu, Principal Editor J-B, asociez fiecărei lucrări  un „rezumat” destul de „consistent” (în câteva pagini), care cred că este mai decât suficient pentru informarea acestuia. GS: Mai am o întrebare, înainte de a termina interviul cu cele 10 întrebări pe care mi le-ai acordat. Te rog. Pentru că și tu în cadrul vastei tale serii  de lucrări (în peste 30.000 de pagini) intitulată „Investigații jurnalistice în serial”, ai 10 volume+1 „hors série”. Ca urmare, îți pun și eu o întrebare suplimentară în afară celor 10. Există mai multe surse care susțin că vei depune candidatura pentru Academia Română la secția de Sociologie-Economie-Juridic, condusă de către Acad. Mugur Isărescu. Este adevărat? Dorești acest lucru? (...) TC: Este adevărat. Dar nu-mi doresc și nu mi-am dorit acest lucru niciodată. Cum nu mi-am dorit, de altfel ,să fac parte nici din alte comitete și comiții caragialești, românești, prezentă (din abundență) pe scena  cultural-științiifică din România. Este mentorul meu spiritual Generalul Bartolomeu Constantin Săvoiu, dar și alți intelectuali de valoare din anturajul meu care insistă și consideră că trebuie să fac acest lucru, cel puțin din patriotism. Ca urmare, am trecut de „preselcție” (adică, acceptarea candidaturii mele), acum urmează doar „detaliile”, adică, depunerea CV-ului meu cu toate lucrările mele publicate în Franța și România (un material uraș, lucrări de matematică, fizică, educație-învățâmânt-cercetare, științe social-economice, (psiho)socilogie, psihologie, pedagogie, științe juridice-marea criminalitate, crime de sânge, crime economico-fiananciare,  crime sexuale-kidnapping, jihadologie-atentate-terorism, erori judiciare, în peste 50.000 de pagini). Vorba lui Jean-Marie Le Pen  (n. 1928, politician francez de extremă-dreaptă, fondatorul și președintele onorific al Frontului Național, pe care l-a condus timp de 39 de ani între cu anul 1972-2011, când a cedat funcția fiicei sale Marine Le Pen), este vorba „de un detali al istoriei”! NB. Era să uit, un alt „amănunt” al istoriei este că alături de profesorul Florian Colceag (specialist în Gifted Education, recunoscut pe plan mondial) sunt fondator al  IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii și Cercetări Avansate) care are ca scop sprijinirea și promovarea tinerilor cu talent și har deosebit, mai ales a copiilor supradotați în toate domeniile (știință, artă, management, leadership și formează resurse umane capabile să rezolve problemele lumii contemporane). Această instituție (ONG), împreună cu CUFR România (Conseil Universitaire, Formation, Recherche auprès des Grandes Ecoles Francaises) a cărei Director de Studii sunt, au inițiat și inființat  Consortiu EDUGATE   (Consorțiul Român pentru Educația Copiilor și Tinerilor Supradotați și Talentați-numărând peste 40 dintre cele mai prestigioase instituții, firme și organizații ca fondatori), avându-l ca președinte pe Florin Colceag, iar pe mine, ca vicepreședinte.

„Trovantul Schenk” al Mihaelei Grădinariu (din Convorbiri Literare, luna august...

https://www.youtube.com/watch?v=U8izbDrljz4 Nota autorului Conform unei definiții din Dex, Trovantul este o porțiune elipsoidală din cuprinsul unui strat de nisip sau al unei gresii friabile, cimentată...

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

În cadrul studiilor aprofundate ale misterioaselor și neelucidatelor asasinate din Brabant, din punct de vedere cronologic, dosarul criminal Kasteelmoord, este succedat, până în zilele noastre de dosarul criminal Ihsane Jarfi (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2012), în care Mutlu Kizilaslan, Jeremy Wintgens, Jonathan Lekeu și Eric Parmentier vor comite pe 22 aprilie 2012 o crimă de sânge în comuna francofonă valonă Villers-le-Temple (fondată de către Géras de Villers, cavaler al Ordinului Templului) cu caracter homofob, ucigăndu-l pe tânărul homosexual Ihsane Jarfi, respectiv, de alte 3 dosare criminale, care au ca obiect criminogen asasinarea unor persoane de sex feminin. Este vorba de dosarul criminal Bernard Wesphael (provincia Flandra Occidentală/de Vest, regiunea Flamandă/Flandra, 2013) în care omul politic belgian Bernard Wesphael este inculpat pentru asasinarea soției sale pe 1 septembrie 2013, Véronique Pirotton, într-un hotel din Ostende, de dosarul criminal Béatrice Berlaimont (Arlon, provincia Luxembourg, regiunea Valonia, 2014), în care minora Béatrice Berlaimont (în vârstă de 14 ani) este sechestrată, violată și ucisă de către Jérémy Pierson (în vârstă de 26 de ani) pe 21 noiembrie 2014 și în sfârșit, de dosarul criminal Louise Lavergne (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), în care Louise Lavergne (în vârstă de 22 de ani, studentă franceză la facultatea de medicină veterinară în cadrul Universității Liège) este ucisă pe 12 octombrie 2017 de către Patrick Vanderlinden (în vârstă de 54 de ani). Primul dintre acestea, dosarul criminal homofob Ihsane Jarfi a fost foarte mediatizat și a șocat profund societatea civilă belgiană (dar și cea internațională), mai mult datorită modului barbar în care tânărul belgian homosexual este asasinat pe 22 aprilie 2012 (de fapt, data dispaiției acestuia) și al cărui cadavru va fi descoperit pe câmp (prerie), pe 1 mai 2012 în zona Villers-le-Temple, făcând parte din Tinlot (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Abée, Fraiture, Ramelot, Seny, Scry și Soheit-Tinlot), la cca 25km distanță de Liège. Conform documentelor din dosarul de instrucție victima ar fi fost ucisă (masacrată) cu bestialitate „în bătaie” după ce ar fi fost ștrangulată (neletal), „dezbrăcată și batjocorotă”, expertiza medico–legală punând în evidență pe corpul acestuia (pe cutia toracică) 17 fracturi (de coaste). Asasinii săi l-ar fi abandonat în strare de agonie (între 4 și 6 ore înainte de a muri), la baza unui stâlp de înaltă tensiune la Seny (accesibil numai printr-o potecă îngustă care traversează pădurea din jur), după cei-ar fi furat banii, cardurile bancare și telefonul mobil. În vârstă de 32 de ani (și gestionarul unui magazin de îmbrăcăminte) Ihsane Jarfi, ar fi fost văzut în viață, pentru ultima oară, părăsind discoteca (cu bistro) gay „Open Bar” (place du Marché–din centrul orașului Liège) în compania a 4 persoane și apoi urcând într-un vehicul VW Polo, după care ar fi dispărut fără urmă. Se pare că el ar fi urcat în vehicul (conform unor „martori de moralitate”, de „bună voie și neslit de nimeni”, făcând agresorilor săi o „propunere” cu caracter sexual, care, la rândul lor, „ar fi vrut, doar, să-i dea o lecție” pentru orientarea sa (homo)sexuală. Dar, conform depoziției (declarației) companionului său (atunci în vărstă de 24 de ani), cei 2 (care locuiau la început într-o casă, în comuna Fexhe-le-Haut-Clocher), s-ar fi cunoscut cu 5 luni în urmă, iar cuplul lor ar fi fost „solid” și „ foarte stabil”, ca dovadă, că acesta s-a mutat, ulterior, într-o locuință cumpărată (îmreună) în cartierul Burenville de la Liège. Ca urmare, acesta ar fi susținut în fața judecătorului de instrucție că, companionul său Ihsane Jarfi, nu s-ar fi urcat, sub nicio formă într-un vehicul cu 4 bărbați necunoscuți, ceea ce va reduce investigațiile polițiștilor la cei din anturajul acestuia, adică, la cei pe care îi cunoștea, ceea ce a permis interpelarea (arestarea) a 3 dintre ei, pe Mutlu Kizilaslan, Jeremy Wintgens, Jonathan Lekeu înainte dedescoperirea cadavrului, iar pe cel de-al 4-lea, Eric Parmentier, pe 3 mai 2012. După un interogatoriu de 48h00 la sediul PJ (Poliției Judiciare), ei vor fi și inculpați în dosar cu capetele de acuzare: „tortură, tratament inuman și degradant, umilire, prespectiv, sechestrare și asasinat cu caracter homofob”. Menționez aici faptul că după promulgarea legii din 10 mai 2007 Belgia consideră că discriminarea cu caracter sexual, în cadrul unui act infracțional (criminal sau corecțional) constituie circumstanțe agravante (ca de altfel, și rasismul sau antisemitismul), iar dosarul penal (infracțional criminal) Ihsane Jarfi este o premieră în Belgia și cel de-al 2-lea, având ca obiect homofobia. În timpul instrumentării dosarului, evident, cei 4 inculpați vor furniza variante diferite despre modul în care victima a fost „executată”. Și în plus, ei ar fi contestat faptul că ar fi fost vorba de un asasinat, ca de altfel, și faptul că acesta ar fi avut caracter homofob. Doi dintre cei 2 inculpați, Jérémy Wintgens și Mutlu Kizilaslan erau cercetați penal, în paralel, și într-un alt dosar, de natură corecțională, pentru violență fizică, precum și pentru o serie de jafuri cu violență. În plus, cei 2 ar mai fi fost cercetați și într-un dosar penal asemănător cu cel aflat în instrumentare, în care în cursul lunii octombrie 2011, un individ cu probleme psihice (deficiență mintală–care afectează 2-3% din populaţie, caracterizează prin valoarea scăzută a coeficientului de inteligenţă–IQ şi limitarea funcţiilor adaptative) ar fi fost îmbarcat de către cei 2 meționați mai sus, într-un vehicul și ulterior, abandonat, după ce ar fi fost maltratat și deposedat de bunurile sale (bani, telefon mobil, etc.). Cei 4 inculpați în dosar instrumentat de către Pascale Gossens (judecătorul de instrucție) vor fi audiați de către Curtea cu Jurați (constituită înițial, pe 19 noiembrie, din 8 femei și 4 bărbati, compusă (în final), din 9 femei și 3 bărbați) prezidată de către Philippe Gorlé în prezența avocatului general Murielle Radoux (reprezentând Ministerul Public). Mutlu Kizilaslan (în vârstă de 30 ans) era originar din Grâce-Hollogne, psihic instabil, introvertit și violent instable, cunoscut autorităților polițienești și judiciare pentru provocare de incendii și furt cu violenț, asista de către avocații Philippe Moureau și Dorothée Galopin; Jérémy Wintgens (în vârstă de 30 de ani) era impulsiv și narcisist, „ușor” alcoolic, cunoscut autorităților polițienești și judiciare pentru fapte de violență fizică, dar mai pentru că ar fi tras cu o carabină asupra unui vecin, el era asistat de către avocații Mes Jean-Louis Gilissen și Maxime Toller; Jonathan Lekeu (în vârstă de 25 de ani) era originar din Seraing, influențabil, care s-ar fi asociat cu primii 2 în seara dramei, era asistat de către avocații Jordan Lecuyer și Alexandrù Lazar; în sfârșit, Eric Parmentier (în vârstă de 36 de ani) era originar din Flémalle, era tatăl a 2 copii, șoferul vehicului VW Polo, cu un rol decisiv în comiterea actului criminal, cunoscut autorităților polițienești și judiciare belgiene pentru o serie de infracțiuni dar și pentru încarcerări de lungă durată și era asistat de către avocații Luc Balaes și Shirley Franck. În sfârșit, Ministerul Public, reprezentat prin avocatul general Marianne Lejeune, va solicita în rechgizitoriul său, contra celor „4 mușchetari” teribiliști, sancțiunea penală maximă prevăzută, în acest caz, de legislația belgiană în materie criminală, adică, închisoarea pe viață, sancțiuni confirmate și în rechizitoriul lui Murielle Radoux (substitutul delegat în calitate de avocat general). Însă, în verdictul său din 23 decembrie 2014, Curtea cu Jurați de la Liège (în care jurații au trebuit să răspundă la 110 întrebări imprimate pe 32 de pagini) care l-a considerat pe Jonathan Lekeu „mai puțin vinovat” decât pe complicii săi, îl condamnă pe acesta la „numai” la 30 de ani de recluziune criminală, în timp ce în cazul celorlați (Parmentier, Wintgens și Kizilaslan), Curtea a confirmat pedepsele solicitate de către Ministerul Public, adică, închisoarea pe viață. Notă. Mutlu Kizilaslan, va fi îndemnizat pe 12 decembrie 2019 cu suma de 27.000€ în dosarul infracțional (correctional) în care a fost rănit la picior în 2009, pentru că glonțul i-ar fi generat o (oarecare) invaliditate, ceea ce nu i-ar mai fi permis să fie „activ din punct de vedere economic”. Este vorba de disputa (altercația) care a avut loc în cafeneaua (barului) lui Roberto (în vârstă de 52 de ani) în Saint Nicolas. Deși originile acesteia rămân neclare, cert este faptul că Mutlu (atunci în vârstă de 26 de ani), la mijlocul lunii iunie 2009 ar fi aruncat un coctail molotov în vitrina barului. Ca urmare a acestui eveniment el ar fi devenit alcoolic și consumator de stupefiante, care, mai târziu l-ar fi antrenat în crima de sânge odioasă în care a fost condamnat pe 23 decembrie 2014 la închisoare pe viață. Din punct de vedere cronologic, acest dosar criminal homofob este urmat de un alt dosar criminal, mai mult decât controversat și des întâlnit și în criminalitatea (de sânge) franceză (asasinarea unui membru al familiei), dosarul criminal Bernard Wesphael (provincia Flandra Occidentală/de Vest, regiunea Flamandă) în care omul politic belgian ecologist (de stânga) Bernard Wesphael (n.1958, fost deputat valon între 1999–2014) este inculpat pentru asasinarea soției sale Véronique Pirotton, pe 31 octombrie, într-un hotel (Mondo) din Ostende. Membru fondator al Partidului Ecolo în 2008, deja, începând cu 1987, Bernard Wesphael este un „ales provincial” (în Consiliul legislativ al provinciei Valonia), pentru ca din 1999 să devină deputat al provinciei Valonia în circumscripția Liège. Considerat mai mult „fundamentalist” decât „realist”, el se va opune Tratatului Constitușional European, fiind singurul care va vota conta acestuia, dar și a „neutralității” (în vigoare, atunci, în Belgia) în favoarea „laïcității” statului. Ca urmare a mai multor conflicte ideologice în sânul partidului, dar și a eșecurilor acestora, pe 28 martie 2012, se retrage, oficial, din partidul fondat, pentru ca pe 20 aprilie șă anunțe crearea „Mișcării de Stânga” (expresia noii stângii democratice, radicale, ecologiste, laice al cetățeanului), pe care îl va părăsi, definitiv, în 2014. Nesatisfăcut de scorul obținut la sondaje, în septembrie 2017 decide scindarea acesteia, iar cu „ramura” căreia îi va aparține se va prezenta la alegerile comunale (la Awans), dar fiind clasat pe locul 3, el nu va fi ales. Este greu de confirmat (sau de infirmat) faptul că eșecul lui pe plan electoral, s-ar fi datorat sau nu, inculpării sale în dosarul asasinării soției sale Véronique Pirotton, în hotelul Mondo de la Ostende (pe 1 noiembrie 2013), după care va fi interpelat, arestat și încarcerat în detenție provizorie la închisoarea de la Bruges (Brügge). De altfel, cariera politică a acestuia s-ar fi rezumat, în principiu, la a fi „consilier provincial” (consilier al provinciei) la Liège în perioada 1988–1999, deputat al regiunii francophone Valonia în perioada 1999–2014 și șef al grupului Ecolo în Parlamentul Valoniei între 1999–2012. În momentul dramei Véronique Pirotton (în vârstă de 42 de ani) era deja cazată la hotelul Mondo din Ostende (în camera 602), unde soțul ei Bernard Wesphael (în vârstă de 55 de ani) ajunge, mai târziu, pe 30 octombrie (cu mașina personală) pentru a petrece împreună o scurtă vacanță (în intimitate), de „îndrăgostăți” (mai mult sau mai puțin) departe de „lumea dezlănțuită”. Însă, din păcate, în seara zilei următoare (în jurul orei 22h50), acesta va anunța, cu stupefacție, pe Servranckx Romual (recepționerul hotelului de pe Leon Spilliartstraat nr.1) de „sinuciderea soției sale”, în timp ce el dormea, „nedezbrăcat”, pe patul (conjugal) „nedesfăcut”, care, imediat, va și anunța serviciul național (federal) de urgenă (numărul unic 101). Conform versiunii sale (din depoziția sa aflată în dosarul de instrucție), soția lui s-ar fi sinucis (în timp ce el dormea „buștean” ca urmare a unui consum important de alcool la barul hotelului), prin (auto)sufocare cu o pungă de plsatic trasă în cap (în sala de baie), o conjectură la care nu vor adera nici polițiști care vor ajunge rapid la locul dramei (în jurul orei 23h10) și nici medicul legist Geert Van Parys care va examina corpul (cadavrul) și va întocmi un raport detaliat al autopsiei (contrasemnat de către prof. dr. J. Casselman–șeful serviciului), pe 2 noiembrie 2013. Ca urmare, după audierea lui (timp de 24h00), el va fi prezentat judecătorului de instrucție Christine Pottiez (de la Parchetul Bruges) care îl va inculpa în dosar pentru asasinarea soției sale și îl va plasa în detenție provizorie la închisoarea Bruges (Legeweg 200, 8200 St.-Andries, un complex penitenciar, dispunând de sectoare, cu sau fără droguri, atât pentru bărbați cât și pentru femei, atât pentru preveniți cât și pentru condamnați, unul dintre cele mai mari în Belgia din 1991, avându-l ca director pe Tineke De Waele). Pe de o parte, pentru că „rănile interne și externe, dar și studiul toxicologic practicat pe cadavrul victimei” (inclusiv, urmele de ștrangulare de pe gât) contrazic teza siunciderii (conform purtătorului de cuvânt al Parchetului Bruges, Fien Maddens) și pledează pentru o moarte violentă, iar pe de altă parte, pentru că, în ciuda faptului că omul politic (parlamentar) susținea că soția sa era depresivă și ar mai fi tentat să se siuncidă, cel puțin, o parte dintre apropiații săi susțineau că aceasta n-ar fi fost, sub nicio formă, depresivă și ar fi preferat, fără ezitare, să divorțeze de soțul ei (cu care era căsătorit doar de 14 luni) „decăt să recurgă la un asemenea gest disperat, nefondat (nejustificat)”, cu atăt mai mult cu căt, ea avea și un copil, Victor (dintr-o căasătorie anterioară) care, oarecum ar fi fost în „custodia” ei și de care era foarte atașată. Însă, în ciuda lipsei unui cazier judiciar, Véronique Pirotton ar fi fost citată în 14 proceduri judiciare la Parchetul de la Liège (dintre care în 7 era reclamantă), cu precădere pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice (peste limita legală de 0,5g/l) în 2012 și 2013, respectiv, pentru altercație (cu lovituri, cu violență și degradare) între 2 amanți de-ai ei în 2011, apoi, pentru perturbarea ordinii publice (pe drumul public) în stare avansată de ebrietate, în 2005 și pentru tentativă de siuncidere sub influența unui amestec de medicamente antidepresive și alcool, în 2007 și 2013. Conform informațiilor noastre, primul ei soț, Konstantinos Tzermias (de origine greacă, „o dragoste la prima vedere”) tatăl lui Victor, ar fi depus și el plângere contra ei în 2012, în care semnala autorităților polițienești problemele ei grave cu care se confrunta (depresia și alcoolul), cu toate că anturajul său nu ar fi confirmat nici faptul că ar fi fost depresivă și nici faptul că ar fi fost alcoolică. În sfârșit, ea ar fi depus în 1999 plângere contra unui profesor de religie și franceză (Alain S.) pentru viol (sistematic), pe vremea când era elevă la liceu (timp de 4 ani), dar și contra soției acestuia și contra școlii, care ar fi fost clasată fără urmări, apoi alte două, în 2005 și 2012 contra primului său soț, contra unui amant Francis în 2012 dar și contra celuilalt amant al ei („de suflet”) Oswald De Cock, tot, în 2012, pentru ca în 2013 să facă acelaș lucru contra mamei lui Fémi (Femy) fiul lui Bernard Wesphael din căsătoria cu Yélonissé (cea de-a două sa soție). Cred că legat de „violul” comis de profesorul de religie și limba franceză la Viemme (în a doua jumătatea a anilor 1980), cînd Véronique era, practic, o adolescentă (cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani) merită să menționăm aici faptul că, conform lui Nadine Pirotton (sora mai mare a ei, pe care mama ei a crescut-0 acasă), n-ar fi fost vorba de un viol în adevăratul înțeles al cuvântului, pentru actul sexual ar fi fost consimțit de către victimă, adică Véronique. S-ar părea că relația ei cu acest profesor familist (considerat un pervers, un manipulator un narcisist, etc.) care „ar fi ințiat-o în tainele plăcerilor sexuale” (mai ales, în ale sexului oral și anal), ea ar fi fost foarte specială, pentru că, simultan, l-ar fi perceput atât ca tată (care a lipsit din viața ei) cât și ca amant (care a „reușit să o transforme într-un obiect sexual atât pentru plăcerea lui cât și pentru plăcerea ei” convingând-o că este „nimfomană și că rolul ei în viață nu ar fi altul decât să fie târfă”). Având în vedere faptul că vârsta răspunderii penale într-un asemenea caz (act sexual consimțit de către un minor) și „agresor” are loc numai dacă victima are mai puțin de 15 ani, ceea ce ea nu ar fi putut proba cu certitudine, dosarul a fost clasat fără urmări. Deși investigațiile efectuate în dosar ne-au permis identificarea unui fost prieten al ei din adolescență, pe Frédéric Volont, care mai târziu (pe când ei ar fi avut, 17, respectiv, 18 ani), i-a devenit și boyfriend, iar ulterior, urma să devină și tatăl unui copil al ei dacă „ea n-ar fi pierdut sarcina” în Italia (cu ocazia unei excursii). Frédéric susțina că atunci când erau încă prieteni „platonici”, el „ar fi dat din întâmplare peste jurnalul ei”, în care ea vorbea de relatiile ei intime (detaliate) cu profesorul de religie și pe care l-ar fi predat directorului școlii pentru luarea unor măsuri administrative contra acestuia. Din nefericire însă, jurnalul ar fi dispărut fără urmă, iar „măsuri administrative” n-ar fi fost nici măcar inițiate și cu atât mai puțin luate contra dascălului, dar, totusi, dezvăluirile făcute în „document” ar fi contribuit la sistarea (întreruperea) relațiilor sexuale dintre cei doi. Conform asvocatului general Alain Lescrenier (Ministerul Public), ar fi fost vorba de o crimă și nu de o sinucidere, așa cum susținea cu vehemență, inculpatul și chiar dacă ea ar fi fost comisă de către Bernard Westphael (care avocatului familiei Pirotton, Philippe Moureau „fiind om politic s-a apărat ca un om politic”) un rol important în dramă, ar fi jucat și Oswald De Cock, nu din punct de vedere juridic (pentru că el nu a fost prezent la locul dramei) dar, cel puțin, moral. Convins de culpabilitatea lui Bernard Wesphael și respingând varianta siunciderii, respectiv, a intoxicației alcoolo–medicamentoase, Alain Lescrenier susține în rechizitoriul său că victima ar fi fost ucisă, voluntar, pentru că inculpatul „ar fi renunțat să mai fie câinele gentil mângâiat și s-ar fi răzvrătit contra stăpânului său.” Conform acestuia, n-ar exista nicio îndoială că inculpatul ar fi vrut să ucidă pe Véronique Pirotton („un șoricel încolțit de 2 motani”–conform avocatului familiei, Philippe Moureau) pe care, atunci când a întâlnit-o în cursul lunii mai 2012, era „liberă din punct de vedere sentimental” ca de eltfel și el, și cu care ar fi avut, cel puțin aparent, la prima vedre, o serie de puncte comune (interese comune). Cu toate acestea, Curtea cu Jurați al provinciei Hainaut de la Mons (după o instrucție judiciară deosebit de complexă și dificilă și un proces care a durat 3 săptmâni), îl achită pe Bernard Wesphael în beneficiul îndoielii, iar pentru cei 10 luni de detenție provizorie statul belgian îl va despăgubi cu 83.150 € (cca 150/zi de detenție). Exist însă o întrebare, mai mult decât pertinentă, legată și de „diputa violentă” dintre soți (în camera 602), pe care vecinii din camerele 601 și 502 le-au interpretat ca „strigăte (gemete) de plăcere sexuală”. Este oare posibil ca o dipută violentă să poată fi confundată cu gemete sexuale de plăcere ? În principiu, nu, dar în cazuri particulare, da! De-a lungul timpului am lucrat la mai multe dosare infracționale cu caracter criminal–sexual, în care inculpatații au fost condamnați câțiva ani de detnție pentru că în timpul actului sexual și-ar fi ucis „femeile” (iubitele), în general, prin sufocare „tradițională” cu mânile sau chiar și cu un sac de plastic tras pe capul femeii, evident, fără intenția de a ucide! Având în vedere că acest game era consimțit (și solicitat de către victimă), inculpatul se simțea nevinovat și, sub nicio formă, el nu se considera un criminal. De fapt, el era vinovat, dar nu de omor calificat, dar „imprudență” (accidentală) datorită „unei lipse corecte de coordonare dintre plăcerea oferită femeii și violența asupra acesteia în timpul actului sexual”. Studiind această complexă problematică, printre altele, am consultat și „profesioniști” care m-au introdus în labirintul plăcerilor sexuale „deosebit de intense și practic, incontrolabile” la frontiera dintre viață și moarte practicate în unele cluburi libertine sau echangiste (eșanjiste), cu caracter privat, în circuit închis. Ideea era că la „frontiera” dintre viată și moarte, orgasmele femeii (într-un context de tip „game sado-masochist”) ar fi mult mai ușor de multiplicat și ar putea fi majorate (considerabil) în intensitate. Concret, dacă femeia (în special „nimfomană”) este supusă în timpul unui act sexual prelungit (desigur, întreținut, mai mult artificial), precum și unor violențe fizice (de mai mare sau mai mică intemsitate), desigur fără a o maltrata, ocazie cu care este strânsă de gât (până la aproape de sufocare) sau ștrangulată cu o pungă de plastic pe cap (care să-i blocheze, un timp respirația) în timpul orgasmului, plăcerea sexuală ar fi atât de mare încât până la descărcarea ei nervoasă (completă) ea ar putea beneficia de alte orgasme (multiple) secundare, de mare intensitate. Este o practică asemănătoare cu „Jocul cu Moartea” (jocul cu fularul, jocul cosmosului, jocul magic, visul albastru, sărutul Dragonului, etc.) practicat de către adolescenți. Mă întreb dacă „psihopatul” și „perversul” Bernard Wesphael (care, conform Acuzării ar fi venit la Ostende ca să-și asasineze soția) nu ar fi recurs cumva la o asemenea practică pentru a-i deruta vecinii de cameră?! Acest lucru ar putea explica și (cel puțin) o parte a leziunilor (hematoamelor) de pe corpul victimei, iar celelalte, puteau fi provocate, într-adevăr, de căzăturile ei (inclusiv pe scară) sau ciocnirile ei, involuntrare (datorită stării ei alcoolice cvasipermanente), cu diferie obiecte aflate în locuință sau pe stradă. Însă, dacă inculpatul ar fi declarat acest lucru (nu neapărat incredibil, avînd în vedere trecutul victimei), dosarul ar fi fost transferat la Curtea Corecțională (compusă din 3 magistrați) și cu sigurană, Bernar Wesphael ar fi fost la condamnat cîțiva ani de închisoare (maximum 5 ani) din care ar fi avut de excuta doar 1/3 sau cel mult ½ , dacă ținem cont de poziția lui socială sau de faptul că era „primar” (condamnat pentru prima oară). Este cert însă faptul că din punct de vedere juridic el ar fi fost „pătat”, iar retragerea lui din politică ar fi fost, foarte probabil, obligatorie. Acest dosar de „triunghi amoros” este unul dintre cele mai complexe și laborioase din istoria Belgiei, care deși a fost, teoretic, „soluționat” de către justiție, așteaptă, totuși, o altă soluție! Evident, mai există și o altă explcație pentru asfixierea cu punga de plastic aflat pe capul victimei. Dacă în timp ce Bernard Wesphael (cu alcoolemie de 0,93g/l de sânge) dormea, Véronique Pirotton (cu o alcoolemie de cca 2,99g/l de sânge-aflată în pragul comei alcoolice) s-ar fi dus la baie să facă un dus pentru a se răcori cu scopul de a reveni „puțin la viață”? În acest caz, putem presupune că în timp ce își punea punga pe cap pentru a-și proteja părul (sau ulterior) s-ar fi putut dezechilibra și cădea la podea. astfel încât să se lovească și să-și piardă cunoștința. Acest lucru ar putea explica și de ce ea era culcată pe sol cu fața în sus și cu mâna dreaptă aflată (anormal) sub corp. În ceea ceea ce privește asfixierea eu cred că era inevitabilă dacă avem în vedere suprapunerea multiplelor „stări speciale” (anormale) în care se afla: punga pe cap (în contextul în care ara astmatică), instalarea comei alcoolice (în contextul în care avea o alcoolemie de cca 2,99g/l de sânge) și starea de leșin (în contexul unei căderi necontrolate la podea). Din contră, afirmația conform căreia „fața victimei ar fi fost în contact cu perna” ceea ce ar dovedi că ea ar fi fost sugrumată cu ea, este falsă, pentru că ea dormit deja o noapte singură la hotel (noaptea de 29-30 octombrie) cu fața pe pernă.

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

Nota autorului. Deși există foarte mari asemănări între jurisdicțiile franceză și belgiană (ambele de tip inchizitorial, moștenite de la Codul criminal al lui Napoleon, pus în aplicare din 12 februarie 2010), spre deosebire de jurisdicția franceză, în care tribunalele corecționale (commpuse din 3 magistrați) judecă, doar, infracțiuni penale cu caracter delictual (conform art.131-3 și următoarele) care sunt sancționate penal cu maximum 10 ani de detenție criminală și o amendă de maximum 3.750€, tribunalele corecționale belgiene, create cu ocazia reformei codului de instrucție criminală prin legea din 10 iulie 1967, au competență atăt în judecarea delictelor (sancționabile penal între 8 zile și 5 ani de închisoare și cu o amendă de cel puțin 26€ - indexed the additional decimals/„opdecimes" on criminal fines) cât și a crimelor („corecționalizabile”), cu circumstanțe atenuante, care, în general, ca și în Franța sunt judecate de o Curte cu Jurați (Juriu Popular), al provinciei (în Belgia, compusă din 3 magistrați și 12 jurați) sau a departamentului (județului, în Franța, compusă din 3 magistrați și 6 jurați–în Prima instanță, respectiv, 9 jurați în Apel). O altă deosebire fundamentală este cea legată de menținerea inculpatului în detenție provizorie. Dacă în Franța, în procedura corecțională, mandatul de încarcerare preventivă este de 4 luni iar în procedura criminală 1 an, renuvlabile cu încă 4 luni, respectiv, cu încă 1 an în cazul unui recidivist, sau cu ½ din manadatul de încarcerare inițială în cazul în care inculpatul este „primar”–adică, la prima condamnare), iar responsabil cu acesta este judecătorul de instrucție (cu Camera Criminală), căruia se poate opune JLD (Judecătorul de libertate și detenție creat prin legea din 15 iunie 2000 a lui Elisabeth Guigou), în cadrul jurisdicției belgiene, mandatul este renuvlabil lunar și este Camera de Consiliu (componentă a Tribunalului de Prima instanță) compusă din 3 magistrați–judecători, responsabilă cu prelungirea detenției provizorii. Spre deosebire de jurisdicția belgiană, ăn Franța mai există și o Curtea cu Jurați Specială (compusă din 7 magistrați–judcători, ca jurați, în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel) care judecă infracțiunile criminale deosebit de grave (atentate–terorism, infracțșiuni comise contra siguranței/securității statului–spionaj, infracțiuni criminale comise de către militari, crimă organizată de mare anvergură/tentaculară cu caracter internațional–trafic de stupefiante de mare risc/ droguri dure, etc.). Un dosar criminal belgian de mare anvergură, în care Curtea cu Jurați va fi „înlocuită” cu o Curte Corecțională, detaliat în articol, printre altele, este și dosarul criminal „Kasteelmoord” (Crima de la Castel, Flandra Occidentală/de Vest, 2012), unul dintre cele mai „misterioase și bizare”, conform Procurorului Regelui de Bruges, Jean-Marie Berkvens (șeful Parchetului din Bruges din 1988), în care are loc asasinarea lui Stijn Saelens (în vârstă de 34 de ani, projectontwikkelaar/dezvoltator de proiect în construcții–„baron al imobiliarului” și consilier financiar), pe 31 ianuarie 2012, în castelul Carpentier (aflat pe un domeniu de cca 9o ha, achiziționat în 2004, pentru suma de cca 2M€) din Wingene (formată în urma unei reorganizări teritoriale în anul 1977, prin înglobarea într-o singură entitate a 2 comune, Wingene cu Sint-Jan și Wildenburg și Zwevezele cu Hille). Dispariția acestuia a fost anunțată poliției, în jurul orei 13h00, de către soția acestuia Elisabeth Gyselbrecht („lady of a manor”, medic, tot, în vârstă de 34 de ani și ea) care la întoarcerea acasă din comună descoperă pete mari de sânge și un glonț (cartuș) de calibru 9mm în holul Castelului Carpentier (Kasteel Carpentier) în care cuplul locuia cu cei 4 copii ai lor (cu vârstele lor reprezentând termenii unui șir aritmetic de rație r=2, adică, 2, 4, 6, 8–caz întâlnit mai rar). André Gyselbrecht, tatăl și Peter Gyselbrecht fratele lui Elisabeth Gyselbrecht (originari din Ruiselede–comună neerlandofonă situată în provincia Flandra de Vest, regiunea Flandra) care constituiau o echipă medicală cu aceasta din urmă, au fost interpelați, audiați și supuși unor interogatorii ore în șir în timpul celor 48h00 de GAV (Garde à vue–arest la sediul poliției judiciare) cât prevede în asemenea cazuri Legea Salduz, după care au fost încarcerați în detenție provizorie în complexul penitenciar (mixt) din Bruges (unul dintre cele mai mari închisori în Belgia dată în folosință în 1991, care găzduiește atăt preveniți–cercetați penal, cât și deținuți–condamnați definitiv) aflat, astăzi, sub direcția lui Tineke De Waele. Pe 3 februarie este arestat la Beauraing și Pierre Serry, un foarte vechi și fidel prieten al lui André, comerciant de carne bovină membru al mafiei hormonilor de creștere. Pe 4 februare, ar fi fost arestați și 4 ceceni în Polonia, despre care procurorul regelui credea că ar fi fost angajați pentru a comite asasinatul, avăndu-l ca intermediar pe Pierre Serry și comanditar pe André Gyselbrecht, dar după 24h00 de GAV vor fi puși în libertate (eliberați fără a fi urmăriți penal în dosar). Pe 26 ianuarie 2013, pe baza amprentelor genetice, este identificat ucigașul lui Stijn Saelens, angajat de către Pierre Serry. Este vorba de Ron (ald)/„Ronnie/Ronny” (Antonius) Van Bommel (un criminal olandez, care a murit/decedat de cancer la pancreas pe 7 mai 2012) din Eindhoven (oraș situat în provincia Brabantul de Nord, în sudul Olandei, inițial la confluența pârâielor Dommel și Gender, care găzduiește sediile centrale ale marilor companii Philips, ASML și DAF, precum și Universitatea Tehnică Eindhoven–TU/e, înființată în 1956). Acesta ar fi incasat 30.000€ pentru executarea contractului. Urmând pista acestuia, vor fi arestați în scurt timp, olandezul Francis–„Roy” Larmit (în vârstă de 37 de ani) șoferul lui Van Bommel, care ar fi făcut dezvăluiri și ar fi mărturisit faptul că Van Bommel ar fi primit „ordin” (comandă), ca să ucidă un „bărbat cu un trecut de pedocriminal incestuos”, ceea ce va avea ca efect arestarea celuilat (nou) suspect în dosar, olandezul Evert d(D)e Clercq (care a mai fost interpelat în trecut după declarația lui Franciscus–„Roy” Larmit) și care ar fi fost complice la asasinatul lui Stijn Saelens. Pe 2 mai 2017, Gyselbrecht mărturisește că, într-adevăr, i-ar fi cerut prietenului său Pierre Serry ca să-l ucidă pe Stijn Saelens, care, foarte probabil, pentru a scăpa de hărțuirea socrului său, ar fi vrut să se mute, cu familia, în Australia, în sânul unei comunități sectare.Conform declarației acestuia, propunerea de a asasina Stijn Saelens ar fi venit din partea lui Serry, iar decizia, ar fi luat-o, definitiv, pe 26 ianuarie 2012. Gestul său ar fi fost motvat prin faptul că autoritățile polițienești și judiciare belgiene n-ar fi luat nicio măsură în legătură cu plăngerea contra ginerelui său Stijn Saelens, iar el voia să pună capăt, cu orice preț activității sale pedoincestuoase. Conform declarației soției victimei, Elisabeth, Stijn ar fi fost hotărât să urmeze o terapie conta impulsiunilor sale (pedo)incestuoase (după ce în vara anului 2011 „ar fi pupat-o cu limba” pe fiica sa în vârstă de 4 ani). Procesul va debuta pe 9 martie 2017 (după 5 ani de la evenimentul dramatic) în fata Curții Corecționale de la Bruges prezidată de către Els D'Hooghe (asistat de către Peter D'Hondt, Hendrik Hameeuw, Bruno Criel, Filip D'Hont)..Dosarul cazului are are 63 volume, în total, 63.000 de pagini. Instanța a decis ca procesul să nu aibă loc cu ușile închise. De asemenea, președintele a limitat numărul de martori de „moralitate” la 11 persoane. Este vorba de judecătorul de instrucție Koen Wittouck, de ofițerul care a dirijat ancheta David Roelant, de medicul–expert judiciar Geert van Parys, de expertul în arme Erik De Durpel, de terapeutul (lui Stijn Saelens, al lui Elisabeth și André Gyselbrecht) Johan Maertens, de psihologul copilului An Verstuyf, de polițiștii–anchetatori Eric Verhenne și Sven Bertels, de medicul de familie (care lucra cu generalistul Gyselbrecht) Hanneke Vandewalle, de mama lui Roy Larmit și în cele din urmă de S. Ramautarsing (care l-a însoțit pe Larmit când a primit banii de la Evert De Clercq). Dezbaterile în acest vor dura mai multe luni, iar conform verdictului din 18 aprilie 2018, cei 4 inculpați (André Gyselbrecht, Evert de Clercq, Pierre Serry și Roy Larmit) vor fi condamnați, primii 2, la 27 de ani de recluziune criminală, iar ceilați 2, la 21, respectiv, 15 ani de recluziune criminală. Sancțiuni penale, după părerea mea, complet incompatibile cu decizia unei Curții Corecționale (chiar dacă condamnații vor face apel la sentință - iar ulterior, în Apel, 6 mai 2019, la primii 3, pedepsele se vor reduce la 21, 20 și 19 ani de recluziune criminală), care sunt viciate de mai multe proceduri (datorită unor disfuncțiuni majore în cadrul justiției belgiene), ceea ce impune (condiționat) rejudecarea dosarului (după casarea sentinței de către Curtea de Casație) în fața unei Curți cu Jurați, caz în care, atăt verdictul cît și adevărul istoric pot fi, radical, schimbate. Merită remarcat și faptul că, conform declarației, la proces, a psihologului Johan Maertens (în vârstă de 69 de ani), Stijn Saelens  ar fi reprezentat un pericol pentru copiii săi, iar un tratament medical, chiar, apropriat (adecvat) n-ar  fi putut avea o eficacitatea de (mare) anvergură în cazul său. Cu alte cuvinte, clientul său (Stijn Saelens) ar fi fost incorigibil și ar fi recidivat, cu siguranță, mai puțin cazul în care ar fi fost castrat chimic. Inculpatul principal, André Gyselbrecht, ar fi făcut apel la acesta de mai multe ori cerându-i sfat și ajutor. Se pare că, recent, pe 1 martie 2021, acesta ar fi fost (re)audiat de către procurorul Fien Maddens, pentru că ar fi făcut niște dezvăluiri strict confidențiale dr.-ului André Gyselbrecht (comanditarul asasinatului), despre fostul său ginere și client al său, Stijn Saelens (victima asasinatului), ceea ce ar fi contribuit la reducerea substanțială a pedepsei acestuia în apel. În acest caz el riscă o pedeasă cu închisoarea.

Protejat: Subiect de teză de doctorat inter – pluri și transdisciplanar....

Rezumat. Teoria haosului sau teoria sistemelor complexe este o ramură a matematicii și fizicii teoreticii care descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare care prezintă fenomenul de instabilitate numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor pe termen relativ lung (deși se conformează legilor deterministe) este imprevizibil, adică aparent haotic (de unde și denumirea teoriei), formulată de Edward Lorenz (1917 - 2008, matematician și meteorolog american) în 1960. Conform acestuia, "un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic." În termeni mai simpli, există o ordine ascunsă în orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. Deci sistemele complexe reprezintă un domeniu de cercetare în matematică, fizica teoretică (cu aplicații în stiintele socio - umane, economico - comrrciale și filozofie) care se ocupă cu studierea comportamentului sistemelor dinamice foarte sensibile față de condițiile inițiale (numită și efectul fluturelui). Mici modificări ale condițiilor inițiale (cum ar fi rotunjirea numerelor cu care se lucrează) au ca efect rezultate haotice, făcând ca anticiparea efectelor pe termen lung să fie imposibilă. Acest lucru se întâmplă chiar dacă sistemele sunt deterministe, ceea ce înseamnă că comportamentul lor viitor este determinat în întregime de condițiile inițiale, fără intervenția altor elemente aleatorii. Cu alte cuvinte, natura deterministă a acestor sisteme nu le face predictibile. Acest comportament este cunoscut sub denumirea de “haos determinist”. Teoremele de incompletitudine ale lui Gödel pun în evidență caracterul deschis al cunoașterii matematice. Aceste teoreme au fost inspirate din opera logică a lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646 - 1716, matematician, fizician și filozof german) și au arătat că rolul formalizării matematice introduse de David Hilbert (1862 - 1943, matematician, fizician și filozof german) este de nerealizat. Ele arată imposibilitatea unei formalizări complete a gândirii umane, pentru că în orice sistem deductiv, destul de implicat pentru a include raționamente aritmetice, există teoreme (propoziții) matematice care pot fi nerezolvabile în cadrul sistemului (nu pot fi nici demonstrate, nici infirmate). În prima perioadă a activității sale, Kurt Gödel (1906 - 1978, matematician - informatician, fizician și filozof americsn de origine austriacă) a făcut parte din Cercul de la Viena. Mai târziu a criticat subiectivismul lui Bertrand Russell (1872 - 1970, matematician - logician, eseist, epistemolog, scriitor și critic social britanic) și al altora în problemele filosofice ale logicii moderne. Este considerat ca fondatorul filosofiei analitice, alături de predecesorul său Gottlob Frege (1848 - 1925, matematician - logocian. și filozof german) și protejatul său Ludwig Wittgenstein (1889 - 1951, filosof austriac, autorul unor contribuții fundamentale în dezvoltarea logicii moderne și a filosofiei limbajului), fiind considerat ca unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului XX. Teoria CSG (Codul Socio-Genetic) este o teorie științifică (relativ) recentă, în evoluție (pe care am prezentat-o, pentru prima dată, cu 4 in urmă Academiei de Științe Social - Politice, de când a suferit o serie de îmbunătățiri) și este în plină „testare” (încă) în diferite medii comportamentale deviante (cu precădere, în cele cu caracter infracțional criminal) deci modificări „de fond” (și chiar de proporții) pot apărea în viitor în funcție de rezultatele furnizate de observația directă (experiența) și confruntările acesteia cu MS (Modelul Standard) al teoriei. De altfel, cercetări de mare anvergură, cu ajutorul sistemelor complexe, au loc și în modelizarea matematică a fenomenelor urbane, și în special, în studiul sistemelor urbane, cu scopul elaborării unui unui „spațiu urban ideal”, în care, un loc important ocupă și lucrările lui Marc Barthelemy, director de studii & cercetări la Institutul de Fizică Teoretică din cadrul CNRS (Centrul Național de Cercetare Științifică), membru asociat al Centrul de Analiză și Matematică Socială al celebrei școli superioare de științe sociale EHESS (cu statut de „Grand Établissement”, membră a „Paris Universitas“, o Școală Superioară de Înalte Studii, care promovează un învățământ superior elitist fondată prin decret pe 23 ianuarie 1975, cunoscută până atunci sub numele EPHE – Școala Practică de Înalte Studii), având ca domenii de cercetare științele socio-umane (istoria, arheologia, antropologia, geografia, demografia, statistică, filosofia, sociologia, psihologia, științele economice, lingvistică, dreptul) dar și altele ca amenajarea teritorială, medicina sau artele. Alte cercetări, în domeniul modelizării matematice a societății, tot, cu ajutorul sistemelor complexe, dirijează și Pablo Jensen, director de studii & cercetări la CNRS, cercetător în cadrul Laboratorului de Fizică al celebrei școli superioare de înalte studii științifice și literare ENS Lyon (fondată în 1880 sub numele de École normale de Fontenay-aux-Roses, devenită în 1987 la ENS de Saint-Cloud de la Lyon) și autor al conceptului „Café des sciences” (1997), și al unor celebre cărți în Editura Seuil: „Des atomes dans mon Café crème”(2004), respectiv, „Pourquoi la société ne se laisse pas mettre en équation” (2018). Lucările sale au la baza ideea lansată în 1971 de către economistul american Thomas Crombie Schelling (1921–2016, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2005, devenit celebru prin teoria jocului, cu aplicații în economie și strategie nucleară, autor al lucrări, printre altele, „Arms and Influence”, New Haven and London, Yale University Press, 1965, ISBN 0-300-14337-0), care își imagina un model simplu de segregație rasială cu scopul combaterii discriminării cu care se confruntau majoritatea metropolelor americane. În sfârsit, cu studiul (dimensiunea și influență retelelelor de socializare) Twitter, Facebook, etc. (că sisteme complexe), se ocupă o echipa de cercetători în cadrul CNRS, sub conducerea lui David Chavalarias, director de studii & cercetări la Centrul de Analiză și Matematică Socială al EHESS, directorul Centrului de Studii Complexe de la Paris – Ile de France. Notă. Ziarul „955 – Poliția Capitelei” n°249 din luna martie 2004, vizibil și în acest material, ar fi la baza rețelelor de socializare Facebook, Twitter, Instagram, Linkedin, etc….în care SU (subiectul uman), ar fi, de fapt, un „om–matrice” reprezentat într-un spațiu psihosocial (de psihologie socială) cu structuri matematice specifice sistemelor formale complexe! Ca urmare a atacurilor teroriste islamiste din 11 septembrie 2001 în SUA, George W. Bush (n.1946, în funcția de cel de-al 43-lea președinte al SUA între 20 ianuarie 2001–20 ianuarie 2009) lansează pe plan politico-militar, pe 28 septembrie războiul contra terorismului internațional GWOT (Global War on Terror

Lansare de carte la BCU (Biblioteca Centrală Universitară) București. Cultură generală...

Aceaastă carte de „Investigații Jurnalistice” din actualitatea internațională, cu o tematică foarte diversificată (marea criminalite–crima organizată, crime de sânge, crime sexuale–kidnapping, terorism–jihadologie, erori judiciare, crime economico–financiare, economie–societate, etc.) pe înţelesul tuturor, este absolut inedită (fără precedent în literatura de specialitate), adresată unui public larg, care are la baza cele 10 volume de „investigații jurnalistice în serial” +1 „hors serie” cu caracter științifico–didactic și educațional, adresate unui public restrâns (din mediul academic–universitar), dintre care 9 sunt deja apărute–iar cele doă rămase sunt în curs de apaiție și a căror lansare va avea loc, aproximativ, simultan, la BNF (Bibliothèque Nationale de France–François Mitterrand și la BCU (Biblioteca Centrală Universitară din București), atunci când seria va fi competă. Cartea este dedicată, în semn de recunoștiinţă și preţuire, prietenului meu, Generalul (r) Constantin–Bartolomeu Săvoiu  [Prea Puternic Suveran, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33° și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat pentru România, Prea Respectabil Mare Maestru al Marii Loji Naționale Române fondată în 1880, Cel mai onorabil arhonte, deputat în Parlamentul European al Patriarhiei Ecumenice al Constantinopolului, (Co)Președinte Executiv al Uniunii Mondiale Masonice Tradiţionale, (Co)Preşedinte al Alian șiei Mondiale a Bisericilor Canonice Ortodoxe],  iar cuprinsul acesteia este organizat astfel încât să corespundă secției Economic–Juridic–Sociologie a Academiei Române la care candidez la propunerea lui, având în vedere faptul că secția de MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale–Sociologie Matematică), specialitatea mea, nu există la secția de Matematică (sub formă de matematici aplicate) a Academiei Române. Ca și seria de „Investigații jurnalistice în serial”, această carte va fi lansată, tot, la BCU (Biblioteca Centrală Universitară din București), în cea de-a doua parte a lunii septembrie 2021. În cele cca 700 de pagini ale sale sunt incluse (în formă simplificată, sub formă de rezumat) cele mai importante lucrări din seria de lucrări mai sus menționată, fiecare, în numai câteva pagini (2–9) în loc de 55– 70, în forma sa orginală, publicate și în Jurnalul Bucureştiului [Thomas Csinta (research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist)] și au ca scop  restabilirea adevărului istoric  în problemele pe care le abordează (în limita posibilului). La baza acesteia stau în exclusivitate, fie informaţiile obţinute de către autor la locul evenimentelor (ca ataşat de presă), fie sursele proprii ale acestuia (mai mult sau mai puţin oficiale, majoritatea necunoscute publicului–dar de mare fidelitate, menţionate în lucrare), care, de fiecare dată când a fost posibil (şi cazul), au fost confruntate cu datele furnizate de către alţi jurnalişti (nu rareori, depășite, confuze, false sau contradictorii) în presa internaţională de largă circulaţie (franceză: Le Monde, Le Figaro, Le Parisien, La Tribune, Libération, La Croix, La Dépêche du Midi, etc.; americană: New York Times, New York Post, The Washington Post, etc.; britanică: The Daily Telegraph, The Times, The Guardian, The Independent, etc.; germană: Bild Zeitung, Berliner Zeitung, Frankfurter Allgemaine Zeitung,  Die Welt, Der Tagesspiegel, etc., sau în cazuri mai rare, cea spaniolă: El Pais, El Mundo; italiană: La Republica, Il Giornale; portugheză,  mexicană şi braziliană). Autorul. Thomas CSINTA este un matematician și fizician teoretician, de formație pluri – inter – și transdisciplinară, adept al educației de excelență (gifted education) și jurnalist de investigații (criminale), francez, de origine română, specializat in studiul fenomenelor (anti)sociale cu caracter infracțional cu ajuorul sistemel or complexe și formale. Autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic si de cercetare (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF–Bilibioteca Națională a Franței, „François Mitterrand”), Profesorul Thomas CSINTA – un adevărat ambasador al României în străînătate, care face cinste spiritului și inteligenței noastre românești, un adevărat artist al cuvântului din clasa marilor jurnaliști, a adus o importantă contribuție la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, în general și în România, în paraticular. Grație acestor lucrări, timp de un deceniu și jumătate, peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) au fost admiși în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat. În sfârșit, specializat în studiul fenomenolor socio–juridice cu ajutorul structurilor matematice și a sistemelor complexe, mai multe lucrări de investigație jurnalistică ale Profesorului Thomas CSINTA, au contribuit într-o serie de dosare criminale (de mare anvergură) la restabilirea adevărului istoric, care au permis (direct sau indirect) evitarea unor grave erori judiciare sau repararea acestora. [Generalul (r) Constantin–Bartolomeu Săvoiu Prea Puternic Suveran, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33° și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat pentru România, Prea Respectabil Mare Maestru al Marii Loji Naționale Române fondată în 1880, Cel mai onorabil arhonte, deputat în Parlamentul European al Patriarhiei Ecumenice al Constantinopolului, (Co)Președinte Executiv al Uniunii Mondiale Masonice Tradiţionale, (Co)Preşedinte al Alianței Mondiale a Bisericilor Canonice Ortodoxe]

Protejat: Vastul trafic internațional de organe umane (vitale) și vânzarea...

Convenția ONU contra CIO (Criminalitatea Internațională Organizată), include în definiția sa, privind exploatarea umană, printre altele și prelevarea de organe în (cu) scop lucrativ (comercial)! În recomandarea sa cu n°1611 din 2003, privind traficul de organe în Europa, Adunarea Parlamentară al Consiliului Europei a sugerat elaborarea, în colaborare cu organizațiile competențe, o strategie europeană de luptă contra traficului de organe și preconizează, în cadrul viitoarei convenții al Consiliului Europei, în privința luptei contra tratamentului ființei umane să includă și un Protocol Adițional relativ la traficul de organe și la țesutul de origine umană, conform căruia corpul uman, cu diversele elemente ale sale, nu poate face obiectul în sine, a unui beneficiu material. Acest principiu care figurează deja în rezoluția (78)29 al Comitetului de Miniștrii și care a fost (re)confirmată prin declarația finală al celei de-a III-a Conferințe ai Miniștrilor Europeni ai Sănătății (1987, Paris), a fost consacrat prin art.21 al Convenției privind Drepturile Omului, precum și a Biomedicinei (STE n°164). El a fost (re)confirmat și în cadrul Protocolului Adițional relativ la transplantul de organe și de țesut de origine umană (STE n°186) suspus semnăturilor țărilor membre ale UE, începând din ianuarie 2002. Art.22 al acestui Protocol interzice explicit traficul de organe și de țesuturi de origine umană. Pe 3 iunie 2003, Adunarea Parlamentară al Consiliului Europei a adoptat și un raport privind traficul de organe în Europa (Doc.9822, Comisia Chestiunilor Sociale, a Sănătății și a Familiei, raportor Vermot Mangold, Elveția, ȘOC), prin care ea înțelege exercițiul ilegal al comerțului de organe (adică prelevarea, conservarea sau utilizarea unui organ, respectiv, a unui țesut uman, aparțînând unei persoane decedate sau în viață), practicat în majoritatea cazurilor prin intermediul canalelor tentaculare ale rețelelor de tip mafiot (pedepsit sever și în SUA cu 7 ani de închisoare și 100.000$US, amendă penală), în defavoarea populației sărace din țările slab și subdezvoltate. În acest raport există și mențiunea că : „La scară planetară, traficul de organe nu este un eveniment (fenomen) nou. În anii 1980, experții au început să remarce o practică devenită curentă, cunoscută sub numele de turism pentru transplant: asiaticii bogați efectuau deplasări dese în India, precum și în restul regiunilor defavorizate ale sud-estului asiatic pentru cumparea de organe (vitale) de la donatori săraci. Ulterior, această practică s-a extins și în Brazilia, iar ceva mai târziu și în Filipine″. Conform unor documente clasate top secret ale OIP (Observatorul Internațional al Închisorilor) s-ar părea că și China ar face comerț cu organele prelevate ale deținuților executați, ceea ce este contrar legislației internaționale privind prelevarea de organe. Unul dintre primele cazuri consemnate în istorie, constituie cel al serial-killer-ilor irlandezi, muncitori imigranți necalificați, Wiliam Burke (1792-1829), originar din Strabane (Ulster), spânzurat în Lawnmarket la Edinburgh (Capitală Scoției din 1437, nordul Regatului Unit format din 186 de insule), pe 28 ianuarie 1829 și Wiliam Hare (West Port murders), care ar fi comis între noiembrie 1827-octombrie 1828, la Ediburgh, între 16-30 de crime (17 recunoscute !) cu scopul vânzării cadavrelor victimelor Dr.-ului Robert Knox (1791-1862), profesor privat de anatomie, un concurent al profesorului Alexander Monro la Edinburgh Medical College (University of Edinburgh).

Protejat: Remember. 1981 – 2021. Ghilotina – mașină umană și democratică...

“Există oameni nefericiti. Christophe Colomb (Cristofor Columb), din păcate, nu-si poate… atașa numele de descoperirea sa, America. Din contră, Jeseph - Ignace Guillotin nu-si poate detașa numele de descoperirea sa, Ghilotina!” Victor Hugo (Littérature et Philosophie Mêlées, 1789) Pronunțată de către legislator în cazul crimelor de sânge abominabile, lugubre, cum ar fi omorul calificat cu premeditare, asasinatele cu sânge rece, precedate de tortură, viol sau kidnapping (sechestrare de persoane), în special în care au fost implicati mai ales copii și persoane depozitare ale autorității publice sau în cazul crimelor de sânge multiple (crime în serie), până la apariția pe scena politică a lui Joseph-Ignace Guillotin, medic si filosof francez (ulterior devenit Om politic), pedeapsa capitală în Franța era executată în fel și fel de forme, mai mult sau mai puțin barbare, în general, prin: ardere pe rug, spânzurătoare, întindere pe roată, împușcare, decapitare cu securea, sau prin alte metode mai puțin cunoscute, toate, de regulă, metode inumane care, în principiu, aveau ca scop punerea în evidență cruzimea și suferința fizică cauzată persoanei condamnate la moarte (precum și umilirea acesteia) în cadrul unor “executii-spectacole”, în piețe publice. Deși celebra “mașină de ucis” îi poarta numele (din “fericire” sau nu!), Joseph-Ignace Guillotin, nu este autorul real al acesteia, ghilotina sub formele ei (variate), mai mult sau mai puțin rudimentare, fiind deja utilizată în Italia și în Anglia cu mult înaintea ca ea să vadă lumina zilei pe 28 mai 1738, la Saintes (Subprefectura Departamentului Charente-Maritime, Regiunea administraiva Poitou Charentes), in sud-vestul Frantei, unde a fost "lansată oficial". El rămâne însa consacrat ca autor ”moral” al acestei mașini denumite de el “umana”, pe care o propune în cadrul Adunării Naționale pe 18 decembrie 1789, pentru a fi utlizat de către legislator ca un “mijloc democratic” de execuție (singurul!) în cazul pedepselor capitale. Fiul lui Joseph-Alexandre Guillotin și al Catherinei-Agathe Martin, Joseph-Ignace, “dovedește ” încă din tinerețe o anumită "simpatie" (și chiar atractie!) față de groază, față de oroare, ceea cea el consideră, și, interpretează “corect”, mai mult ca o “duritate psihică", decât o ”răutate morală"! Membru (din 1756) al Companiei Jesuite (fondată pe 15 august 1534 la Paris), o abandonează, până la urmă, în 1763, pentru a se consacra studiilor sale de medicină umana. Devenit medic la Paris în 1770, el intră, ulterior, în politică, iar din 1788, devine membru al Adunării Naționale Franceze. Astfel, în ședința Adunării Naționale din 1789, după succesul Revolutiei franceze și Declarația Drepturilor Omului și a Cetățeanului, Joseph-Ignace Guillotin propune reformarea vechiului CPF (Cod Penal Francez), al ”vechiului” regim, prin intermediul a 6 "articole fundamentale", noi, pentru ca în ședința de lucru din 20 martie 1791, să propună utiulizarea unei mașini mecanice, eficace, sigure, dar în special “umane” și “democratice”, pentru executarea sentințelor judecătorești de condamnare la moarte, căruia îi propune si numele: Louisette! (după numele Doctorului J. Louis, secretar al Academiei parisiene de Chirurgie care a studiat, a pus la punct si a perfecționat mașina). Fără îndoială, Dr. Louis, care era (foarte) mândru că mașina care îi purta numele, trebuie să fi fost foarte (probabil) mai mult sadic sau ușor psihopat, decât un copil de suflet sau ușă de biserică. Proiectul Guillotin odată votat (cu o plăcere sadică - cu atât mai mult cu cât execuțiile erau publice!), autoritățile judiciare franceze competente “însărcinate ” cu mașina “umana” și “democratica” a terorii psihice (și evident, de ucis!) au și trecut rapid la realizarea ei. Proiectul propus inițial tehnicianului francez D. Guidon, din cauza unui deviz “exagerat” de mare (cca 5.600 £), este dus la “bun sfârșit ” de către tehnicianul german Tobias Schmidt, constructor de piane și instrumente muzicale! Si numai pentru suma “modică ” de cca 1.000£. Ceea ce confirmă, de altfel, și astăzi, amprenta genetica (ADN) a principiului de prietenie și colaborare franco-germana (pe Axa Centrală a Uniunii Europene: Paris-Berlin), moștenit de la Charles de Gaulle și Konrad Adenauer (precursorii UE): "fancezul cu Mapa, germanul cu Sapa!" Autorul. Thomas CSINTA este un matematician și fizician teoretician, de formație pluri – inter – și transdisciplinară, adept al educației de excelență (gifted education) și jurnalist de investigații (criminale), francez, de origine română, specializat in studiul fenomenelor (anti)sociale cu caracter infracțional cu ajuorul sistemel or complexe și formale. Autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic si de cercetare (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF–Bilibioteca Națională a Franței, „François Mitterrand”), Profesorul Thomas CSINTA – un adevărat ambasador al României în străînătate, care face cinste spiritului și inteligenței noastre românești, un adevărat artist al cuvântului din clasa marilor jurnaliști, a adus o importantă contribuție la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, în general și în România, în paraticular. Grație acestor lucrări, timp de un deceniu și jumătate, peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) au fost admiși în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat. În sfârșit, specializat în studiul fenomenolor socio–juridice cu ajutorul structurilor matematice și a sistemelor complexe, mai multe lucrări de investigație jurnalistică ale Profesorului Thomas CSINTA, au contribuit într-o serie de dosare criminale (de mare anvergură) la restabilirea adevărului istoric, care au permis (direct sau indirect) evitarea unor grave erori judiciare sau repararea acestora. [Generalul (r) Constantin–Bartolomeu Săvoiu Prea Puternic Suveran, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33° și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat pentru România, Prea Respectabil Mare Maestru al Marii Loji Naționale Române fondată în 1880, Cel mai onorabil arhonte, deputat în Parlamentul European al Patriarhiei Ecumenice al Constantinopolului, (Co)Președinte Executiv al Uniunii Mondiale Masonice Tradiţionale, (Co)Preşedinte al Alianței Mondiale a Bisericilor Canonice Ortodoxe]

Protejat: Părintele și simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța (cu 4...

Alegerile prezidențiale din luna mai 1981 îl aduc în fruntea statului francez, pentru prima oară, în timplul celei de a V-a Republici (fondată de către Generalul Charles de Gaulle in 1958, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri al Guvernului) un candidat de stânga, pe aristocratul - socialist François Mitterrand (1916 - 1996, în funcție între 1981 - 1995), care din 10 mai, se instalează la Palatul Elysées în calitate de cel de-al 4-lea președinte al statului, după Charles de Gaulle (1890 - 1970, în funcție între 1959 - 1969), Georges Pompidou (1911 - 1974, in functie intre 1969 - 1974) și VGE (Valéry Giscard d'Estaing, 1926 - 2020, în funcție între 1974 - 1981). Mitterrand va marca profund istoria Franței prin numeroasele sale realizări, dar în special datorită unor măsuri deodebite pe plan social (mărirea SMIC - salariul minim pe economie cu 10%, cresterea alocatiilor CAF - casa de alocații familiale si APL - alocatia pentru locuinta cu 25%, iar cea pentru AH - alocația de handicap cu 20%, crearea RMI - ajutorul social, ISF - impozitul de solidaritate pe avere, etc.), pe plan arhitectural, urbanistic și tehnic (Muzeul Orsay, Piramida de la Muzeul Louvre, Institutul Lumii Arabe, Opera Bastia, Parcul de la Villette, Muzeul Științei și Tehnicii, Grande Arche din cel mai mare cartier european de afaceri La Defense, celebra BNF - Biblioteca Națională a Franței care îi poartă numele, TGV - trenul de mare viteza pe șine clasice, record absolut de viteză 574, 8km/h pe 4 aprilie 2007, etc.), dar mai ales, pe plan juridic prin suspendarea Curții de Siguranță a Statului și abolirea pedepsei capitale în Franta, într-un context în care peste 2/3 dintre francezi voiau sa mențină pedeapsa cu moartea în CPF (Codul Penal Francez), cu precădere, în cazul crimelor de sânge abominabile și asasinatelor de copii sau ale persoanelor depozitare de ordone publică. Astfel, conform unui decret publicat pe 10 octombrie 1981, Franța devine cel de-al 36-lea stat în care pedeapsa cu moartea va fi abolită și ultimul stat din CEE (Comunitatea Economică Europeană) devenită UE. Cu această misiune a fost însărcinat profesorul de drept Robert Badinter (n.1926) abolitionist convins, apărător, benevol, al celor înghesuiți pe culoarele morții. Fiul imigrantului evreu din Basarabia, Samuel (Simon) Badinter (n.1895), devenit inginer comercial în Franța, Robert Badinter, avocat penalist și profesor universitar de drept, a fost numit de catre François Mitterrand, Ministru al Justiției pe 23 iunie 1981 (până pe 19 februarie 1986), întocmai, cu acest scop, devenind astfel părintele abolirii pedepsei capitale în Franta. Cel care însă va deveni simbolul abolirii pedepsei capitale in Franta este Philippe Maurice (n.1956), fiul unui gardian al păcii (agent de ordine publică), condamnat la moarte de către Curtea cu Jurați de la Paris pe 28 octombrie 1980 pentru uciderea a 2 polițiști de la PP (Prefectura de Poliție) Paris, Jean-Yves Ruelle și Gérard Croux, pe 7 decembrie 1979, în cadrul unei fuziada (schimb intens de focuri da armă), după ce pe 26 septembrie 1979, împreună cu colegul său Serge Attuil, îl vor ucide pe paznicul de noapte Mohammed Hachemi care îi surprinde într-un parking (parcare) furând din mașini de lux. La intervenția lui Robert Badinter, care îl și vizitează în închisoare, pe 25 mai 1981, el va fi grațiat de către președintele Mitterrand, chiar înainte ca pedeapsa capitală să fie abolită în Franța, devenind astfel ultimul condamnat la moarte grațiat de un președinte de stat francez. Prin grațiere, pedeapsa lui de condamnare la moarte va fi comutata la închisoare pe viață. Dar pentru Philippe Maurice, condamnările nu se termină aici, pentru că în timp ce, cererea lui a fost depusă la Curtea de Casatie, pe 24 februarie 1981 el tentează o evadare cu un pistol Colt45 (cal 11.43) introdus în închisoare de către avocata sa Brigitte Hemmerlin (n.1953, abolitionista și ea, devenită ulterior, jurnalistă și scriitoare), ocazie cu care rănește grav un gardian al închisorii, pe Jacques Bouvier, faptă pentru care va fi condamnat pe 25 februarie, de către aceași Curte la 16 ani de recluziune criminală. În sfârsit, pe 28 iunie 1981, el va fi din nou condamnat, la 18 ani de recluziune criminală pentru implicarea sa în asasinarea lui Mohammed Karouche, un vigil (responsabil cu securitatea în super/hipermarketuri) în septembrie 1979. Merită de remarcat faptul ca în momentul arestării sale Philippe Maurice era în posesia unui CAP (Certificat de Aptitudini Profesoonale) în contabilitate (echivalentul unei diplome de ajutor contabil obținut la terminarea unei școli profrsionale), iar în 1995 si-a susținut teza de doctorat în istorie medievală la Universitatea Tours, în regim de detentie (avându-l ca directori pe profesorii Christine Deluz și Bernard Chevalier) cu calificativul foarte bine. Lucarea (absolut originală) intitulată Familia la Gevaudan la sfârșitul Evului Mediu a uimit nu muma membrii comisiei dat și publicul (destul de numeros) care a participat la susținerea ei. Cu puțin timp după susținerea ei, Philippe Maurice primește un post de asistent de cercetare la Universitatea Tours, iar pentru a-l putea ocupa 150 de oameni de știință (printre care și mulți laureați ai Premiului Nobel) vor face presiuni asupra Justiției franceze, care în 1999 îi acorda un regim de semi-libertate pentru ca pe 8 martie (de ziua femeii!) 2000 sa fie pus în libertate condiționată sub control judiciar, practic, după 22 de ani de recluzoune criminală. Astăzi este este profesor - cercetător la celebra Școala de înalte studii în științe sociale (EHESS) și director de cercetare (teză) la Centrul național de cercetare științifică (CNRS) și este unul dintre inițiatorii celebrei organizații ECP (Împreună contra pedepsei cu moartea), împreună cu Robert Badinter, cu care am participat și eu la o serie de congrese internaționale (vezi Jurnalul Bucurestului), în special, pentru abolirea pedepsei capitale în dosarele criminale în care nu este vorba de crime de sânge, cum este, de exemplu, traficului de stupefiante. Cu aceste ocazii am făcut presiuni asupra guvernelor din Indonezia și Malaezia, țări în care doi compatrioți de-ai mei, francezul Serge Atlaoui (Indonezia, condamnat la moarte în 2007) și românul Ionut Gologan (Malaezia, condamnat la moarte în 2013) sunt încarcerați. Grație acestor congrese (Madrid, Geneva, Kuala Lumpur, Oslo si Bruxelles) execuțiile în cele doua țări au fost sistate (suspendate) iar comutarea pedepselor la închisoare pe viață este în curs. Cum această pedeapsă nu există în forma incompresibila, în aceste state, punerea lor în libertate condiționată, după efectuarea unei detenții criminale (stabilită prin lege) este previzibilă. Comentariu Philippe Maurice este unic în istoria criminală a Franței și foarte probabil și a altor state ale lumii, care dintr-un mare criminal (de circumstanță, din "legitimă apărare", evident și nu cu sânge rece!) a reușit să devină (astăzi) un om de știință.... la fel de mare, unul dintre cei mai mari specialiști pe plan mondial în istorie medievală, apreciat, unanim, în toată lumea. Philippe Maurice și-a câștigat dreptul la o nouă viață ceea ce execuția lui nu i-ar mai fi permis, dar nici nu i-ar fi adus înapoi la viață pe cei uciși (din păcate). El este un model de reușită profesională și de reinsertie socială ceea ce dovedește faptul că pedeapsa capitală nu este în folosul comunității. Realizările sale științifice remarcabile au contribuit și contribuie la progresul societății prin înțelegerea fenomenelor social-istorice care au stat la baza Evului Mediu, la "generarea" acestuia și "prelungirea lui prin continuitate" prin capitalismul sălbatic (devenit modern, între timp, prin "maturizare"), orânduirea socială care îi succede, cu mai mult sau mai puțin...succes! Autorul. Thomas CSINTA este un matematician și fizician teoretician, de formație pluri – inter – și transdisciplinară, adept al educației de excelență (gifted education) și jurnalist de investigații (criminale), francez, de origine română, specializat in studiul fenomenelor (anti)sociale cu caracter infracțional cu ajuorul sistemel or complexe și formale. Autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic si de cercetare (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF–Bilibioteca Națională a Franței, „François Mitterrand”), Profesorul Thomas CSINTA – un adevărat ambasador al României în străînătate, care face cinste spiritului și inteligenței noastre românești, un adevărat artist al cuvântului din clasa marilor jurnaliști, a adus o importantă contribuție la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, în general și în România, în paraticular. Grație acestor lucrări, timp de un deceniu și jumătate, peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) au fost admiși în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat. În sfârșit, specializat în studiul fenomenolor socio–juridice cu ajutorul structurilor matematice și a sistemelor complexe, mai multe lucrări de investigație jurnalistică ale Profesorului Thomas CSINTA, au contribuit într-o serie de dosare criminale (de mare anvergură) la restabilirea adevărului istoric, care au permis (direct sau indirect) evitarea unor grave erori judiciare sau repararea acestora. [Generalul (r) Constantin–Bartolomeu Săvoiu Prea Puternic Suveran, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33° și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat pentru România, Prea Respectabil Mare Maestru al Marii Loji Naționale Române fondată în 1880, Cel mai onorabil arhonte, deputat în Parlamentul European al Patriarhiei Ecumenice al Constantinopolului, (Co)Președinte Executiv al Uniunii Mondiale Masonice Tradiţionale, (Co)Preşedinte al Alianței Mondiale a Bisericilor Canonice Ortodoxe]

Protejat: Remember 1981 – 2021. Abolirea Pedeapsei Capitale în Franța...

Într-o declarație a sa pe 16 martie 1981, cu ocazia alegerilor prezidențiale, François Mitterrand (1916 - 1996, în funcție între 1981 - 1995), ales președinte pe 10 mai, promite abolirea pedepsei capitale (cu moartea) în Franța, în ciuda faptului că atunci, cca 66% dintre francezi erau favorabili acestei pedepse, mai ales, în cazul crimelor de sânge abominabile și asasinatelor de copii sau ale persoanelor depozitare de ordone publică. Ca urmare, după ce legea nr.81-908 din 8 octombrie 1981 este votată între 17-18 septembrie de către Marea Adunare Națională, iar intre 28-30 septembrie de către Senat, ea va fi publicată în Monitorul Oficial din 10 octombrie 1981. Astfel, Franța devine cel de-al 36-lea stat în care pedeapsa capitală va fi exclusă din Codul Penal și ultimul stat din CEE (Comunitatea Economică Europeană) devenită UE, care nu o va mai aplica. Cu această misiune a fost însărcinat profesorul de drept Robert Badinter (n.1926) abolitionist convins, fost apărător, benevol, al condamnaților la moarte, în special, în anii de plumb. Fiul imigrantului evreu din Basarabia, Samuel (Simon) Badinter (n.1895), devenit inginer comercial în Franța, Robert Badinter, avocat penalist și profesor universitar de drept, a fost numit de catre François Mittrrrand, Ministru al Justiției pe 23 iunie 1981 (până pe 19 februarie 1986), întocmai, cu acest scop, devenind astfel părintele abolirii pedepsei capitale în Franta. În sfârsit, contrar unei greșeli (regretabile) cu care mass-media franceză alimentează opinia publică, ultimul condamnat la moarte și executat în Franța nu este Christian Ranucci (în 1976 și pentru reabilitarea căruia militez într-o serie de lucrări datorită nevinovăției sale, de care sunt convins!) dar tunisianul Hamida Djandoubi (1949 - 1977, amputat de un picior în timpul serviciului!), arestat pe 11 august 1974 și condamnat la moare pe 25 februarie 1977 la Marsilia, de către Curtea cu Jurați al departamentului Vouches du Rhone, pentru sechestrarea, violul, torturarea cu bestialitate și asasinarea unei tinere femei, Elisabeth (în vârstă de 22 de ani). El va fi executat (ghilotinat) pe 10 septembrie 1977 în celebra închisoare Baumettes din Marsilia, după ce predecesorul lui François Mitterrand, președințele Franței Valéry Giscard d'Estaing (1926 - 2020, în funcție între 1974 -1981), fost academician (titularul fotoliului nr.16) îi refuză grațierea (ceea ce a făcut, de altfel și lui Christian Ranucci în 1976). Basarabeanul evreu Robert Badinter a participat și la elaborarea Constituției României în 1991. Autorul. Thomas CSINTA este un matematician și fizician teoretician, de formație pluri – inter – și transdisciplinară, adept al educației de excelență (gifted education) și jurnalist de investigații (criminale), francez, de origine română, specializat in studiul fenomenelor (anti)sociale cu caracter infracțional cu ajuorul sistemel or complexe și formale. Autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic si de cercetare (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF–Bilibioteca Națională a Franței, „François Mitterrand”), Profesorul Thomas CSINTA – un adevărat ambasador al României în străînătate, care face cinste spiritului și inteligenței noastre românești, un adevărat artist al cuvântului din clasa marilor jurnaliști, a adus o importantă contribuție la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, în general și în România, în paraticular. Grație acestor lucrări, timp de un deceniu și jumătate, peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) au fost admiși în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat. În sfârșit, specializat în studiul fenomenolor socio–juridice cu ajutorul structurilor matematice și a sistemelor complexe, mai multe lucrări de investigație jurnalistică ale Profesorului Thomas CSINTA, au contribuit într-o serie de dosare criminale (de mare anvergură) la restabilirea adevărului istoric, care au permis (direct sau indirect) evitarea unor grave erori judiciare sau repararea acestora. [Generalul (r) Constantin–Bartolomeu Săvoiu Prea Puternic Suveran, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33° și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat pentru România, Prea Respectabil Mare Maestru al Marii Loji Naționale Române fondată în 1880, Cel mai onorabil arhonte, deputat în Parlamentul European al Patriarhiei Ecumenice al Constantinopolului, (Co)Președinte Executiv al Uniunii Mondiale Masonice Tradiţionale, (Co)Preşedinte al Alianței Mondiale a Bisericilor Canonice Ortodoxe]

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Dosarele criminale Léopold Storme...

Dosarul criminal de infanticid Lhermite (Belgia, Brabantul Valon, 2007), în care Geneviève Lhermitte (n.1996) profitând de absența soțului ei Bouchaib Moqadem (cu ocazia unei deplasări la Marrakech, în Maroc, pentru a-și vizita familia), pe 27 februarie 2007 își ucide din disperare pe cei 5 copii ai săi (prin secționarea beregatei cu un cuțit de bucătărie sustras dintr-un supermarket), în orașul Nivelles (provincia Brabant, regiunea francofonă Valonia), după care tentează o sinucidere, nu este singurul dosar criminal de la sfârșitul deceniului trecut care succede asasinatele din Nivelles (Brabantul Valon) și în care copii și familia fac obiectul unor asasinate macabre, care vor marca profund istoria criminală a spațiului francofon, în general și a Brabantului Valonului Valon, în particular. Acesta este urmat de alte două dosare criminale sinistre în care profilul psihologic al asasinilor a ridicat serioase probeme atât experților–medici însărcinați cu evaluările psihice ale acestora cât și magistraților implicați în dosar care trebuiau să se pronunțe în legătură cu (i)responsabilitatea lor penală. Este vorba de Dosarul criminal de familicid Storme (Bruxelles, 2007), în care Léopold Storme (n.1987, student la Solvay Business School) își ucide părinții și sora pe 16 iunie 2007 în magazinul familial Marolles la Bruxelles (cu 22, 33 și 44 lovituri de cuțit – considerate „numere de înger”), respectiv, de Dosarul criminal de pruncucidere de la Termonde (Flandra Orientală/de Est, 2009) în care Kim De Gelder (n.1987) introducându-se în creșa Fabeltjesland (aflată în centrul orașului Saint-Gilles-Lez-Termonde), pe 23 ianuarie 2009, va ucide 2 bebeluși (Léon și Korneel, cu vârstele de 6 luni, respectiv, de 9 luni) și o „infirmieră puericultor” (Marita Blindeman, în vârstă de 54 de ani), după ce pe 16 ianuarie 2009, el ar fi ucis la Vrasene și o altă persoană (Elza Van Raemdonck, în vârstă de 73 de ani). În primul dintre aceste doare criminale ieșite din comun, Léopold Storme (originar din Tournai–regiunea Valonia, provincia Hainaut, în vârstă de 19 ani) își ucide părinții și sora sa în magzinul familial din Marolles la Bruxelles. El era student la SBS–EM (Solvay Brussels School of Economics and Management), facultatea de economie și de gestiune a ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), în urma fuziunii (în 2008) dintre Școala de comerț a ULB, fondată de către în 1903 de către chimistul și industriașul belgian Ernest Solvay (1838–1922), creatorului grupului de chimie belgian Solvay (care are cca 30.000 de membri în cca 400 de institușii, în 50 de țări) și departamentul de economie al ULB, fondat în 1899 cu ajutorul unor fonduri obținute de la Ernest Solvay (care este și inițiatorul celebrelor Congrese Solvay, la care, în 1911, au fost prezenți 11 laureați ai premiului Nobel și numeroși oameni de știință prestigioși, printre care și Marie Curie, Albert Einstein, Paul Langevin, Max Planck, Ernest Rutherford, Henri Poincaré și ducele Maurice de Broglie). Clasată pe locul 57 în topul șscolilor comerciale și de afaceri europene, este evident faptul că, asasinul dispunea, cu certitudine de calități intelectuale deosebite, ceea ce nu este cazul într-o mare majoritate de cazuri în dosare criminale de această natură. Cele 3 victime ale sale, tatăl său François–Xavier Storme (în vârstă de 48 de ani), mama sa Caroline Van Oost (în vârstă de 48 de ani) și sora sa Carlouchka (în vârstă de 22 de ani) au fost înjughiate cu bestialitate și sadism, cu 22, 33 și 44 lovituri de cuțit, cadavrele lor fiind descoperite în cursul zilei următore, adică, pe 17 iunie 2007. Este de remarcat, în primul rând, șirul aritmetic „sobru” al loviturilor de cuțit (cu rația r = 11) dar și faptui că asasinul, arestat a doa zi după triplul asasinat (familicid) după o asemenea faptă ar fi încercat să se sustragă răspunderii penale, motiv pentru care, în timpul audierii sale (în timpul arestului său) încerca să-și justifice, de manieră mai mult decât confuză, rânile de mâini cu „povești de adormit copii” (cădere de bicicletă, automutilare, agresat ăn magazinul familial de către necunoscuți–cagulați, accident de circulație–în transportul feroviar, etc.). În versunea „finală” a depozițiilor sale, până la urmă, se consideră și el o vitimă, dar un supraviețuitor. O problemă care, după părerea mea, nu a fost exploatată, este șirul „aropape” aritmetic al loviturilor de cuțit aplicate victimelor (sau chiar, perfect aritmetic, dacă ținem cont de faptul că una dintre rănile tatălui agresorului era aplică doar suplimentar, fără ca aceasta să fi avut caracter letal). De ce acest sinistru tip de șir (nn)n≥1, cu rația r=11 a stat la baza numărului loviturilor (înjunghierilor) sale cu cuțitul ? De ce nu a pornit el cu primul său termen general, 11 (doar, 11 lovituri de cuțit ar fi fost suficiente pentru un asasinat), în loc de 22, cel de-al 2-lea termen al șirului și de ce l-a „desfășurat” crescător, începând că tatăl său (22 de lovituri), continuând cu mama sa (33 de lovituri) și terminând, în sfârșit, cu sora sa (44 de lovituri) ? În sfârșit, cel de-al 2-lea dosar criminal, cel de la Termonde, este, simultan, pe de o parte, un dosar criminal de dublă pruncucidere, iar pe de altă parte, un dublu asasinat, comis de către Kim De Gelder (n.1987) pe 23 ianuarie 2009. Pruncuciderea are loc într-o creșă în centrul orașului, Fabeltjesland (aflată în centrul orașului Saint-Gilles-Lez-Termonde), în care asasinul se introduce, oarecum, prin efracție, în timpul nopții, ocazie cu care o va ucide pe „infirmieră puericultor” Marita Blindeman (în vârstă de 54 de ani) după ce o somează, spunându-i „rămâneți calmă, acesta este un atac”. Asasinarea ei va fi urmată de o dubla pruncucidere, în care 2 bebeluși (Léon Garcia-Arbesu și Korneel Vermeir, cu vârstele de 6 luni, respectiv, de 9 luni) vor fi masacrați și o duzină de bebeluși vor fi răniți. Kim De Gelder se justifica la proces: „am panicat și ei se afau în calea mea la ieșirea din imobil”. Învestigații efctuate în dosar (instrument de către judecăturul de instrucție Evi Muylaert și Paul De Bruecker), ulterior, îl vor încrimina pe Kim și într-un alt dosar criminal, în care este ucisă cu sânge rece (cu 17 lovituri de cuțit, dintre care mai multe letale) pe 16 ianuarie 2009 și pensionara Elza Van Raemdonck (în vârstă de 73 de ani), la domicilul său din Galgstraat, la Vrasene (în proximitatea Beveren), care i-ar fi dat voie să pentreze în locuința ei. Magistratul instructor, care la început bănuia soțul acesteia Jozef Heyrman (în vărstă de 76 de ani), avea dificultăți în a admite că acesta din urmă, la vârsta lui ar fi fost capabil de o asemenea cruzime și violență. Conform documenteleor din dosarul de instrucție, confirmat și de către avocatul inculpatului, Jaak Haentjes, bătâna ar fi fost o victimă colaterală, pentru că Kim s-a introdus la ea cu scopul de a-i ucide vecinii (pe toți, fără excepție – familia Van Der Westerlaken, ca și în creșă), pe care ar fi fost „foarte supărat”. Interpelat în ziua comiterii actelor sale criminale, procesul său va debuta pe 22 februarie 2013 în fața Curții cu Jurați de la Gand (Gent–oraș neerlandofon capitala provinciei Flandra de Orientală/de Est, regiunea Flandra), prezidată de către Koen Defoort, avându-l ca avocat general (Ministerul Public) pe Yves Van Den Berge – substitut al procurorului din Gand, pentru ca pe 22 martie 2013 (cu întrerupere) Kim de Gelder să fie condamnat în verdictul său anunțat la ora 16h30 (fără circumstanțe atenuante), la închisoare pe viață, „în ciuda faptului că și-a cerut scuze în public rudelor victimelor sale”, cu mențiunea că „nu-și poate explica gestul” cu unmprofund regret, după audierea a 170 de martori. Este vorba de 4 asasinate și alte 25 de tentative de asasinat (contra tuturor cele 22 ființe aflate în creșă în momentul atacului, bebeluși și ingrijitori – aduulți), respectiv, alte 3, în ziua de 14 ianuarie, când a ucis-o pe Elza Van Raemdonck. Consituirea Curții cu Jurați (Juriul Popular – compus dintre 12 jurați, dintre aleși de pe listele electorale) a debutat pe 9 februarie 2013 iar lista candidaților conținea 180 de nume. Koen Defoort (consilier la Curtea de Apel de la Gand), președintele Curții, era asistat de către Marleen Ramboer și Hans De Waele (judecători de primî instană la Gand). Ca medici legiști–experți au fost audiați, în dosar, în fața Curții, Marc De Leeuw și Werner Jacobs. Părinții lui Kim De Gelder, Nic și Katia, nu puteau asista la ședințele procesului înainte de mărturia lor pe 14 martie. Conform documentelor de instrucție (confuze și nu rareori, incoerente), Kim susține că atunci când ar fi intrat în creșă (cu cuțitul ascuns în spale său) el avea de gînd să-i ucidă pe toți, toată lumea (angajați, copii) dar în interior s-ar fi răzgândit. Întrebat de către președintele Koen Defoort dacă în momentul asasinatelor desfășura sau nu o activitate ucrativî, Kim a declarat „nu știu, nu sunt sigur, la această întrebare nu am un răspuns”, nu fără să adauge ulterior, într-un alt context că „nici nu prea mai contează, pentru că actualmente eu sunt convins că sunt mai inteligent decât voi”! În urma percheziției la domiciliul lui Km (adept al filmelor cu personje psihopate, ca Hannibal Lecter, Jokerul, etc.), conform avocaților părții vătămate (civile) Michael Verstraeten și Jef Vermassen (agentul de poliție Pasqinely Raes ar fi găsit o cantitate importantă de combustibil (bnzină) pe care, după părerea lui (având în vedere și alte materiale artizanale de care dispunea inculpatul) acesta din urmă voia să utilizeze și în alte institușii cu caracter medical sub formă de „cckteil molotov”, cu atât mai mult cu acesta nici n-ar fi negat că ar fi avut intenția ca după creșa Fabeltjesland să comită și alte atacuri (printre care la prințului Laurent la Tervuren, o altă creșă, un cabinet medical din Harelbeke, o casă de bătrâni din localitate, spitale, școala de poliție, etc.).

Protejat: Atacul terorist islamist (cu sfârșit dramatic) de la Comisariatul de...

Notă. Există în materialul pe care îl prezint o serie de informații care sunt clasate (considerate) de către PNAT (Parchetul Național Antiterorist) de la Paris, „secret de instrucție”, specfic, de altfel, dosarelor criminale instrumentate de către judecătorii responsabili cu instrumentarea lor (de instrucție) în cadrul jurisdicțiilor care sunt de tip „inchizitorial” (în special, în Franța și în Belgia), model juridic implementat prin Codul penal al lui Naopleon (Dreptul Criminal), pe 12 februarie 1810, promulgat pe 3 iunie 2010 și aplicat în Franta până pe 1 martie 1994, care, cu „ mici” modificări, este valabil și astăzi. Ca urmare, chiar dacă sunt în posesia acestora, nu le voi putea divulga (face publice)! La ora 2oh50 Karim Cheurfi (1977–2017), echipat cu o pușcă de asalt (semi)automată de tip Kalașnikov, aflat bordul unui vehicul marca Audi 80 (de culoare gri) garată la colțul străzii Berri cu avenue Champs-Élysées pornește și se va gara la nr.102, în spatele unui furgon de poliție aparținând celei de a 32-a companii de intervenție al DOPC (Direcția de Ordine Publică și Circulație) a PP (Prefectura de Poliție) Paris, aflată într-o misiune de supraveghere și protejare (protecție) a zonei, având în vedere faptul că la această adresă (serviciul cultural și de informare a Ambasadei Turciei) avea loc o adunare a kurzilor. Coborând din vehicul, el va deschide, practic, instantaneu, focul către furgonul poliției și ucide (cu două gloanțe în cap) pe agentul de ordine (gardien de la paix) Xavier Jugelé (în vârstă de 37 de ani, originar din Bourges–departamentul Cher, regiunea administrativă Centre–Val de Loire) aflat la volanul acestuia.Cotinuând fuziada, acesta rănește, grav, un al 2-lea polițist sub-brigadier (subofițer, în vârstă de 35 de ani), cu un glonț la fese și cu un altul la cutia toracică, care va ricoșa pe colegul său, dar vesta sa antiglonți îl va proteja și nu va fi rănit decât lejer.Ripostând, colegii celor 3 polițști implicați în fuziadă (schimb intens de focuri de armă), vor trage 27 de cartușe, dintre care 13 vor lovi „ținta”, adică, corpul teroristului, care va deceda pe loc.Polițistul decedat era în post de 6 ani, după ce timp de 5 ani a fost jandarm adjunct de securitate voluntar (militar care îi asistă pe funcționarii Jandarmeriei Naționale în misiunile lor) și a participat cu unitățile de jandarmerie, printre altele (în Grecia–pentru securizarea fluxului migrator din Orientul Mijlociu, respectiv, gestionarea crizei migratoare din 2015–2016) și la anihilarea teroriștilor islamiști de la sala cu ocazia atacului de la sala de concerte Bataclan pe 13 noiembri 2015.Xavier Jugelé (1979–2017, gay, în PACS–Pact Civil de Solidaritate cu Étienne Cardilès–diplomat la Ministerul Europei și al Afacerilor Externe) urma să fie mutat în câteva săptămâni la SCOPOL (Serviciul de Cooparare Tehnică Internațională al Poliției) al PJ[2] (Poliția Judiciară). [A se vedea pentru detalii și articolul Pactul Civil de Solidaritate (PACS), un angajament de tip matrimonial cu obligații minime. Moartea acestuia succede mortea altor polițiști: Clarissa Jean-Philippe, Franck Brinsolaro și Ahmed Merabet cu ocazia atacurilor teroriste din 7–9 ianuarie de la Paris și Jean–Baptiste Salvaing si Jessica Schneider de la Magnanville (regiunea urbană pariziană) pe 13 iunie 2016.În jurul orei 22h15, secția antiteroristă a Parchetului de la Paris (al TJP– Tribunalul Judiciar Paris) va deschide o anchetă pentru „asasinat și tentativă de asasinat asupra unei persoane depozitară a autorității publice în relație cu o întreprindere (organizație) terroristă” și „asociere de răufăcători teroriști criminali în vederea pregătirii de atentate contra unor instituții depozitare a autorității publice” [A se vedea pentru detalii articolul autorului Corespondență de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Imagini inedite și explicații...].Pentru că lângă cadavrul acestuia, polițiștii găsesc un mesaj scris de mână (pe o bucată de hârtie) în care teroristul confirmă atașamentul său față de Daesh (presupus cu puțin timp în urmă), iar după cel îi percheziționeaza vehicul (Audi A80 gri), cu ajutorul PTS (Poliției Științifice și Tehnice), aceștia descoperă o serie de notițe (scrisă de mână) cu adresele Comisariatului de poliție din Lagny-sur-Marne (departamentul Seine et Marne, unitatea urbană/regiunea urbană pariziană, la cca 28km–est de Paris–intramuros), ale DGSI[1] (Direcția Generală a Informațiilor Interne), înregistrade de altfel, și GPS -ul vehiculului și 3 adrese ale unor armurerii. În portbagajul acestuia, într-o geantă de sport (voiaj) vor fi găsite, deasemenea, o pușcă de tip pump-action (slide-action, repeating firearm action) cu acțiune la pompă (tip de pușcă de vânătoare, aproape întotdeauna cu țeava lisă, care utilizează un mecanism numit „sistem de alunecare" sau pompare pentru a aduce încărca un nou cartuș), cu muniție de calibrul 12, arme albe (2 cuțite de bucătărie și o foarfecă de curățat pomi fructiferi) și un exemplar din Coran. În jurul orei 22h30 anchetatorii vor percheziționa deja și domiciliul său (o casă de dimensiuni mai mici) din Chelles (departamentul Seine et Marne, Unitatea urbană parziană) din estul metropolei, unde acesta trăia cu mama lui.„Elemente de radicalizare” sunt identificate în calculatorul (și mobilul) său, iar în camera lui vor fi găsite și alte probe materiale fiabile, printre care un livret de salafist, un pat de pușcă, o țeavă de pușcă, covor de rugăciuni, o soliciatre (cerere) de permis de port armă (pentru o pușcă de vânătoare) și un Coran. Cu alte cuvinte, se pare că mujahedinul Daesh nu avea de gând să moară pe Champs-Élysées sau poate avea și alte opțiuni, dintre care, atacul pe care l-a comis, l-ar fi considerat cel mai adecvat dintre toate.Cu ocazia descinderii polițiștilor la domiciliul său, alți 3 presupuși complici, din anturajul său, vor fi interpelați, dar pe 27 aprilie vor fi eliberați din lipsă de probe suficiente........În sfârșit, înainte de drama de la Comisariatul de poliție de la Rambouillet (pe 23 aprilie 2021), în care agenta administrativă Stéphanie Monfermé va fi asasinată de către teroristul islamist tunisian Jamel Gorchane (1984–2021), ucis, la rândul său, de către colegii funcționarei, are loc un ultim atac terorist islamist, într-o celebră instituție a Ministerului de Interne, la Prfectura de Poliție (PP) Paris (fondată pe 29 martie 1667 și reorganizată pe 17 februarie 1800), cu un efectiv, corespunzând unui oraș (cca 43.000 de funcționari), avându-l ca prefect pe Didier Lallement (din 21 martie 2019), responsabilă cu ansamblul dispozitivului de securitate internă pe întregul teritoriu al metropolei pariziene (Métropole du Grand Paris), cu cele 5 direcții active (principale) ale sale: DSPAP (Direcția Securității de Proximitate a Aglomerației Urbane Pariziene, creat pe 14 septembrie 2009, prin Decretul n° 2009-898 du 24/07/2009), DOPC (Direcția Ordinii Publice și a Circulației, creat pe 24 iulie 2009 prin decretul n° 2009-898), DRPP (Direcția de Informații a Prefecturii de Poliție Paris, creată printr-o lege pe 27 iunie 2008), DRPJ (Direcția Regională a Poliției Judiciare, creată pe 3 august 1913) și DILT (Direcția de Inovare a Logisticii și a Tehnologiei).Pe 3 octombrie 2019, Mickaël Harpon (n.1974, metis din Franța peste Mări, adjunct administrativ, informatician la DRPP din 2003, aparținând mișcării Terorismul islamist, cu un profil „hibrid” de „psiho–terorist”, adică, un individ cu înclinații către terorism datorită unei instabilități psihice) va înjunghia 4 colegi de-ai săi (3 polițiști și un agent administrativ), înainte de a fi anihilat (ucis) și el, de către un polițist stagiar. Între orele 11h21 și 11h50, el va comunica cu soția sa prin intermediul a 33 mesaje SMS (în exclusivitate, cu caracter religios), după care la ora 12h18 el părăsește instituția și la ora 12h45 el cumpără două cuțite de bucătărie (unul cu o lamă de 20cm și un cuțit pentru deschiderea scoicilor).Ulterior, într-un SMS trimis soției sale el îi împărtășește planul, la care aceasta îi va răspunde „Numai Domnul te va judeca. Allahu Akbar”.El era rezident într-un imobil la Gonesse (departamentul Val-d’Oise, unitatea urbană pariziană) unde pe 25 iulie 2000, aeronava Concorde–Sierra Charilie („pasărea alba”) cu numărul de înmatriculare F–BTSC al zborului charter AF4590, care asigura legătura dintre Paris (CDG) și New York (JFK), după numai 90s de la decolarea sa de pe Complexul aeroportuar internațional Paris–Charles de Gaulle (CDG), devenită între timp o „bombă incendiară” se prăbușește (la intersecția drumului județean D902 cu cel național N17, înainte de a putea ateriza pe Aeroportul parizian Le Bourget, aflat la numai 6,5km distanță), făcând 113 victime. [A se vedea pentru detalii articolul autorului In memoriam AF 4590 Concorde F-BTSC. The last flight. Destinul funest al unei...].Cu un profil psihologic „foarte fragil, foarte șters”, el era căsătorit din 2014 și s-ar fi convertit la Islam cu cca 1 an și jumătate înainte de a comite atacul terrorist, timp în care a frecventat cu regularitate moscheea din cartier.În sfârșit, revenind în instituție (fără a fi controlat) cu cuțitele disimulate, exact, la ora 12h53 el ucide, prin surprindere, 3 colegi de-ai săi, în două birouri distincte ale primului etaj al clădirii, după care coborând scările pentru a ajunge în curtea instituției, rănește mortal, o a 4-a persoană, o femeie care, de fapt, s-ar fi aflat în calea lui.Este vorba de Damien Ernest (în vârstă de 50 de ani, subofițer, responsabil a unei unități în cadrul DRPP, 28 de ani de vechime), Anthony Lancelot (în vârstă de 39 de ani, tatăl a doi copii, subofițer, agent de ordine publică/gardian al păcii în cadrul DSPAP cu 11 ani vechime), Brice Le Mescam (în vârstă de 38 de ani, adjunct administrativ principal în cadrul DRPP, cu 6 ani vechime) și Aurélia Trifiro (în vârstă de 39 de ani, subofițer, agent de ordine publică în cadrul DSPAP, cu 17 ani vechime, mama a doi copii cu vârstele de 5 și 8 ani).În plus, la parter, rănește la gît o altă femeie (adjunct administrativ) care era în așteptarea ascensorului (liftului) și nu departe de aceasta o altă persoană, ambele necesitând spitalizare îin regim de urgență.El va fi anihilat (ucis) în jurul orei 13h00 de mai multe gloanțe HK G36 (trase cu Gewehr 36–pușcă de asalt de calibrul 5,56 mm fabricată de firma germană de armament Heckler & Koch și introdusă ca armă standard a Forțelor Armate Germane în 1997, în locul modelului predecesor, carabina de calibrul 7,62 mm) dintre care cu cel puțin unul în cap, după ce a fost somat să se predea, de către un polițist stagiar (în vărstă de 24 de ani) de la DOPC, care urma să fie atacat și el, și nu ar fi fost în post decât numai de 6 zile!Notă. În Franța, prin agent administrativ, se înțelege un funcționar (public) de categoria C, care exersează, în general, funcții administrative care necesită o diplomă de bacalaureat, spre deosebire cel de categoria B, care necesită o diplomă universitară de scurtă durată (BTS–Brevet de tehnician Superior/DUT–Diplomă universitară de tehnologie, corespunzătoare a unu nivel de 2 ani post-bac sau Licență – post-bac în 3 ani) sau de categoria A, care necesită diplomă universitară de lungă durată (Master sau Doctorat). În sfârșit, contextul în care are loc acest atac terorist (cu caracter islamist) se înscrie, de altfel, în valul de atentate teroriste care debutează în Franța cu cele ale lui franco–algerianului Mohammed Merah în 2012 la Toulouse, în cursul lunii martie [în zilele de 11, 15 și 19, coresponzând unei progresii aritmetice cu rație r=4) în care 7 persoane vor fi ucise. [A se vedea pentru detalii lucrările autorului Moham(m)ed Merah: Adevărul despre drama teroristă islamistă de la Toulouse. De ce Moham(m)ed...,Toulouse („focar” al islamismului radical), „plânge cu lacrimi de sânge”! Verdictul în dosarele..., Euro(lumpen)jihadologia virală, modernă. Conexiunea dintre „Gemenii de la Toulouse” și procesul lui Abdelkader...].Acestea preced alegerile prezidențiale (cea de-a 10-a, a celei de a V-a Republici franceze–din 1958) în perioada 22 aprilie–6 mai 2012 și pe care le va câștiga candidatul socialist François Hollande (n.1954, în funcție între 15 mai 2012–14 mai 2017), contra candidatului de dreapta Nicolas Sarkozy (n.1955, în funție între 16 mai 2007–15 mai 2012) [A se vedea pentru detalii lucrările autorului Cele 7 păcate „capitale” ale unui fost președinte de stat francez. Incursiune în..., Legi nescrise ale Republicii Franceze. Un „păcat” fatal al unui fost Preșetdinte de...].După acest eveniment dramatic, numărul victimelor atacurilor teroriste (decedate) în Franța se ridica la 263.....Originar din Msaken (oraș în nord-estul Tunisiei), Jamel Gorchane (posesor al unei diplome de tehnician în mecanică de nivel C) sosește ilegal în Franța, în 2009 (statut în care se va afla cca un deceniu până la regularizarea lui), dar fiind „depresiv și „suferind de grave tulburări psihologice” el era (deja) trata de către un psihiatru. În 2019 după un deceniu de clandestinitate, el beneficiază de o autorizație excepțională de sejur de salariat, iar mai târziu, în decembrie 2020 obține o carte se sejur (valabil un an), adică până în luna decembrie 2021.Ca urmare, în momentul comiterii actului său criminal, teroristul tunisian avea un statut legal de ședere în Franța.Conform unor investigații aprofundate, se pare că Jamel Gorchene ar fi originar din același loc ca și Mohamed Boulhel autorul atacului terorist de la Nisa (pe 14 iulie 2016, pe Promenade des Anglais) și că amândoi ar fi fost îndoctrinați cu jihadul de către imamul salafist, Bechir Ben Hassen. Este curios faptul că serviciile de informații franceze (DGSI[1] și DGSE[3]) nu au reușit să facă legătura dintre cei 2 după atacul terorist de la Nisa (care a făcut 86 morți și 458 de răniți), cu atât mai mult cu cât după sosirea acestuia pe teritoriul francez, Jamel Gorchene îl contactează, imediat, pe Mohamed Lahouaiej Bouhlel (1985–2016) care rezida în Franța deja de 5 ani, iar cei 2 ar fi fost prieteni de copilărie la Msaken, aflat în regiunea urbană a Sousse (de unde sunt originari mulți imigranți legali sau ilegali din Nisa).Acesta din urmă, în cei anii petrecuți în Franța (între 2010-2016), s-a făcut, deja, cunoscut autorităților polițienești franceze pentru o serie de infracțiuni, printre care amenințare și violență voluntară doomestică (contra concubinei sale), furt și degradare de bunuri, etc.Din contră, Gorchene, nu era cunoscut, așa cum am menționat, deloc, nici autorităților polițienești și nici serviciului intern de informatii DGSI.Probabil pentru că a avut un statut ilegal în Franța, iar până în 2020 nu posta pe pagina sa de Facebook decât publicații cu caracter contestar al islamofobiei (ceea ce nu era contrar legii) șau altele cu caracter de apărarea a comunității musulmane, din care nu ar fi lipsit nici declarațiile polemistului Éric Zemmour (jurnalist politic, eseist, scriitor, în principiu, de extremă dreptă, originară dintr-o familie de evrei din Algeria care se consideră francez de origine berberă).Iar la început, în 2010, cânta karaoke și nici n-ar fi postat decât videoclipuri cu Sexion, Assaut și Orelsan sau comenta serialul NICS (Anchetă militară–Naval Criminal Investigative Service/Serviciul Naval de Investigații Criminale, serial american de investigații criminale care urmărește o echipă ficțională de agenți speciali ai Serviciului Naval de Investigații Criminale), pentru ca după atacurile teroriste din 13 noiembrie 2015 să adauge pozei sale de profil steagul francez (în semn de mândrie).Apoi, până în 2018 nu apar „elemente” semnificative în postările sale, când începe să pblice asiduu comentarii în care îl atacă pe islamofobul și polemistul Eric Zemmour și îl susține pe Marwan Muhammad, fost director al CCIF (Colectivul Contra Islamofobiei în Franța).Ceea ce s-ar fi schimbat radical, începând cu luna aprilie 2020, Jamel Gorchene, în plină pandemie Covid-19, când acesta începe să publice texte cu rugăciuni și versete din Coran, ceea ce ar putea pune în evidență, printre altele și faptul că el ar fi făcut obiectul unei radicalizări lente dar progresive.

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Cvintuplul masacru al lui...

Nici sfârșitul primului deceniu al acestui secol (mileniu) nu va fi scutit de crime abominabile, lugubre, sordide (macabre), în Brabantul belgian, care succed sângeroasele asasinate din Brabant (Nivelles) și care vor marca profund, nu numai, istoria țării dar și a Europei Occidentale. Dosarul criminal de infanticid Lhermite (Brabantul Valon, 2007), dosarul criminal de familicid Storme (Bruxelles, 2007), respectiv, cel de pruncucidere de la Termonde (Flandra Orientală/de Est, 2009) vor confirma cele menționate mai sus. În primul dintre acestea, Geneviève Lhermitte (n.1996, housewife, domiciliată la Bruxelles, în str. Berkendael nr.42/44), profitând de absența soțului ei Bouchaib Moqadem (cu ocazia unei deplasări la Marrakech, în Maroc, pe 31 ianuarie 2007, pentru a-și vizita familia), pe 27 februarie 2007 își ucide cei 5 copii din disperare, în orașul Nivelles (provincia Brabant, regiunea francofonă Valonia), după care tentează o sinucidere, dar, din (ne)fericire, va supraviețui. Arestată pe 1 martie 2007 si încarcerată în detenție provizorie la închisoarea Forest (secțiunea Berkendael), ea este inculpată într-un dosar criminal (pentru crimă de gradul 1, conform art.392–394 ale Codului Penal Belgian), iar în procesul său desfășurat între 8–19 decembrie 2008 la Nivelles, în fața Curții cu Jurați a provinciei Brabant (în care era apărată de către prestigioșii avocați Daniel Spreutels și Xavier Magnée–fostul decan al Baroului din Bruxelles între 1990–1992) compusă din 8 femei și 4 bărbați, aceasta din urmă, o va condamna la închisoare pe viață, cu toate că avocatul general al acuzarii,  procurorul Pierre Rans a solicitat contra acesteia 30 de ani de recluziune criminală, ca urmare a unor circumstanțe atenuante invocate de natură psihică (depresie profundă, tulburări emoționale și de comportament, halucinații, etc.), fără ca iresponsabilitatea penală a ei să fie legal - stabilită (acceptată). Se pare că barbaria și cruzimea cu care ea și-a ucis copii ar fi determinat Curtea să-i majoreze pedeapsa (peste cea solicitată de către avocatul general), la maximă prevăzută de lege, ceea ce, în principiu, se întâmplă foarte rar în dosarele criminale belgiene în care este vorba de crime de sânge (multiple).  Bouchaib Moqadem, fostul ei soț s-a recăsătorit pe 14 februarie 2010 la Etterbeek cu jurista Asmae Beldie (n.1975, dr. în dreptul islamic), în fața primarului comunei, Vincent De Wolf, iar în primăvara anului ea va da naștere unei fetițe cu prenumele Youssra (care are trăsături comune cu Nora, una dintre cele 5 fete ale lui  Bouchaib Moqadem, ucise de către fosta sa soție). Originară din Bruxelles, Geneviève Lhermitte (fiica lui Michel Lhermitte–mic om  de afaceri și Marina Schoevaert–asistentă medicală), a absolvit la Uccle, în 1991, IEPSCF (Institutul Educațional de Promovare Socială a Comunității Franceze) cu o diplomă de licență în limba franceză și istorie, unde în cursul anului universitar 1988–1989 îl întâlnește pe  viitorul său soț, Bouchaib Moqadem (narocan de origine, care studia matematica și fizica, fără să fi obținut diplomă de licență).După căsătoria lor pe 22 septembrie 1990, cei 2 se vor muta (aparent, temporar) în apartamentul din Bruxelles (Forest) al doctorului Michel Schaar, în care funționa și cabinetul său (de medic generalist), și care îl găzduia pe Moqadem după venirea lui studii în Belgia. Schaar (care avea conultații și la spitalul francez Berchem Sainte Agathe) l-ar fi cunoscut pe fratele acestuia în Maroc, în anii 1980, care l-ar fi rugat să-l susțină și să-l ajute pe Bouchaib să poată studia în Belgia, în învățământul superior,   motiv pentru care cel din urmă, îl considera pe medic, oarecum, un tată adoptiv, spiritual, mai ales, datorită sprijinului financiar (permanent) al acestuia.În 1991, Geneviève Lhermitte obține un post de profesor în localitate și în curând va da naștere și la primii doi copii ai săi,  Yasmine (n. 13 august 1992) și Nora (n. 13 februarie 1995). Din păcate, însă, între 1 iunie 1995–31 august 1996, a fost concediată medical datorită unei depresii post-partum (postpartum–caz  specific de depresie care afectează unele femei după naștere și poate dura chiar și câteva luni) ale cărei cauze nu sunt pe deplin cunoscute, dar se pare că s-ar datora transformărilor hormonale pe care le suferă femeia (creșterea exccesivă a nivelului de estrogen și progesteron–cca de 10 ori pe perioada sarcinii, scăzând brusc după naștere). Pentru a putea face față cheltuielilor cotidiene, Michel Schaar îl angajează (oficial, cu acte), în 1998, pe Moqadem, ca asistentul său cu timp parțial (part–time) de iar din 1998 cu normă întreagă (full–time), dar medicul este cel care va susține financiar toată familia, inclusiv, repareațiile legate de casă, cheltuielile legate de întreținerea acesteia, cheltuielile de asigurare de sănătate, respectiv, cele în timpul vacanțelor sau cele legate de taberele școlare ale copiilor, etc.După nașterea lui Yasmine, acesta din urmă va cumpăra o casă în care alături de el se va instala și cuplul Geneviève Lhermitte–Bouchaib Moqadem cu fetița lor, iar apartamenul său din Bruxelles îl va utiliza, în exclusivitate, consultațiilor sale medicale. În această perioadă cu importante dificultăți financiare, într-un context complet nefavorabil „măririi” (extinderii) familiei, Geneviève va da naștere lui Miriam (n.20 aprilie 1997) și Mina (20 mai 1999), ceea ce va determina mutarea familiei (cu puțin timp înainte de nașterea copiilor) de la Bruxelles (din casa dr.-ului Michel Schaar), în orașul Nivelles, la parterul si primul etaj al unui imobil, de pe Av. General Jacques nr.42), unde acesta din urmă va plăti chiria pentru „familia numeroasă” (compusă din Geneviève Lhermitte și Bouchaib Moqadem, cu cei 4 copii ai lor Yasmine, Nora, Miriam și Mina), ipoteca, întreținerea, etc., dar va și petrece câteva zile, săptămânal, la etajul 2 al acestuia (amenajat, special, pentru el și nevoile sale). Dar nu peste mult vor debuta și primele tensiuni în sânul familiei, mai ales pentru că Geneviève, care avea și două surori, pe Catherine (n.1969) și Mireille (n.1972) va fi debordată cu creșterea copiilor dar și cu problemele casnice (gospodărești), în timp ce Bouchaib petrecea din ce în ce mai mult timp în baruri și la spa, pe lângă care, își vizita, anual, și familia sa din Marrakech, la care petrecea, în medie, cca 2 sătămâni (variabil, între o spătămână și o lună). În sfârșit, pentru ca tensiunile să-și atingă apogeul, pe 9 august 2003, se va naște și cel de-al 5-lea copil al cuplului, ultimul, Mehdi. Copleșit de griji și probleme materiale, depresia post-partum a lui Geneviève se va accentua și ușor, pe neobservate, aceasta se va transforma într-o tulburare psihică, care, în scurt timp, relativ, se va agrava și va dobândi un caracter ireversibil. „Condiționabilă” teoretic (adică, liberabilă condiționat sub control judiciar)  din 2017 (adică, după ispășirea a 10 ani de pedepasă privată de libertate, conform legii), Geneviève Lhermitte și-ar fi pus mari speranțe (în timpul detenției sale) în refacerea vieții sale post-carcerale, pe baze noi, conform altor criterii (principii), demne de un condamnat care și-a executat pedeapsa în condițiile legii, adică, care „și-ar fi plătit datoria față de societatea civilă. În ceea ce îi privește pe psihiatri–experți, aceștia au fost convinși că  Geneviève Lhermitte ar fi vrut, cu certitudine, să se siuncidă. Cu alte cuvinte, să comită un act de „siuncidere alturistă”! Faptul că autoînjunghierea ei nu i-a permis acest lucru (adică, a eșuat), suferința (din cauza durerii), epuizare fizică și psihică, dar și conștientizarea actului macabru comis, o determină să sună la urgență (100 Mons) pentru a solicita intervenția SMUR. Ca urmare, după părerea mea, faptul că în momentul comiterii actului său criminal Geneviève Lhermitte suferea de un grav dezechilibru mintal, nu există nicio îndoială, dar acest lucru nu o absolvă de responsabilitatea penală, care intervine, doar, în cazul unor afecțiuni psihice deosebit de grave, cum sunt demența mixtă (vasculară și Alzheimer) într-o fază (foarte) avansată (categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a  gândi afectând modul de desfășurare a activităților uzuale de zi cu zi), schizofrenia paranoidă (caracterizată prin halucinaţii, care presupun, de obicei, o anumită formă de ameninţare sau de conspiraţie) dedublarea de personalitate (caracterizează prin apariția în alternanță, a unei prime personalități  și a uneia sau mai multe personalități secundare la același subiect pe fondul unor tulburări psihice) sau bipolaritatea cronică degenerativă (cunoscută anterior ca  depresie maniacală, o tulburare mentală care cauzează perioade variabile de depresie), o formă mult mai garvă de depresie (și mult mai profundă) decât depresia de care suferea inculpata (anxio– depresivitate severă).Subliniez aici și faptul că există o diferenţă considerabilă între schizofrenia paranoidă şi tulburarea de personalitate paranoică, care nu este o formă de schizofrenie. Persoana care are doar o tulburare de personalitate nu are halucinaţii, dar, doar o extremă suspiciune. Un schizofrenic paranoic are un sistem complex de idei bizare, care este, de obicei, organizat în jurul unor teme coerente care implică persecuţia sau conspiraţiile unor forţe puternice, secrete. Dacă schizofrenicul paranoic aude voci, ele se referă de obicei la această temă.În sfărșit, nu cred nici în pericolul public pe care ar putea reprezenta inculpata, dar nu exclud recidivarea acesteia, într-un context, oarecum, asemănător. Cred că merită să mai adaug și faptul că înainte de ăntocmirea actului de acuzare, judecătorul de instrucție, a solicitat și părerea profesorului de psihologie (expert) Christian Mormont, în privința rezultatelor projective  psychological test  realizate de către Martin Bronckart.Într-un raport al său din data de 8 noiembrie 2007, acesta menționează la inculpată și o posibilă depresie maniacală (de tipul celei pe care am menționat-o mai sus), însă, într-o formă afectivă și defensivă (mult mai puțin gravă), între agonie și extaz, care, nu a permis, sub nicio formă, declararea, în dosar, a iresponsabilității ei penale (din punct de vedere medico–legal). Probabil, că acest lucru ne permite să imaginăm și faptul că, prin cvintuplul său asasinat, Geneviève Lhermitte ar vrut să (ne) lase un mesaj, dacă ținem cont și de faptul că ea va comite actul său odios în ziua revenirii soțului său din Maroc, Bouchaib Moqadem, al cărui avion a aterizat pe Aeroportul (Național) Bruxelles–Zavemtem la ora 17h15, adică, cca 2h ½ după derularea dramei, când, în principiu, dacă ar fi reușit să se și sinucidă, așa cum a prevăzut, acesta din urmă ar fi avut parte, la intrarea în acasă, de un un adevărat horror show, cu atât mai mult cu cât, cei doi copii mici Mina și Mehdi au fost executati pe patul matrimonial iar Nora, copilul preferat al dr.-ului Schaar, în sala de baie a acestuia.  Așa cum am menționat, inculpata conștientiza fapta și voia (dorea) să fie pedepsită sever și în fața Curții cu Jurați de la Nivelles în 2008. Faptul că aceasta a condamnat-o la pedeapsa maximă (închisoare pe viață) dovedește că aceasta nu i-ar fi acordat niciun fel de circumstanțe atenuante, chiar dacă probleme ei (grave) de natură psihică (puse în evidență ăn timpul instrumentării dosarului) au fost invocate de către apărare. Din contră, se pare, totuși, că TAB (Tribunalul de Aplicație și Amenajare a Pedepselor) de Bruxelles a fost impresionat de comportamentul ei ireproșabil în detenție, pentru că după 10 de încarcerare (minimă conform legislației belgiene, necesară în cazul condamnării la închisoare pe viată–majorată, ulterior, la 15 ani de rexcluziune criminală), chiar dacă eliberarea ei condiționată sub control judiciar i-a fost refuzat-o, prima dată în 2017 (chiar și în urma unui recurs la CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strabourg, conform art.6, pragraful 1), a acceptat-o (anticipat) în 2019, adică, după 12 ani de privare de libertate.După căsătoria lui Moqadem Bouchaib cu Asmae Beldi, pe 14 februarie 2010 la primăria din Etterbeek, oficiată de către Vincent De Wolf (și după un pelerinaj la Mecca în Arabia Saudită în cursul lunii mai 2015), se pare că acesta s-ar fi mutat, ulterior, de la dr. Schaar (astăzi în vărstă de 73 de ani), care, actualmente, ar trăi singur în casa lui de la Bruxelles și si-ar fi propus să scrie o carte (încă din 2015) având ca tematică cvintuplul asasinat al lui Geneviève Lhermitte, în care a fost implicat (indirect).   În timp, ce Bouchaib Moqadem, urma să devină, conform documentului de filiație, Bouchaib Moqadem-Schaar (conform avocatului său Carine Liekendael.În încheiere, conform avocatului ei, Nicolas Cohen, TAB ar fi aprobat punerea în libertate condiționată a ei (anticipată–după extinderea detenției la 15 ani de recluziune criminală) din închisoarea Forest-Berkendael pe 18 aprilie 2019, pentru a fi plasată într-un centru psihiatric (la alegere–de pe o listă oficială), cu regim strict (sever ), pe care a și părăsit-o, efectiv, pe 6 mai. După ce ea a beneficiat deja de două concedii penitenciare (de o jumătate de zi) în cursul lunilor iulie și august 2019, Geneviève Lhermitte (în vârstă de 54 de ani) a fost plasată în centrul psihiatric „închis” Saint-Bernard, de la Manage, de unde pe 21 ianuarie 2021 a fost transferată într-unul mai puțin restrictiv. Din contră, cartea promisă a dr.-ului Scahaar (care n-ar fi „perceput niciodată antagonismul lui Geneviève Lhermitte”) n-a apărut încă, din păcate!

Protejat: „Războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur în anii de...

Dosarul criminal Le Roux–Agnelet (în care, de-a lungul timpului, am obținut rezultate deosebite), a fost și va rămâne unul dintre cele mai complexe și cele mai controversate din întreaga istorie a criminalității franceze, în care, după părerea mea, adevărul este incert și există șanse foarte mici ca acesta să fie cunoscut vreodată. Ca urmare, sunt forțat de împrejurări ca în acest dosar  șă recunosc conjectura lui Pablo Neruda (poet și om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China și ambasador la Paris, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971), conform căreia „adevărul este că nu există adevăr”.În acest dosar criminal, excepțional, legat de „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur, respectiv, de organizația criminală french connexion” (specializată în traficul de stupefiante – în care Jean-Dominique Fratoni, Tony Zampa, Jacques Médecin, au jucat un rol important) este vorba de dispariția misterioasă a lui Agnès–Gloria Le Roux (n.1948, moștenitoarea celebrului Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée) în timpul vacanței de „Sărbătoarea Tuturor Sfinților (Toți Sfinții)”, estimată între 25 octombrie și 2 noiembrie 1977.Anchetatorii găsesc în apartamentul ei o scrisoare, de tip „adio” în care ea sugerează că s-ar fi săturat de viață și că intenționează să se sinucidă, în care însă, îl desemnează ca moștenitor al averii ei pe amantul său pe Jean–Maurice Agnelet (n.1938, francmason–Masonic lodge officer, avocat la Nisa, președinte al Ligii Drepturilor Omului pe plan local). Jean-Maurice Agnelet leaves his office on October 10, 1978 in Nice (Photo credit should read/AFP via Getty Images)Ca urmare, acesta din urmă, întră, automat, în colimatorul justiției, care este convinsă, încă de la început (grație anchetatorilor implicați în dosar de la SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciatră) de la Nisa, că scrisoarea semnată de către Agnès („Îmi pare rău, abandonez. Aici se oprește drumul meu. Doresc ca Maurice să se ocupe de toate”) nu ar fi fost semnată de ea, adică, cu alte cuvintea, aceasta ar fi falsă. Cu atât mai mult cu cât, în cursul lunii septembrie 1978, Jean-Maurice Agnelet a și transferat banii ei pe contul său, la care avea acces și noua sa amantă Françoise Lausseure.Interpelat de către polițiștii de la SRPJ (Serviciul de Poliție Judiciară) de la Nisa, acesta susține că în perioada dispariției lui Agnès (care nu va fi declarată moartă decât peste 3 decenii–pe 12 aprilie 2007), el ar fi fost în Elveția, în compania amantei sale, care va confirma acest lucru, ceea ce îi asigură eliberarea sa și scoaterea lui de sub urmărire penală.În concluzie, după cum era și de așteptat, pe 30 septembrie 1985, Jean-Maurice Agnelet va fi achitat la Nisa de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes (regiunea administrativă PACA–Provence–Alpes–Côte d'Azur) în dosarul criminal al dispariției lui Agnès–Gloria Le Roux, pentru omucidere dar el va fi condamnat de către Curtea de Appel Lyon, într-un alt dosar penal (corecțional) financiar, de abuz de încredere și înșelăciune (având ca obiect cumpărare de voturi) la 30 de luni de închisoare dintre care 6 cu suspendare.Cum din 1980 el trăia în Canada, în cursul lunii august 1983 autoritățile judiciare franceze vor emite contra acestuia un mandat de arestare internațional, iar pe 8 august 1983 el va interpelat la revenirea în Franța pe  Complexul aeroportuar Chasrles de Gaulle Paris–Roissy și încarcerat în detenție privizorie până pe 7 octombrie 1983 când justiția franceză va înceta umărirea sa penală în dosarul lui Agnès Le Roux, avînd ca efect punerea lui în libertate, definitiv, pe 17 februarie 1984.Dar Renée le Roux (mama lui Agnès și fostă PDG a Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée–luxos complex hotelier cu casino, aflat pe celebrul bulevard promenade des Anglais), fiind convinsă ca Agnelet este criminalul, nu se lasă, iar în 1997 va depune o plângere penală contra acestuia (bazîndu-se pe rezultatul unei serii de investigații private) conform cărora alibiul lui Françoise Lausseure pe care aceasta a furnizat lui Agnelet ar fi fost un fals. Și într-adevăr, amenințată de mai multe ori, în cursul lunii iunie 1999, aceasta recunoaște acest lucru pe care va și confirma în cursul lunii februarie 2000 în fața judecătorului de instrucție Anne Vella însărcinat cu instrumentarea dosarului, care pe 7 decembrie 2000 va redeschide dosarul dispariției lui Agnès Le Roux.Pentru că justiția franceză „se mișcă” cu viteza melcului, în cursul lunii martie 2004, faptele din dosarul criminal Agnelet vor fi reclaificate în „asasinat”, iar pe 23 noiembrie 2006 Agnelet va fi judecat, din nou, la Nisa, de către Curtea cu Jurați a departamentului Alpes Maritimes, care în verdictul său din 20 decembrie 2006, îl achită din nou pe acesta în „beneficiul îndoielii”. Încheiere, născută pe 22 decembrie 1922, Renée Le Roux (Bousquet înainte de căsătorie, originară dintr-o familie bască), a fost manechină la casa de modă Grès et Balenciaga, înainte de a se căsătorii  în 1942 cu cu omul de afaceri bogat Henri Le Roux PDG al „Société des bains de mer” (SBM) la Monaco, cu care va avea 4 copii, dintre care Agnès-Gloria (n.1966),  și Jean-Charles (n.1957), vor deveni celebri. Ea pentru dispariția ei, iar el pentru că, impreună cu mama sa va scrie o carte legată de dispariția ei cu titlul „Renée Le Roux, une femme face à la Mafia" (Editura Albin Michel, 1989). În ceea ce îl privește pe Jean–Maurice Agnelet (care toată viața lui și-a susținut nevinovăția în dosar), după o serie de demersuri judiciare pe lânga TAB (Tribunalul de aplicare și de amenajare a pedepselor) Caen, făcute de către avocatul său Katia Gabriel, obține pe 8 septembrie 2020, o înterupere a executării pedepsei, având în vedere faptul era încarcerat în Centrul Penitenciar Caen (prefectura departamentului Calvados, regiunea administrativăNormandie), cunoscută și sub numele de Închisoarea Beaulieu (cu o capacitate de 438 de locuri, aflată în cartierul Maladrerie la Caen), unde din 1975 sunt încarcerați detinuți condamnați la pedepse lungi de închisoare și care din 29 octombrie 1975 este considerat, simultan, și monument istoric, pentru că a fost dat în folosință în 1696. Dar Parchetul face apel la această decizie considerănd că punerea în libertate condișionată a lui Agnelet (în vărstă de 82 de ani) n-ar fi justificată, care va fi refuzat, iar pe 24 decembrie 2020 (în ajunului Crăciunului), Agnelet este eliberat pentru a fi în îngrijirea fiului său Thomas Agnelet în Noua Caledonie (colectivitate teritorială franceză peste mări – arhipelag   în vestul Oceanului Pacific în regiunea Melanezia, situat la câteva grade nord față de Tropicul Capricornului). El moare Nouméa (capitala colectivitîții teritoriale) ca urmare a unei crize cardiace, pe 12 ianuarie 2021.

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

Dosarul criminal Lecrenier (1997) reprezintă un cvadruplu asasinat și un dublu viol, comise cu sânge rece, cu un pistol Colt 45 și o arbaletă (armă din Evul Mediu constând dintr-un arc montat pe un suport pentru aruncare de săgeți sau proiectile- dotată cu un pat cu încărcător precum cel al puștilor, un mecanism de blocare pentru menținerea corzii la elongație maximă și un trăgaci pentru eliberarea corzii) pe 7 iulie 1997 de către Rémy Lecrenier (în vârstă de 28 de ani) la Bas-Oha (secțiune a orașului Wanze din provincia Liège, regiunea fancofonă Valonia), condamnat de către Curtea cu Jurați a provinciei Liège, pe 7 decembrie 1999, la închisoare pe viață (asimilabil, în practică, cu 30 de ani de recluziune criminală). Cele 4 victime sunt membri ai aceleași familii, Tellier. Dosarul criminal Lecrenier va fi succedat, de unul, cu totul de altă natură, care nu este specific (caracteristic), în general, țărilor occidentale democratice. Este vorba de Dosarul criminal Adamu (1998) în care o tânără refugiată din Nigeria, Sémira Adamu (n.1978, solicitantă de azil politic în Belgia), va deceda la Bruxelles (provincia Brabantul flamand) pe 22 septembrie 1998, după ce jandarmii belgieni însărcinați cu expulzarea ei de pe teritoriul național, o vor sufoca, neintenționat.Adică, fără intenția de o ucide! Evenimentul are loc pe acelasi aeroport național Bruxelles–Zaventem, pe care, pe 22 martie 2016, are loc cel mai sângeros atac terorist islamist din istoria Belgiei – constând din 2 atentate sinucigașe, în care, în afară de cei 2 teroriști islamiști (Najim Laachraoui și Ibrahim El Bakraoui), vor muri și alte 14 persoane, aflate în incinta aroportului. [A se vedea pentru detalii lucrarea autorului Subiect de teză de doctorat. Graful (socio–matematic) al Metagalaxiei eurojihadiste. Mujahedinii...]. Notă. „Centrele închise” belgiene sunt destinate, fie strănilor aflați în situație administrativă ilegală pe solul (teritoriul) belgian, fie tinerilor delincvenți. Cele destinate persoanelor aflate în situație administrativă ilegală sunt gestionate de către DGOE (Direcția Generală a Oficiului pentru Străini), de la Bruxelles (World Trade Center Bruxelles), un serviciu federal (cu un efectiv de cca 1.700 de persoane), dependent de Serviciul Public federal al Internelor (Ministerul de Interne) însărcinat cu controlul populației imigrante (cca 1 milion de persoane), care colaborează cu o serie de alte instanțe (ambasade, consulate, administrații comunale, serviciile federale de poliție, inspecția socială, parchetele, etc.). Ancheta deschisă în acest dosar criminal de excepție va avea ca efect inculparea celor 9 jandarmi care au gestionat (practic), executarea procedurii de expulzare forțată, fără ca ministerul federal de interne sau conducerea clinicii universitare Saint-Luc să fi fost implicate. Dintre cei 9 jandarmi inculpați, inițial, 5, considerați vinovați pentru moartea ei, vor fi trimiși de către Camera Consiliului de la Bruxelles, pe 26 martie 2002, în fața Tribunalului Corecțional, care în verdictul său anunțat pe 23 decembrie (în urma procesului debutat pe 12 decembrie), va achita unul dintre ei, iar pe ceilalți 4 îi va considera responsabili, dar numai pentru „aplicarea unor lovituri care au antrenat moartea, neintenționat”. Ca urmare, ei au fost condamnați la pedepse cuprinse între 12–14 luni cu suspendare și la plata unei amenzi de 500 € (fiecare), în timp ce statul belgian, responsabilitatea căruia ar fi fost, oarecum (?!), angajată, a fost amendat cu 20.000€”. Evenimente dramatice, asemănătoare, legate de expulzări forțate („îndepărtare de teritoriul național”) au avut loc, aproape în toate țările occidentale considerate democratice, inclusiv, în Franța. [A se vedea pentru detalii lucrările autorului Fără milă, fără sentimente, cu sânge rece, în slujba Republicii Francez (Corespondență din Franța), „Asediul”! „Blestemul pământului, blestemul iubirii”. Pământul „sacru”. Moarte pe Mana (Corespondență din Guyana franceză), Fără sentimente!, Democrația în pericol!, „No mercy"! , „Cei 7 magnifici" ai Companiei a 7-a !]. Dacă până în 1993 modalitățile de repatriere au fost gestionate de către serviciul Office des Etrangers/Oficiul Strănilor (din 02.08.1977), iar intervenția jandarmilor avea loc numai în cazul unor incidente (mai mult sau mai puțin grave), iar Louis Tobback (în 1993) a anulat utilizarea „tehnicii (metodei) pernelor”, ea va fi reintrodusă în 1996 de către Johan Vande Lanotte (n.1955, membru al partidului socialist flamand și profesor de drept la Universitatea din Gand/Gent, vice-prim-ministru federal al Internelor între 1995–1998, ulterior, vice prim-ministru al Bugetului între 1999–2005 și al Economiei între 2011–2014) cu mențiunea ca starea de sănătate a expulzatului să fie verificată cu severitate în fiecare moment, iar pentru eventuale incidente, responsabilitatea revine, integral, celui responsabil cu aplicarea dispozitivului. Acordul (pentru expulzări de pe teritoriul național belgian) cu compania națională de aviație Sabena a fost semnat pe 24 iulie 1998, adică, cu aproape două luni înainte de expulzarea lui Sémira Adamu, în care este prevăzută, deasemenea, escorta jandarmilor, dar numai în cazuri grave. Oare, Semira, putea fi considerat un „caz grav”? Naționaliștii, extremiștii, rasiștii, etc., spun că da, pentru că a făcut, deja, obiectul a 5 expulzări eșuate. Membrii Consiliului de Sprijin, contestă acest lucru, iar eu sunt convins, că indiferent de pozițiile adoptate de către cei menționați, ar fi existat, cu siguranță, alte mijloace și dispozitive socio–umane care să fi permis expulzarea lui Sémira Adamu fără ca viața ei să fi fost pusă în pericol. În sfârșit, conform purtătorului de cuvânt al Oficiului Străinilor, Dominique Ernould, în anul care a precedat pandemia Covid–19, în Belgia, 4.651 de persoane ar fi fost supuse (expuse) expulzării de pe teritoriul național, dintre care numai cca 20% ar fi creat probleme, motiv pentru ar fi fost necesară escortarea lor la avion. Notă. Faptul că lucrurile nu prea s-au schimbat în cele peste două decenii care au trecut de la moartea lui Sémira Adamu rezultă dintr-un eveniment asemănător petrecut, recent, pe Brussels South Charleroi Airport–Aeroportul din Charleroi (oraș francofon din regiunea Valonia fondat pe cursul râului Sambre, în perioada Țărilor de Jos spaniole, în secolul al XVII-lea). Aici, pe 23 februarie 2018, cetățeanului slovac Jozef Chovanec (în vârstă de 38 de ani), venit la Bruxelles în interes de serviciu, i s-a impus coborârea dintr-un avion al companiei Czech Airlines în direcția Bratislava (unde îl aștepta soția sa Henrieta Chovancová împreună cu fiica lor Lucia), datorită comportamentului său recalcitrant și agresiv, după ce a îmbrâncit o însoțitoare de bord. Ceea ce el ar fi refuzat! Ca urmare, Pilotul–comandant refuză și el, la rândul sâu, să decoleze (cu acesta, la bordul aeronavei) și solicită intervenția poliției federale aeroportuare, care, până la urmă, în ciuda unui scandal monstruos, inclusiv, pe sol, va fi stăpânit, interpelat (arestat) și încarcerat într-o celulă din localurile poliției federale de la Bruxelles. Aici, conform unei înregistrări video (de supraveghere), pe 24 februarie, la ora 04h20 acesta își pierde controlul și cu o violență rară (ieșită din comun), începe să-și lovească capul de poarta metalică (blindată) a celulei sale. În urma intervenției a 6 polițiști, la ora 04h31, pentru a-l calma, acesta va fi victima unui stop cardio–respirator, după ce, unul dintre polițiști îi apasă pieptul cu genunchii cca 16 minute (timpul în care îi și pune cătușele), iar altul lângă acesta, întors către ceilalți, râzând, îi salută, victorios, în stil nazist (Heil Hitler). Dosarul criminal (franco–belgian) „Violatorul de la Sambre” (1996–2018), în care Dino Scala (n.1961, originar din Pont-sur-Sambre–de lângă Maubeuge, agent de întreținere în cadrul unei ăntreprinderi din Jeumont, serviabil, „respectabil tată de familie”), în ultimele 3 decenii ar fi comis 44 de violuri și agresiuni sexuale în localitățile din jurul fluviului Sambre (Sambe, Samber, cu o lungime de cca 190km) care izvorăște în Franța, trece apoi în Belgia, până la vărsarea sa în Meuse, la Namur (Nameur, Namen, Naemen, oraș francofon, situat la confluența fluviilor Sambre și Meuse, capitala Valoniei și reședință a provinciei cu același nume, aflat la 60 km sud de Bruxelles). Confluența Meusei cu Sambre se cheamă Grognon, cuvânt ce în limba valonă înseamnă „rât”. După ce era inculpat, deja, într-un dosar de agresiuni sexuale și viol cu 19 victime și încarcerat în detenție provizorie din 28 februarie 2018, Dino Scala recunoaște între 20–21 iunie, în fața judecătorului de instrucție, încă 25 de violuri comise în valea fluviului Sambre, între 1988–2018. Notă. A nu se confunda diagnosticul de „dublă personalitate” cu cel de „dededublarea personalității” (DID–Dissociative identity disorder, o tulburare a unității conștiinței de sine care se caracterizează prin apariția în alternanță, a unei prime personalități și a uneia sau mai multe personalități secundare la același subiect) descrisă de Alfred Binet (1857–1911) în cartea sa (Le dédoublement de la personnalité et l'amnésie périodique), care intervine pe fondul unor tulburări psihice, iar adesea persoana suferindă trăiește cu convingerea că este o altă persoană (în majoritatea cazurilor, cunoscută ca o celebritate sau un personaj religios). În sfârșit, ancheta în acest dosar este în derulare și n-ar fi exclus ca numărul victimelor să crească până la judecarea acestuia. Merită să menționez aici și o serie de dosare criminale franceze cu caracter sexual, care ridicat serioase probleme pentru soluționarea lor în acest secol (mileniu). În 2000, pentru 15 infracțiuni sexuale (violuri sau agresiuni sexuale), respectiv, pentru două temntative de asasinat cu barbarie, comise între 1992–1995 Alain Viallet (în vârstă de 39 de ani) este condamnat la Grenoble (regiunea administrativă Auvergne–Rhône–Alpes) de către Curtea cu Jurați a departamentului Isère, la 19 ani de recluziune criminală. În 2002, pentru 20 de infracțiuni sexuale (violuri, agresiuni sexuale sau tentative de agresiuni sexuale) asupra unor tinere fete sau femei, sub amenințarea cu armă albă (cuțitul), Didier Edom (care ar fi acționat „sub efectul impulsiunilor sale”) este condamnat la Paris (de către Curtea cu Jurați Paris) la 16 ani de recluziune criminală. În 2005, Roland Cazaux („Le chat”, violator recidivist, în vârstă de 47 de ani), pentru 34 de infracțiuni sexuale (violuri și tentative de violuri) comise asupra unor femei, în timpul somnului, între 1985–2002 în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, în cartierele rezidențiale Arcachon, de la Teste (departamentul Gironde) și Hossegor (departamentul Landes), interpelat pe 20 februarie 2002, este condamnat la Bordeaux (de către Curtea cu Jurați a departamentului Gironde) în cadrul unui proces care debuteazaă pe 28 noiembrie 2005, într-un verdict anunțat pe 16 decembrie 2005, la 14 ani de recluziune criminală și la 15 ani de tratament socio – judiar după eliberarea lui, timp de 15 ani. În continuare, anul 2006 va fi un an cu mai multe dosare criminale de (mare) anvergură, care vor cuprinde o mare majoritate a teritoriului belgian și bulversa atât societatea civilă cât și justiția belgiană. Este vorba de dosarul criminal Joe Van Holsbeeck (Bruxelles), dosarele criminale Hans Van Themsche și Guido Demoor (Anvers), respectiv, dosarul criminal Abdallah Ait Oud (Liège) și Clottemans (Limburg). Toate, diferite, deosebit de interesante, atât ca tematică criminlală cât și ca, context social – istoric, în care au loc. Acestea sunt urmate de Dosarul criminal de infanticid Lhermite (Brabantul Valon, 2007–2010), dosarul criminal de familicid Storme (Bruxelles, 2007), respectiv, cel de pruncucidere de la Termonde (flandra Orientală/de Est, 2009) confirmă cele menționate mai sus. Etc.

Protejat: Atacul terorist islamist (cu sfârșit dramatic) de la Comisariatul de...

Notă. Există în materialul pe care îl prezint aici o serie de informații care sunt clasate (considerate) de către PNAT (Parchetul Nțional Antiterorist) de la Paris, „secret de instrucție”, specfic, de altfel, dosarelor criminale instrumentate de către judecătorii responsabili cu instrumentarea lor (de instrucție) în cadrul jurisdicțiilor care sunt de tip „inchizitorial” (în special, în Franța și în Belgia), model juridic implementat prin Codul penal al lui Naopleon (Dreptul Criminal) pe 12 februarie 1810, promulgat pe 3 iunie 2010 și aplicat în Franta până pe 1 martie 1994, care, cu „ mici” modificări, este valabil și astăzi. Ca urmare, chiar dacă sunt în posesia acestora, nu le voi putea divulga (face publice) !Dar, într-o serie de lucrări consacrate (lumpen)terorismului islamist am atras atenția asupra faptului că terorismul de-a 3 generatie (lumpenterorismul) est un act criminal greu de controlat și gestionat de către serviciile de informații franceze (DGSI[1]–Direcția Generală a Informațiilor Interne, respectiv, DGSE[2]–Directia Generală a Informțiilor Externe), în special, pentru faptul că, un număr considerabil de islamiști extremiști, salafiști, radicalizați, (d)jihadiști, etc. (originari, cu precădere din Magreb–Tunisia, Maroc și Algeria sau din fostele republici ale Federației Ruse), sunt necunoscuți autorităților judiciare, deci nu sunt înregistrați în Fișierul S (Siguranța Statului), sau FSPRT (Fișierul semnalmentelor persoanelor radicalizate), pentru a putea fi supravegheați de către serviciile poliției Antitero (antiteroriste). Ca urmare, prin manipularea lor, fie de către „predicatori consacrați” (mentori) de pe lângă moschee (care îndoctrinează tineretul musulman cu jihadul), fie de către adepți ai acestuia (neidentificați), ei sunt pregătiți să comită acte (atacuri, atentate) teroriste islamiste, absolut, imprevizibile.Vineri, pe 23 aprilie (2021), ziua de naștere (și de deces) a lui William Shakespeare (23 aprilie 1564–23 aprilie 1616), care din (ne)fericire este și ziua mea de naștere (Aniversări, 23 aprilie–Amos News), dar și Ziua Internașională a Cărții și a drepturilor de autor, în jurul orei 15h30 sunt anuțat de către un colaborator de ai–mei de la Poliția Judiciară [a se vedea pentru detalii articolul Corespondență de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Imagini inedite și explicații...] că în jurul orei 14h20, în departamentul Yvelines (regiunea urbană pariziană) agenta administrativă (neînarmată) Stéphanie M. (în vărstă de 49 de ani, mama a două fete, cu vârstele de 13 și 18 ani), de la secretariatul Comisariatului de Poliție de la Rambouillet (una dintre cele 3 sub-prefecturi ale departamentului), a fost ucisă (asasinată) de către (D)Jamel Gorchene (un individ de confesiune musulmană de origine tunisiană, în vârstră de 36 de ani, fără cazier judiciar și necunsocut serviciilor franceze de informații) care rezida în condiții legale pe teritoriul francez. [A se vedea pentru detalii articolul autorului Edvige & Cristina, fişierele ostile ale Direcţiei Generale a Securităţii Interne (DGSI)]. Comisariatul de Poliție se află într-o zonă rezidențială, în cartierul central al orașului (pe strada Pasteur nr.4), în proximitatea Jandarmeriei Naționale, dar și Centrului de Finanțe Publice, la cca 45km sud-vest de Paris intramuros.Probabil că victima (în post din 2003) ar fi fost primul polițist în interiorul comisariatului, în calitatea sa de „agent d'accueil” (agent responsabil cu întâmpinarea celor admiși în interior), „care îi stătea în cale”, pentru că imediat după acces, agresorul s-ar fi repezit la ea, după care i-a fi aplicat acesteia, fără niciun fel de ezitare, două lovituri sucesive de cuțit la gât, care i-au fost fatale. Nu înainte de a striga (cum procedează, de altfel, majoritatea autorilor atacurilor teroriste islamiste), „Allahu Akbar”. De remarcat este faptul că ea ar fi ieșit din imobil pentru a prelungi tichetul de parcare al vehicului său, iar la revenire s-ar întâlnit cu agresorul ei, adică, ar fi „nas în nas cu acesta”, care, conform unor surse apropiate anchetei ar fi „defilat” (cu telefonul său mobil în mână) de ceva vreme în fața imobilului, înainte de a trece la actul său criminal. În orice caz, chiar dacă ar fi rămas în interior, este foarte probabil că tot ea l-ar fi întâmpinat pe agresor. Rănită mortal la carotidă, Stéphanie M. va deceda, din păcate, ca urmare a „rănilor sale incomptabile cu viața”, în ciuda intervenției rapide a pompierilor.Conform declarației lui Jean-Pierre Ghibaudo, primarul comunei, în care ea își avea reședința (la Saint-Léger-en-Yvelines, arondismentul Rambouillet), „Stéphanie era o femeie dinamică și simpatică, apreciată unanim de către localnici, o femeie devotată, simplă, curajoasă cu multă bunăvoință”, iar conform declarației colegilor ei de serviciu „o femeie adorabilă, foarte apreciată, o colegă excelentă, întotdeauna disponibilă și foarte eficace la locul său de muncă”. În cursul zilei de sâmbătă (pe 24 aprilie), președintele Republicii, Emmanuel Macron, a făcut o vizită la Thoiry (tot o comună în departamentul Yvelines și tot, în arondismentul Rambouillet), la brutăria în care lucra soțul ei pentru a-i prezenta condoleanțele. Ancheta a fost încredințată PNAT (Parchetul Național Antiterorist), iar conform șefului acestuia, Jean–François Ricard, procurotul național antiterorist, sunt implicați în dosar atât DGSI[1] (Direcția Generală a Securității Interne) cât și DCPJ[3] (Direcția Centrală a Poliției Judiciare). Autorul atacului nu va supraviețui nici el, pentru că, imediat va fi rănit mortal cu două gloanțe, de către un polițist înarmat, aflat în proximitatea locului.Originar din Tunisia (țară cu un important potențial terorist islamist), din Msaken, aflat la cca 140km la sud de Tunis, aprținând regiunii Sousse (guvernoratul Sousse, supranumit și „perla Sahelului”, cu capitala cu același nume, al treilea ca mărime și în același timp, un loc cultural religios precum Medina), el ar fi sosit ilegal în Franța, în cursul anului 2009 și ar beneficiat de o autorizație de sejur legal, excepțional (de tip salariat) numai, după un deceniu, în 2019, care se va prelungi, ulterior, cu o „carte de sejur” delivrată în decembrie 2020, valabilă timp de un an.Deși există martori care susțin că Jamel Gorchene ar fi vizionat pe telefonul său mobil imagini video cu propagandă islamistă, înainte de a comite atacul, eu nu cred că acest lucru este adevărat și sunt convins că el n-ar fi avut nicio motivație reală, nici personală și nici politică. Cu alte cuvinte (el care locuia la mătușa sa din Ranbouillet din 2015), n-ar fi fost nici radicalizat și nici nu cred că ar fi fost un islamist în adevăratul sens al cuvântului. Cu atât mai mult cu cât, sursele mele susțin că el n-ar fi fost nici măcar un musulman practicant. Dacă până în 2000 postările sale pe pagina sa de Facebook erau consacrate, într-o mare majoritate de cazuri, apărării comunității musulmane, contra islamofobiei sau discursurilor polemistului Éric Justin Léon Zemmour (n.1958, jurnalist politic, eseist, scriitor, în principiu, de extremă dreptă, originară dintr-o familie de evrei din Algeria – Blida & Constantine, de naționalitate franceză, stabilită în Franța în timpul Războilui Algeriei/1 noiembrie 1954 – 5 iulie 1962, care se consideră francez de origine berberă), începând cu cu luna aprilie 2020, Jamel Gorchene, în plină pandemie Covid-19, nu mai publică decât texte de rugăciuni și versete coranice (versete din Coran). După asasinarea profesorului Samuel Paty (pe 16 octombrie 2020, la Conflans-Sainte-Honorine), de către Abdoullakh Anzonov (Abdoullakh Abouyezidovitch, un tânăr cetățean rus, de origine cecenă, în vârstă de 18 ani născut la Moscova, cunoscut autorităților polițienești ca delincvent juvenil pentru infracțiuni corecționale de drept comun fără, însă, să fi fost condamnat, deci fără să fi avut cazier judiciar, cu statutul de refugiat politic în Franta, iar din 4 martie 2020 aflat în posesia unui titlu se sejur – carte de rezident, valabil 10 ani, cu domiciliul în Evreux, în departamentul Eure, regiunea adminisrativă Normandia), Jamel (care era celibatar, trăia singur și lucra în construcții) își schimbă fotografia de profil și se va alătura campaniei intitulat „respectați Mohamed profetul Domnului”. În atacul terorist islamist de ls Stockholm, pe 7 aprilie 2017, în jurul orei 15h00, un camion (care efectua livări la un restaurant cu specific spaniol) marca Mercedes-Benz Actros (aparținând societății de berărie suedeză Spendrups, avându-l la volan, cagulat (purtând cagulă) și armat, pe Rakhmat Akilov (n.1977, salafist–jihadist din Uzbekistan, soldat al Statului Islamic, aflat ilegal pe teritoriul național suedez), venind de pe Adolf Fredriks kyrkogata (cu viteza de cca 100km/h) pe strada Drottninggata (strada Reginei) unde lovește mortal 4 persoane (un belgian, un britanic, respectiv, 2 suedezi) și rănește 15 persoane, înainte de a intra în fațada (vitrina) unuia dintre marile magazine ale lanțului Åhléns (SA), fondat în 1899 de către Johan Petter Åhlén (1879–1939), aprținând din 2007 grupului Axel Johnson AB. Politia suedeză ar fi fost alerată, exact, la ora 14h53 de evenimentul dramatic! Atacatorul (care avea intenția de a ajunge în Siria via Turcia în 2015, pentru a lupta în cadrul ISIS–dar fără succes) deși, reușește să fugă la locul evenimentului dramatic, va fi arestat de către polițiști, câteva ore mai târziu (înnoaptea de 7–8 aprilie, în jurul orei 01h15), într-o localitate a aglomerației urbane Stockholm, la Märsta, care, pe 11 aprilie (după audierea lui timp de 72h00 de către anchetatori antiteroriști suedezi, conduși de către Mats Löfving) va fi prezentat Parchetului general al Tribunalului districtual din Stockholm, după ce el, și-ar fi recunoscut, deja, fapta. Revenit la Stockholm, el își va relua activitate de muncitor (necailificat) în pe diferite șantiere construcții din oraș, până la comiterea atacului său terorist. Acesta ar fi declarat anchetatorilor că motivul care l-ar fi determinat comiterea actului terorist ar fi fost interventia militară suedeză în Irak, în cadrul Coaliției Internaționale, ceea ce pare să fie fals, pentru că Suedia nici nu participaa, atunci la această intervenție (efectiv și direct), alături de țările lumii occidentale (SUA, Franța, Marea Britanie, Canada, Australia, Belgia, Olanda, Danemarca) și cele ale lumii arabe (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Maroc, Iordania, Bahrein, Qatar). După cum a afirmat în timpul interogatoriului poliției, el ar fi solicitat și obținut o viză pentru Polonia, după care ar fi călătorit la Varșovia și apoi la Gdansk, de unde a luat feribotul pentru a ajunge în Suedia, pe 10 octombrie 2014 și unde solicită azilul politic (coform art.51 al Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951) la Migrationsverket (Swedish Migration Agency), ceea ce era, din nou, ilegal, pentru că, conform acordului de la Dublin (din 2003, modificat fundamental prin decizia no 604-2013 din 26 iunie 2013, intrat în vigoare pe 19 iulie 2013 și aplicat din 1 ianuarie 2014) acesta trebuia solicitat în prima țară în care ajunge refugiatul, pentru a evita solicitările multiple de azil politic în în UE (și Elveția, Norvegia, Islande și Principatul Lichtenstein). Astfel, conform regulamentului de la Dublin, toți solicitanții de azil politic vor fi amprentați și inregistrați într-o baza de date. Însă, cum era, de altfel, și de așteptat, în cursul lunii decembrie 2016, azilul său politic este refuzat de către autoritățile suedeze competente Migrationsverket (Swedish Migration Agency), iar Rakhmat Akilov avea obligația să părăsească teritoriul național suedez în maximum 4 săptămâni de la primirea documentului, ceea ce el, evident, nu a făcut. Ca urmare, intră în clandestinitate, oficial, și va fi plasată în cursul lunii februarie 2017, pe lista persoanelor căutate pentru a fi expluzat, din țară, forțat, cu atât mai mult, cu cât, între timp, autoritățile din Uzbekistan „ar fi emis contra acestuia o notiță roșie” (mandat de arestare internațională, prin intermediul Interpol. În sfârșit, o a 5-a personă, profesoara Marie Kide (în vârstă de 66 de ani, membră a comisiei pentru educație a consiliului municipal din Trollhättan și al Pardidului Vrede– Miljöpartiet i Trollhättans) una dintre cele rănite, tot de naționalitate suedeză, va deceda, ulterior, la spital, pe 28 aprilie. Celelalte două victime (ucise) de naționalitate suedeză sunt Lena Berglund (în vârstă de 69 de ani), care a însoțit-o pe Marie Kide și Ebba Åkerlund (o fetiță, elevă, în vârstă de 11 ani). Ce 2 străini care au decedat în atac au fost Mailys Dereymaeker (în vârstă de 31 de ani, originar din localitatea belgiană Hal) și Chris Bevington (în vârstă de 41 de ani, de origine britanică, rezident în Suedia, proprietarul unui web site de muzică Spotify–un furnizor suedez de streaming audio și servicii media, lansat în octombrie 2008, aparținând Spotify AB, o companie cotată la bursă din New York din 2018 prin intermediul holdingului său Spotify Technology SA). Este interesant faptul că, dacă atacurile teroriste islamiste similare de la Nisa, Berlin și Londra, au fost, toate, revendicate de către ISIS (Statul Islamic–Daesh), acest ultim atac de la Stockholm, gruparea teroristă nu l-a mai revendicat, cu toate că mormântul fetiței Ebba Åkerlund era, sistematic, vandalizat, iar la începutul lunii iulie 2018 piatra tombală (piatra funerară) de pe acesta a fost spartă, și cele două vrăbii din bronz aflate pe ea au fost furate. Merită subliniat că, așa cum am menționat, Suedia nu a participat la acea misiuune a Colaliției Internaționale sub formă „agresivă”, decât cu cca 30 de instructori și câteva sute de milioane de dolari sub formă de ajutor umanitar și chiar în aceași zi, Suedia a condamnat atacurile militare americane de la baza aeriană siriană de la Al-Chaayrate. Conform afirmațiilor acestuia în timpul arestului său preventiv la sediul poliției, Rakhmat Akilov afirma că aparține grupului etnic tadjik și că este un musulman sun(n)it credincios și practicant (devotat islamului), ca urmare solicita un avocat musulman care să-i apere interesele. Cu toate că, conform investigațiilor mele, el ar fi crescut în orașul Samarkand, unde ar fi beneficiat de o educație laică și era fumător, un bun consumator de alcool și petrecăreț, ocazie cu care asculta, numai, muzică occidentală. În plus, în locul serviciului militar, el ar fi efecuat un serviciu civil în Uzbekistan. S-ar căsătorit în 1998 și ar fi și tatăl a 4 copii, iar înainte de a se refugia în Suedia ar fi lucrat la o fabrică de ciment din Rusia, pentru că numele lui nu apare în registrul fiscal din Uzbekistan. Datorită datoriilor mari pe care le-a acumulat în țara sa de origine, mai ales, după căsătoria fiicei sale (cel mai mare dintre copii săi), foarte costisitoare, acesta ar fi fost, oarecum, oblgat să lucreze în țări europene, înainte de a intra, ilegal, în octombrie 2014, în Suedia, unde după cum am menționat, a solicitat azilul politic (în noiembrie) cu numele (identitatea) de Rahmatjon Kurbonov. O mare majoritate a banilor obținuți din muncile pe care le-a prestat, acesta, i-ar fi trimis în țară (Uzbekistan) familiei sale. Conform declarației sale de la Migrationsverket (Swedish Migration Agency), el face referire la persecuția lui politică în țara sa de origine Uzbekistan (numită dictatorială), având ca efect încarcerare sa abuzivă, tortura fizică și psihică, etc., pentru că l-ar fi denunțat pe teroristul care a atentat la viața Imamului Obidkhon Sobitkhony (Obid Nazarov, n.1958, la Namangan), un critic al regimului uzbek căutat anterior de către autoritățile judiciare din Uzbekistan pentru a fi arestat, prin intermediul Interpol. Refugiat în 2006, în Suedia (cu ajutorul ONU), unde a obținut si azilul politic, motiv pentru care Interpol l-a și scos de pe lista celor urmăriți pe 28 iulie 2011, Obidkhon Sobitkhony a făcut obiectul unei tentative de asasinat pe 23 februarie 2012, la Strömsund, unde în scara unui imobil, a fost rănit cu 3–4 gloanțe în regiunea capului, ceea ce l-a ținut în comă până timp de 2 ani și jumătate (până în august 2014). Un cuplu uzbek va fi inculpat în dosar pe 6 iulie 2012, dar va fi achitat conform beneficiului îndoileii („probe insuficiente”). Din contră, un alt inculpat în dosar, uzbek și el (în vârstă de 37 de ani), va fi condamnat de către justiția suedeză pe 15 decembrie 2015, la 18 ani de recluziune criminală. În concluzie, după refuzului solicitării azilului său politic, începând din 27 februarie 2017, Rakhmat Akilov (care era consumator droguri deja la Samarkand și dezvoltase, între timp, o dependență de hașiș în Suedia) este pus sub UG (urmărire generală) în Suedia, care, va avea, totuși, suficient timp pentru a comite atacul terorist pe 7 aprilie. Merită de adăugat că atunci când viitorul terorist solicita azilul politic, un individ cu numele de Rakhmat Akilov, exista deja în Suedia. Acesta lucra în cadrul lanțului hotelier Scandic Hotels, cu un salariu anual de 340.000SEK (cca 33.000€). În sfârșit, în ceea ce îl privește pe terorist, acesta ar fi fost concediat cu cîteva luni înainte de a comite atacul, din „motive profesionale” (dacă, nu cumva, în realitate, pentru că ar fi fost trecut pe lista celor căutați pentru a fi expluzați de pe teritoriul suedez). Pe 30 ianuarie 2018, procurorul Hans Ihrman va trimite dosarul acestuia (conținând cca 9.000 de pagini) Curții Districtuale din Stockholm, pentru judecarea lui Rakhmat Akilov (apărat de către Johan Eriksson), al cărui proces va și debuta pe 13 februarie 2018. În verdictul său din 7 iunie 2018, aceasta, îl condamnă pe inculpat la închisoare pe viață, pentru „cele 5 infracțiuni criminale cu caracter terorist islamist” (moartea celor 5 persoane ucise în atacul său), pentru „alte 119 tentative de infracțiuni criminale cu caracter terorist” dar și pentru „punerea în pericol a altor 24 de vieți omenești”. În plus, în verdict figurau și „îndepărtarea (expluxarea) lui de (pe) teritoriul național și interzicerea definitivă a intrării sale în Suedia”. Închei dosarul acestui atac terorist islamist de la Stockholm cu mențiunea că Rakhmat Akilov ar fi fost mult mai puțin naiv decât susțineau unii (și mai ales, avocatul său) și poate fi înregistrat pe lista teroriștilor moderni, contemporani–lumpenteroriștii. Mă îndoiesc însă și de faptul că el ar fi fost un adept al „Conjecturii lui Grumberg”, adică, al ideii de a veni în Europa Occidentală cu „Calul Troian” (adică, cu refugiații, prin intermediul imigrației clandestine) pentru a comite atacuri teroriste în Europa, în numele lui Allah. [A se vedea pentru detalii și lucrările autorului Calul Troian în Conjectura lui Grumberg! News sau Fake news?, Migrația internațională (intercontinentală) și consecințele ei dramatice (Corespondență de la Paris), Masacrul la frontierele Uniunii Europene, „abatoarele” umane și „drumul oaselor” pe teritoriul ei....]. Eu cred că actul său criminal ar fi fost determinat de eșecul său în Lumea Occidentală, pentru că, conform noii legislații europene în materie de azil politic, acestuia i-ar fi fost închise, definitiv, toate porțile de intrare ale Uniunii Europene. Ca urmare, nu i-ar fi rămas decât două alternative „omenești” la care pot recurge, într-o asemenea situație, cei care, din punct de vedre mintal, sunt sănătoși. Fie să se întoarcă acasă, ceea ce punea capăt „pelerinajului” său occidental și să se întoarcă la doriile lui din țară, fie să rămână în clandestinitate și să se ascundă până când, într-o zi, va fi descoperit și expluzat în Uzbekistan. Se pare că ambele alternative ar fi fost dramatice pentru el. Ca urmare, el a ales o a 3-a cale, ceea a (lumpen)terorismului. Aceasta i-ar fi putut permite să câștige un important „capital” în fața Statului Islamic (Daesh), cu atât mai mult cu cât, dacă analizăm modul operator al atacului terorist (cagulat și fugit de la locul atacului) el nu avea de gând să ajungă la Allah și la cele 72 de virgine ale sale. Cu alte cuvinte, sub nicio formă, el n-ar fi fost adept al călătoriei cu Calul Troian a lui Grumberg. Iar faptul că Daesh nu a revendicat atacul, dovedește că el nu figura în evidența acestuia, nici teoretic și nici practic. Cu toate că, pentru a intrat în contact cu aceasta, la sfîrșitul lunii noiembrie 2014 (după ce pe 10 octombrie a fost înregistrat, oficial, ca solicitant de azil politic la Migrationsverket) el a plecat în Turcia, cu desinația, evident, Siria, pentru a se alătura combatanților (luptătorilor) străini în războaiele civile din Siria și Irak (Foreign fighters in the Syrian and Iraqi Civil Wars). Aici intră în contact cu familia sa (soția și copiii) și încearcă să jungă la destinație, dar fără succes, motiv pentru care, în februarie 2015 revine în Suedia, țara în care aștepta decizia de la Migrationsverket (Swedish Migration Agency) legată de obținerea azizlului politic. În timpul audierii sale, el ar fi declarat că ideea de a se alătura organizației Daesh i-ar fi venit în Turcia, motivul pentru care a și început să-i facă propagandă pe internet, ca de altfel și partidului islamist Hizb ut-Tahrir (partid al eliberării–fondat la Aman, în Iordania în 1953 de către șeikul Taqiuddin an-Nabhani/1909–1977, jurist musulman sunit, originar din Haifa–Israel și decedat la Beirut–Liban) cu sediul în Uzbekistan. Ca urmare, încă din primăvara anului 2016 el va apare în registrele Säpo (Säkerhetspolisen–poliția de securitate națională), serviciul de siguranță al Statului Suedez, mai ales, că un timp ar fi și locuit cu alți uzbeci (cunoscuți poliției pentru infracțiuni economice) suspectați, și ei la rândul lor, de că ar avea relații (contacte) cu organizații teroriste. Eu cred că proiectul terorist al lui Akilov datează doar din luna ianuarie 2017, după ce azilul politic i-a fost refuzat (definitiv, în decembrie 2016) și Consiliul Suedez pentru Migrație (Migrationsverket) a sistat alocațiile sale sociale, cu mențiunea de a părăsi teritoriul național, practic, până la mijlocul lunii ianuarie 2017. El ar fi avut și alte ținte, printre care menționez și „Gay Club in Stockholm” (pentru uciderea „necredincioșilor”, homosexuali și lesbiene), dar și alte cluburi frecventate de către turiștii occidentali. Se pare că atacul terorist cu o mașină–capcană i-ar fi asigurat cele mai mari șanse de supraviețuire, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat. Probabil, datorită frustrării acumulate pentru că nu putea participa, în direct, la luptele „martirice” din Siria sau Irak. Ceea ce de altfel, este contrar cu cele declarate de către acesta atât autorităților de anchetă în timpul audierii (interogării) lui, cât și la proces.

Protejat: „Anii de plumb”. În umbra celebrului (și prestigiosului) scriitor –...

Rezumat. Refugiat în Brazilia, în 2004, Cesare Battisti (n.1954, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani), se stabilește, clandestin la Rio de Janeiro, unde pe 18 martie 2007 este interpelat (arestat) de către Poliția braziliană, ca urmare a intervenției autorităților judiciare italiene, care vor și solicita extrădarea lui în țara sa de origine (Italia), în care a fost condamnat (prin contumacie) pe 31 martie 1993 la închisoare pe viață (definitiv) pentru implicarea sa în asasinarea lui Antonio Santoro (gardian de închisoare, pe 6 iunie 1978 la Udine), Pierluigi Torregiani (bijutier, pe 16 februarie 1979 la Milano), Lino Sabbadin (măcelar, tot, pe 16 februarie 1979, în proximitatea Mestre) și a lui Andrea Campagna (polițist, pe 19 aprilie la Milano).Arestat pentru prima dată pe 26 iunie 1979, Battisti este condamnat la 13 ani de recluziune criminală pentru apartenența sa la organizație armată PAC (Proletari Armați pentru Comunism) și încarcerat la închisoarea Frosinone, de unde va evada pe 4 octombrie, cu ajutorul unui comando al COLP (Comuniști Organizați pentru Eliberarea Proletariatului) și se va refugia în Franta, de unde, în cursul anului următor pleacă în Mexic și va rămâne până la sfârșitul anului 1990, de unde revine, din nou, în Franța. Deși François Mitterrand (1916–1996, președinte al Franței între 1981–1995) se angajează de a nu extrăda foștii teroriști de stânga (implicați în crime de sânge), Battisti va fi arestat la solicitarea autorităților judiciare italiene și încarcerat la celebra închisoare Fresnes („lăcaș de cult”, de tranzit, pentru multe branduri legendare ale marii criminalități franceze) unde va petrece 5 luni în detenție provizorie, până când pe 29 mai 1991, Camera de Instrucție a Curții de Apel Paris respinge extrădarea lui către Italia.Obținând o carte de rezident permanent (pentru 10 ani) în Franța în 1997, Battisti se simte în siguranță și începe să scrie, iar lucările sale îl vor face celebru, relativ, repede (în timp scurt), dar pe 10 februarie 2004, când Doctrina Mitterand este anulată, Directia antiteroristă a Parchetului de la Paris îl interpelează din nou pentru extrădarea sa în Italia, și îl ține încarcerat din nou până pe 3 martie, cînd va fi pusă în libertate sub control judiciar.Dar, având în vedere faptul că pe 30 iunie, Camera de Instrucție a Curții de Apel Paris ia o decizie favorabilă extrădării lui în Franța, iar pe 2 iulie 2004, președintele Franței Jacques Chirac (1932 – 2019, în funcție între 1995 – 2007) nu se va opune acesteia, pe 24 august 2004, Cesare Battisti se va sustrage controlului judiciar și anunță, oficial, intrarea lui în clandestinitate, care, conform unei declarații ale sale, în cursul lunii ianuarie 2009, ar fi fost facilitat de către serviciile secrete franceze.Atunci când extrădarea lui este confirmată pe 18 martie 2005, Battisti se afă deja ăn Brazilia, unde până pe 18 martie 2007 la Rio de Janeiro, acesta își continuă cavala (fuga) dar și creativitatea literară de excepție.Deși Italia va sesiza autoritățile braziliene pe 20 martie 2007 pentru extrădarea lui, Brazilia refuză extrădarea lui, pentru că, conform legislației în vigoare, în Brazilia, pedeapsa maximă de condamnare este de 30 de ani de recluziune criminală, iar Battisti, în țara sa de origine a fost condamnat la închisoare pe viață. În sfârșit, în urma unor demersuri politice, bazate, inclusiv, pe santaje de natură economică și înteruperea relațiilor diplomatice, pe 5 aprilie 2008, procurorul general al Braziliei, cedează, și va acorda un aviz favorabil extrădării lui Cesare Battisti!Însă, pe 14 ianuarie 2009, ministrul justiției Tarso Fernando Herz Genro (n.1947, avocat, scriitor, poet, criric literar și om politic brazilian), se va opune acestei extradări, (re)confirmat pe 31 decembrie 2010 și de către președintele Braziliei Luiz Inácio Lula da Silva (n.1945, în funcție între 2003 – 2011, de profesie muncitor metalurgist, distins cu o serie de premii în Franța, printre care și Doctor Honoris Caua a celepbrei șscoli superioare franceze de înalte studii politice Sciences Po’–în 2011).Ca urmare, pe 6 ianuarie, avocații lui Battisti solicită eliberarea lui Battisti din denteție provizorie, dar, pe 20 ianuarie, Parlamentul European parobă (cu numai un singur vot, contra!) extrădarea acestuia în Italia.Totuși, pe 9 iunie 2011, Cesare Battisti este eliberat din închisoarea de maxină siguranță Papuna iar pe 22 iunie 2011, Consilul Național al Imigrației îi acordă un permis de ședere în Brazilia. Însă, pe 3 martie 2015, judecătorul federal Adverci Mendes de Abreu, va ordona expulzarea lui Battisti din Brazilia în Franța sau Mexic, dar pe 14 septembrie Curtea Federală Regională de la Sao Paulo, consideră ilegală expulzarea lui, ceea ce îi va permite, în continuarea ședearea în Brazilia.Dar nu pentru foarte mult timp, pentru că pe 4 octombrie, el va fi interpelat în proximitatea orașului frontalier Corumbá (la frontiera brazilo–boliviană, în vecinătatea Râul Paraguay, fluviu din centrul Americii de Sud, care curge prin Brazilia, Bolivia, Paraguay și Argentina pe o lungime de 2621 km, de la izvoarele sale din statul brazilian Mato Grosso până la confluența cu Râul Paraná la nord de Corrientes), unde el a trecut frontiera (cu 5.000$US și 2.000€, en cash) pentru a se refugia în Bolivia.Între timp, deja, în cursul lunii octombrie 2018, cu ocazia mai multor discursuri, Jair Messias Bolsonaro (n.1955, președintele Republicii federale Brazilia din 1 ianuarie 2019) promite că dacă va fi ales, el va pune capât acestor demersuri judiciare italo – braziliene legate de Cesare Battisti și îl va extrăda pe acesta în Italia, ceea ce va fi, de altfel, „onorat” pe 13 decembrie 2018 de către justiția braziliană, care îl va aresta pe Battisti din nou, în vederea extrădării sale în Italia, țara sa de origine.Arestat din nou, în Bolivia, la Santa Cruz, el va cere azil politic în această țară, dar cu ajutorul Interpol, va fi interpelat pe 12 ianuarie 2019, iar pe 14 ianuarie, va fi predat (cu un zbor de la Santa Curuz) autorităților judiciare italiene de la Roma și încarcerat la închisoarea de la Oristano (provincia Oristano, regiunea Sardinia, Italia).Pe 25 martie 2019, Cesare Battisti ar fi recunoscut în fața autorităților judiciare italiene responsabilitatea lui în cele 4 asasinate, pentru care, încă din 1988, el a fost condamnat (prion contumacie) la închisoare pe viață, cerând scuze familiilor îndoliate.În urma apelului (recursului) avocaților săi pe 19 noiembrie 2019, comutarea pedepsei de închisoare pe viață la pedepasa de 30 de ani de recluziune criminală este respinsă de către Curtea de Apel de la Milano, confirmată de către Curtea de Casație de la Roma pe 17 mai 2019.De atunci, cred că singura dorință a lui Cesare Battisti este întâlnirea noastră, dar, chiar dacă ar fi aprobată, nu cred că aș mai putea face mare lucru pentru el, din păcate.....

Protejat: Groapa (economică) de potențial (cu „pereți infiniți”) a monedei euro...

Ecuația lui Schrödinger  este ecuație cu derivate parțiale în variabilele poziție și timp, care determină funcția de undă (funcția de stare) asociată unei  particule la scară atomică, considerată ecuația fundamentală a mecanicii cuantice nerelativiste în formularea Schrödinger, numită inițial mecanică ondulatorie. Evoluția temporală a funcției de undă, conform ecuației lui Schrödinger, pune în evidență efecte tipic cuantice, cum este împrăștierea pachetelor de unde. În cazul stărilor staționare, ecuația lui Schrödinger independentă de timp înlesnește calculul nivelelor de energie ale atomilor și moleculelor. Această ecuație poate fi aplicată sub o formă adaptată și sistemelor complexe care studiază procesele economice evolutive. Axa Paris-Berlin coloana vertebrala a Uniunii Europene, „grav avariată", oare? Conform unui studiu realizat de către INSEE (Institutul Național de Statistică și Studii Economice francez), dacă, cu un deceniu ăn urmă, populația activă a Germaniei era de cca 44,6 milioane (din 82 de milioane de locuitori), iar cea a Franței de cca 28,3 milioane (din 62 milioane, Franța Metropolitană, fără colectivitățile teritoriale peste mări, DOM-TOM), în 2025 populațiile active ale celor două mari țări ale UE, precum și a Zonei Euro se vor apropia sensibil: în Germania vom asista la o scădere importantă a ei până la 38 de milioane, pe când în Franța la creșterea ei până la 30 de milioane. Explicația este în esență demografică. INSEE (Institutul Național de Statistică și Studii Economice) ține cont de creșterea vârstei de pensionare, conform modelului francez Woerth (vezi Marea reformă a regimului de pensii francez. „Sinistrele” legi și constante ale lui Woerth!) care va menține seniorii pe piață muncii, ceea ce include, implicit, un sold migrator pozitiv. Ea decurge însă, înainte de toate, din speranța mare de viață la naștere (82 ani în medie), precum și IDU* (Indicele de Dezvoltare Uman) în Franța (mult mai mare ca în Germania), luând ca ipoteză o rată de 1,95 copil pentru fiecare persoană de sex feminin. În Germania, o mamă care lucrează este privită de către societate ca o mama „delăsătoare“. Majoritatea nemților preferă o activitatea lucrativă în raport cu familia. În concluzie, Germania duce lipsă de tineri, iar slaba rată a natalității ea o consideră, mai mult, ca un avantaj pe termen scurt, decât un handicap pe termen lung. Din contră, lipsa forței de muncă este compensată cu imigrația legală masivă, ceea ce atât FMI** cât și BCE*** încurajează.Notă.*IDU (Indicele de Dezvoltare Uman) este un indice statistic compus, introdus de catre Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) in 1990, pentru evaluarea nivelului de dezvoltare uman ale tarile lumii. Acest indice este media aritmetica simpla a trei variabile, care la randul lor sunt compuse din factori depinzand de dezvoltarea socio-economica a unei tari. Astfel : IDU= (L+E+V)/3, unde L=Longevitate (SV-Speranta de Viata la nastere, intre 25-85 de ani), E=Nivelul de Educatie (Rata de Alfabetizare, Rata Bruta de Scolarizare, intre 0-100%), V=Nivelul de Viata [PIB(PPA)/loc]. Tripletul (L, E, V) este dat de formulele : L= (SV-25)/60 ; E= (2RA+RBS)/3 ; V= [lgPIB(PPA)/loc-2]/2,60206. In final, obtinem formula: IDU = {[(SV-25)/60 + (2RA+RBS)/3 + [lg(PIB(PPA)) – 2]/2,60206}/3**FMI (Fondul Monetar Internațional), constituit prin Tratatul de la Bretton Woods pe 22 iulie 1944, este o organizație internațională cu 186 de state membre. Peste 40 de state au participat la semnarea acordului de la Bretton Woods care prevedea proceduri și reguli pentru viitoarea guvernare a economiei mondiale. Acest acord a condus la înființarea BIRD (Banca Internaţionala pentru Reconstrucție și Dezvoltare deasemeni cunoscută pe scurt și sub numele de Banca Mondială) şi FMI (Fondul Internaţional Monetar). Aceste instituții sunt cunoscute ca fiind gemenii Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referință standard, aurul, iar $US era singura monedă convertibilă în aur. FMI are ca scop principal promovarea unei economii mondiale competitive, a cooperării monetare internaționale, garantarea stabilității financiare, facilitarea comerului internațional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forței de muncă, la stabilitate economică şi combaterea sărăciei în lume. Resursele Fondului sunt asigurate din contribuţia statelor membre, prin plata unor cote în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări. Fiecare ţară achită cota sa la Fond în proporţie de 25% într-una dintre valutele acceptate pe plan internaţional ($US, €, £, yenul japonez) sau în DST, iar restul de 75% în moneda naţională. Cotele sunt revizuite la fiecare 5 ani. În urma unei majorări cu 45 % a cotei de subscriere începând cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică în prezent la aproximativ 375 Md $US. Puterea de vot a fiecărei ţări este proporţională cu cota subscrisă. FMI răspunde în faţa guvernelor din ţările membre. Organismele de conducere sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional şi Consiliul Director. În vârful structurii organizaţionale se află Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii băncilor centrale sau miniştrii de finanţe din fiecare dintre cele 184 de state membre. Toţi guvernatorii se întâlnesc o dată pe an în cadrul Întâlnirii Anuale a FMI şi a Băncii Mondiale. Consiliul Director este format din 24 de membri şi conduce activităţile curente. Directorul General al FMI este Christine Lagarde (Franța).***BCE (Banca Centrală Europeană), având ca Președinte, tot pe Christine Lagarde (din 1 noiembrie 2019) și un capital de peste 5Md de €, este banca centrală a Uniunii Europene (cu funcția de administrare a politicii monetare în cele 19 țări care folosesc euro ca monedă) creată în 1998 cu sediul social (general) la Frankfurt pe Main (Germania) și definește orientările politicii monetare ale Zonei Euro. Ea are ca obiectiv menținerea inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2%, având dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote, drept obținut prin Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea prețurilor este definită ca o creștere anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) din zona euro de sub 2%, stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu.Rata de refinanțare, principala sa rată directoare este de 1% din 7 aprilie 2009. Alte două rate directoare, rata de remunerarea a depozitelor bancare și rata de împrumut marginal (limită) sunt fixate de către BCE la 0,25%, respectiv, la 1,75%. Actionarii BCE sunt următoarele bănci (în ordinea descresterii contribuției capitalurilor lor): a) Zona Euro: Banca Federală Germană (18,94%); Banca Franceză (15,22%); Banca Italiei (12,50%); Banca Spaniolă (8,3%); Banca Olandei (3,79%); Banca Națională a Belgiei (2,23%) Banca Greciei (1,96%); Banca Națională a Austriei (1,84%); Banca Portugaliei (1,65%); Banca Finlandei (1,25%); Banca Centrală a Irlandei (1,11%); Banca Națională a Slovaciei (0,59%); Banca Sloveniei (0,33%); Banca Centrală a Luxemburgului (0,17%); Banca Centrală a Ciprului (0,14%); Banca Centrală a Maltei (0,06%); b) Zona non-Euro: Banca Regatului Unit (14,52%); Banca Națională a Poloniei (4,9%); Banca Națională a României (2,46%) ; Banca Suediei (2,26%); Banca Națională a Danemarcei (1,48%); Banca Națională a Republicii Cehe (1,45%); Banca Națională a Ungariei (1,39%); Banca Națională a Bulgariei (0,87%); Banca Lituaniei (0,43%); Banca Letoniei (0,28%); Banca Estoniei (0,18%).

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

În căutarea adevărului istoric, în celebrul dosar criminal, neelucidat, al bandei din Nivelles (Brabant), am avut ocazia să studiez o serie de (alte) dosare criminale, de mare anvergură, care îl succed pe acesta, dintre care unele au fost soluționate, iar altele nu. Și care, ca de altfel, ca și dosarul Cools sau Brabant, așteptă soluții, motiv pentru care Ministerul Justiției a decis prelungirea prescrierii acestora cu un deceniu. În vasta mea lucrare de aici (cca 100 de pagini), prezint cu detalii, pe baza unui sistem axiomatic logico - deuctiv, carențele unui sistem judiciar inchizitorial belgian moștenit de la Napoleon (via Franța), aflat în pragul unui colaps cronic. Dosarul criminal „Marc și Cori(n)ne” (1992), în care cuplul de îndrăgostiți format din Marc Kistemann (în vîrstă de 21 de ani) și Cori(n)ne Malmendier (în vârstă de 17 ani), iar, ulterior, Lucien Schmitz (în vârstă de 36 de ani–ucis cu 13 lovituri de cuțit, soția căruia, Marianne, este violată) sunt asasinați în cursul lunii iulie 1992, de către cei 2T (Thierry Muselle–în vârstă de 33 ans și Thierry Bourgard–în vârstă de 24 de ani), originari Plombières (comună francofonă din regiunea Valonia formată din localitățile Gemmenich, Hombourg, Montzen, Moresnet și Sippenaeken). Cadavrele lor sunt descoperite pe 22 iulie 1992 în pădurea Lierneux (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Lierneux, Arbrefontaine, Bra, Trou de Bra, Grand Heid, Reharmont, Sur le Thiers, Derrière le Thiers, Les Villettes, Erria, Pont de Villettes, Florêt, La Chapelle, Odrimont, Jevigné, Verleumont, Hierlot, Petit-Sart și Grand-Sart). Conform expertizei medico–legale, cuplul ar fi fost ucis pe 14 iulie. Cei 2T (Thierry) ar mai fi comis și violuri (în regiune) în perioada 11–16 iulie. Identificați, arestați (Muselle–pe 19 iulie, iar în proximitatea domicilului său, iar Bourgard în cursul zilei următoare) și încarcerați în detetenție provizorie pe 23 iulie 1992 și condamnați la moarte de către Juriul Popular (Curte cu Jurați) de la Liège, pe 18 decembrie 1995, Curtea de Casație va anula (casa) sentința (din cauza unor vicii de procedură), pe 9 mai 1996, ceea ce va genera un al 2-lea proces, care va debuta pe 18 noiembrie 1996, în fața Curții cu Jurați de la Arlon al provinciei Luxemburg (comună din regiunea Valonia, la frontiera cu Luxemburg, formată din localitățile Arlon, Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) și care, în verdictul său din 13 decembrie 1996 îi condamnă pe cei doi criminali Muselle și Bourgard la muncă silnică pe viată. Merită de remarcat aici și fapul că înainte de a fi interpelați, cei 2 din urmă, erau recidiviști și ar mai fi fost condamnați și încarcerați, tot pentru viol și crimă, iar în luna iulie 1992, Thierry Muselle (condamnat la 10 ani de detenție criminală în 1984 pentru violul și asasinarea unei adolescente ăn vărsta de 16 ani) a fost în libertate condișionată sub control judiciar, iar Thierry Bourgard (condamnat la 10 ani de detenție criminală pentru viol și tortură) „în concediu penitenciar” (după 3 ani efectați din pedeapsă). Bourgard și-a recunoscut faptele care i-au fost reproșate, mai puțin asaniarea cuplului Marc et Cori(n)ne. Din contă, Muselle a negat orice implicare a sa în asanite și violuri. Ca urmmare a acestor evenimente dramatice, tatăl lui Cori(n)ne, Jean-Pierre Malmendier (1949–2011, om politic belgian), membru al partidului MR (Mișcarea Reformatoare, de inspirație liberală, prezentă în Belgia francofonă), împreună cu tatăl lui Marc, François Kistemann, vor depune, pe 4 decembrie 1992, la Parlamentul belgian, o petiție (semnată de către 259.445 de persoane), pentru reformarea sistemului carceral și „severizarea” punerii în libertate a recidiviștilor în materie criminală, conmdamnați, în special, pentru crime sexuale și crime de sânge. În ceea ce îi privește pe 2 criminali, detenția lui Thierry Muselle va fi prelungită de către TAP (Tribunalul de Aplicare si Amenajare a Pedepsei) de la Arlon, cu puțin timp înainte de acordarea libertății conditionate sub control judiciar acestuia (pe 20 aprilie 2010), după examinarea cererii de caătre Curtea Criminală pe 5 aprilie, ca urmare a unei tentative de asasinat (prin ștrangulare) în noaptea de 30–31 martie 2010 asupra unui deținut (cu care împărțea celula de numai 2 zile) în închisoarea Lantin, pentru care, pe 20 iulie 2011, el va fi condamnat la 20 de luni de închisoare, confirmat în Apel și pe 15 februarie 2012. Conform investigațiilor mele, gestul lui Muselle este explcabil, pentru că în cei 18 ani de detenție (1992–2010) el ar fi stat singur în celula sa, pentru că ar fi refuztat, întotdeauna, un „colocatar”, iar această doleanță a lui ar fi fost până atunci, oarecum, respectată, cu toate că alte 4 tentative de acest gen, în trecut ar fi eșuat. Mă întreb dacă n-ar fi fost un pretext, din partea autoritîților carcerale (administrației penitenciare), pentru a-i refuza eliberarea condiționată, asupra cărei urma să statueze TAB în luna aprile cu un aviz favorabil din partea celor care l-au examinat. Este foarte probabil că rudele victimelor s-ar fi opus eliberării sale condiționate (care sunt consultate în asemenea situații), iar administrația penitenciarului ar fi găsit pretextul pentru a nu-l elibera. Cu atăt mai mult cu cât Jean-Pierre Malmendier, tatăl lui Corin(n)e l-a și „vizitat” (întîlnit) pe acesta pentru a-i cere explicatii, cu puțin timp înainte de a muri din cauza unui stop cardio - respirator în 2011. El își va tenta din nou norocul în 2013, dar din păcate, fără succes! Până la urmă, moare, din cauze naturale, cel puțin oficial (datorită unei supradoze de heroină–conform surselor mele) în noaptea de 31 martie – 1 aprilie 2015 în închisoarea din Huy (oraș francofon din regiunea Valonia situat pe cursul fluviului Meuse, formată din localitățile Huy, Ben-Ahin, Tihange și Neuville-sous-Huy), la vârsta de 55 de ani, în timp ce Thierry Bourgard, încarcerat și el, pe 5 decembrie 2019. În cursul lunii viitoare (augut 1992), vor debuta alte două dosare criminale belgiene sordide. Dosarul criminal Patrick Derochette (1992), în care pe 5 august, o fetiță Loubna Benaïssa (în vărstâ de 9 ani), dispare fără urmă la Ixelles (una din cele 19 comune din Regiunea Capitalei Bruxelles situată în partea de sud-est a aglomerației Bruxelles, învecinându-se cu localitățile Bruxelles, Etterbeek, Forest, Auderghem, Uccle, Saint-Gilles și Watermael-Boitsfort). Criminalul, care a și violat-o înainte de a o ucide și a-i ascunde corpul în pivnița stației de benzină–Service auto (a părinților săi) a fost identificat, tardiv (datorită indiferenței și a multor erori comise de către cei implicați în dosar), peste 4 ani și jumătate (cu ocazia investigațiilor dezlănțuite în dosarul pedocriminal Dutroux) pe 5 martie 1997, de către o celulă de anchetatori de la Neufchâteau, în persoana lui Patrick Derochette (în vârstă de 28 de ani, recidivist, condamnat, deja, în 1984, pentru infracțiuni sexuale), care lucra ca mecanic auto–pompist la benzinăria Q8 (împreună cu tatăl său) aflată la colțul străzii Wéry cu șoseaua Couronne din Ixelles. (A se vedea pentru dealii lucrările autorului Ce s-a întâmplat cu Estelle Mouzin? Dezvăluirile pedofilului–violator și serial...În exclusivitate absolută: Subiect de teză de doctorat. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa...). În ziua dramei, Loubna Benaïssa (de origine magrebină) și sora sa Nabela intră într-un magazin alimentar Aldi de pe Goffart din Ixelles (nu departe de domiciliul lor pe strada pentru a face niște cumpărături, dar, din păcate, uită să cumpere iaurt, motiv pentru care după revenirea acasă, mama lor o trimite pe Loubna înapoi după iaurt. De atunci, ea n-a mai fost văzută niciodată. Merită subliniat aici faptul că ancheta a fost neglijată (voit sau nu!) încă de la început, pentru că magistratul instructor (judecătorul de instrucție) pentru a demara ancheta nu a fost numit în dosar decât după 6 zile de la dispariția fetiței (care, practic, nu va trece la studiul dosarului decăt peste 16 zile) ori, după cum știm, primele zile în cazul unei dispariții sunt determinante. Apoi, anchetatorii din Ixelles, în paralel cu pista lui Patrick Derochette s-ar mai fi risipt și în alte două piste (pe care nu le mai menționez pentru că au fost abandonate din lipsă de probe materiale), probail, pentru faptul că mecanicul auto–pompist, ar fi furnizat un alibi solid, afirmând că în timpul comiterii crimei, între orle 11h30 – 13h30 ar fi luatm masa de prânz cu fratele său. Cadavrul victimei descoperit pe 5 martie 1997 în pivnița benzinăriei (demolată în 2001) a fost ascuns într-o cutie metalică, oarecum, întâmplător, cu ocazia unei vaste percheziții în dosarul Dutroux care va debuta în cursul lunii septembrie 1996. Pe 8 martie 1997, o ceremonie funerară va fi organizată în memoria ei la marea moschee de la Bruxelles, de unde corpul ei va fi transportat în Maroc pentru a fi înmormântat la Tanger, de unde familia ei este originară Arestat pe 7 martie 1997, Patrick Derochette (atunci în vârstă de 33 de ani) recunoaște „parțial” faptele care îi sunt reproșate, adică, numai violul comis asupta fetiței. Cu această ocazie sunt descoperite și victimele lui Dutroux, în viață, Laetitia și Sabine, care vor fi eliberate, dar și cadavrele lui Julie și Melissa. Ancheta va fi relutată de la început, după transferul dosarului de la Parchetul de la Bruxelles la cel din Neufchâteau, odată cu căutarea victimelor lui Duroux. Atunci intră în vizorul anchetatorilor 2 bărbați, condamnați deja pentru viol asupra minorilor, care locuiau în zona magaziunului unde Loubna s-a întors pentru a cumpăra iaurt. Unul dintre ei, un algerian (pe care nu-l nominalizăm pentru că a fost disculpat în dosar) era în Algeria atunci când evenimentul dramatic are loc, iar celălalt, Patrick Derochette, a declarat că ar fi luat masa de prânz cu fratele său, ceea ce, atunci, îl disculpă, cu toate că acesta a fost recunoscut vinovat într-un dosar criminal, dar „infracționalizat” (practică aplicată, în special în cazul „primarilor”–inculpați pentru prima oară), de atentat la pudoare în cazul a 2 băieți (cu vârstele de 9 și 13 ani) în perioada 1982–1984. Pe 13 iunie 1984, ca urmare a unor expertize psihiatrice, conform deciziei TCB (Tribunalul Corecțional Bruxelles) Patrick Derochette este declarat iresponsabil penal, spitalizat, dar după 50 de zile, este „lăsat la vatră”, adică, să plece acasă! Începând cu 4 martie 1999 (după o perioadă de observație în anexa psihiatrică a închisorii Forest) acesta va fi internat în QHS (Cartier de Maximă Securitate) al EDS (Eablissement de Défense Sociale) „Les Marroniers” de la Tournai (oraș francofon din regiunea Valonia), cu o capacitate de 350 de locuri, rezervat persoanelor cu probleme psihice grave (iresponsabili penali). Notă. În Belgia, Legea Défense Sociale (Apărarea socială) din 1930, modificată prin legea din 1 iulie 1964 instituie două măsuri specifice (conform art.71 din Codul Penal Belgian) autorului atins (bolnav) de „demență” (o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, având ca simptome problemele emoționale, dificultățile de comunicare, scăderea voinței și forma comună Boala Alzheimer–între 50% și 70 % din cazuri, demența vasculară–cca 25%, demența cu corpi Lewy–cca 15% și demență fronto-temporală–Boala Pick), „aflat, din punct de vedere juridico–medical, într-o stare gravă de dezechilibru mintal (sau de debilitate mintală) care nu-i permite acestuia să-și controleze acțiunile.” Prima măsură constă în punerea sub observație a acestei personae într-o anexă psihiatrică a unei închisori, iar cea de-a doa măsură, plasarea lui, pe termen nelimitat, într-un EDS, conceput cu acest scop. Conform unor investigații aprofundate, dintre cei 229 de pacienți internați (atunci), la EDS Tournai, cca 48,8% ar fi comis infracțiuni cu caracter sexual (viol, tentativă de viol, atentat la pudoare, exhibiționism, etc.) iar valoarea media a IQ a acestora ar fi fost 71,4, adică mult sub limita inferoară a mediei populației centrată pe 100 (în vecinătatea 80–120), conform curbei (clopotului) lui Gauss. În plus, 33,2% din ei nu prezentau nuciun fel de trulburări psihice (psihiatrice), iar din restul (dintre cei cu tulburări psihice), cca 37,4% aveau simptome de tulburări psihotice (cu precădere, schizofrenie sau schizofrenie paranoidă), dar 26,8% nu prezentau nici măcar tulburări de personalitate (constatat la majoritatea persoanelor care suferă de tulburări psihotice), adică, cca ½ din totalul care erau diagnosticați cu această maladie (57,3%), iar 37,9% erau clasați persoane cu tulburări de personalitate antisociale. [A se vedea pentru detalii articolul autorului M’s („Mensanii”) lui Roland Berril!]. În sfârșit, Patrick Derochette moare (din cauze naturale) pe 14 decembrie 2016 (la vârsta de 52 de ani), după ce pe 14 iunie 2015, ca urmare a unei agresiuni fizice grave (care nu ar fi avut nicio legătură cu moartea lui Loubna Benaïssa), cu ocazia unei altercații, acesta intră într-o comă profundă la Clinica Notre-Dame de la Tournai, unde este transportat în regim de urgență. Ca urmare a unor complicații, el va fi adus pe 14 decembrie, în jurul orei 22h00, la Serviciul de urgență al CHWP (Centre Hospitalier de Wallonie Picarde–Centrul Spitalicesc al Valoniei Picard), dar, puțin înainte de ora 23h00, el este victima unui stop cardio–respirator. Dosarul criminal care urmează celor două (mai sus menționate) în vara anului 1992 („Marc et Cori(n)ne”, respectiv, „Loubna Benaïssa–Patrick Derochette”) este Dosarul criminal al „nebunului de la Mouscron” (oraș francofon din regiunea Valonia), în care criminalul Arnaud Degezelle (adolescent în abandon școlar, în vârstă de 17 ani, singuratic, „monstrul care nu si-a regretat niciodată actele sale criminale”), în ziua de 12 august 1992, la Mouscron, o rănește grav (în spate) cu un foc de armă (revolver de calibrul 7.65) pe Carine Moerman (în vârstă de 25 de ani), îl lucide pe stradă, pe 24 august, cu un glont în ceafă, pe David Matton (în vârstă de 16 ani), iar pe 11 septembrie, într-un imobil de pe strada Pèlerins, o rănește grav (cu un glont în zona lombară) pe Nathalie Vanbraekel (în vârstă de 19 ani) prin ușa camerei în care aceasta se ascundea împreună cu mama sa (Thérèse Pollet), după ce în noaptea de 9–10 septembrie, tentativa sa de asasinat contra lui Éric Delemme (în timp ce acesta penetra cu vehiculul său în garaj), eșuază. Condamnat pe 25 noiembrie 1993 de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) a provinciei Hainaut la închisoare pe viață pentru un asasinat și 4 tentative de asasinat, Arnaud Degezelle („Fantomas”, „ucigașul nebun din Mouscron ”, atunci în vărstă de 18 ani), care își alegea victimele la întâmplare (și care ar fi recunoscut că dacă n-ar fi fost arestat la timp ar fi ucis mai multe persoane !), moare ca urmare a unui consum excesiv de droguri (supradosă–overdose de herionă), pe 8 decembrie 2012, în patul său, într-o celulă a închisorii din Andenne (oraș francofon în pregiunea Valonia, în provincia Hainaut, situat pe malul frluviului Meuse, formată din localitățile Andenne, Baronville, Coutisse, Landenne, Maizeret, Namêche, Sclayn, Seilles, Thon-Samson și Vezin–învecinându-se cu localitățile Fernelmont, Héron, Huy, Namur, Gesves și Ohey). Conform investigațiilor mele, Arnaud Degezelle (care ar fi fost terifiant în timpul procesului și ar fi „râs în nas” magistraților și juraților–în timp ce mama sa ar fi izbucnit în plâns) ar fi fost înscris în 2010 (prin intermediul unui juriu de învățământ universitar al Comunității franceze) în anul doi la Departamentul (Facultatea) de Matematică a Universității Namur (la forma de învățământ „la distanță”), unde profesorii săi îl considerau „distant, rigid (autoritar) dar foarte implicat în cursurile sale”, iar, conform directorului departamentului Anne Lemaître, care l-a întâlnit de mai multe ori, „acest băiat nu era nici simpatic si nici agreabil”, iar trecutul său n-a avut, absolut, nicio legătură cu misiunea noastră de educație. În cadrul întrevedrilor noastre noi nu am abordat decât, strict, probleme legate de organizarea cursurilor ”. Nici Marcel Rémon, vicerectorul (prorectotul) universității, care ar fi avut un rol important în admiterea lui (mai ales, pentru a-i da o șansă), care l-a întâlnit o singură dată afirma într-un proces verabal că „Aranaud era rezervat, tăcut și nu era ușor de comunicat cu el”. Cu puțin timp înainte de decesul său (neprevăzut), acesta ar fi trimis o scrisoare lui Anne Lemaître (legat tot de cursurile sale), în care fîcea cunoscut acesteia că el nu mai suporta că era descurajat și sabotat în activitatea sa de studiu și că îi părea rău că, crează probleme universității. Se pare că singurul lucru care l-ar fi deranjat (avîn în vederefaptul că ar fi recunoscut fără niciun fel de obiecții atât asasinatul cât și cele 4 tentative de asasinat) ar fi fost verdictul de „muncă silnică pe viață” (maximă, având în vedere vârsta sa fragedă–după o deliberare a juriului de numai ½ h) pronunțat de către Jean-Claude Lacroix, președintele juriului la proces (având ca avocat general pe Luc Van Ausloos) o expresie care îi părea depășită, în loc de care ar fi preferat-o, poate, pe cea modernă, de „închisoare pe viață”! Mi s-a părut însă intersant schimbul de replici înainte de pronunțarea verdictului. Întrebându-l Lacroix, „ce ați face, deci, în libertate ?”, Arnaud Degezelle (apărat de către avocatul Gérard Rivière) i-a răspuns, sec, acestuia: „cum nu este cazul, nu (mai) are niciun rost să vorbim…” Din nou Lacroix: „Vă gândiți din când în când la David Matton (tânărul de 16 ani pe care l-a ucis)? Ce ați vrea să-i spuneți familiei acestuia?” Din nou, răspunsul lui Arnaud este jalnic: „Ce ați vrea să-i spun?” În sfârșit, până la debutul celebrului dosar criminal Dutroux (1995–1996), justiția belgiană va cunoaște alte două dosare criminale de mare anvergură, care au rămas, de-a lungul timpului, nesoluționate, ca de altfel și dosarele criminale „Asasinatele din Brabant” și „Asainarea lui Cools”. Este vorba de dosarul criminal „Decupastorul din Mons” (Hainaut, 1993 - 1998) și „Dispaiția lui Kim și Ken Heyrman” (Anvers, 1994) A se vedea pentru detalii articolul...

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Asasinarea medicului veterinar Karel...

Un dosar criminal belgian, de mare anvergură, care succede asasinatele din Brabant, uciderea premeditată a medicului veterinar Karel Van Noppen, în care, după un sfert de secol de la eveniment, aduc probe materiale fiabile care pun la îndoială comanditarul, adică, pe Alex Vercauteren (agricultor, crescător de bovine, în vărstă de 53 de ani), condamnat la închisoare pe viață (fără posibilitatea eliberării condiționate), în 2002.Înfiltarat sub acoperire (grație unei cunjuncturi) în vastul trafic de carne de vită britanică via Belgia, contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină) pus la cale in anii 1990-2000 de către Mafia hormonilor de creștere din Belgia, cred că mă aflu în posesia unor informații și documente care pot schimba cursul istoriei în acest dosar.Conform acestora, comanditarul asainatului lui Van Noppen nu ar fi cel pe care justiția belgiană l-a condamnat, aproape cu un deceniu în urmă, la închisoare pe viață, dar, un asasin plătit, din partea clanului omului de afceri Ruddy Decock, fostul director al întreprinderii Tragex-Gel, principalul leader al „mafiei hormonilor de creștere″. În acest dosar care merită o atenție deosebită, după părerea mea, Karel Van Noppen (1952–1995, medic veterinar, inspector guvernamental al abatoarelor) de la IEV (Institutul de Expertize Veterinare) este ucis pe 20 februarie 1995 în proximitatea casei sale din Wechelderzande (secțiune a orașului belgian flamand Lille din provincia Anvers). În jurul orei 19h30, acesta iese pe ușa casei sale și se îndreaptă către mașina sa din parcare, când este întâmpinat de 2 necunoscuți care îl escortează în mașina sa (un Mercedas 190 alb), aflat la cca 10 m distanță, în care îl execută cu sânge rece, cu 3 gloanțe. Van Noppen era responsabil cu o anchetă legată de practicile ilegale (ilicite) ale agriculturilor și oamenilor de afaceri din Belgia care utilizau hormonii de creștere (în cazul animalelor) pentru a mări profitul între 10–100% (pe cap de animal), cu toate că erau interzise de către Uniunea Europeană încă din 1989.Acest dosar complex al „Mafiei hormonale” avea și o ramură care comercializa (sub formă de trafic) carnea contaminată cu „boala vacii nebune” (Encefalopatia Spongioformă Bovină) importată (la preț derizoriu) din Marea Britanie (aflată sub embargou), prin schimbarea etichetelor britanice cu cele belgiene. [A se vedea pentru detalii lucrările autorului O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne..., O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari....]În sfârșit, cei care l-au exacutat pe veterinar, l-au identificat ca comanditar al asasinatului pe Germain Daenen (ale căror animale au fost testate pozitiv).Astfel, pe 12 iunie 1996, în jurul orei 09h00, Poliția Judiciară din Turnhout (oraș din regiunea Flandra, vecină cu localitățile Baarle-Hertog, Beerse, Kasterlee, Merksplas, Oud-Turnhout, Ravels și Vosselaar și cu cea olandeză Baarle-Nassau), îl interpelează la domiciliul său de la Munsterbilzen pe Germain Daenen (atunci, în vârstă de 36 de ani, fost director al abatoarelor Bilzen din provincia Limbourg), ulterior administrator a două firme, una de de crecătorie de bovine și cealaltă, de vânzare en gros, la Munsterbilzen.Ca urmare, după cca 20h00 de audiere, judecătorul de instrucție de la tribunalul Turnhout Myriam Vrints, îl inculpă pe Germain Daenen (cu un cazier judiciar important) de complicitate la asasinat și îl plasează în detenție provizorie.Ceilalți 2 inculpați în dosar, asasinii, sunt arestați, mai devreme, pe 20 mai la Sainte-Maxime (comună în departamentul Var, regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d'Azur/Provence-Alpi-Coasta de Azur, în sud-estul Franței).Este vorba de Carl De Schutter (în vârstă de 30 de ani), cel care ar fi furnizat arma crimei (revolver chinez marca Norinco) și de Albert Barrez (în vârstă de 39 de ani) cel care ar fi fost trăgătorul.Interpelarea lor nu ar fi fost un ar fi ridicat niciun fel de probleme (conform unor surse apropiate dosarului), pentru că, încă de la început, polițiștii – anchetatori bănuiau că la originea execuției lui Van Noppen ar fi fost „Mafia hormonală.”Între 1990–1993, Germain Daenen a exploatat abatoarele din Bilzen, perioadă în care ar fi hrănit animalele sale (bovine) cu hormoni de creștere (interzis din 1989) și ar fi furat 32 de bovine (crescute cu hormoni de creștere) sesizate din Sittard (Olanda), iar mai târziu din Saint-Trond (după care dispare, undeva, în Valonia), pentru care, de altfel, a și fost condamnat la 5 zile de închisoare.El ar fi fost arestat în 1994 pentru o escrocherie legată de semnarea unor cecuri bancare neacoperite în valoare de cca 160MFRB (cca 55.000€PPA), după care ar fi făcut declarații în documente administrative de falimente frauduloase.Încarcerat în detenție provizorie la închisoarea din Anvers, aici i-ar fi întâlnit pe cei 2 complici ai săi, Albert Barrez și Carl De Schutter (transferat, ulterior, la închisoarea de la Draguignan–sub-prefectură a departamentului Var, în regiunea Provence-Alpi-Coasta de Azur, din sudul Franței).Audiați în dosar, cei 2 vor face aceleași dezvăluiri anchetatorilor, atât în Belgia cât și în Franța, conform cărora, Germain Daenen (în vârstă de 36 de ani) ar fi fost cel care a comanditat asasinarea doctorului Karel Van Noppen.Singura disconcordanță în declarațiile cei 2 ar fi fost rolul pe care l-ar fi avut fiecare în acest asasinat.De Schutter își minimiza rolul, afirmând că el i-ar fi dat doar arma lui Albert Barrez și suma de 600.000FRB (cca 21.000€PPA) ca să-l ucidă de doctorul Karel Van Noppen, pe când, celălalt, susținea că, din contră, nu el, dar celălalt, Carl De Schutter, l-ar fi executat pe medic. De fapt, problema anchetatorilor n-ar fi fost cei 2 asasini, dar faptul că dacă Daenen ar fi fost adevăratul comanditar sau doar un intermediar al acestuia, ceea ce, de altfel, a și fost.Pentru că, comanditarul, agricultorul–fermier Alex Vercauteren (crescător de bovine, în vărstă de 53 de ani) a fost identificat, mult mai târziu și nu foarte ușor.Merită de remarcat aici faptul că în anii 1990, inspectorii veterinari ar fi fost expuși în repetate rânduri unor atacuri din partea membrilor Mafiei hormonilor de creștere (compusă din cu cca 50 de membri - importatori, distribuitori, vânzători, agricultori, dar și câțiva veterinari și farmaciști), iar Karel Van Noppen ar fi fost și el amenințat, la rândul său. Ceea ce era de înțeles, pentru că Belgia era una dintre țările Europei în care hormonii de creștere erau cel mai mult utilizați la creșterea animalelor (în particular, a bovinelor), ceea ce avea ca rezultat (conform unor investigații private la care am participat), că între 40–55% din carnea bovină vândută (comercializată) „en détail” era obținută cu ajutorul hormonilor de creștere. Ca urmare a unei vaste anchete care a durat peste 5 ani, pe 5 iunie 2002, Juriul Popular (Curtea cu Jurați) al provinciei Anvers (prezidat de către Van Fraechem), în cadrul unui proces corecțional care a debutat pe 15 aprilie, i-a condamnat (după o deliberare care a durat cca 3 ore) pe fiecare dintre cei „3 mușchetari”, Albert Barrez, Carl De Schutter și Germain Daenen la 25 ani de recluziune.Din contră, cel de-al 4-lea, comanditarul, Alex Vercauteren, acesta a fost condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitatea eliberării condiționate.Instrucția a demonstrat (oarecum) faptul că arma crimei a fost procurată și furnizată de către Carl De Schutter (un cunoscut traficant de arme), arestat, după cum am menționat în Franța (la Sainte-Maxime, pe 20 mai), iar acesta, îmrpeună cu Albert Barrez (arestat împreună cu De Schutter) ar fi fost asasinii lui Karel Van Noppen, ceea ce, de altfel, cei 2 ar fi și recunoscut. Din contră, presupusul intermediar Germain Daenen (apărat de către avocatul Marc Similon) și presupusul comanditar Alex Vercauteren (apărat de către cunoscuții avocați Walter Van Steenbrugge și Hans Rieder), au negat orice implicare a lor în asasinat, atât în timpul instrcției cât și la proces, în ciuda dezvăluirilor făcute de către asasini, conform cărora, vinovăția lor ar fi fost o certitudine.Este interesant și faptul că Albert Barrez, înainte de deliberare, încearcă să facă un prim pas către o „clemență”, implorând pe Flor Van Noppen (om politic belgian, deputat) fratele lui Karel Van Noppen, prezent în sală „Eu nu mă pot scuza, dar sper că mă veți (putea) ierta”.Conform omului politic, Mafia hormonilor de creștere ar fi continuat să contamineze carnea de bovină în Belgia, încă și în deceniul trecut, pentru că AFSCA (Agenția Federală pentru Securitatea Alimentră) din Belgia, ar fi incapabilă să facă față controlului, iar pentru forțele de ordine publică, acesta n-ar mai fi o prioritate.Complicele său la asasinat, Carl De Schutter, sper și el că va beneficia și el de o oarecare clemență, pentru că a colaborat cu autoritățile polițienești și judiciare.Din contră, Germain Daenen ar fi fost revoltat doar pentru că a considerat despăgubirile materiale și morlale pe care îi reclama justiția, disproporționate.Comandoul ar fi executat, de fapt, o acțiune criminală numită „Opération vache malade” (Operațiunea vaca bolnavă), cu o rară lașitate.Atunci când asasinul îl sună la ora 19h30 (de la telefonul unui client al veterinarului–fără știrea lui), îl întreabă pe acesta „ați putea veni la mine, unul dintre animalele mele este bolnav (suferind)…”, Karel Van Noppen răspunde cu afirmativ și iese pe ușa casei, îndreptându-se către mașina sa din parcare.Asasinii îl așteptau ascunși într-un vehicul BMW Seria5 (semilux, cu jante speciale) furat, parcat în apropiere.Imediat cum s-a asezat pe scaunul șoferului, asasinul îi trage un prin glont în abdomen, apoi, un al doilea în spate, și în sfârșit, un al treilea, pentru a fi sigur că moare pe loc, în ceafă. Deși, încă pe 27 martie, judecătorul de instrucție Myriam Vrints de la tribunalul din Turnhout îi interpelează (pe cei „3 muschetari”), având în vedere contactele lor cu Mafia hormonilor de creștere, pe 18 aprilie sunt puși în libertate, pentru că aparent, aceștia ar fi avut alibiuri „solide”.Dar, pe 20 mai 1996, la instigarea PJ (Poliției Judiciare) din Turnhout și Anvers, în cadrul celului numită „Orma” (contra Mafiei hormonilor de creștere) dirijată de către judecătorul de instrucție Marc Allegaert, poliția franceză îl interpelează (arestează) pe traficantul de arme Carl De Schutter (în vârstă de 30 de ani, din Anvers, condamnat în Franța la 2 ani de închisoare pentru deținerea unui arsenal militar la domiciliul său fără autorizație) în vila luxuoasă a mamei sale (aflată pe drumul Sadequets la Sainte-Maxime, de pe Coasta de Azur).La originea arestării sale ar fi fost un „hoț ordinar” de mașini, tot din Anvers (care nu figurează ca inculpat în dosar, deci nu-i declinăm identitatea), care ar fi fost însărcinat pe 19 februarie de către traficantul de arme să fure un vehicul la Eeklo (oraș neerlandofon situat în provincia Flandra de Est, regiunea Flandra), capitala regiunii Meetjesland (aflată între Gand și Bruges).Ca urmare, deja, în timpul arestului său, Carl De Schutter va colabora cu polițiștii și îl va denunța pe Albert Barrez, căruia, acesta din urmă i-ar fi înmânat arma crimei (un revolver marca Norinco) și „recompensa” pentru executarea contractului. Supus unui interogatoriu în închisoarea din Draguignan (centru penitenciar ăn departamentul Var în regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d'Azur, dat în folosință în 1984 cu 367 de locuri, închis în 2010 datorită inundării lui și demolat în 2018) De Schutter, dezvăluie anchetatorilor cum ar fi fost contactat în închisoarea din Anvers de către Germain Daenen (fost director al abatoarelor din Munsterbilzen) care l-ar fi însărcinat ca să se „ocupe" de Van Noppen, contra smei de 600.000 FRB (100.000FFR).Totuși, anchetatorii erau convinși că acesta din urmă ar fi fost doar un intermediar și nu adevăratul comanditar.La început, bazându-se pe declarațiile lui De Schutter, ei îl băniau pe crescătorul de vite Théo Goossens din Lokeren (oraș neerlandofon situat în provincia Flandra de Est, regiunea Flandra).Dar acesta din urmă nega cu vehemență orice implicare a sa în crimă.În sfârșit, se pare că De Schutter ar fi vrut să bruieze adevărata pistă, dar până la urmă cedează (psihic), iar în luna septembrie 1996, într-o scrisoare adresată avocatului lui Théo Goossens, acesta se va retracta, afirmând că aceste nu are, absolut, nimic de-a face cu crima.Acest lucru este confirmat și cu ocazia confruntării dintre cei 2 în fața judecătorului de instrucșie pe 8 octombrie 1996, motiv pentru care Théo Goossens va fi pus în libertate și disculpat în dosar.În cartea sa „Opération vache malade” (Operațiunea vaca bolnavă), nume de cod al asasinatului dr. Van Noppen, Albert Barrez (autorul) prezintă (sugerează) mai mulți comanditari potențiali posibili.

Protejat: Arena Securității. Modelul axiomatic francez al combaterii delincvenței și a...

În contextul social-economic al unei mondializări, respectiv, „globalizări agresive″, în care societățile de consum au din ce în ce mai mult, mari dificultăți de a supraviețui pe termen lung, în care capitalismul „sălbatic″ pare să-și fi atins limitele, marea criminalitate (crima organizată de mare anvergură), precum și prevenirea ei devin unul dintre obiectivele cele mai preocupante ale autorităților centrale și locale de stat.Hiperdezvoltarea (post-industrializarea) contribuie fundamental la formarea unor noi generații de răufăcători și criminali (cu filiere tentaculare și bine structurate, în mod expansionist) care utilizează tehnici infracționale din ce în ce mai sofisticate, motiv pentru care prevenirea și combaterea acestora necesită eforturi desoebite (din ce în ce mai mari) din partea autorităților Statului pentru menținerea ordinii publice în cadrul societății civile.În Franța, o țară hiperdezvoltată în care procesul de integrare a străinilor este cel puțin în derivă, (dacă nu cumva a eșuat pentru totdeauna), pentru combaterea delincvenței (în creștere constantă) guvernul francez, a acceptat o propunere a  fostului președinte Nicolas Sarkozy (n.1955, în funcție între 2007 - 2012) încă din 2007 (pe când era Ministru de Interne), care se vrea eficace, fără a fi considerat represiv și antidemocratic, fără a încălca drepturile fundamentale ale omului, conform celor care l-au votat în cadrul Adunării Naționale și l-au promulgat, ulterior. Conform acestui model (având în vedere faptul că marea criminlitate este prezența cu precădere în metropole, precum și în aglomerații urbane, iar Franța este urbanizată, într-un proocent de peste 95%), primarul unuei localități (oraș, metropolă sau președinte de zonă metropolitană),  în unitățile urbane (pol urban, arie urbană, spațiu urban) de peste 10.000 de locuitori, devine stăpânul „absolut″, care va prezida un Consiliu Orășenesc pentru DIF (Drepturile și Îndatoririle Familiilor), iar acesta, împreună cu echipa sa (consiliul pe care îl prezidă) are dreptul să „pătrundă″ cât de cât în intimitatea familiilor (sub o formă sau alta, mai mult sau mai puțin legală, la „periferia″ legii) în care există probleme grave legate de absenteismul școlar al copiilor, de lipsa lor de educație sau ale căror copii tulbură liniștea și ordinea publică sau sunt consumatori de droguri (ușoare).În cazul în care situația o impune, acest consiliu poate impune părinților SRP (Stagii de Responsabilitate Parentală). Din contră, dacă ei nu acceptă această „oferta″ al Statului (de drept), el poate decide de comun acord cu Inspectoratul Școlar departamental (Academie, în Franța) și CAF (Casa de Alocații Familiale) suspendarea prestațiilor sociale iar în anumite situații grave, poate solicita transferul copilului sub tutela CAF.Pentru „detectarea″ la școală în timp util (de manieră precoce) a tulburărilor de conduită (caracterizate printr-un patern repetitiv și consistent de conduită antisocială, deviantă și agresivă), este impusă supravegherea personalizată a sănătății mintale a fiecărui copil și evoluția lui din punct de vedere psihic și psihologic. În sfîrșit, un interviu (o examinare orală al copilului) are loc la fiecare trei ani (cel mult) cu reprezentanții CAF și cu specialiști (pedagogi, educatori și psihologi) ai Inspectoratelor Școlare, respectiv, experți în orientarea școlară și profesională a copilului (adolescentului, tânărului). Fără a (re)aduce în discuție ordonanța din 1945 în privința legislației consacrată infracțiunilor comise de către minori (pe cât de veche, pe atât de „generoasă″), Sistemul Axiomatic a lui Sarko (nicolas Sarkozy) prevede prezentarea imediată în fața instanțelor judecătorești, (Tribunalul pentru Minori), a tânărului (minor, între 16-18 ani) care comite o abatere gravă, sancționabilă (penal) de lege.Menționăm că în cazul delincvenților majori (care comit infracțiuni grave), rămâne în vigoare „înfățișarea imediată″ („comparution immédiate″), care are ca efect „condamnarea imediată″ a inculpatului, conform unei legi care datează încă din 20 mai 1863, „ușor″ modificată în noul CP (Codul Penal francez) din 1958 (Republica a V-a, instaurată de către Charles de Gaulle), conform OU (Ordonanța de Urgență) din 10 iunie 1983, o procedură instaurată, în aceleași condiții, și în noul CPB (Codul Penal Belgian) din 20 martie 2000. Pentru ca modelul să fie eficace, este necesar ca toți responsabilii societății civile care intervin în prevenirea delincvenței trebuie să facă schimb de informații, pentru o mai bună cunoaștere și apreciere a minorului, sub toate aspectele, atât pe plan social, cât și pe plan intelectual, psihic, respectiv, pe plan material. Pentru păstrarea „secretului profesional″, există un coordonator care centralizează toate datele despre subiect (persoană în cauza), el fiind singurul care deține toate informațiile și care are, printre altele, și obligația de a nu le face publice (cunoscute publicului).În cazul prezentării imediate în fața instanțelor judecătorești a consumatorilor mari de droguri dure-droguri de mare risc (toxicomani „profesioniști″), terapia poate fi pronunțată în fiecare stadiu a procedurii în locul condamnării immediate, ca o variantă posibilă pentru încetarea urmăririi penale de către Procurorul Republicii.Astfel, spitalizarea din oficiu în condițiile legii actuale, într-un centru psihiatric va fi permisă și chiar impusă cu sprijinul primarului, el neputând interveni în favoarea libertății subiectului decât în cazul în care el nu reprezintă un pericol public. La externarea bolnavului, primarul trebuie să fie informat și are datoria să supravegheze subiectul în perioada de reinserție a sa în societate. Pentru externare însă, numai prefectul poate semna documentele care să permită fostului toxicoman părăsirea spitalului (sau a Centrului de dezintoxicare). În cazul permisiilor de probă (numai pe perioade scurte !), este tot primarul căruia îi revine sarcina să vegheze asupra persoanei (subiectului) în cauză.Pentru punerea în aplicare al cestui model, au fost create în egală măsură și centre speciale de detenție (de „retenție″ administrativă) pentru criminali sexuali, unde nu vor fi internați decât cei care comit delicte sexuale grave. În aceste centre, amenajate în mod special, deținuții vor efectua o terapie intensivă și eficace în paralel cu executarea pedepselor, pentru ca procentul de recidivă să fie cât se poate de redus (scăzut). După eliberarea lor din centrele mai sus menționate, ei vor fi în continuare supravegheați în centre speciale de libertate cu sprijinul unor asociații specializate în orientarea socio-profesională și reinserția socială a delincvenților sexuali, având obligația să se prezinte periodic (lunar) la Comisariatul de Poliție de reședințî (impusă de Instanța), în loc de 6 luni (față de cum era înainte), conform unei legi instaurate încă din 2003.Menționat și în Cazierul Judiciar al subiectului, „retenția″ lui în aceste centre de libertate poate fi prelungită nelimitat (fără un termen fixat !), până când autoritățile competențe în materie socio-judicaire vor avea certitudinea că o reinsertiune reușită în societate a lui (fără recidivă !), este posibilă. În cazurile mai grave se vor folosi tehnicile de supraveghere GPS (brățară electronică, votată în decembrie 2005),  iar pentru a se debarasa de ea va fi nevoie de o decizie al JAP (Judecătorul responsabil cu Executarea și Amenajarea Pedepselor) sau în anumite situații, chiar al Procurorului Republicii.Spre deosebire de Franța, în Confederația Helvetica primul centru de prevenire a criminalității, cunoscut sub numele de „Arena Securității″  (fondat de către Luc A. Sergy - Președinte și Markus Atzenweiler - Director al Sediului central de la Zürich, foști funcționari al Poliției din Zürich) și-a deschis porțile în 2004, în fostele clădiri ale uzinelor grupului Sulzer AG fondat în 1834 la Winterthur (Cantonul Zürich), cu 120 de filale în lume și 9.780 de salariați,  specializat în industria constructoare de mașini cu o cifra de afaceri de 3,70 MdFCH (cca 3Md€).

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Asasinarea omului politic André...

Remember, 1991-2021. Dosarul criminal Cools, în care are loc asasinarea, pe 18 iulie 1991, la Liège, a omului politic belgian André Cools (1927–1991), fost președinte al Partidului Socialist (1973–1981), fost ministru al Bugetului (1968–1971), fost vice-prim-ministru (1969–1972), fost președinte al Parlamentului Valon și fost primar al orașului francofon Flémalle (regiunea Valonia din Belgia, formată din localitățile Flémalle-Grande, Flémalle-Haute, Awirs, Alleur, Ivoz-Ramet, Mons-lez-Liège, Gleixhe, Chokier și Cahottes și este situată în aglomerația orașului Liège), reprezintă cea mai importantă crimă politico – financiară din istoria Belgiei.În ciuda faptului că acest dosar a fost judecat de 3 ori (în criminal, cu Curte cu Jurați), adevărul istoric, în acesta, rămâne, în realitate, neelucidat, motiv pentru care acesta prezintă o importanță deosebită și este catalogat (de către autoritățile belgiene) ca și unul dintre cele mai misterioase dosare politico–criminale din istoria regatului, motiv pentru care termenul de prerscriere dîn acest an (1921) a fost prelungit cu încă un deceniu (până în 2031). Evenimentul are loc în dimineața zilei de 18 iulie (în jurul orei 07h30), tocmai, în momentul în care Cools urca în mașină (untr-un Audi A100), pe Av. de l'Observatoire nr.215 (la Cointe–domeniul  la Tourelle), în paracarea din fața reședinței sale. Rănit grav cu două gloanțe (la plămâni și la gât), el va deceda, puțin timp după după atac, la fața locului. Din contră, companionul lui care îl însoțea, Marie-Hélène Joiret, pe care Cools, o conducea (cu mașina) la gara  Guillemins (în fiecare dinmineață pentru a lua trenul urban către Bruxelles – centru), deși va fi grav rănită, va supraviețui.O „celulă Cools” (constituită din agenți ai Poliției Judiciare) este imediat constituită sub comanda judecătorului de instrucție de la Parchetul Liège Véronique Ancia, care era de gardă în momentul derulării dramei. Conform documentelor din dosarul de instrucție, ar fi fost 2 trăgători, iar pe 1 iunie 1994 (adică peste 3 ani de la eveniment), judecătorul de instrucție însărcinat cu instrumentarea dosarului Jean-Marc Connerotte (n.1948, implicat și în celebru dosaru pedocriminal Marc Dutroux) va delivra un mandat de arestare contra comerciantului belgian Silvio de Benedictis din La Louvière (oraș francofon din regiunea Valonia,  formată din localitățile La Louvière, Haine-Saint-Paul, Haine-Saint-Pierre, Saint-Vaast, Trivières, Boussoit, Houdeng-Aimeries, Houdeng-Gœgnies, Maurage și Strépy-Bracquegnies, vecină cu comunele Binche, Le Roeulx, Manage, Mons, Morlanwelz și Seneffe), care a mai fost anchetat în dosar, dar ulterior, a fost disculpat.În sfârșit, peste alți 4 ani, alți 2 indivizi, de origine tunisiană, Ben El Amine Abdelmajid (Abdelmajid Almi, n.1966) și Ben Rajib Abdeljalil (Abdeljelil Ben Brahim, n.1973) vor fi arestați, inculpați și judecați în dosar, care în urma unui proces scurt (mai puțin de 8 ore), nu foarte complex (laborios), pe 2 iunie 1998 vor fi condamnați de către Curtea Criminală din Tunis (sub președinția lui Hamadi Ben Dekhil), după o deliberare care a durat cca 3 ore, la 20 de ani de recluziune criminală pentru asasinarea lui André Cools și la 5 ani de detenție criminală pentru tentativa de asasinat contra companionului acestuia, Marie-Hélène Joiret. Cei doi (care habar n-ar fi avut că au ucis un ministru!) ar fi fost angajați de către Mafia italiană, în timp ce lucrau ca sezonieri în colectarea fructelor (portocale,  mandarine, lămâi, pomélo, Kumquat, etc.) la Agrigento (Girgenti, până în anul 1927) un oraș italian în Sicilia de sud (cucerit  de către romani, în anul 262 î.Hr. și apoi, definitiv, în anul 210 î.Hr.), capitala provinciei cu același nume, întemeiat în secolul al VI-lea î.Hr. decătre  grecii dorieni (cu numele de Akragas), devenit, ulterior, un important centru comercial al lumii antice. Victima, André Cools, conform declarațiilor acestora din dosarul de instrucție, le-ar fi fost „prezentat” ca un ordinar vânzător (traficant) de stupefiante. Într-un dosar criminal instrumentat de către Parchetul de la Liège (oraș francofon din regiunea Valonia, capitala provinciei cu același nume, situat pe cursul fluviului Meuse și este cel mai important centru economic din Valonia), într-un proces care a durat 12 săptămâni și în care cca 400 de martori ar fi fost audiați, pe 7 ianuarie 2004, Richard Taxquet (fost secretar particular al omului politic socialist belgian Alain Van der Biest, fost ministru valon între 1990–1992, succesor al lui André Cools) și Pino di Mauro (fost șofer al ministrului Cosimo Solazzo) au fost condamnați  la 20 de ani de recluziune criminală de către Curtea cu Jurați Liège pentru organizarea asasinatului lui André Cools, iar Luigi Contrino și Carlo Todarello (unchi prin alianță a lui Taxquet), au fost condamnați la 5 ani de detenție criminală, fiecare, pentru complicitate la organizarea acestuia, deci, implicit, la asasinat. Absenții de la proces Cosimo Solazza (reprezentat prin avocatul său Jean-François Defourny) și Domenico Castellino au fost condamnați prin contumacie, tot la 20 de ani de recluziune criminală ca și, complicii lor, Taxque și di Mauro.Din contră, siunciderea lui Alain Van der Biest (AVB, n.1943) pe 17 martie 2002 (inculpat și încarcerat în dosar și el în închisoarea Lantin de la Liège), a pus capăt urmării penale a acestuia. Pus în libertate în 1997, numai cu o săptămână după eveniment,  Camera Criminală a Tribunalului penal de la Liège urma să formuleze noi acuzații (încriminatoare) grave contra acestuia în dosar.Într-o scrisoare lăsată soției sale el își susținea nevinovăția și prin moartea sa „voia să pună capăt calvarului pe care îl trăia” ! Merită să menționez aici faptul că deși închisoarea Lantin este „un minimum detention centre” (pentru 694 de deținuți bărbați și 61 de femei), condițiile de detenție nu sunt dintre cele mai apreciate.După ce în 2007 au avut loc mai multe decese din cauza consumului important de droguri, în 2008, cca 10% din personal ar fi fost testat pozitiv cu tuberculoză.Însă, închisoarea Lantin rămâne celebră, nu pentru cele menționate mai sus, dar pentru evadarea spectaculoasă a lui Eric (Erik) Ferdinand (încarcerat pentru furt, fals și uz de fals, respectiv, pentru delapidare) cu puțin timp înainte de extrădarea sa în Spania (în închisoarea Gerone), de unde a evadat și urma să fie reîncarcerat. Evenimentul istoric are loc  pe 15 aprilie 2007 (în jurul orei 15h00), cu un elicopter  Ark pilotat de către Eric Mathieu, luat ostatec de către 2 complici ai lui Ferdinand pe aerodromul orașului Sint-Truiden (aflat la cca 50 de km de Bruxelles), spunând acestuia că sunt turiști francezi din Marsilia care vor să facă turul regiunii Bruxelles.Curtea închisorii (în care se aflau atunci cca 200 de deținuți în „promenada” clasică zilnică) fiind mult prea mică pentru aterizare elicopterului,  Mathieu refuză să efectueze manevra, dar fiind amenințat cu pistolul la ceafă, este obligat să tenteze imposibilulu, adică, aterizarea forțată și să-l recupereze pe Eric Ferdinand (n.1976, răufăcător de naționalitate franceză, înscris în fișierul național al marelui banditism) în timp ce complicii săi vor arunca (lansa) asupra gardienilor și deținuților zeci de petarde și bombe lacrimogene. După decolare, elicopterul Ark va ateriza din nou, tot forțat de împrejurări și nu neapărat într-un loc autorizat, în zona industrială Alleur, la cca ½ km distanță de penitenciar, unde cei 3 vor dispare la bordul unui vehicul (Peugeot 206 de culoare gri), nu înainte însă de a se ține de cuvânt și de a-l elibera pe pilot.Cei 2 complici ai lui Fredinand, vor fi identificați rapid.Ei erau membri ai mediului infracțional din Nîmes (capitala departamentului Gard în sudul Franței) aparținând clanului lui Richard Perez și au fost interpelați în cursul săptămânii 7–12 mai, cu ocazia unui control de rutină, la bordul unei motociclete furate, după ce autoritățile judiciare belgiene (procurorul Regelui de la Liège, Daniele Reynders și ministrul Justiției Laurette Onkelinx) i-au alertat pe colegii lor francezi.Este vorba de Cyrille Schramm (în vârstă de 22 de ani, arestat și încarcerat la centrul de detenție privizorie Nîmes), șoferul motocicletei, respectiv, de pasagerul acestuia, care deși reușește să fugă, va fi identificat în persoana lui  Nassim Chanti (în vârstă de 20 de ani), iar în urma emiterii unui mandat de arestare european de către judecătorul de instrucție Vivianne Joliet, însărcinat cu instrumentarea dosarului, va fi și el interpelat pe 22 septembrie (în Italia) și încarcerat în aceași închisoare, în izolare, ca și complicele său, Cyrille Schramm.Subliniez aici faptul că Eric (Erik) Ferdinand care era originar din Nîmes (ca și complicii săi), a fost arestat și încarcerat în închisoarea Lantin sub o identitate falsă, Gamez Vincent (născut pe 27 septembrie 1973, de naționalitate franceză), iar pe 15 aprilie, acesta era la cea de-a doua evadare, după ce cu ocazia unei reconstituiri, ceva mai devreme, în Spania (în timp ce era încarcerat la închisoarea din Gerone) a reușit să dispară fără urmă, fiind recuperat, după nu foarte mult timp, în regiunea urbană Liège.Printre altele, el era specilizat și în jafuri armate, dar și în furtul carnetelor de cecuri bancare în cadrul unor acte infracționale de tip carjacking (piraterie rutieră–furt de vehicul motorizat sub amenințare cu armă, considerat furt cu violență, deci, cu circumstanțe agravante)Interpelat în Italia pe 22 septembrie 2007 (pe insula Murano, la cca 25 km de Veneția) de către carabinierii de la BNRF (Brigada Națională de Căutare a Fugarilor) cu sprijinul SRPJ[1] (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Montpellier (prefectua departamentului Hérault în regiunea administrativa Occitania) conform procurorului Republicii de Nîmes Éric Maurel, el va fi extrădat și (re)încarcerat la închisoarea din orașul Hasselt (regiunea Flandra, format din localitățile Hasselt, Sint-Lambrechts-Herk, Wimmertingen, Kermt, Spalbeek, Kuringen, Stokrooie și Stevoort). Înregistrat în fișierul crimei organizate (marele banditism) și considerat ca „rege al evadării” (în Belgia), în momentul interpelării sale, el se afla în compania complicelui său Nassim Chanti, „copilotul” elicopterului Ark cu care a evadat.Cei doi polițiști belgieni care l-au adus de la Veneția au aterizat pe Aeroportul International Bruxelles cu o cursă a combaniei aeriene Sabena în jurul orei 17h30, ceea i-a permis acestuia să petreacă, deja, noaptea, în închisoare.În paralel, PJ (poliția Judiciară) franceză l-a arestat la Nîmes și pe Tarik Chanti (fratele lui Nassim), care și el, ar fi fost complice la organizarea evadării lui Eric Ferdinand.Având în vedere că evadarea, ca act în sine, nu este un delict în Belgia, în scurt timp după eliberarea lui Eric Ferdinand (care nu a fost, deci condamnat pentru evadare !), acesta va comite o sere de alte infracțiuni în perioada 2008–2011, care vor conduce, din nou, la interpelarea lui pe 24 aprilie 2012 și aducerea (prezentarea) acestuia în fața judecătorului de instrucție Michèle Nesme, care îl și inculpă într-un dosar corecțional de extorcare de fonduri în bandă organizată și asociere de răufăcători.El era suspectat că ar fi făcut parte dintr-un grup de recuperatori (cu caracter infracțional) compus din 5 indivizii care ar fi utilizat în cursul lunii octombrie 2011 metode mai puțin „ortodoxe” pentru recuperarea a ¼M€, context în care un depozit ar fi fost incendiat la Bouillargues (regiunea urbană Nîmes), ceea ce ar fi avut ca efect deschiderea unei informații judiciare în legătură cu activitatea sa infracțională.Ca urmare SRJP[1] (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) din Montpellier va dezlănțui o vastă anchtă în dosar care va scoate la iveală, în anii care urmează, o serie de infracțiuni reproșabile lui Eric Ferdinand (după eliberarea lui din închisoare).Cu ocazia percheziției  anchetatorii găsesc la domicililul său, printre altele, și un pistol de calibru 7.65mm, dar și material tehnologic ultraperforant, de ultimă generație.În ceea ce îi privește pe foștii săi complici, Cyril Schramm (atunci, în vârstă de  27 de ani, apărat de către Philippe Rey) și  Nassim Chanti (atunci, în vârsta de 25 de ani, apărat de către  Carmelo Vialette) nu vor rămâne nici ei mult timp în libertate, după ce pentru complicitatea lor la evadarea lui Erik Fredinand au fost condamnați la 6 ani de detenție.Implicați în mai multe dosare (furt de motociclete, port ilegal de armă–pistol 9mm, trafic de droguri), ei vor fi judecați de către Tribunalul Corecțional din Nîmes într-un proces, pe 13 mai 2012, împreună cu Sophiane Ichba (în vârstă de 26 de ani, apărat de către Karim Bensakina și Philippe Expert), cu care cei doi ar fi avut o altercație deosebit de violentă.De fapt, acesta din urmă ar fi fost atacat de către cei 2 aflați pe o motocicletă furată (înarmați cu pistoale automate), cu care avea un „conflict de interese”, ocazia cu care i-ar fi accidentat pe cei doi.Ca umare, el va pleda nevinovat, susținând că ar fi fost în legitimă apărare.După ce avovcatul general (substitutul procurorului Republicii) Pierre Cramier solicita pedepse cuprinse între 2–3 ani, Ichba va fi condamnat, numai, la 8 luni de închisoare, iar Chanti și  Schramm,la 18 luni, respectiv, la 2 ani de închisoare cu executare în penitenciar.Schramm, însă, principalul complice al lui Eric Ferdinand, va fi judecat și pe 8 iunie 2009 de către Tribunalul Corecțional de la Nivelles (Belgia), pentru evadarea lui în compania unui alt codeținut Rachid Amhandan (în vârstă de 26 de ani) pe 7 decembrie 2008 din închisoarea de la Ittre (orășel în regiunea Valonia, formată din localitățile Ittre, Haut-Ittre și Virginal-Samme).Așa cum am menționat, cei 2 nu vor fi judecați, nici ei, pentru evadare, ca faptă în sine, dar, doar pentru actele infracționale comise înaintea și ulterior, acesteia.Pe 7 decembrie, în jurul orei 15h00, cu ocazia revenirii din curtea (deschisă) de „promenadă” (de recreație) a închisorii, cei doi vor lua ostatec un gardian cu un mic cuțit de bucătărie și cu un ac de siguranță (industrial, cu o lungime de cca 14cm–cu care vor răni și un alt gardian), pe care îl vor obliga să le deschidă poarta închisorii.Ajunși în parcare, prin metoda carjacking, ei sechestrează un vehicul–camionetă Renault (al unui cuplu care venea în vizită la închisoare), la bordul căruia vor dispare pe autostrada A54.Cavala lor, din păcate pentru ei, va fi scurtă, pentru că urmăriți, din mai multe direcții de către vehicule de poliție, ei vor fi blocați la Maisières (regiunea urbană Mons, provincia Hainaut, regiunea Valonia), la ieșirea de pe autostradă.În verdictul său, Tribunalul Corecțional  din Nivelles îi va condamna pe cei 2 (pe Cyril Schramm și pe Rachid Amhandan)  la 6, respectiv, la 5 ani de închisoare, nu pentru evadare, dar pentru luare de ostatec (gardianul), furt cu violență (vihiculul prin metoda carjacking) și pentru deținere de arme prohibite (interzise în închisoare).Schramm a fost sanctionat suplementar pentru că ar fi fost la volan (șofer) și ar circulat neregulamentar pe autostrada (în zig-zag), motiv pentru care  ar fi pus în pericol siguranța circulației.În sfârșit, Eic Ferdinand va fi judecat în stare de libertate, de către Tribunalul Corecțional din Nîmes, în cadrul unui proces în cursul lunii septembrie 2019, într-un dosar corecțional (delictual) instrumentat de către judecătorul de instrucție Fabien Chenevier.Însă, pe 13 septembrie, în ziua deliberării Curții (care îl condamnă la 6 ani de închisoare), spre surprinderea magistraților, dar și a celor din sală, acesta va fi absent din boxa acuzaților.Fiind dat în urmărire generală (pe baza unui mandat de arestare european semnat de către președintele Curții) și înregistrat în fișierul marelui banditism (crimă organizată), conform procurorului Republicii de Nîmes, Éric Maurel, el va fi interpelat, anul trecut, pe 3 decembrie 2020 într-o cabană din Marguerittes (orășel în departamentul Gard) și încarcerat dupa aproape 15 luni de cavală (fugă), cu ajutorul unei unități de luptă de elită a GIGN (Grupul de Interventie de al Jandarmeriei Naționale franceze), 

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele pastorului („demonic–diabolic–satanic,...

Dosarul criminal Pándy (1986–1989), este unul dintre cele mai importante dosare criminale (de mare anvergură) din istoria Belgiei, în care András Pándy (1927–2013, pastor de origine maghiară din Cehoslovacia, „le Landru du Danube”, „le Petiot de Bruxelles”, „Vader blauwbaard”), împreună cu fiica sa naturală Agnès, vor asasina 6 membri ai familiei lor (Ilona Sőrés și Edit Fintor, cele două soții și 4 copii ai lor, Daniel și Zoltán respectiv, Andrea și Tünde) la Molenbeek-Saint-Jean (regiunea Bruxelles–Capitală). Este, practic, primul dosar criminal pe care l-am urmărit (de aproape) cu două decenii în urmă, în calitate de corespondent de presă al Ziarului „Poliția Capitalei 955” (Redactoe șef, Florin–Gheorghe Zagoneanu). [A se vedea „Poliția Capitalei-955” (2002 – 2007). Selecție de articole de investigație. Integral (Thomas CSINTA...]. Nu a fost ceva programat, dar în acea perioadă (1999–2002) urmăream un alt dosar criminal belgian de mare anvergură legat de vastul trafic belgian de carne bovină contaminata cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină), în care am fost înfiltrat sub acoperire, care ulterior, ca urmare a unor investigații laborioase m-a condus la posibila legătură a acestuia cu jaful de diamante de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) din 2007, aflat acum în studiu de către autoritățile belgiene. [A se vedea lucrăile autorului O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne..., O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari....]. Este și primul proces criminal la care am asistat (în cursul lunii martie 2002), evident, numai datorită circumstanței menționate mai sus, care m-a pus foarte mult pe gânduri. Pentru că în dosar, cadavrele persoanelor ucise nu au fost găsite, deci nu existau probe materiale fiabile acuzatoare contra lui András Pándy, iar justiția belgiană nu avea la dispoziție decât mărturia încriminatoare a complicelui acestuia, a ficei sale, Agnès Pándy, care și-a denunțat tatăl și, și-a recunoscut complicitatea ei la asasinate, motiv pentru care „dezbaterea”, practic, a avut loc, nu între magistrații sau între membrii Curții (cu Jurați) a regiunii Bruxelles–Capitală, dar între tată, care își clama nevinovăția și susținea că fiica lui (îndrăgostită de el), fabulează pentru că este bolnav phic, respectiv, aceasta din urmă (implicat în relații incestuoase de peste un deceniu cu taăl său), care descria cu cele mai mici detalii asasinatele (cu modul operator premeditat) la care ar fi participat și ea în calitate de coautor, ca urmare a unei manipulări de natură sentimentală. Adică, în fond și la urma urmei, era „cuvântul” ei, contra „cuvântului” tatălui său. András Pándy va fi condamnat la închisoare pe viață și moare în 2013 la închisoarea din Bruges, iar fiica sa, Agnès Pándy, la 21 de ani de recluziune criminală, eliberată condiționat sub control judiciar în 2010. Probabil, pentru că din 1996 pedeapsa cu moartea fiind abolită în această țară, închisoarea pe viață era cea mai gravă sancțiune penală care putea fi pronunțată în cadrul legislației penale criminale în vigoare. Nu a existat niciun document medical care să fi probat (confirmat) că ar fi suferit vreodată de o boală psihică. Nici înate de evenimente, nici ulterior, în libertate. Înainte de terminarea procesului András Pándy, a făcut o afirmație, căruia de fapt, se datorează acest vast articol de investigație jurnalistică: „Vinovat sau nu, parchetul m-a condamnat deja. Falsul triumf asupra adevărului. (…) Acum, având în vedere că sunt condamnat, justiția va avea mai mult timp ca să-i caute pe asasinii din Brabant.” Modul în care a făcut această mențiune, în urma unor cercetări aprofundate în dosar (în derulare), n-ar fi fost exclus ca András Pándy (atât în calitatea sa de pastor, cât mai ales în cea de private investigator – pentru care avea o licență) să fi fost în contact cu unii care i-ar fi cunoscut pe asasini…[A se vedea pentru detalii lucrările autorului Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor). Partea I. Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor). Partea II]. Au existat și zvonuri conform cărora Pándy ar fost recrutat de către KGB [Komitet Gosudarstvennoj Bezopasnosti/Comitetul Securității Statului, precedat de CEKA (1917-1922), GPU (1922-1934), NKVD (1934-1946), MGB (1946-1953), succedat de FSK (1991-1995) și de FSB din 1995], care l-ar fi însărcinat să-i spioneze și să-i identifice pe cei implicați în Revoluția Ungară din 1956], mai ales că el era și în posesia unei diplome de Private investigator (detectiv privat), care i-ar fi permis ca sub acest pretext și-ar fi permis să solicite și să obțină diferite informații despre anumite persoane, mai mult sau mai puțin, bine plasate, în sânul comunității religioase (creștine) maghiare din Belgia. Așa cum demonstrez în acest articol, această informație ar fi fost doar o specaluție a celor din anturajul lui Pándy, pentru a influența autoritățile judiciare belgiene în dosar. După moartea sa, două dintre imobile în care avea locuințele sale vor fi dărâmate (în unghiul format între str. Vandermaelen nr.52 și quai des Charbonnages, respectiv, cea, în pivnița căreia vor fi comise asasinatele de pe quai de l’Industrie nr.5 colț cu str. Heyvaert, în Molenbeek-Saint-Jean) ca urmare a unei decizii a primăriei, iar în cadrul unei noi amenajări teritoriale, terenurile vor fi acoperite cu spații verzi, cel puțin, temporar, pentru ca ulterior, recent, în 2020, să fie lansat un proiect cu construirea a 7 imobile cu locuințe. Cea din Bruxelles din str. Vandenbranden nr.29–31 din Bruxelles, în care locuia și avea și în care avea și biroul, a fost consolidat recent, în cadrul unui program de rabilitare al clădirilor vechi din Bruxelles. Nota Autorului. Atât Bruxelles (mai ales Molenbeek-Saint-Jean) cât și Liège vor deveni ulterior, „focare” ale unor grupări de islamiști radicali(zați), care vor comite atacuri teroriste și care vor face parte din dosarele criminale (cele mai) sângeroase după atacurile asasinilor din Nivelles (Brabant). Dintre acestea menționez, atacul terorist de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles pe 24 mai 2014, în ajunul alegerilor, în care 4 persoane vor fi ucise (cu o pușcă de asalt (Kalasnikov AKM și Revolver de calibrul .38 Special) de către Medhi Nemmouche (n.1985, criminal și terorist jihadist francez, din Roubaix–regiunea metropolitană Lille, de origine algeriană kabilă, aparținând organizației salafiste teroriste Satul Islamic–Daesh, apărat de către avocații Sébastien Courtoy și Henri Laquay), care împreună cu complicele său Nacer Bendrer (n.1989, originar din Marsilia, apărat de către Gilles Vanderbeck, fost codeținut al lui Nemmouche la închisoarea Salon-de-Provence din departamentul Bouches-du-Rhône, între 2009–2010), vor fi condamnați pe 12 martie 1919 de către Curtea cu Jurați Bruxelles (avându-l ca procuror pe Yves Moreau), la închisoare pe viață, respectiv, la 15 ani de recluziune criminală, cu un minim de 15 ani, respectiv, 5 ani la dispoziția TAB (Tribunalul responsabil cu aplicarea și amenajarea pedepselor). Este vorba de Emanuel și Miriam Riva (israelieni, în vârstă de âgés 54 și 53 de ani), Dominique Sabrier (franceză, în vârstă de 66 de ani) și Alexandre Strens (evreu și berber, originar din Maroc, în vârstă de 25 de ani, rănit grav, care va deceda la spital pe 6 iunie). Acest atac are rădăcini, în cel comis de către Mohammed Merah (n.1988, „asasinul pe scooter”, terorist jihadist franco–algerian, originar din Toulouse), care a ucis între 11-22 martie 2012 în Touolouse Métropole, 7 persoane, dintre care 3 copii (și a rănit, grav 4 și foarte grav, 2) cu un pistoale semiautomate (mitralieră) de calibrul 9 Para Pistolet .45 ACP. Este vorba de Imad Ibn Ziaten (n.1981, francez de origine marocană, militar în Primul regiment de parașutiști, ucis cu pistolul mitralieră de calibru.45 ACP), pe 11 martie 2012 și de alți 2 militari, uciși (cu același tip de armă) pe 15 martie 2012, Abel Chennouf (n.1986) și Mohamed Legouad (n.1988), de la cel de-al 17-lea Regiment de geniu parașutist, în timp ce un al 3-lea, Loïc Liber (n.1984) este grav rănit la colona vertebrală, devenind, tetraplegic. Și, în sfârșit, de asasinarea rabinului Jonathan Sandler (n.1982, profesor la șscoala evreiască Ozar Hatorah) pe 19 martie 2012, împreună cu cei 2 copii ai săi Gabriel (în vârstă de 3 ani) și Arié (Aryeh, în vârstă de 6 ani), respectiv, cu Myriam Monsonégo (în vârstă de 8 ani, fiica directorului școlii Yaakov Monsonégo), folosind ambele tipuri de pistoale mitralieră (9 mm Parabellum ți cel de calibru .45 ACP). Mohammed Merah va fi ucis de către polițiștii unității de elită RAID al Poliției Naționale franceze, în urma unui asalt al acesteia asupra apartamentului său din str. sergent Vigné nr.17, din cartierul Côte Pavée de la Toulouse, la care am putut asista, în direct. Un alt atac terorist islamist va avea loc, tot la Bruxelles, deosebit de sângeros care va depăși efectivul mortal al asasinilor din Brabant. Este vorba de triplul atentat comis pe 22 martie 2016 în regiunea Bruxelles–Capitală, două pe aeroportul național Bruxelles–Zaventem și al 3-lea la Bruxelles, la o ramă (garnitură) din metrou, din stația Maelbeek (în cartierul european), în care bilanțul total se ridică la 32 de morți (16, pe aeroport și tot, 16 la Maelbeek) și 340 de răniți. În acest dosar, în cursul lunii iunie 2013, 3 persoane vor fi implicate pentru complicitate la atacuri teroriste islamiste cu asasinate,. Este vorba de Abdelkader Merah (n.1982, fratele asasinului, pentru susținere logistică și furnizarea scooterului furat, utilizat de către asasin), Fettah Malki (n.1982, pentru vânzarea armelor și a unei veste de antiglonț asasinului) și Mohammed Mounir Meskine (pentru furnizarea unor echipamente militare de care s-ar fi folosit asainul), contra căruia, cercetarea apenală a fost anulată, ulterior, în timpul anchetei. Într-un proces care va debuta pe 2 octombrie 2017, primii doi vor fi condamnați de către Curtea cu Jurați Paris Specială (prezidată de către Franck Zientara), la 20 de ani, respectiv, la 14 ani de recluziune criminală cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă, în timp ce, pe 30 octombrie, avocatul general al acuzării (Ministerul Public) Naïma Rudloff, a solicitat închisoarea pe viață pentru Abdelkader Merah. În urma apelului Parchetului, într-un nou proces care debutează pe 25 martie 2019, cei 2 vor fi rejudecați de către Curtea de Apel Paris – tot, cu Juriu Popular Special (prezidată de către Xavière Simeoni, având-l ca avocat general Rémi Crosson du Cormier), iar în urma verdictului din 18 aprilie 2019, pedeapsa lui Abdelkader Merah va fi majorată la 30 de ani de recluziune criminală (cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă), maximă în executare. În sfărțit, Abdeslam Salah (n.1989, terorist jihadist francez crescut la Bruxelles în cartierul– localitatea Molenbeek-Saint-Jean), arestat pe 18 martie 2016 (după o cavală – fugă de 125 de zile) la Molenbeek-Saint-Jean (și încarcerat la 27 avril 2016, incarcéré à Fleury-Mérogis, în Franța), singurul terorist rămas în viață dintre cei implicați în cele mai sângeroase atacuri teroriste islamite din istoria Franței, perpetrate pe 13 noiembrie 2015 de la Paris, în care 131 de persoane își vor pierde viața (și 413 vor rănite, dintre care 99, grav) la Stade France (1 mort) în sectoarele (arontismentele) pariziene 10 (la restaurantul Le Petit Cambodge și bistroul Le Carillon–3 morți) respectiv, 11 (la berăria Café Bonne Bière și restaurantul Casa Nostra–5 morți, sala de spectacole Bataclan–90 morți și în sfărșit la barul La Belle Équipe–21 morți), va fi condamnat (fără să fi participat la proces ca semn de protes!) la 20 de ani de închisoare pe viață pentru planificarea acestora și pregătirea lor logistică, de către Juriul Popular al Tribunalului Corecțional Bruxelles, ca de altfel și complicele său, Sofiane Ayari. Pentru implicarea sa în atacurile teroriste de la Paris (din 13 noiembrie 2015), el va fi trimis în fața Tribunalului Judiciar Paris pe 20 martie 2020, pentru un proces care urma să debuteze în cursul lunii ianuarie 2021, dar acesta va fi amânat datrită crizei sanitare provocată de către Coronavirus (Covid–2019). Conform informațiilor obținute de la Minbisterul Justiției din Franța, până la sfărșitul lunii februarie a acestui an, detenția lui Salah Abdeslam l-ar fi costat pe contribuabili 433.000 €. În încheiere, pe 29 mai 2018, va avea loc un alt atac terorist islamist sângeros la Liège, în care 3 persoane vor fi ucise și 4 vor fi rănite, într-o fuziadă (schimb intens de focuri cu polițiștii locali, ca urmare a unui atac cu un cuțit (tip baionetă) perpetrat, contra unui polițist, de către Benjamin Herman (n.1982, arestat de mai multe ori, pentru trafic de stupefiante și furt cu efracție) care este rănit mortal în timpul evenimentului (în proximitatea cafenelei Aux Augustins, aflat în unghiul dintre str. Augustins și bul. Avroy, în centrul orașului). Este vorba de poolițiștii Soraya Belkacemi (în vârstă de 45 ani, mama unei perechi de gemene în vârstă de 15 ani) și Lucile Garcia (în vârstă de 53 de ani), respectiv, de Cyril Vangriecken (un trecător în apropiere, în vârstă de 22 de ani, elev la Școala de Înalte Studii din Liège). Cu acest efectiv sinistru, numărul persoanelor ucise în cele 5 atacuri teroriste islamiste, pe solul belgian, se ridică la 39. Menționez aici faptul că regiunea francofonă Valonia a mai cunoscut un asemenea act terorist, perpetrat, cu puțin timp după atacurile teroriste islamiste de la Bruxelles, pe 6 august 2016, în care în care teroristul jihadist („soldat lal Statului Islamic”) Khaled Babouri (în vârsta de 33 de ani, originar din Berrahal, Provincia Annaba – Algeria) rezident ilegal în Begia din 2012, necunoscut serviciilor de poliție belgiene în absența unui cazier, înarmat cu o macetă, atacă polițiștii din fața Hotelului de Poliție (Comisariatul Central) Tour Bleue, în care erau vizați oameni ai legii (ca, de altfel și la Liège, în atacul armat al lui Benjamin Herman), fiind rănite două polițiste, Corinne Raymond (anchetatoare în cadrul secției de omucideri), mai puțin grav (transferată ulterior la Clinică universitară Saint-Luc la Bruxelles, pentru o a 2-a intervenție chirurgicală, ca urmare a unei paralizii parțiale la încheietura mâini stângi) și Hakima Dhamna (fost jandarm, care lucra în cadrul Poliției locale de peste un deceniu și jumătate), transportată de urgență la spitalul Notre Dame din oraș. Atacatorul este rănit grav (în abdomen și la picioare), de către cea de a 3-a politistă aflată la fața locului, care deschide focul asupra acestuia. El va deceda pe masa de operație în spitalul universitar Marie Curie (din Lodelinsart), unde a fost internat și el, tot în regim de urgență. Bibliografie Metagalaxia eurojihadistă. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicați în atacurile teroriste contemporane din spațiul francofon european! (Partea I și Partea II). Euro(lumpen)jihadologia virala, moderna. Conexiunea dintre „Gemenii de la Toulouse” si procesul lui Abdelkader Merah, respectiv, atacurile teroriste de la Manchester si Londra. Toulouse („focar” al islamismului radical), „plânge cu lacrimi de sânge”! Verdictul în dosarele AZF Toulouse si Asasinatele lui Merah. Atacul armat de la Liège al lui Benjamin Herman, un act (lumpen)terorist islamist low-cost sau un act de razbunare crapulos (sordid) contra Politiei Locale? Jihadologie contemporană prin intermediul faptului divres. Lumpen-terorismul, terorismul modern, contemporan. Contribuții la studiul jihadologiei contemporane prin mecanismul efectului de „ciocnire inversă” (efect – cauză)! Dezechilibre religioase și ideologice. Atentate extremiste în numele religiei. Lumpen-teroristul, teroristul modern, contemporan (Subiect de teză de doctorat în MAss – Matematici Aplicate în științe sociale – cu fonduri europene) Subiect de teză de doctorat. Graful (socio – matematic) al Metagalaxiei eurojihadiste. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicați în atacurile teroriste contemporane din spațiul francofon european! Criza de identitate a Poliției Naționale Franceze! Asasinarea funcționarilor de poliție de la Magnanville. Legătură dintre graful socio-matematic „orientat” al nebuloasei jihadiste franco-belgiene și manifestațiile nocturne ale sindicatelor franceze de Poliție.

Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...

Ca urmare a unei noi „piste” propuse autorităților belgiene (aflată în studiu) pentru unul dintre cele mai mari și spectaculoase jafuri de diamante (în valoare de 21M€) comise în Belgia (la ABN Amro din Anvers Diamond Center), pe 2 martie 2007, fără violență, am fost contactat pentru realizarea unei anchete private legate de identificarea membrilor unei grupări infracționale de crimă organizată specializată în jafuri armate (banda din Nivelles), care în prima jumătate a deceniului opt al secolului trecut (1982–1985) a comis o serie de bracaje (jafuri armate), cu precădere în spații comerciale mari (Delhaize - Mega Image) din provincia belgiană flamandă Brabant, făcând 28 de victime (29 din surse sigure), dintre care 3 copii. Autoritățile belgiene consideră că dosarul „teroii din Brabant”, care urmează a fi prescris în 2025 și în care asasinii nu au fost identificați, încă, nici astăzi, este cel mai sângeros dosar criminal din întreaga istorie a regatului. În acest vast articol de investigatie, încerc să lansez o nouă pistă, în care fac o serie de conexiuni între evenimentele infracționale criminale de mare anvergură din anii 1980, care au marcat atât istoria criminală a Franței cât și a Belgiei, bazându-mă pe rezultatele unei anchete (cercetări) minuțioase conform căreia, unii infractori francezi (criminali) de mare anvergură din acea perioadă istorică (cu care am reușit să intru în contact) ar fi avut legături cu membri ai bandei din Nivelles, care și ei, la rîndul lor, ar fi fost, la origine, infractori francezi, iar ulterior, ar fi devenit criminali (asasini) în Belgia. [A se vedea pentru detalii lucările autorului: O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari. Jafuri de diamante remarcabile comise în Europa, în acest secol, „cu sau fără armă de foc, fără violență și fără ură”. O posibilă legătură dintre jaful de diamante de la ABN Amro din Anvers și vastul trafic belgian de carne de vită contaminată cu Encefalopatia Spongioformă Bovină, O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne bovină contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină). Legătura cu jaful de diamante de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre)]. Dacă în Franța, pedeapsa capitală a fost abolită pe 9 octombrie 1981 (cu puțin timp după câștigarea alegerilor prezidențiale de François Mitterrand) de către profesorul de drept Robert Badinter (ministru al Justiției între 23 iunie 1981-19 februarie 1986, consultant la elaborarea Constituției României în 1991, președinte al Consiliului Constituțional Francez între 4 martie 1986-4 martie 1995, etc.), considerat, printre altele, și părintele abolirii pedepsei capitale, în Belgia, această sancțiune penală (care exista după cîștigarea indeperndeței în 1830–și era rar aplicată) va fi abolită doar prin legea din 10 iulie 1996, adică, peste un deceniu și jumătate. Însă, după 1950 (când are loc ultima execuție), pedeapsa de condamnare la moarte, este, automatic, comutată la pedeapsa de înnchisoare pe viață (compresibilă), adică posibilitatea (e)liberării condiționate sub control judicar (în majoritatea cazurilor „sub sechestru electronic”), cel puțin, teoretic, după 15 de ani de recluziune criminală (18 ami, în Franța), dacă nu există și alte amendamente (printre care și o perioadă de siguranță, care în principiu, este de 22 de ani de recluziune criminala, iar în cazuri excepționale, poate ajunge până la 30 de ani–pedeapsă maximă în executare, în Franța– în funcție de o serie de factori, printre care menționez recidiva criminală și circumstanțele agravante).În Belgia, ca și în Franța (în trecut), în principiu, în cazul coondamnării la 30 de ani de recluziune criminala (maximă în executare) sau la închisoare pe viată, condamnatul este liberabil condiționat după 15 ani de încarcerare (recluziune criminală), care, practic, poate fi pus ăn aplicare, dupa 19, 20, 23 sau chiar și 25 de ani îin cazurile menționate mai sus. Este JAP (Judecătorul responsabil cu executarea și amenajarea pedepsei), care împreună cu TAB (Tribunalul responsabil cu executarea și amenajarea pedepsei– compus din 3 magistrați, la recomandarea unei comisii formate din experți–psihiatrii, membri ai Administrației penitenciare) iau această decizie. (A se vedea pentru detalii La perpétuité en Belgique).În sfârșit, deși după cel de-al 2-lea Război Mondial exista o reală tendință (din partea tribunalelor) de a-i sancționa pe „colaboraționiștii” (belgieni) cu cel de-al 3-lea Reich (Germania nazistă) cu pedeapsa capitală, dintre cei 1.202 condamnați la moarte (mai puțin, cei condamnați la moarte prin contumacie–în lipsă), numai 242 au fost executați (106 în regiunea flamandă Flandra, 122 în regiunea francofonă Valonia și 14 în regiunea Bruxelles - Capitală).Este criminalul de război german Philipp–Johann–Adolf Schmitt (1902–1950), comandantul Fortăreței (Fort) Breendonk (Breendonck–din Willebroek, o comună din regiunea Flandra) și a lagărului de tranzit (fosta cazaemă) „General Lt. Dossin de Saint–Georges” de la Malines (Mechelen), ultimul și singurul criminal german executat în Belgia, pe 8 august 1950 (în urma unui verdict pronunțat pe 25 noiembrie 1949), arestat în Olanda, în 1945 și încarcerat la închisoarea din Rotterdam, după ce a fost recunoscut de către jurnalistul Paul–Michel–Gabriel Lévy (1910–2002), profesor la UCL (Univeritatea Catolică de la Louvain la Neuve), fost șef al serviciului de informații al INR (Institutul Național de Radiodifuziene belgian) înainte de război. În sfârșit, revenind la banda (gangul) de asasini din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant, care a activat în prima jmătate a anilor 1980, în ciuda indulgenței autorităților judiciare belgiene, în contextul social–istoric de atunci, membrii acesteia (acestuia) ar fi fost condamnați la moarte, fără niciun fel de îndoială.Din contră, în ceea ce privește execuția lor, desi unii specialiști în materie criminală nu se îndoiau de acest lucru, eu sunt sigur de faptul că, „principiul” comutării automate a pedepsei capitale în închisoare pe viață ar fi funcționat și în cazul lor, iar ei ar fi fost eliberați (sub o formă sau alta), cel mult, dupa un sfert de secol de recluziune criminală.În ceea ce privește abolirea pedepsei capitale în Franța, ea devine în 1981 cel de-al 36-lea stat aboliționist în lume, era însă ultima țară a CEE (Comunitatea Economică Europeenă – predecesorul UE) care o mai aplica (practica).Iar ultimul executat în Franța, nu este Christian Ranucci (așa cum crede o importantă majoritate a societății civile–susținută greșit chiar și de mijloacele mass– media), dar Hamida Djandoubi, ghilotinat pe 10 septembrie 1977 la celebra închisoare Baumettes de la Marsilia.În sfârșit, nu pot să nu fac o conexiune (indirectă) între jafurile armate, cu precădere, din supermarket-urile Delhaize (Mega Image) ale Bandei din Nivelles (din provincia Brabant) și cele ale Bandei „Deghizaților” (de la Paris), derulate, practic, în aceași perioadă (1981–1986), specializată în spargerea de seifuri (bancare) care au comis 27 de atacuri armate, fără, însă a comite asasinate.A se vedea pentru detalii lucrările autorului: „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați..., Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam...), Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam..., Pedeapsa Capitală (Document istoric – Thomas CSINTA), Împreună contra pedepsei cu Moartea (Congresele internaționale de la Geneva, Kuala Lumpur și Oslo). Asasinatele din Brabant (Brabant wallon din 1995, Belgia) desemează (de fapt), o serie de bracaje (jafuri armate) deosebit de sângeroase care au avut loc în perioada 1982–1985, în special, în supermarket-urile Delhaize (Mega Image) din Flandra Orientală (provinciile Hainaut, Namur), dar și în nordul Franței în departamentul Nord (la Maubeuge), comise de către un gang (o bandă) de răufăcători (criminali), neidentificat(ă) până în prezent, în care 28 de persoane își vor pierde viața (printre care și 3 copii).Practic, activitea criminală a acesteuia (acesteia) o putem grupa în două etape.Prima, între 1982–1983 iar cea de-a doua, în toamna anului 1985.Iată și atacurile aramate (din punct de vedere cronologic) pe care Poliția federală belgiană presupune că ar fi fost comise de către acest gang (compus, din 3 sau 4 persoane purtătoare de măști) ca, de altfel, și „les postiches” (deghizații), care operau, aproximativ, în aceași perioadă istorică (la Paris). Prima etapă.- 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) dintr-o armurerie (Dinant, provincia Namur).- 13 august 1982, furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot (Maubeuge, departamentul Nord, regiunea administrativă Nord-Pas de Calais, astăzi, Hauts de France), un polițist rănit grav.- 30 septembrie 1982, jaf armat comis de către doi indivizi (fără măști sau cagule) la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), 15 pistoale automate furate, un polițist municipal, ucis la fața locului și mai mulți răniți, aflați la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit.- 23 decembrie 1982, jaf armat la Auberge du Chevalier (Beersel, provincia Brabant/sudul regiunii Bruxelles–Capitală), 1 mort–administratorul, după ce acesta a fost torturat cu sadism, în timp ce criminalii au „ospățit” și petrecut (cu voie bună), ciocnind cu șampanie, la fața locului.- 9 ianuarie 1983, asasinarea unui șofer de taxi (la Mons, provincia Hainaut).- 11 februarie 1983, jaf la un supermarket Delhaize (Genval, provincia Brabant), sustrași 692.384 FB (echivalentul a cca 35.000€PPA).- 25 februarie 1983, jaf armat la un supermarket Delhaize (Uccle, provincia Brabant/regiunea Bruxelles–Capitală), sustrași 600.000FB (cca 30.000€PPA), un rănit grav. - 3 martie 1983, jaf aramat la un supermarket Colruyt (Hal, provincia Brabant), 704.077 FB (36.000€PPA), un mort.- 7 mai 1983, jaf armat la un supermarket Grand Bazar (Carrefour Market din 2009), sustrași 800.000 FB (echivalentul a cca 41.000€PPA).- 10 septembrie 1983, jaf armat la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem (Tamise, provincia Flandra Orientală), 7 veste anti-glonț sustrare, un mort și un rănit.- 17 septembrie 1983, jaf armat la un supermarket Colruyt (Nivelles, provincia Brabant), 3 morți (jandarmul Marcel Morue și cuplul Fourez–Dewit) și un rănit (jandarmul Jean-Marie Lacroix).- 2 octombrie 1983, jaf armat la Auberge des Trois Canards (Ohain, provincia Brabant), 1 mort.- 7 octombrie 1983, jaf aramat la un supermarket Delhaize (Beersel, provincia Brabant), 1 mort.- 1 decembrie 1983, jaf armat la o bijuterie (Anderlues, provincia Hainaut), 2 morți.A doua etapă.- 27 septembrie 1985 (între orle 20h00–21h00), jaf armat la un supermarket Delhaize (Braine–l’Alleud, provincia Brabant), 3 morți (Roger Engelbienne, Ghislain Platanne și Bozidar Djuroski) și un rănit (Bozidar Djuroski Jr.), sustrași 200.000 FB (cca 10.000€PPA). Probabil că, având în vedere faptul că Jurnalul Le Soir afirmă (din greșală) că și Bozidar Djuroski Jr. ar fi fost ucis, numărul victimelor (persoanrlor ucise de către gangul din Brabant) este indicat în mijloacele mass–media că ar fi fost 29, în loc de 28.- 27 septembrie 1985 (dupa jaful armat de la Braine–l’Alleud), 5 morți (printre care un băiat în vârsta de 13 ani și bancherul Léon Finné), un rănit (avocatul Jean-Paul Macau), sustrași 991.103 FB (cca 50.000€PPA)- 9 noiembrie 1985, jaf armat la un supermarket Delhaize (Alost, provincia Flandra Orientală), un măcel, 8 morți și 9 răniți, sustrași 937.777 FB (cca 47.500 €PPA).Notă. Dacă în privința victimelor nu există niciun fel de dubii (28 de morți și 22 de rănăți), în ceea ce privește suma totală realizată din jafuri (între 6–7 MFB, adică între 300.000–355.000€PPA), există o serie de divergențe, în fuuncție de surse, pentru că sumele sustrase erau approximative, între 200.000–776.000 FB la Braine–l'Alleud, între 991.103–2.511.103FB la Overijse și între 737. 777– 937. 777FB la Alost. Trebuie sî ținem cont și de faptul că 1.000FB, în acea perioadă, valorează astăzi, cca 50€PPA. Ancheta dirijată între 1985–2000 de către Lionel Ruth (sub conducerea procurorului Regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre și al magistratului Eric Van der Sypt, procuror la Parchetul federal de la Bruxelles) ar fi pus în evidență o serie de elemente comune acestor jafuri (în număr de 17–dintre care 4 comise în 1982, 10 comise în 1983 și 3 comise în 1985), mai ales, balistice (cu același tip de armament), vehicule utilizate (Volkswagen Golf GTI), modul operatoar (asasinte la întâmplare), zona geografică (provincia Brabant și vecinătăți) etc., mai ales în urma unor descoperiri, în cursul lunii noiembrie 1986, care vor avea loc în Canal Bruxelles-Charleroi, la Ronquières (componența municipalității Braine-le-Comte, în provincia valonă Hainaut din Belgia, înainte de fuziunea comunelor belgiene din 1977, cunoscută în special datorită planului înclinat, o construcție hidrotehnică de mari dimensiuni, inaugurată în 1968 și realizată pentru a compensa o diferență de nivel de aproximativ 68 de metri pe canalul Bruxelles-Charleroi). Aceste obiecte (probe materiale judiciare) apartinând presupușilor membri ai gangului din Nivelles, sunt adunate și păstrate în arhiva procuraturii federale, de care răspunde Eddy Renard. Portretrul robot al atacatorilor ar pune în evidență 3 persoane, cu trăsături (fizice) diferite.Un „ucigaș cu sânge rece” (descreierat, probabil și toxicoman), un „uriaș” (copulent de cca 1,80–1,82m) și un „bătrân” (probabil, peste 60 de ani).Identificarea lor însă, timp de cei 35 de ani care au trecut de la „retragerea lor voluntară la vatră” („pensionarea” lor) nu a fost posibilă, în ciuda unor eforturi deloc neglijabile din partea autorităților polițienești și judiciare belgiene, care, susțin că au exploatat cîteva zeci de piste, aparent, fiabile de-a lungul anilor (din câteva sute posibile). Ce am flat de la membri organizației criminale a lui Ruddy Decock ? Nimic, pentru că nu eram un om de încredere, așa cum era Tornel, al cărui loc de boss în cadrul firmei l-am preluat, privizoriu. S-au prins că nu sunt de-al lor, cu toate că am făcut tot posibilul ca să le fiu pe plac. Oricum, eu sunt convins că ei habar nu aveau cine erau membri bandei din Nivelles, dar bănuiau și ei că erau francezi și că ar fi avut relații cu membri poliției locale și chiar cu polițiștii–judiciari federali. N-ar fi fost exclus faptul că interesul meu deosebit pentru acest dosar să le fi atras atenția și să fi căzut, întocmai, din acest motiv, în dizgrația lor. Dar eram la începutul activității mele de investigator și corespondent de presă al Ziarului (Revistei) Poliției Capitalei (la investigații criminale) și mă gândeam că fiind în contact cu răufăctori (criminali) ar trebui să insist pentru că în cei aproape două decenii de la debutul bandei, bembri săi nu au fost identificați și nici dosarul jafurilor și asasinatelor lor, nu a fost clasat. Cuvinte cheie: Thomas Csinta – jurnalul bucureștiului, Albert Fagniard, Albert II al Belgiei, Ali Suleiman Ahmad, Bruno Berliner, Célestin Rinchard, Christiaan Bonkoffsky, David Van de Steen, Paul Van den Boeynants, Lionel Ruth, Francis Zwarts, François Rasse, Freddy–André Horion si Roland Feneulle, Jan Caubergh, Jean-Claude Myszka, Jean-François Ertrijckx, John Thomas Straffen, Juan Mendez, Julien Lahaut, Lucien Léger, Mahmoud-Philippe El Shennawy, Marc Dutroux și Michel Nihoul, Michel Bellen, Odon Renard, Patrick Geay, Patrick Haemers, porte-avions-Michel Ardouin, Robert Marguery, Roger Champenois, Serge Hernout, Staf Van Eycken, Taleb Hadjadj, Philipp–Johann–Adolf Schmitt, banda din Nivelles (Nijvel)

Protejat: În exclusivitate pentru Jurnalul Bucureștiului: Labirintul judiciar parizian (TJP –...

Dat în folosință pe 1 ianuarie 2020, TJP (Tribunalul Judiciar Paris) este o jursidicție care soluționează cel mai mare număr de dosare (penale, comerciale, administrative, etc.) din Franța, dar și din Europa. Acesta a rezultat din fuziunea (fuzionarea) dintre TGI Paris (Tribunalul de Înaltă Instanță – cu Curtea cu Jurați/Juriul Popoular, Curtea de Apel și Curtea de Casație) și TI Paris (Tribunalul de Instanță), creat pe 14 mai 2018 prin fuziunea (fuzionarea) celor 20 de tribunale de sectoare pariziene și are sediul (începând) din 16 aprilie 2018 în sectorul 17, în TP - Tribunalul Paris (Métropole du Grand Paris), care în afară de insituțiile publice mai sus menționate are în componență și Tribunalul de poliție, Tribunalul pentru minori și Tribunalul problemelor legate de securitatea socială (aflat în cartierul Batignolles de lângă Porte de Clichy, cu o suprafață de cca 88.500 m2, dintre care 29.000 m2 rezervați birourilor),  cu un bugetaproape de 1Md€. Noul palat de justiție parizian care găzduiește TJP dispune de o suprafață de totală de 120.000 m2 (dintre care 20.000 m2 spații publice) cu 90 de săli de audiență (cu o suprafață de cca 9.400 m2, dintre care două rezervate proceselor „hors norme”– excepționale) distribuite pe 38 de etaje (fără parter și mezanin), cu o înălțime de cca 160m. Tot în clădire se află și MODA (Maison de l'Ordre des Avocats), Baroul avocaților parizieni (cu o suprafață de cca 6.000 m2). Împreună cu DRPJ [1] (Direcția Regională a Poliției Judiciare a PP–Prefectura de Poliție Paris, cu o suprafață totală de 32.500 m2) din str. Bastion nr.36 (mutat la această adresă din 24 august 2017 de pe celebrul Quai des Orfèvres nr.36 – Palatul de Justiție din Île de la Cité–aflat în sectrorul 1), structurile (organismele) judiciare mai sus menționate constituie Cité judiciaire de Paris (cartierul general al justiției pariziene). Aflat în jurisdicția Curții de Apel Paris, competența TJP este (totuși) națională în materie de crime contra umanității și crime de război, crime și delicte comise pe teritoriul național și în afara acestuia de către membrii FAF (Forțele Armate Franceze–Armate terestra, Marina Națională, Armata aerului și a spațiului, precum și Jandarmeria națională)  sau contra acestora în timp de pace (după suprimarea TAAP–Tribunalul  Armatelor Paris pe 1 ianuarie 2012), corupție și fraudă fiscală (de mare anvergură–de natură criminală), atacuri–atentate cu caracter terorist, crimă organizată, cybercriminalitate, crime economice și financiare complexe (unul dintre cele 8 JIRS [2]– Juridicții Interregionale Specializate), crime și delicte sanitare grave (în tandem cu TGI de Métropole d'Aix-Marseille-Provence). TJP dispune de 536 de magistrați și de 950 de alți funcționari, iar începând din 13 noiembrie 2019 îl are ca președinte pe magistratul Stéphane Noël (n.1967, absolvent al celebrei școli superioare de înalte sudii politice Sciences Po–Institutul de Studii Politice de la Lyon si al celei de magistratură–ENM, fost președinte al TGI  Belley în cadrul Curții de Apel Lyon, între 2000–2002, procuror general al Curții de Apel Bourges– prefectura departamentului Cher, regiunea administrativă Centre–Val de Loire, între 2008–2012 și președinte al TGI Créteil–în cadrul Curții de Apel Paris, între 2015–2019).   Merită de remarcat aici și faptul că TGI (împreună cu Curtea cu Jurați, Curtea de Apel și Curtea de Casație–cu o suprafață de cca 27.700 m2) găzduit în Palatul de Justiție din Île de la Cité (sectorul 1) cu o suprafață (totală) de cca 85.800 m2, era desfășrat pe o suprafată de cca 41.600m2 (cca 48,5% din suprafața totală a Palatului), ceea ce în cadrul TJP, înseamnă, totuși, o reducere de „spațiu vital” mai mult decât semnificativă. Restul spațiului era ocupat de către Curta de Apel (18.550 m2, cca 21,6%), Curtea de Casație (10.300 m2, cca 12%), iar „spațiului comunitar” erau rezervați cca 15.350 m2 (adică, 17,9%). În sfârșit, în afară de TGI (Curtea cu Jurați, Curtea de Appel și Curtea de Casație) TJP dispune de 12 Camere în SC (Serviciul Civil). Este vorba de Camerele 1–9, 18, 22 și 27. În ceea ce privește SP (Serviciul Penal), acesta dispune de 16 Camere dintre care 14 Corecționale (care judecă dosare penale corecționale–delictuale) și 2 ale Tribunalului de Poliție (care judecă dosarele de contravenție), organizate astfel: Camera 10 (omucideri din culpă, violență, corupție și trafic de influență, fals și uz de fals, escrocherie, abuz de încredere, infracțiuni militare), Camerele 11 și 32 (delicte economice și financiare), Camerele 12 și 13 (escrocherie, abuz de încredere–cu  circumstanțe agravante, abuz de slăbiciune, fraude cu mijloace de plată, deturnare de fonduri și obiecte de valoare),  Camera 14 (delincvență în bandă organizată și dosare JIRS–mai puțin terorism, trafic de stupefiante, proxenetism), Camera 15 (dosare în care victimele sunt minori), Camera 16 (dosare JIRS pentru terorism și delicte de război), Camera 17  (delicte legate de presă și internet), Camera 19 (accidente de circulație), Camera 23 (infracțiuni în flagrant–delict, judecate imediat/pe  loc, fără deschidere de dosar penal și încarcerare în detenție provizorie), Camera 25 (Tribunal pentru minori), Camera 26 (dreptul penal al familiei – abandon de familie, maltratare a copilului, etc.), Camerele 28–30 (delicte rutiere), Camera 31 (consum și job, sănătate publică), Camera 33 (JIRS–terorism cu circumstanțe agravante, delincvența organizată). Tot în cadrul SP funcționează și SJI (Serviciul Judecătorului de Instrucție), SJLD (Serviciul Judecătorului de Libertate și Detenție) și SJAP (Serviciul Judecătorului responsabil cu executarea șoi amenajarea pedepselor celor condamnați definitiv). [1]DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 – 2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008 – 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie – Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon–Clermont Ferrand; DIPJ Marsilia–Montpellier; DIPJ Lille; DIJP Bordeaux –Toulouse; DIJP Strasbourg; DIJP Rennes–Nantes; DIJP Orléans–Limoges; DIJP Dijon; DIJP Antilele franceze – Guyana franceză. [2]JIRS (Jurisdicții interregionale specializate – create pe 1 octombrie 2004) subordonate TGI (Tribunale de Înaltă Instanță), în număr de 8 în Franța (aparținând  TGI de Paris, Lyon, Marsilia, Lille, Bordeaux, Rennes, Nancy și Fort de France – prefectura departamentului peste mări Martinica) și un JRS (Jurisdicție Regională) de la TGI de Bastia (Corsica) intervin, cu precădere, în cazul unor urmăriri penale în dosare de infracțiuni economice și financiare de mare complexitate (spalare de bani și deturnare de fonduri publice,  extorcare de fondiuri, etc.) și mai general, în cele de crimă organizată (ucidere voluntară și asasinate comise în bandă organizată, crime cu circumstanțe agravante, etc.). Acestea regrupează magistrați ai Parchetului și ai Instrucției (Serviciului de Instrumentare a dosarelor) și beneficiază de dispozitive și echipamente inovatoare (de ultimă generație) pentru combaterea cu eficacitate a crimei organizate.

Protejat: Celebrul concurs de admitere „pandemizat″, la matematică, 2020 – E3A...

Concours E3A – Polytech – Concours d’Écoles d’Ingénieurs Post-Prépa Le Concours E3A-Polytech  évolue et a décidé pour cette session des concours CPGE 2020, de mutualiser certaines épreuves...

Celebrul concurs „pandemizat” al școlilor superioare franceze de înalte studii...

Concours E3A - Polytech - Concours d'Écoles d'Ingénieurs Post-Prépa Le Concours E3A-Polytech  évolue et a décidé pour cette session des concours CPGE 2020, de mutualiser certaines épreuves...

Protejat: „Caii putere” în flagrant delict, în Grand Paris și în...

După o ancheta care a durat peste 3 ani și la care au participat un număr important de funcționari din diverse structuri de control ale Administrației (centrale și locale) de Stat, 21 de persoane, printre care și responsabili (directori) de garaje și experți în evaluarea sinistrelor (accidentelor) auto au fost trimiși în fata Tribunalului Corecțional de la Paris în cadrul unei escrocherii de o mare anvergura, rar întâlnită în „materie" de asigurări auto (nu numai în Franța, dar și în Uniunea Europeană), în care mari companii de asigurări (unele chiar multinaționale!), ar fi fost prejudiciate cu o sumă uriașă de bani, cuprinsă între 9-10M€. Dosarul este impresionant, întrunind cca 1.170 de pagini de procese verbale efectuate de către anchetatori, precum și declarații ale celor implicați direct sau indirect în acesta.În urma rezultatelor anchetei, Justiția a reținut 7 garajiști și 8 experți în accidente auto, respectiv, 6 atomobilisti, care au pus la cale o fileră ingenioasă, având la bază fie declarații de accidente (rutiere) imaginare, fie, mult exagerate în raport cu realitatea sau chiar accidente auto provocate voluntar de către proprietari cu scopul de a fi despăgubiți de către Companiile de Asigurări!Din documentele aflate la dosar, „părintele" filierei ar fi fost Bruce Lee (cu numele complet Bruce Chen Lee, doar o coincidență de nume cu „părintele" artelor marțiale Bruce Lee, respectiv, Lee Jun-fan/Bruce Lee, 27 noiembrie 1940- 20 iulie 1973). Este vorba de un franco–chinez (cetățean francez de origine chineză), rezident israelian (astăzi în vârstă de 64 de ani), pe numele căruia Tribunalul Corecțional de la Paris a emis un MAI (Mandat de Arestare Internațională), la cererea Procurorului Republicii de Paris, Jean-Claude Marin (n.1949, fost procuror al Republșicii de Paris între 2004 – 2011 și procuror general de pe lângă Curtea de Casație între 2011 – 2018).Din diverse surse apropiate anchetei, se pare că urmăritul își desfășura activitata sa criminala nu numai la Paris (Métropole du Grand Paris și regiunea sa urbană), QG (Cartierul General) al său, dar și în alte metropole europene (Londra, Roma și Madrid). Existau însă și bănuieli că rețeau sa să se fi extins, ulterior și în Benelux (în particular, în Belgia, respectiv, în Olanda). Chiar și chiar în Germania, fară însă ca aceasta presupunere să fie riguros confirmată. Alături de el, complicii săi, au fost descoperiți, nu fară aventuri și „peripeții".

Protejat: Atacurile teroriste islamiste din 7 – 9 ianuarie 2015 în...

După o dezbatere (prevăzută inițial între 2 septembrie – 10 noiembrie 2020) care a durat 3 luni și jumătate (2 septembrie – 16 decembrie 2020) cu mai multe (mici) întreruperi (relativ) de scurtă durată din cauza „crizei sanitare” cauzată de Covid–2019, care a contaminat pe principalii 3 inculpați în dosar, în care 144 de martori și 14 exterți judiciari au fost audiați, pe 16 decembrie, în jurul orei 16h15, Curtea cu Jurați Specială (compusă din 5 jurați–magistrați) de la TJB (Tribunalul Judiciar Paris), prezidată de către Régis de Jorna, în prezența avocaților generali ai acuzării (reprezentând Ministewrul Public) Jean-Michel Bourlès și Julie Holveck, a anuțat verdicutul său în procesul judecării presupușilor complici ai atacurilor teroriste din Metropolis of Greater Paris între 7 – 9 ianuarie 2015 (Charlie Hendo, Montrouge și Hyper Cacher Center), în care teroriștii islamisti, frații Said și Chérif Kouachi, respectiv, Amedy Coulibaly, au fost uciși de către unitățile de intervenție de elită ale Jandarmeriei și Poliției Naționale (GIGN[1] , respectiv, RAID[2] și  BRI[3]).În toată această perioadă, Jurnalul Bucureştiului a manifestat un interes deosebit pentru acest proces și a insistat, în publicațiile sale (transmise, în egală măsură aât autorităților judiciare franceze cât și avocaților apărării), asupra faptului că, pedepsele care vor fi pronunțate de către Juriul Popular să țină cont, nu atât, de satisfacerea „doleanței” opiniei publice și politice, naționale și internaionale, cât mai ales de realitatea obiectivă, adică de vinovăția reală a inculpaților, care conform surselor platformei  CUFR (de cercetare–investigație și cultural–educațională în domeniul științelor sociale), sunt niște răufăcători de drept comun și nicidecum salafiști – jihadiști, radicalizați, angajați în războiul sfânt (utopic), confesional, al lui Allah.Ca urmare, într-o oarecare măsură, Jurnalul Bucureştiului se declară satifăcut de verdictul Curții cu Jurați care sanționează inculpații cu pedepse cunprinse între 4 ani de închisoare și închisoare pe viată. Așa cu am menționat în articolul meu de la proces, dintre cei 14 inculpați în dosar, 3 au fost judecați prin contumacie (în lipsă). Nu pot să închei acest material fără să-i aduc omagiu prestigiosului avocat franco – italian Éric Dupond-Moretti (n.1960), cel mai reputat avocat penalist francez (în viață), care în calitatea sa de „campion al achitărilor” (17 și reducere importantă de pedepsă în alte câteva zeci de dosare), a fost numit ministru al Justiției franceze pe 6 iulie 2020.Considerându-l ca mentorul meu în materie de justiție penală, în numeroasele procese (de mare anvergură) în care ne-am putut confrunta (prin intermediul ideilor noastre), cred că am învățat mult de la el (atăt în domeniul tehnicilor de comunicare căt și în cel al deciziilor), ceea a contribuit, esențial, în mai multe dosare criminale, la succesul meu. De altfel, eu cred că implicarea lui în instrumentarea acestui vast dosar terorist, al atacurilor teroriste islamiste din Métropole du Grand Paris (în perioada 7 – 9 ianuarie 2015), la care, înainte de proces a fost obligat să renunțe, având în vedere numirea lui în funția de ministru al Justiției a jucat un rol pozitiv restabilirea adevărului istoric.El aprobă printr-o ordonanță de urgență din 18 noiembrie 2020 (anulată de către Consiliul de Stat pe 27 noiembrie), pentru a nu fi prelungit procesul, audierea unui inculpat (al principalului inculpat Ali Riza Polat) care nu putea fi prezent la proces (din cauza crizei sanitare) prin sistemul de videoconferință, ceea ce a generat o serie de controverse în rîndul magistraților și avocaților implicați în proces (care considerau că, pentru un verdict echitabil, prezența fizică a acestuia este necesară la proces, în sala de audiențe). De altfel, tot acest inculpat principal (Ali Riza Polat) este și la originea întreruperii procesului (alături de ceilalți 2 inculpați principali) pe 31 octombrie 2020, pentru motivul că era suspect de contaminare cu virusul Covid-2019 (fiind într-o stare permanentă de greață, de vărsături–care, după părerea mea, puteau fi cauzate și de emoțiile prelungite în timpul procesului, de consumul de medicamente, în particular, de calmante, etc. și nu neapărat de coronavirus).

Combaterea infracțiunilor financiare în Franța prin intermediul structurilor de informații GIR...

TRACFIN (Tratamentul Informațiilor și Acțiunilor contra Circuitelor Financiare Clandestine), ca organism al Ministerului Economiei și Finanțelor, fondat prin legea n° 90-614 din 12 iulie 1990, ca urmare al celui de-al 15-lea summit de la „Grande Arche” (din cel mai mare cartier  european, La Défense–Métropole du Grand Paris)  cel mai mare cartier de afaceri european aflat la Paris) al Group of Seven - G7[1] (Grupul celor 7 state cele mai dezvoltate din lume) din iulie 1989, este membru al The Egmont Group of Financial Intelligence Units, avându-l ca director, din 19 iulie 2019, pe Maryvonne Le Brignonen, care succede lui Bruno Dalles (magistrat al Ordinului Judiciar), în funcție din 5 august 2015.Acesta din urmă, l-a înlocuit, la rândul său, pe Jean–Baptiste  Carpentier (înainte, director juridic al Agence des Participations de l'Etat, numit în funcție pe 11 septembrie 2008), succesor al lui François Werner (inspector general de finanțe și om politic), primul director al Tracfin (între 11 decembrie 2006 – 10 septebrie 2008)Ca organism public al Ministerului Economiei și Finanțelor, însărcinat cu lupta contra spălării banilor, este un serviciu național de anchetă dministrativă, (conform decretul n° 2006-1541 din 6 decembrie 2006), operațional, compus din cca 160 de agenți, care activează în cadrul  a două departamente :DARI (Departamentul de Analiză, de Căutare și de Informații) compus din trei diviziuni, care asigura integrarea, orientarea și valorizarea informațiilor, relațiile cu specialiștii, precum și schimburile cu omologii străini ai serviciului, având în componenta lor și doi ofițeri de legătură de la DGDIAPR (Direcția Generală a Vămilor și a Drepturilor Indirecte, respectiv, al Autorității Prudenței și Rezoluției) și DE (Departamentul de Anchete), compusă și el din trei diviziuni care asigură investigațiile aprofundate necesare tratamentului informațiilor, în cadrul căruia funcționează și două unități specializate în tematica fraudelor financiare în sectorul jocurilor de noroc și al transferului de fonduri, respectiv, din două celule specializate: CTAFT (Celulă de Tratament al Afacerilor Financiare asociate Terorismului) și CAS (Celulă de Analiză Stategica), care exploatează (conform art. L.521-23 și R.561-33; L.561-26, L561-27, L. 561-31 și 561-29 din CMI - Codul Monetar și financiar) informațiile disponibile în vederea spălării capitalului (banilor), în cadrul căreia sunt afectați și trei ofițeri de legătură aparținând PN (Poliția Națională), GN (Jandarmeria Națională) și OCRGDF (Oficiul Central de Reprimare al Marii Delincvențe Financiare). Menționez aici, că majoritatwea informațiilor pe care le primește Tracfin provin din mediul bancar (cca 80%), dar ele sunt furnizate și din sectorul de jocuri de noroc (cca 6-8%), din sectorul imobiliar (3-5%), etc, iar majoritatea dintre ele sunt delicte primare (peste ½), disumulări (25-27%), plasare de fonduri (cca 12-14%), etc. și numai între 1-1,5% din sectorul terorismului și atentatelor.

Matthieu Moulinas, criminal sexual minor (recidivist), condamnat la închisoare pe viață....

Teoria haosului (teoria sistemelor complexe) este o ramură a matematicii și fizicii teoreticii (moderne) care descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare, a acelor sisteme care prezintă fenomenul de instabilitate numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor pe termen relativ lung (deși se conformează legilor deterministe) este imprevizibil, adică aparent haotic (de unde și denumirea teoriei). Scientia Teoria haosului a fost formulată în 1960de Edward Lorenz, care spunea că „Un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic.” Cu alte cuvinte, există o ordine ascunsă în orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. (A se vedea și Scientia) Sistemele complexe sunt sistemele care conțin atât de multe elemente în mișcare încât este nevoie de un calculator (ultra)performant care să calculeze toate posibilitățile (probabilitățile) de interacțiune. Acesta este și motivul pentru care Teoria Haosului (care ne arată că natura lucrează după anumite tipare care sunt suma mai multor impulsuri mărunte) nu avea cum să apară înainte de sfârșitul secolului al XX-lea. Mai există un alt motiv pentru care această teorie a aparut atât de recent, acel motiv este Revoluția Mecanicii Cuantice și felul în care a terminat Era Deterministă. Atunci când Sigmund Freud a elaborat teoria psihanalizei, el a pornit de la ideea că problemele mintale sunt rezultatul unor traume din trecut. Terapia psihanalitică permite pacientului să își străbată amintirile, să găsească, să înfrunte și să rezolve problema generatoare de conflict. Toată această idee se baza pe o cauză și un efect liniar.

Protejat: Pe urmele „predatorului sexual”, Joël Le Scouarnec, „chirurgul din Jonzac”,...

„Fumând țigara mea de dimineată, m-am (tot) gândit la faptul că sunt un mare pervers. Sunt, simultan, exhibiționist (…), voaiorist (scopofil), sadic (…), masochist (…), scatologic (scârbos), fetișist (…), pedofil (…). Și sunt foarte (tare) fericit“. Conform unor surse apropiate dosarului, fostul chirurg Joël Le Scouarnec (din 2017, pensionar, la Jonzac, sub-prefectura departamentului Charente Maritimes, regiunea administrativă Bretania), ar putea fi cel mai mare (pedo)criminal din întreaga istorie contemporană a Franței.Bănuit ca în timpul celor 3 decenii de activitate, într-o serie de spitale din regiunile administrative Bretania, Pays de la Loire, Nornandia și Nouvelle-Aquitaine ar fi comis 349 de infracțiuni sexuale (mângâieri cu caracter sexual, agresiuni sexuale și violuri), dintre care o mare majoritate (246), considerate de către anchetatori, (pedo)crimininale, Joël Le Scouarnec a fost judecat (între 13–17 martie și 30 noiembrie–4 decembrie 2020) în cadrul unui proces cu „ușile închise” de către Curtea cu Jurați a departamentului Charente Maritimes (sub presedinția lui Isabelle Fachaux), la Saintes (sub-prefectura departamentului) și condamnat, pe 4 decembrie, la 15 ani de recluziune criminală pentru 4 agresiuni sexuale comise asupra două nepoate ale sale (fiice ale sorei sale), a unei foste paciente si a unei fetite (vecină) – care de altfel, este și la originea scandalului sexual legat de acesta, lansat în spațiul public, 2017.Joël Le Scouarnec (originar din sectorul parizian 14) este inculpat, însă, și într-un al 2-lea dosar penal, în care este cercetat pentru comiterea a altor 312 infracțiuni sexuale (majoritatea, pedocriminale), comise în perioada 1986 – 2014, grație victimelor sale care n-au ezitat să depună plângere contra acestuia.Din cele 349 de cazuri, 26 au fost prescrise, în alte 5 dintre ele, practic, ar fi fost imposibil de pus în evidență infracțiunile sexuale, iar 6 victime n-ar fi depus plăngere.Dintre victime, 164 sunt de sex masculin, iar 148 de sex feminin, 298 au mai puțin de 20 ani, iar 265, sunt minori având mai puțin de 15 ani. Specializat în chirurgie digestivă, medicul parizian Joël Le Scouarnec (n.1950) va exersa, până la pensionarea sa, în 2017, într-o serie unități spitalicești (medicale), începând cu CHPM (Centre Hospitalier Paul Martinais–Centre Hospitalier Site Les Rives de l'Indre, fondat în 1619, trecut în 1975 pe lista obiectivelor istorice) de la Loches (sub–prefectura departamentului Indre et Loire, regiunea administrativă Centre–Val de Loire), un orășel medieval de cca 7.000 de locuitori (construit în jurul Castelului Loches–o fortăreață aflată pe lista monumentelor istorice încă din 1862) pentru ca ulterior să-și continue activitatea în orașe mai imprtante (prefecturi si sub–prefecturi) în regiunea administrativă Bretania, într-o serie de departamente create în timpul Revoluției franceze (pe 4 martie 1790, conform decretului din 22 decembrie 1789), în Morbihan, la CHBA (Centre Hospitalier Bretagne Atlantique) Site de Vannes (refectura departamentului, între 1994–2003), respectiv, la CHBS (Centre Hospitalier de Bretagne Sud) Lorient (sub-prefectura departamentului, între 2003–2005), în Finistère (creat în aceleași condiții ca și Morbihan), la CHQ (Centre Hospitalier Quimperlé, între 2005–2008) și în sfârșit, în regiunea adminisrativă Nouvelle-Aquitaine, în departamentul Charente-Maritime, la CHJ (Centre Hospitalier Jonzac, sub–prefectura departamentului, între 2007–2017), care avea mari dificultăți în privința angajarii unui chirurg. Conform declarașiei lui Pascal Révolat, presedintele consiliului departamentl al medicilor, cu siguranta, ar fi fost vorba de disfunctie, pentru ca la nivelul ministerului sănătății cazul chirurgului ar fi fost cunoscut. În paralel, Joël Le Scouarnec va efectua și un număr important de „supliniri” (de ordinul zilelor) în alte spitale, din regiunea administrativă Bretania, la CHC (Centre Hospitalier de Cornouaille) Site de Quimper (prefectura departamentului), la CHCB (Centre Hospitalier du Centre Bretagne) Pontivy, respectiv, la HL (Hôpital Local) Malestroit și la CHPM (Centre Hospitalier des Pays de Morlaix), dar și în cea Pays de Loire, la CHEL (Centre Hospitalier Erdre et Loire) din Ancenis (departamentul Loire Atlantique) și la CHIPSSL (Centre Hospitalier Intercommunal Pôle Santé Sarthe et Loir) de la La Flèche - Le Bailleul (departamentul Sarthe), respectiv, în regiunea administrativă Normandia, la CHJM (Centre Hospitalier Jacques Monod) Flers (departamentul Orne). Dupa terminarea studiilor (superioare) medicale la Paris (care sunt foarte selective și lungi, a se vedea pentru detalii articolul autorului Les études médicales en France – Studii medicale superioare în Franța) înainte de a ajunge la CHPM, Joël Le Scouarnec va efectua „externatul” în cadrul celebrului și prestigiosului spital parizian din sectorul 4, Hôtel-Dieu de Paris (cu 329 de paturi), fondat în 651, și reconstruit între 1868–1878, sub conducerea arhitecților Émile - Jacques Gilbert (1793-1874) și Arthur-Stanislas Diet (1827-1890) pe Île de la Cité, în proximitatea celebrei catedrale Notre Dame de Paris (Catedrala „Doamna Noastră”, cu referire la Fecioara Maria, un monument al arhitecturii gotice timpurii, sediu al Arhiepiscopiei Parisului, construită între 1163–1345, sfințită în 1182), iar „internatul” în medicină, între 1976–1981 la CHU (Centre Hospitalier Univeritar) de la Nantes (prefecturadepartamentului Loire Atlantique și a regiunii administrative Pays de la Loire) atașat Facultății de Medicină a Universității Nantes.

Protejat: Nașterea sub anonimat (X), dispozitiv de ficțiune juridică al dreptului...

Conform DCF (Dreptul Civil Francez), orice femeie (indiferent de vârstă) are dreptul să nască anonim, în orice spital public sau privat (pe teritoriul național francez), convențional sau nu (pentru a nu fi acuzată, eventual, ulterior, pentru abandonul nou-născutului, conform art.277-1), „dispozitiv de naștere” (tipic francez) cunoscut sub numele de „naștere sub X” (sub anonimat). Tradițional, acest dispozitiv (socio – juridico – medical, de ficțiune juridică a dreptului francez) permite unei femei, să-și „doneze” (cedeze) voluntar (de bună voie și nesilită de nimeni, fără a beneficia de compensații sociale sau materiale), noul-născut al ei, serviciilor de protecție socială ale copilului (prin care acesta devină pupilă a Statului francez), în conditii legale, pentru diverse motive (de natură psihologică sau socială, dificultăți materiale, lipsă de motivație pentru a se ocupa de acesta, de a-l crește, naștere în afara căsătoriei, conceput cu ocazia unui viol, absența tatălui acestuia, etc), cu dreptul ca ea să rămână anonimă. Din păcate, prin această acțiune (demers), conform legislației franceze în vigoare, filiația dintre mama biologică și pruncul născut sub anonimat, încetează, definitiv ! Incriminarea pruncuciderii ( în România) de-a lungul timpului, are o strânsă legătură cu percepția socială și juridică asupra acestora, influențată de condițiile sociale, economice și politice ale momentului. Această percepție se oglindește în reglementările penale care au existat de-a lungul secolelor. Astfel, art. 200 alin. 1 Noul Cod Penal incriminează uciderea ori vătămarea nou-născutului de către mamă, faptă cunoscută anterior sub o altă denumire, și anume, pruncuciderea (Vechiul Cod Penal). Această faptă este inclusă într-un grup de infracțiuni inexistent anterior Noului Cod Penal, „Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie” (Titlul I, Capitolul III ), având drept obiect juridic special viața copilului nou-născut. Această faptă, cunoscută încă din Antichitate, era incriminată la acea vreme ca orice altă formă de omor, situație care a persistat și în perioada Evului Mediu. Cunoscutul penalist italian, Cesare Beccaria, este un promotor al ideii conform căreia mama naturală ar trebui pedepsită mai blând, cu atât mai mult în cazurile în care aceasta fusese victima unei situații deosebite, cum ar fi violul, faptă ce are un puternic impact asupra conformației psihice a victimei. Optica Noului Cod Penal părăsește sfera restrânsă a subiectului pasiv a infracțiunii, extinzând aplicabilitatea sa, altfel spus, nu se mai referă doar la copilul natural, ci la orice copil nou-născut. Este introdus un termen de 24 de ore care definește statutul de nou-născut. Analizând latura subiectivă a infracțiunii, conținutul subiectiv este caracterizat prin existența vinovăției, sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă. De asemenea, o condiție esenţială este prezența stării de tulburare psihică, care, spre deosebire de vechea reglementare, nu mai este necesar sa fie pricinuită de naștere, putând fi implicate tulburări provocate atât de procesul nașterii, cât și alte stări de tulburare psihică legate de contextul socio-familial în care se regăsește mama copilului la momentul nașterii. În concluzie, dacă în reglementarea din 1864 pruncuciderea era așezată alături de variantele agravante ale omorului (omorul cu precugetare, otrăvirea, părintuciderea etc.), iar pedeapsa pentru această faptă era cea mai aspră, munca silnică pe viață, Codul Penal din 1936 reliefează o viziune diferită, pruncuciderea fiind considerată o varianta atenuantă a omorului. Codul penal actual extinde sfera de aplicabilitate, referindu-se la orice copil nou-născut, dar impunând unele condiții referitoare la starea mamei și a copilului. Faptul că în Franța, există o veche tradiție de a sprijini nou-născutul după abandonare lui de către mama sa biologică (inițiat de către Sf. Vincențiu de Paul la, începutul secolului XVII), nu exclude faptul că la mijlocul deceniului trecut, polițiștii de la crimă organizată să descopere, pe 2 august 2005, la Spitalul St Vincent de Paul (Paris) ceva deosebit (France Inter). Ceea ce va șoca întreagă opine publică franceză. Este vorba de conservarea, în camera mortuară (în care nu aveau acces decât 5 medici - cercetători specialiști), a 351 de fetuși umane (nou-născuți morți sau decedați ulterior nașterii), care, sub nicio formă, nu respectau condițiile severe pe care le impunea legislația (conform declarației lui Emmanuel Hirsch, profesor de etică medicală și director al departamentului de cercetare (de etică) al Universității Paris–Sud (Universitatea Paris 11). Conform legii, Spitalul avea dreptul de a conserva nou-născuții decedați sau fetușii având mai puțin de 22 săptămâni (dată până la care aceștia nu sont declarați, oficial, „vii”) pentru efectuarea unor studii și cercetări. Printre fetușii conservați (în borcane și saci de plastic umplute cu formol !) încă din anii 1980, mulți aveau, mult mai mult, de 22 de săptămâni, iar doi dintre ei, n-ar fi decedat, imediat, după naștere, dar ar mai fi trăit, încâ, 3 zile (conform secretarului AP – HP, Jean-Marc Boulanger).

„Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost opera Illuminaţilor şi...

Illuminati este o denumire (sau titulatură), care se referă la mai multe grupuri și mișcări, atât istorice cât și moderne, atât reale cât și fictive. Ordinul Illuminaților a fost o societate secretă fondată la 1 mai 1776, în Ingolstadt (Bavaria de Nord), de către Adam Weishaupt, care a fost primul profesor de drept canonic de la Universitatea din Ingolstadt. Mișcarea era formată din liber-cugetători, liberali, republicani (deci anti-regalitate) și pro-feminiști, recrutați din loji masonice germane, și a urmărit să promoveze perfecționismul prin intermediul școlilor de mistere. În 1785, ordinul a fost infiltrat, dezbinat și suprimat mai întâi de către guvernul bavarez, pentru un presupus complot și apoi în întregul stat (Reich) german. Acuzația adusă a fost aceea că scopul ordinului este să răstoarne toate monarhiile și religiile de stat din Europa. Illuminații moderni. Scriitori ca Mark Dice, David Icke, Ryan Burke, Jüri Lina și Morgan Gricar au argumentat că Iluminații bavarezi au supraviețuit, posibil până în ziua de azi. Multe din aceste teorii sugerează că evenimentele din lume sunt controlate și manipulate de o societate secretă care se numește Illuminati. Teoreticienii conspirațiilor au afirmat că mulți oameni de seamă au fost sau sunt membrii a societății Illuminati, incluzându-i pe Winston Churchill,familia Bush, Barack Obama, familia Rothschild, David Rockefeller și Zbigniew Brzezinski. Pe lângă organizația secretă și întunecată, diverse grupări frățești afirmă a fi „succesorii” Iluminaților bavarezi și au folosit deschis numele „Illuminati” în înființarea riturilor proprii. Câteva grupuri care se autodenumesc în oarecare variație „Ordinul Illuminati” folosesc numele direct în numele organizației lor, în timp ce alții, ca Ordo Templi Orientis, folosesc denumirea pentru un grad din interiorul organizației lor.

Curs universitar de jihadologie contemporană aplicată pentru primul ciclu universitar (Licență)....

Jjihadul (Djihadul) este un cuvânt de origine arabă din rădăcina jahada, care înseamna „a (se) lupta, a se strădui, a se zbate“. O definiție improprie, care a ajuns însă să înlocuiască semnificația originară, este aceea de „război sfânt“, împrumutată din vocabularul cruciaților. Sensul fundamental al cuvântului este străduința musulmanului în particular și a comunității musulmane în general de a extinde calitativ sau cantitativ religia islamică, modul ei de viață individuală și organizarea socială care decurge din ea. Astfel, musulmanii înteleg prin Jihad folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a urma sistemul islamic de viață, pentru a obține favoarea lui Allah. Este un proces continuu. În prima sa faza un musulman învață să-și controleze propriile sale dorințe și intenții rele. Acest Jihad este înăuntrul ființei si este baza Jihadului profund, adică aducerea Maruf (dreptății) și înlăturarea Munkar (răului) din viață și din societate. În a doua fază, Jihadul presupune răspândirea credinței islamice prin orice mijloace,  „războiul sfânt" fiind alternativa viabilă, alternând ineficacitatea conversiei pașnice. Bernard Lewis susține că „marea majoritate a teologilor si juriștilor" au „căzut de acord că Jihadul e, printre altele, o obligație militară".

Protejat: „Holocaustul” (Shoah) islamist în „lumea ocidentală” a (sub)continentului Eurasian (Eurasiatic)....

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în Peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspândit pe un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina. Ziua de odihnă este vinerea.Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea, că Muhammad este ultimul profet și mesager al lui Allah și sunt atațașați de toți profeții și apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum Avraam, Iosif, Moise, Isa ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Coran. Ei cred, deasemenea, în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor, pentru a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia.Majoritatea musulmanilor (circa 75-90%) sunt sunniți. A doua confesiune, Șiia, reprezintă aproximativ 10-20%. Cea mai mare țară cu populație musulmană este Indonezia cu 12,7% din musulmani, urmată de Pakistan cu 11%, India cu 10,9% și Bangladesh cu 9,2%. Comunități mari se mai găsesc în China, Rusia și, parțial, în Europa. Cu 1,57 - 1,65 miliarde de adepți sau 22 - 24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cu cea mai rapidă creștere după numărul adepților din lume.Islamizarea Europei între utopie și realitate. [Cel mai mare pericol pentru Uniunea Europeană îl reprezintă nu eventualele crize financiare sau sociale, ci imigraţia şi metamorfozele demografice, un pericol care fusese practic neglijat în zorii creării proiectului european. Iniţial, regimul liber de circulaţie, comunicarea tot mai strânsă dintre europeni, spaţiul demografic accesibil pentru populare creaseră pentru o bună perioadă de timp impresia că vechile reflexe naţionaliste dispar, stingându-se odată cu ele şi necesitatea permanentei autoafirmări şi revendicări identitare. În paralel, asimilarea imigranţilor din fostele colonii, care nu-şi ascundeau dorinţa de a deveni europeni, părea să fie un proces simplu şi firesc de realizat. În anii 60-70, Europa reprezenta un spaţiu foarte ospitalier în plan demografic, potrivit pentru a fi populat cu imigranţi, deoarece existau destule locuri de muncă şi suficiente oportunităţi pentru asimilare lejeră sau pentru crearea propriilor nuclee etno-culturale. Multiculturalismul părea a fi perfect pentru Europa, bine mulat pe noile concepţii privind coexistenţa etnică, toleranţă, drepturile omului şi celebrarea diversităţii. Nimic nu prevestea criza demografică şi identitară de peste câteva decenii, iar cei care îndrăzneau să atenţioneze asupra unui eventual pericol erau catalogaţi imediat drept rasişti înapoiaţi şi reacţionari şi erau marginalizaţi de mediul politic şi academic. De exemplu, politicianul britanic conservator Enoch Powell, care a rostit în 1968 un celebru discurs, întitulat „Râurile de sânge” („Rivers of Blood”), despre pericolul politicilor de înlesnire a imigraţiei, prin care, în opinia lui Powell, Marea Britanie îşi pregăteşte în mod inconştient suicidul identitar pe termen lung, a fost atunci învinuit de rasism şi i-a fost practic declinată cariera politică şi publică. De parcă oficialii britanici ar fi uitat despre aserţiunea lui Winston Churchill că „amestecul de populaţii… creează nesfârşite probleme”. Neagu Djuvara]. [„Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat. Vin în America cu o misiune. Nu este totul bine în lumea veche. Cca 54 milioane de musulmani traiesc în Europa! În urmatorii 12 ani, 25% din populatia Europei va fi musulmana. Islamul nu este o religie, este o ideologie politica care stabileste reguli precise pentru societatea si viata fiecarei persoane. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist. S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Aceasta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însăşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supra-vieţuire a Vestuilui. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică. Dragi prieteni, libertatea este cea mai preţioasă dintre cadouri. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oameni care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasăşi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani - nota mea). Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta. Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această inconstienta unor politicieni de-ai nostri, pentru ca să nu ajungem ca islamul sa distruga lumea aceasta liberă pe care noi o cunoaştem.". Geert Wilders]. Adevărul este cu totul altul și în, cu totul, altă parte. (Islamizarea Europei între utopie și realitate. Multiculturalismul o consecință inevitabilă dar pozitivă a mondializării. Vezi Comentariul Autorului din articol)

Protejat: CIDE (Convenția Internațională privind Drepturile fundamentale ale Copilului – 20...

După 3 decenii de la adoptarea CIDE (Convenția Internațională privind Drepturile fundamentale ale Copilului)  de cître ONU (pe 20 noiembrie 1989), în 54 de articole, definit ca „ființa umană având cel puțin 18 ani” și ratificată de către 192 de state (majoritatea, mai puțin SUA, datorită Pedepsei Capitale care este în vigoare în această țară și incompatibilă cu CIDE și Somalia al cărui guvern nu este recunoscut de către ONU), numărul deceselor copiilor având mai puțin de 5  ani este încă aproape de nouă milioane, o scădere cu aproape 28%, ceea ce este desigur semnificativă, dar nu și suficientă. Conform unor documente UNICEF (Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite, creat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1946) pe care le-am putut consulta, cca 145-150 de milioane de copii sunt încă dezrădăcinați și abandonați în lume (în America latină și Africa, copilul fiind „perceput” din ce în ce mai mult că o „povară”), în Namibia, un sfert din copii nu au o „existența legală” (nefiind înregistrați și la naștere nu există niciun prenume „prevăzut” pentru el !), cca 254-250 de mii de minori sunt  „copii-soldați” în lume, 2/3 din copiii lumii sunt supuși unor agresiuni fizice, iar între 1,2-1,5 miliarde dintre ei sunt torturați mai mult sau mai puțin, anual. Între 70-72 de milioane de persoane de sex feminin (tinere) sunt supuse unor mutilări genitale în 29 de state ale continentului African, mai mult de o treime (35%) dintre tinere între 20-25 de ani în țările în curs de dezvoltare au fost căsătorite „forțat” înainte de vârsta de 18 ani, considerată ca vârstă minimă a majoratului în cadrul CIDE, adoptată pe 20 noiembrie 1989 de către Organizația Națiunilor Unite. Între 148-150 de milioane de copii sunt exploatați și supuși unor munci silnice în lume (din care cca 34% în Africa Subsahariană), iar peste un miliard dintre copii trăiesc în „zone de conflict armat”, 5,7-5,9 milioane dintre ei fiind refugiați și trăiesc în afara țărilor lor de origine, din care între 950.000-1.000.000 sunt fie deținuți, închiși în centre de detenție, fie sechestrati (răpiți). Cinci țări, împreună, totalizează jumătate din decesul copiilor sub 5 ani: Nigeria și RDC (Republica Democratică Congo) în Africa, India, Pakistan și China în Asia. Un studiu aprofundat al mortalității infantile ne permite să fim „optimiști”, însă nemulțumiți, din păcate, încă. În Africa, în ultimii zece ani, asistăm la scăderea ei cu cca 21%, de la 168 la 132 pentru fiecare 1.000 de nou-născuți, în Asia, acest procent este mai important, de la 87 la 54 (37%), iar în America Latină (cu Caraibe), respectiv, Europa Centrală și de Est cu CSI-Comunitatea Statelor Independente (organizație regională formată din 10 din cele 15 foste republici federale ale Uniunii Sovietice, excepțiile fiind cele trei țări baltice: Estonia, Letonia și Lituania, precum și Georgia și Ucraina), și mai important, de la 51-52 la 23 (56% !), ceea ce este un rezultat mai mult decât semnificativ. Totuși, în lume, această scădere, încă nu este suficientă: în medie, cu 28%, de la 90 la 65. În 2008, din cele 8,8 milioane de decese (12,3-12,5 milioane în 1990), în Africa și Asia rată mortalității infantile se ridică la 51%, respectiv 42%., iar peste un deceniu situația nu s-a ameliorat semnificativ (8,1 milioane). În Nepal, Bangladesh, Laos, Mongolia, Bolivia și Malawi, această scădere este de cca 40%. Comparativ cu Europa Occidentală (de Vest) în care mortalitatea infantilă (în medie) nu reprezintă decât numai câțiva subiecți pentru 1.000 de nou-născuți, ca de altfel și în America de Nord (Canada, SUA), în care ea este și mai scăzută. În Africa de sud, din contră, această rată a mortalității a înregistrat o creștere de cca 4-4,5%. Peste 1,5 milioane de copii mor în fiecare an în urmă unei diaree cronice, considerată a două cauza a mortalității infantile, după pneumonie. În RDC (Republica Democratică Congo), între 2,6-2,7 milioane de copii, având mai puțin de 5 ani sunt vaccinați contra poliomelitei și rujeolei, grație unei finanțări în valoare de 4,5 milioane de $US din partea UNICEF, OMS (Organizația Mondială a Sănătății –WHO –World Health Organization, cu sediul central la Geneva, înființată pe 7 aprilie 1948, având în prezent 193 de state membre și reprezentanțe în 147 de țări cu 6 birouri regionale) și a Ambasadei Japoniei în această țară. Peste 195 de milioane de copii, având mai puțin de 5 ani, se confruntă în lume cu probleme de creștere și dezvoltare fizică, respectiv, psihică, datorită sub-alimentării în timpul primilor doi ani de viață. Peste 90% dintre ei trăiesc în Africa și Asia, din care cca 1/3 în India. Datorită unei speranțe de viață mai mari la naștere, persoanele de sex feminin sunt majoritare în raport cu cele de sex masculin, pe toate continentele lumii, mai puțin în China, India, Bangladesh și Pakistan (Asia). Acest „fenomen” est legat de avortul selectiv practicat în aceaste țări, dar și datorită deficienței îngrijirilor medicale care trebuie acordate noului-născut feminin. Astfel, dacă în Europa mortalitatea infantilă la subiecții de sex feminin este considerabil mai mică (10%) față de 13% băieți, în Africa, 153% contra 165%, iar în America latină, 31% contra 39%, pe continentul asiatic aceste procente se inversează, ele fiind de 47% pentru fete contra 35% pentru băieți. În schimb, în America de Nord (Canada, SUA), respectiv, Oceania aceste procente fiind relativ bine echilibrate: cca 8%, respectiv 40%. Și acest lucru în ciuda faptului că în SUA, între 12,4-12,6 milioane de copii sunt sub-alimentați și 30 de milioane de bonuri alimentare (food stamps) sunt distribuite lunar familiilor defavorizate. Merită să subliniem și faptul că și agricultura utilizează într-un procent de peste 70% mâna de lucru de natură infantilă. Nu mai puțin de 218 milioane de copii lucrează în lume, din care 70% în agricultură. Copii în vârstă de 14-15 ani reprezintă cca 1/3 din mâna de lucru din acest sector. Restul copiilor, sunt exploatați în alte domenii de activitate, în special în construcții și în minerit, India fiind considerată țara în care ei sunt utilizați cel mai mult ca mână de lucru ieftină, în special în industria textilă, în minele de aur și la colectarea de cacao. În concluzie, sclavagismul modern al copiilor este în mare vogă în epoca noastră modernă, post-industrializată. Și nu numai în Africa, unde în Nigeria, în ciuda semnării Convenției Internaționale contra Sclavagismului suntar exista nu mai puțin de 44.000-45.000 de „copii - sclavi” la o poupaltie de 12 milioane. În Mauritania 18-19%, în Coasta de Fildeș 12-13% sau în Mali 4-5%, din populație, sunt supuși regimului de sclavagism modern. Dar și pe continentul american: în SUA, Haiti, Brazilia (între 100-250.000 de cazuri) sau cel european, în special în Italia (între 50-100.000 de cazuri), sau ceva mai izolat și în Portugalia, respectiv, în rândul populației imigrante în Germania, Franța, Marea Britanie sau țările din estul Europei.  OTI (Organizația Internațională a Muncii - agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite care se ocupă cu problemele legate de muncă la standarde internaționale de muncă,  înființată pe 11 aprilie 1919 cu sediul la Geneva distinsă cu  Premiul Nobel pentru Pace în 1960) apreciază că între 1-2,5 milioane de copii trăiesc în lume ca sclavi moderni, fie supuși unor munci silnice sau exploatați sexuali (cca 150 de milioane de fete și 73 de milioane de băieți, în lume), fie ca victime ale traficului de organe, care se mondializează via internet. Un trafic „lucrativ” de cca 30Md€, pe locul trei, după cel de arme și de droguri. În principiu, estimăm că un miliard de copii în lume sunt privați de cel puțin unul dintre drepturile lor fundamentale, chiar dacă în domeniul educației progrese semnificative au fost, déjà, realizate. Cca 84% dintre copii având vârstă școlară (6-7 ani), sunt în momentul de față înscriși în școală primară și cca 87% dintre ei reușesc să și termine acest prim ciclu de învățământ (cca 100 de milioane nefiind încă școlarizați, față de 115 milioane în 2002).

Protejat: Rromii noștri, membri vulnerabili ai Diasporei Române (Partea III) -„Blestemul...

Într-un ciclu de articole consacrat Rromilor (considerați în Franța, minoritate socială aparținând MENS (Minorități Etnice Ne-Sedentare), am încercat să pun în evidență problemele cu care aceștia se confruntă în spațiul comunitar (și în special, pe teritoriul francez), argumentând pro și contra (din punctul de vedere al drepturilor fundamentale ale Omului) măsurile pe care statul francez, pe de o parte, le-a impus, iar pe de altă parte, le-a luat contra lor. Printre acestea menționez lansarea unei vaste operațiuni de percheziție (de mare anvergură, printre cele mai mari până în prezent !) de către Poliția și Jandarmeria Națională Franceză (în cadrul unei anchete judiciare sub comisie rogatorie semnată pe 24 septembrie de către Judecătorul de Instrucție, Nicole Bergougnan de la TGI-Tribunalul de Înaltă Instanță Toulouse), în 5 tabere de rromi (10 familii, care trăiesc în caravane, stabiliți de cca 5 luni în Franța) în regiunea Toulouse Métropole (Capitala Departamentului Haute Garonne și a fostei Regiuni administrative Midi-Pyrénées, în sud-vestul Franței), printre care și în cele de lângă Aerodromul Montaudran (la Blagnac), pe Insula Ramier (un ansamblu de insule între cele două brațe al Garonnei, la sud de Toulouse),  unde a fost, mai demult și sediul Uzinei Aeronauticii (în jurul pistei Air France) și într-una din Empalot. Anchetatorii au dizlocat (deplasat) la fața locului un important arsenal uman și material: 110 funcționari ai Siguranței Naționale a Departamentului Haute Garonne și 40 de funcționari ai CRS (Compania Republicană de Securitate, Corp al Poliției Naționale, creat pe 8 decembrie în 1944 de către Generalul Charles de Gaulle, care intervine în cazul manifestațiilor și revoltelor sociale sau în cazul protecției civile), o echipă de GIPN (Grup de Intervenție de Elită a Poliției Naționale), care s-a deplasat  la fața locului în blindate terestre și pe calea aerului în elicoptere. Acesta a fost sprijinită și de o brigadă motorizată a Jandarmeriei Naționale. Motivul a fost furtul a câtorva sute de kg. de cupru („crimă în bandă organizată″) de-a lungul căilor ferate (inclusiv LGV, liniile de mare viteză ale  TGV - tren de mare viteză, record mondial absolut pe șine de 574,8km/h, pe 3 aprilie 2007), respectiv, de-a lungul autostrăzilor și șoselelor naționale (gestionate de către Autoroutes Sud de France). Nu mai puțin de 17 persoane (originare din Blaj) au fost interpelate, aparent, tote majore (printre care și leaderul rețelei, un rrom, în vârstă de 42 de ani, care ar fi dirijat operațiunea încă din România, de mai mulți ani, înainte de venirea sa în Franța cu două săptămâni în urmă) și conduși în arestul sediului central al Poliției (Hotel de Police) din Toulouse. Trei dintre ei care lipsesc la „apel″ (fiind, întocmai, „la muncă″ !), sunt interpelați în cursul nopții, în jurul orei 02h40, în flagrant-delict la Muret, în posesia altor câteva sute de kg. de cupru. În sfârșit, anchetatorii descoperă la ei un „depozit″ (evident, ilegal) de 3 tone de cupru (în valoare de cca 12.000€), însă, în total, de la începutul supravegherii lor, ar fi vorba de câteva tone de cupru și un prejudiciu material de cca 570.000€. La un „preț de cost‟ de cca 7.500€/tonă, într-adevăr, afacerea (cu cuprul) pare a fi una rentabilă,  iar plantațiile agricole franceze, izolate (în mediul periurban sau rural) și puțin supravegheate, încep și ele să între în vizorul infractorilor specializați în afacerea (traficul) cu cuprul furat, încă de la începutul acestui deceniu, după ce acest flagel a făcut deja ravagii și în alte sectoare de activitate (industria constructoare de mașini și matrial rulant, construcții civile și industriale, societăți comerciale specializate în cablaj, în depozitarea și stocarea de deșeuri industriale, etc.). Dacă căutătorii (traficanții) de cupru au „debutat‟ cu devastarea SNCF (Societatea Națională a Căilor Ferate Franceze), precum și a sectorului Imobiliar (în special, pe șantierele de construcții) încă de la începutul acestui secol, în acest sector nou (al fermelor agriocole), infractorii au vizat (și vizează) cu precădere plantațiile specializate în sisteme de irigații care au recurs la cablaj electric pe pivoți sau pe stații de pompare. Conform unor documente ale Jandarmeriei Naționale din Departamentul Charente (fosta regiune administrativă Poitou-Charentes, vestul Franței), în primul deceniu numărul de jafuri comise (de mare anvergură) ar fi crescut de la 3 (în 2001), la 15 (în 2010), iar în acest deceniu, creșterea pare să fi fost liniară, după Bruno Métifet de la Jandarmeria Angoulême (responsabil cu ancheta și în dosarul agricultorului Yves Chaignaud din Plassac-Rouffiac, care a depus plângere în acest sens). Dacă ținem cont și de documentele din evidența Maiorului Jacques Andrieux, asemenea evenimente n-ar fi deloc izolate în Charente, ele fiind  prezente și în circumscripțiile Chalais de Mansle, Ruffec, Roumazières și Rouillac, Blanzac-Porcheresse. Situația nu este foarte diferită nici pe restul teritoriului național francez.  Nici măcar în regiunea pariziană (cu un desns țesut urban), având cel mai mare PUB (Produs Urban Brut) european, echivalentul cu PIB (Produs Intern Brut)  al unei țări post-industrializate prospere. Sau în alte zone (departamente) cum sunt Creuse, Landes, Hautes-Alpes,  dens urbanizate și ele. Conform rezultatelor anchetei, autoritățile cred că ar fi vorba de filiere tentaculare ale crimei organizate din Europa de Est, în care ar fi implicată și o „delincvență de oportunitate‟, a nesedentarilor (inclusiv a rromilor noștri) pe care acestea îi folosesc ca mână de lucru necalificată, ieftină, dar prețioasă. Există în acest sens o serie de documente (procese verbale, sesizări, etc.) înregistrate la Jandarmeria Națională franceză. Într-adevăr, există și persoane identificate (de cetățenie română și etnie rromă) prinse în flagrant-delict, arestate, condamnate și ulterior, după executarea pedepsei, expulzate de pe teritoriul național (francez). Din contră, din investigațiile pe care le-am întreprins în acest dosar, credem că vinovații principali nu sunt numai nesedentarii noștri români, dar și alte categorii de nesedentari (MENS), din alte țări estice ale UE, care scapă autorităților franceze, întocmai pentru faptul că acestea au reușit să se sustragă arestării, deci, practic, identificării lor. În concluzie, noi credem că nesedentarii noștri români ar putea fi mai puțin vinovați în celebrul dosar al furtului de cupru (jafurilor, spargerilor) de pe plantațiile (fermele) agricole în Franța, decât cred autoritățile noastre polițienești și judicare franceze. Este foarte probabil însă că, brand-ul nostru de răufăcători români (recunoscut în întreaga UE – contrar studiilor noastre), ar putea contribui, de manieră negativă, la imagina noastră în Franța.

Protejat: Rromii noștri, membri vulnerabili ai Diasporei Române (Partea II) -„Euroșatra”...

După încercări eșuate, în repetate rânduri, privind integrarea străinilor în Franța, în special ai celor originari din Africa de Nord (în secial din Magreb: Algeria, Maroc și Tunisia), precum și ai celor din Africa Subsahariană („Africa Neagră” - termen folosit pentru a descrie regiunea din continentul african care se află la sud de Deșertul Sahara), încă de pe vremea celor două mandate ale sale (7 Mai 2002 – 30 Martie 2004 și 2 Junie 2005 – 26 Martie 2007) în funcția de Ministru de Interne, precum și în cea de Președinte (28 noiembrie 2004 - 14 mai 2007) din partea UMP (Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială, devenită Mișcarea Populară, cel mai mare partid de dreapta), Nicolas Sarkozy, a venit cu o serie de propuneri sub formă de proiecte de lege, mai mult sau mai puțin democratice din punctul de vedere al partidelor de stânga, respectiv, a unor instituții ale statului dar și ale celor europene care apară interesele migranților în spațiul Schengen sau al UE (votate de către Adunarea Generală), pentru stoparea imigrației (în special a celei clandestine), precum și contra acordării abuzive a azilului politic în Franța, care într-o (mare) majoritate de cazuri este considerat în fapt, un azil economic (mai mult sau mai puțin, nedorit), acordat unei persoane fizice despre care există (foarte) puține informații (reale) în ceea ce privește: orientarea sa politică și religioasă, statutul său social și profesional, sănătatea ei mintală și capacitatea sa de adaptare (integrare), etc., elemente care pot favoriza actele antisociale (criminalitatea, terorismul, etc.) pe teritoriul național.Nicolas Sarkozy (n.1955), este primul Președinte al celei de a V-a Republici franceze care ridică problema ruperii definitive cu trecutul politic tradițional al Franței, adeptă al sloganului „France terre d’asil” (încă din Evul Mediu) și propune înlocuirea acestuia cu cel al „L’immigartion choisie pour la France” (Imigrația aleasă pentru Franța) pentru cei care „au vocația de a se integra în Franța”, atât pe plan profesional cât și pe plan social (și de care țara are nevoie pentru dezvoltarea sa spirituală și materială). Aici este vorba, în primul rând, în special, de tineri cu abilități intelectuale înalte, admiși să studieze în școli superioare de înalte studii (Grandes Ecoles) și care după absolvirea studiilor vor putea contribui la prosperitatea economică a Franței, prin intermediul marilor companii franceze (naționale sau multinaționale) în care își vor desfășura (ulterior) activitățile. Deși considerat după alegeri ca un viitor reformator „absolut” al gualle-ismului, Sarkozy adopta această reforma social-economică, relativ târziu, după ce deja alte state europene s-au angajat, într-o formă mai mult sau mai puțin restrictivă, în acest proces încă de la începutul acestui secol (Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Danemarca, Finlanda, etc.) și care este ridicat, de câteva secole, la rang de principiu fundamental („sine qua non”) de către marile țări favorabile imigrației tradiționale (SUA, Canada, Austrlia, Nouă Zeelandă, etc.).Conform acestei noi politici imigratoare, în primul rând, Franța trebuie să-și reformeze legislația privind acordarea azilului politic (una dintre puținele căi, alături de căsătorie și reîntregirea familiei, care permit obținerea stabilirii definitive) prin intermediul OFPRA  (Oficiul Francez pentru Refugiați și Apatrizi, creat prin legea n°52-893 din 23 iulie 1952), în defavoarea unei „imigrări alese”, în ciuda faptului că art.120 al Constituției Franceze din 1793 menționa (privind Declarația Drepturilor Omului din 1789): „Poporul francez acordă azilul politic străinilor persecutați în țara lor pentru cauza libertății și îl refuză tiranilor”, reactualizat pe 15 decembrie 1946, când ONU crează Organizația Internațională a Refugiaților, înlocuită în 1949 prin HCR  (Înaltul Comisariat ai Refugiaților). În al doilea rând, nu trebuie să între nici în contradicție cu Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 (pe care a semnat-o în 1952) și care reglementează (printre altele) acordarea azilului politic (de către OFPRA) conform principiului: „Orice persoană persecutată pentru demersurile sale în favoarea libertății și democrației are drept la azil politic pe teritoriul Republicii Franceze”!Pentru a pune în evidență „sensibilitatea” subiectului, este suficient să menționăm aici faptul că cu peste cu două decenii în urmă, un asemenea punct de vedere a lui Michel Roccard (1930–2016, fost om politic francez, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Franței) pe atunci Primul ministru al Franței (10 mai 1988-15 mai 1991), în timpul celei de-al doilea mandat a lui Mitterrand (1988-1005), conform căruia „Franța nu poate accepta pe teritoriul său toată mizeria lumii”, l-a obligat pe acesta să demisioneze din funcție.

Curs Integral de pregătire la Matematici Generale și Aplicate pentru absolvenții...

Thomas CSINTA, Profesor de matematici aplicate în științe inginerești și social–economice, Director de Studii CUFR România (Conseil Universitaire, Formation, Recherche aupres des Grandes Ecoles Francaises),  Cofondator IRSCA Gifted Education, Vicepreşedintele Consorțiului EDUGATE   (Consorțiul Român pentru Educația Copiilor și Tinerilor Supradotați și Talentați) Curs Integral de pregătire la Matematici Generale și Aplicate (în 800 de pagini), cu suport de curs, probleme, soluții detaliate și comentarii: Partea I/Vol. 1 (293 de pag.- Grande école d'ingeniéur/école de commerce - Licență cu profil de ingenerie/economic) și Partea II/Vol. 2 (502 pag.- Bacalaureat - CPGE/Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles) Lucarea realizează o convergență dintre programele de Matematici Generale și Aplicate în cadrul sistemelor educative de invățământ superior francez (Bac-Classes Prépas aux Grandes Ecoles) și cel românesc (Bac-Licență), de tip științifico-ingineresc și economico-comercial.  Lucrarea este fără precedent în literatură de specialitate și a fost realizată cu sprijinul și colaborarea lui  Adrian Banu (IT Engineer, Sydney/Australia; Tehnoredactare finală) și Florin - Gheorghe Zagoneanu (fost redactor șef al Ziarului/Revistei Poliția Capitalei, Editor-Redactor al Revistei IPA/Internațional Police Journal-Secția Română și al Monitorului Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului; Coperțile)

Protejat: Rromii noștri, membri vulnerabili ai Diasporei Române (Partea I) –...

Nota Autorului. Dintre străinii încarcerati în Franța, primele 4 loruri în „Top 10” aparțin infractorilor algerieni (1.981 deținuți), marocani (1.902 deținuți), români (1.631 deținuți) și tunisieni (1.108 deținuți), care constituie, la un loc, aproape ½ (45%) din populația carcerală franceză de origine străiînă. Însa, dacă ținem cont de faptul că un număr important de infractori algerieni și marocani sunt tot autohtoni (adică, practic, asimilabili cu francezii), în sensul că trăiesc în Franța de mai multe generații fără să fi fost naturalizati, în principiu, din motive socio–profesionale incompatibile cu „cetățenia franceză” (plasament prelungit în familii adoptive sau case de copii – prin „continuitate” cu delincvență juvenilă, comportament antisocial, generând un cazier judiciar, mai mult sau mai puțin, „încărcat” cu infracțiuni de drept comun sau chiar și criminale, lipsa unei calificări sau a unui loc de muncă, dovada lipsei integrării (și a inserției în societatea franceză, etc.), ajungem la concluzia că națiunea română, din păcate,  ocupă, „de departe”, locul 1 în spațiul infracțional francez, fiind cea mai criminogenă dintre toate națiunile străine. Iar infractorii români (din Diaspora Româna), constituie (Lumpen)diaspora Româna. În ceea ce privește însă minoritatea româneasca rromă, în ciuda celor menționate în articol, prezența acesteia în mediul carceral francez este nesemnificativă (neglijabilă), în raport cu cea a cetățenilor români de naționalitate română.Atrag atenția asupra faptului că, la ora actuală, numărul celor care „trăiesc” (supraviețuiesc)  „în umbra vieții” (în mediul cazcrceral) din Franța este de 71.828 (un nou record istoric) pentru o capacitate operațională a parcului carceral cu 60.010 locuri, ceea ce înseamnă, în medie, o densitate carcerală de cca 117,7%, cu 1% mai mare decât în cursul lunii trecute și cu 2,1% mai mare decât în aceași perioada a anului trecut. Desigur, există și centre private de libertate în care densitatea carcerală este mult sub capacitatea operațională, însă în 7 dintre ele (dintr-un toatal de 188) densitatea carcerală este de 200% (sau chiar mai mare), iar în alte 44, această densitate se situează între 145 – 155%. Un alt record istoric a fost înregistrat pe 1 decembrie 2018, când numărul celor încarcerati era de 17.061. Într-un asemenea context, numărul saltelelor aduse în celule era de 1.636. Dintre cei încarcerati, cca 29% erau „preveniți” (cercetați penal în detenție provizorie–fără să fi fost condamnați–în așteptarea procesului), 3,8% erau femei și 1% minori. La totalul de 71.828 de încarcerati se mai adaugă înca 12.059, care se află sub supraveghere electronică GPS), ceea ce implică faptul că numărul total de persoane  condamnate în Franța, în momentul de față este de  83.887. Conform unei legi prevăzute în reforma justiției (promulgate pe 23 martie 2019), până în 2022, în cadrul parcului carceral francez, vor fi create cca 7.000 de noi locuri de detenție.

Protejat: Rolul „pozitiv” al pedepselor lungi de închisoare. Articol dedicat profesorului...

În centrele de detenție (penitenciare) franceze, și în special, în cele pentru pedepse lungi și foarte lungi de închisoare (de maximă siguranță!), spe deosebire de  cele americane (în care se face mai mult sport – pentru menținerea condiției fizice), se studiază serios și încă, foarte serios! În primul rând, pentru că în aceste „lăcășuri” blestemate, timpul se „comprimă”, contrar teoriei relativității, iar pentru supraviețuire, este nevoie, absolut, de menținerea unei stări mintale sănătoase. În al doilea rând, pentru că studiul („învățătura” – și nu plagiatul sau scrierea unor cărți fantomă, comandate din exterior de către cei încarcerațio), în general, este considerat de către legislatorul francez, dar și de către criminalișți, educatori, pedagogi, psihilogi și sociologi primul pas către o eventuală (re)inserție în societate, în cazul eliberarilor condiționate (sub control judiciar) a celor care execută PLI (pedepse lungi de închisoare) sau o pedeapsa RPV (recluziune criminală - închisoare) pe viață. Philippe Maurice, simbol al abolirii Pedepsei Capitale în Franța, a fost condamnat la moarte pe 28 octombrie 1980 (pe atunci, infractor de drept comun) pentru uciderea (fără să fi avut intenția !) a doi polițiști (Ruelle și Croux, pe 7 decembrie 1979), în timpul unui control de rutină, în cadrul unei fuziade (schimb intens de focuri de armă) între el și autoritățile polițienești de ordine publică, după ce a fost surprins în parcarea unui supermarket, sustrăgând un radiocasetofon dintr-un Peugeot 604 (pe atunci o mașină de lux). Pe 25 mai 1981, după numai 4 zile de la învestitura sa în funcția supremă a Statului, François Mitterrand (1981 – 1995) îl grațiază pe Philippe Maurice, iar pedeapsa lui este comutatata la închisoare pe viață, conform legii lui Robert Badinter [fiul unui imigrant evreu din Basarabia - Samuel (Simon) Badinter, în 1919, devenit inginer comercial și naturalizat francez în 1928], profesor de drep privat, abolitionist convins, apărător benevol a zeci de condamnați la moarte (prin ghilotinare), ministrul Justiției (consultant la elaborarea consitutiei României în 1991, președinte de onoare al organizației abolitioniste EPCM – Împreună contra pedepsei cu Moartea, considerat „părintele” abolirii pedepsei capitale în Franța, pe 9 octombrie 1981). Eliberat după 23 ani de detenție (1977 – 2000) în închisorile franceze cele mai cunoscute (și dure), dar și  „celebre“ (printre care și cele pariziene La Șanțé și Fresnes– pe care le-au tranzitat și brandurile marii criminalități franceze) datorită unei capacități intelectuale ieșite din comun („hors normes“), fără precedent în mediul carceral, scrie o carte „De la ură la viață (ISBN-10: 2862748498 ; ISBN-13: 9782862748498 – pentru care dețin dreptul de autor de traducere în limba română) ale cărei drepturi de autor cedează rudelor victimelor sale și cărora le cere scuze în prealabil (simbolic !), în direct, prin intermediul celui mai mare canal național francez (și european !) de televiziune, TF1. Astăzi, după 20 de ani de la punerea lui în libertate, este unul dintre cei mai reputați oameni de știință (pe plan mondial), specializat în istoria medievală. Născut pe 15 iunie 1956 la Paris, Philippe Maurice, studiază în întregime în regim de detenție de maximă siguranță (ca deținut condamnat la închisoare pe viață !), încă de la început, după încarcerarea sa la închisoarea Saint-Maur (Châteauroux), obținând Licența (Bac+ 3 ani – diplomă universitară de scurtă durată) în istorie în 1987 (Saint-Maur, Paris), iar pe 18 octombrie își susține Diplom de Maîtrise (Bac+4 ani, echivalent cu diplomă universitară de lungă durată în România) cu o tematică despre Evul Mediu (la Yzeures sur Creuse, Tours), pentru ca în decembrie 1995, să-și susțină o Teză de Doctorat (deosebit de originală și elogiată de către comisie) având ca subiect și titlu „La famille au Gévaudan à la fin du Moyen Âge” la Universitatea din Tours. În toamna anului 1999 este plasat în regim de semi-libertate, pentru ca în 2000, în urmă unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință (printre care și numeroși laureați al Premiului Nobel sau Membrii al Academiei Franceze), beneficiază de libertate condiționată (sub control judiciar).  Profesor și Director de Stdudii și Cercetări la EHESS (Școală Superioră de Înalte Studii în Științe Sociale, învățământ superior elitist cu statut de Grand Etablissement, fondat prin decret în 1975, cunoscută până atunci că EPHE –Școala Practică de Înalte Studii, Membră a „Paris Universitas“), își desfășoară activitatea în domeniul : „Familiei, Religiei și Puterii Politice în Evul mediu“. Printre domeniile de cercetare ale EHESS sunt științele socio-umane (istoria, arheologia, antropologia, geografia, demografia, statistica, filosofia, sociologia, psihologia, științele economice, lingvistica, dreptul) dar și altele ca amenajarea teritorială, medicina sau artele. După noul model de învățământ superior LMD (Licență-Masterat-Doctorat), EHESS scolariaza studenți (2.800/an) numai în Master (2.600/an) și Doctorat (200/an), în majoritatea cazurilor în colaborare cu cele mai elitiste și reputate „Grandes Ecoles“ franceze: ENS (Școală Normală Superioară), X (Ecole Polytechnique), Ponts (ParisTech), Télécom Paris. EHESS eliberează și o diplomă specifică care permite accesul la concursurile naționale de “„Capes“ (Titularizare în învățământul mediu), „Agrégation“ (Titularizare în învățământul mediu și primul ciclu universiar, respectiv, „CPGE - Classes Prépas –Școli pregătitoare pentru concursurile de admitere în Școlile Superioare de Înalte Studii“), respectiv, pentru concursul de admitere la celebra școală de înalte studii administrative ENA (Școală Națională de Administrație) sau ENM (Școală Națională de Magistratură). Între 1999-2000 pe când beneficia de regimul de semilibertate, lucra ca asistent de cercetări la ADEAUT (Asociația pentru Dezvoltarea Studiilor de Arheologie Urbană) la Tours. Între 2000-2001, ca titular al unei burse de cercetare lucrează la CESR (Centrul de Studii Superioare al Renașterii) din Tours cu detașare la IRHT (Institutul de Cercetare și de Istorie a Textelor) Paris. Între 2002-2006, este titularizat cu CDI (Contract de Muncă pe Perioada Nedeterminată) în calitate de cadru superior de categoria a 8-a la CIRAD (Centrul de Cooperare Internațională de Cercetări Agronomice și de Dezvoltare) cu detașare ca cercetător științific de rangul 1 la CRH (Centrul de Cercetări Istorice) în cadrul EHESS-CNRS (Centrul Național de Cercetare Științifică). Începând cu 2002 conduce și seminarul de Paleografie Medievală la EHESS în cadrul disciplinei GAHOM (Grupul de Antropologie Istorică din Occidentul Medieval). Din 2004 codirijeaza la EHESS cu Abel Lamauvinière (și Dominique Donadieu-Rigault din 2007) seminarul: „Familia, Religia și Puterea în Evul Mediu“. Cercetările sale sunt orientate către structurile familiale, transmiterea patrimoniului, familia și mediile sociale, familia și puterea, precum și ritualurile funerare la Gévaudan din Evul Medi (secolele XIII-XV). Din 2007 este și membru asociat al echipei 6 de la FRAMESPA (Franța Meridională și Spania-Istoria Societăților Evului Mediu în Epoca Contemporană) a Universității Toulouse-Le Mirail. El pregătește în prezent un dicționar de prosopografie medievală din Gévaudan cu cca 10.000 de termeni.

Protejat: Lungul drum al (re)inserției sociale postcarcerale. Studii și cercetări...

Pedepsele alternative („liberatea sub sechestru electronic"), sau cele de substituire privării de libertate (semi-libertate, muncă în interesul societății, libertate sub control judiciar, etc.) sunt mijloace juridice utilizate (din ce în ce mai mult) de către legislator (Ministerul de Justiție) contra suprapopularii închisorilor (Centrelor Penitenciare sau celor de Retenție, de Reeducare, etc.) pentru favorizarea (re)inseției foștilor deținuți în societate, prin trecerea lor progresivă de la mediul „viața carcerală" către „viața liberă", ele contribuind astfel la reducerea riscului de recidivă! Studiile efectuate de către DRESS (Direcția Cercetării Studiilor de Evaluare și de Statistică) au scos în evidență faptul că în Franța aproape o treime din deținuții cu vârstă de peste 25 de ani, trăiau singur înaintea încarcerării lor, peste 10% erau SDF (Sans Domicile Fixe - Fără domiciliu Stabil, oameni ai străzii), 52% nu aveau nicio activitate profesională, 12% trăiau din alocații familiale RMI (Minimă Socială, cca 550 Euro/lună, a se vedea și articolul autorului pe această tematică Le RSA - ancien RMI), 4% din alocații de șomaj (Assedic/Pole-Emploi), 6% din AAH (Alocații pentru Adulți Handicapați) și 2,5% din pensiune de invaliditate de categoria II sau III. Decretul N°99-276 din 14 aprilie 1999 crea în fiecare departament (județ) francez un SPIP (Serviciul Penitenciar de Inserțiune și Probațiune) având ca misiune (re)inserția „reușită" a foștilor deținuți în societate,  eliberați din penitenciare după executarea integrală sau parțială (condiționată sub control judiciar) a unor lungi pedepse private de libertate. Din păcate, însă, dificultățile economice ale celor puși în libertate, lipsa mijloacelor financiare și umane ale SPIP au făcut și fac în continuare ca rată recidivei să fie considerabilă. Cu toate că, cazierul judiciar al acestora, compus din 3 buletine - B1 (care conține toate contravențiile, infracțiunile și condamnările penale - la care are acces numai Ministerul Justiției), B2 (care conține numai infracțiunile și condamnările penale cu executare în penitenciar - la care au acces toate instituțiile statului) și B3 (care conține numai infracțiunile  și condamnările cu executare în penitenciar mai mari de 2 ani - accesibil titularului și angajatorului privat), este astfel conceput, încâ să fie foarte adaptat realității și să favorizeze (re)inserția în societate. De-a lungul anilor (timp de peste un deceniu și jumătate), experiență ne-a arătat de-a că deținutul încarcerat pe termen lung (în cazul PLI-Pedepselor Lungi de Închisoare), într-o mare majoritate de cazuri devine un „instituționalizat", motiv pentru care el își pierde reperele sale sociale și fără un ajutor real din partea autorităților competențe de pe lângă Ministerul Justiției, precum și din partea autorităților locale, responsabile cu (re)inserția socială  (subordonate JAP - Judecătorul responsabil cu executarea și amenajarea  pedepselor), șansele sale de readaptare sunt minime! Investigațiile noastre în mediul carceral (timp de peste un deceniu), în cazul PLI confirmă faptul că Decretul din 01 august 2007 relativ la PSEM (Supravegherea Electronică Mobilă a Deținuților) conduce totuși la rezultate pozitive și ea trebuie extinsă în toate acele cazuri în care merită. Cu alte cuvinte, atunci când există o reală șansă de (re)inserție în societate.Un studiu efectuat pe 1.870 de deținuți începând din iulie 2006 și până astăzi ne-a permis să tragem concluzia că o bună „conjugare" a celor două decrete menționate mai sus, nu poate fi decât benefică celor „de bună credință", aflați în libertate condiționată (sub control judiciar), care își doresc cu adevărat propria lor (re)inserție în societate. Este mai mult cazul infractorilor „amatori - tâlhari de duminică" (de circumstanță), decăt cel al „profesioniștilor" - tâlhari la driumul mare (consacrați).În schimb, un studiu similar pe un eșantion considerabil (578 de deținuți) ne-a confirmat raportul misiunii parlamentare a lui Jean Luc Warsmann (1956, fost președinte al Comisiei de Legi a Adunării Naționale între 2007 - 2012). Efectele nefaste ale eliberării după executarea pedepsei fără intervenția SPIP. În principu, peste 95% dintre cei (e)liberați din centrele de detenție recidivează. În special cei SDF, toxicomanii, alcoolicii și cei posedând tulburări psihice grave (schizofrenie, paranoia, scizofrenie paranoidă, dedublare de personalitate, personalități multiple, etc). Este și unul dintre motivele pentru care începând din 1985 rata eliberării condiționate, sub control judiciar, în cazul PLI, este relativ scăzută.Din contra, RSL (Regimul de Semi-Libertate) este propus tuturor celor care sunt condamnați la pedepse scurte private de libertate, cuprinse între 06 luni și 2 ani, în cazul celor cărora comisia socio-medicală recomandă executarea pedepsei sub această formă, în special în ultimele trei luni, cu atât mai mult cu cât ele nici nu sunt menționate în cazierul judiciar al condamnatului accesibil acestuia ția angajatorului privat (Buletinul B3). În cadrul acestui program, am încercat studiul comportamentului infracțional recidivist, cu ajutorul unor modele statistico - matematematice, care ne-au permis înțelegerea profundă a mecanismelor de transfer dintre responsabilitatea si iresponsabilitatea infractorului de drept comun (atât într-un dosar corecțional cât mai ales, în cel criminal), însa incercarea noastră de a defini în mod unic, printr-o reprezentare conformă a CSG (Codul Socio-Genetic) al acestuia, precum si invarianța acestuia  în raport cu sistemele de referință de infracționalitate indusă, cel puțin, până nu demult, s-au soldat cu un esec. Din contră, utilizarea unor modele fizico - matematice având la bază sistemele compleze (teoria haosului), cu care lucrăm în prezent, ne conduce pe căi necunoscute încă în teoria comportamentului uman (supus unor constrângeri) și ne aflăm în fața unor descoperiri uimitoare.

Protejat: Ultimul tranzit. Atacul terorist de la Viena. Kujtim Fejzulai, un...

Ultimul tranzit. „Viena, al cărei nume evocă pentru atâta lume veselie şi nepăsare, loc de petreceri al unor fericiţi muritori, pentru mine nu înseamnă decât amintirea vie a celei mai triste perioade din viaţa mea” (Mein Kampf). Adolf Hitler, unul dintre cei mai mari criminali din istorie, nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace, pe 27 ianuarie 1939, de către Erik Brandt Nota AutoruluiPrintr-o scrisoare din 27 ianuarie 1939, adresată Comitetului Norvegian pentru Acordarea Premiului Nobel pentru Pace, parlamentarul social-democrat suedez Erik Gottfrid Christian Brandt îl nominaliza pe Adolf Hitler pentru acordarea acestui premiu. Calitatea sa de „pacifist” era justificată prin faptul că „în aceste momente critice în mod voit nu a lăsat armele să vorbească, deși ar fi avut puterea să pornească un război mondial”. Nominalizarea, care a stârnit proteste vehemente în Suedia, a fost retrasă după câteva zile. Erik Brandt a explicat gestul său ca o ironie în urma nominalizării primului ministru britanic Arthur Neville Chamberlain la acest premiu, pentru „modul în care în care a evitat izbucnirea unui război mondial după anexarea de către Hitler a Sudetenland, consfințită prin Acordul de la München”. Conform unor informații oficiale „puse în circulație” de către autoritățile competente (responsabile) din Austria, într-un atac terorist islamist, perpetrat la Viena, pe 2 noiermbrie 2020 (în jurul orei locale 20h00), 5 persoane și-au pierdut viața, printre care și (lumpen)teroristul–identificat în persoana austro–nord cecenului Kujtim Fejzulai (aparținând mișcării teroriste islamiste, adept, sub „legământ”, al organizației criminale Statul Islamic–Daesh, de ideologie salafistă, jihadistă panislamistă, antișiită, antioccidentală), precum și alte 23 ar fi fost rănite. Dezrădăcinat dar naturalizat austriac (forțat, poate, de îmrejurări), „lup solitar” radicalizat (prin îndoctrinare) dar adept al taqiya (taqîya, taqiyya, takia – tehnică de dismulare a credinței, în cazul de față, în islamismul radical, în salafism, în jihadism, etc.), aflat în eșec (și abandon) școlar, labil (ușor) emoțional și psihic (pentru a fi vunerabil și ușor manipulabil), marginalizat pe plan socio–profesional și confesional, Kujtim Fejzulai a fost dezamăgit (profund) de sistemul social – politic democratric din Austria, pe care voia să-l distrugă, conștient! Ca de altfel și predecesorul său, franco-algerianul Mohammed Merah, autorul a 7 asasinate, între 11–19 martie 2012, la Toulouse (3 militari parașutiști și 4 evrei – un tata profesor cu 2 copii și o elevă la școala Ozar Hatorah) considerat precursorul (lumpen)terorismului, terorismul modern, contemporan. Atacul (lumpen)terorist islamist ar fi debutat (după numai căteva ore de la comunicarea noii reglementări în privința mobilității, în cadrul activităților socio–profesionale), când vienezii puteau, încă, profita de ultimele „ore de liberate” de mișcare, pe Seitenstettengasse, aflată în proximitatea celebrului Schwedenplatz (Innere Stadt – astăzi, orașul vechi, Gemeindebezirk - ectorul 1), o extensie a Franz-Josefs-Kai, aflată pe malul drept al canalului Dunării (una dintre principalele noduri ale transportului în comun vienez), respectiv, a Operei și a marii sinagogi Stadttempel (Templul orașului), cel mai important lăcaș de cult de religie mozaică din Viena. de la ville" en allemand) est la synagogue principale de Vienne (construit în 1826, după planul celebrului arhitect austriac Joseph Kornhäusel/1782–1860, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai perioadei Biedermeier (epocă în Europa Centrală între 1815–1848, care a început cu Congresul de la Viena de la sfârșitul Războaielor Napoleoniene din 1815 și s-a încheiat cu debutul Revoluțiilor din 1848), utilizată mai ales pentru stilurile artistice care au înflorit în domeniile literaturii, muzicii, artelor vizuale și designului interior. Grație unei mobilizări polițienești importante și rapid, respectiv, a intervenției unei echipe EKO Cobra (EinsatzKommando Cobra – o unitate de intervenție antiteroristă de elită a Bundespolizei - Poliția federală austrică, creată în anii 1976) care înainte de 2002 era cunoscută sub numele de GEK Cobra (Gendarmerie EinsatzKommando Cobra, ca membru al Bundesgendarmerie–Jandarmeria federală) și Einsatzeinheit WEGA (vom früheren Namen Wiener Einsatzgruppe Alarmabteilung, Ruprechtskirche von Polizisten der Sonderheit Wega erschossen) are loc o fuziadă (schimb intens de focuri de armă) între atacatori și polițiști, în care 4 civili (aflați la momentul nepotrivit, la locul nepotrivit) vor deceda datorită rănilor lor („incompatibile cu viața”), iar un polițist va fi grav rănit, înainte ca trăgătorul, să fie, și el, ucis, identificat, ulterior în persoana lui Kujtim Fejzulai (n.2000, musulman, naturalizat austriac, domiciliat în Simmering, cunoscut sub numele de mujahedin Abou Doujana Al-Albani, originar din Macedonia de Nord –unul dintre statele succesoare a ale fostei Iugoslavii, față de care și-a declarat independența în 1991 și aparținând comunității albaneze - torbeși), născut la Mödling (cca 15 km la sud de Viena, unde a nlucrat în spitalul orășenesc și sora Maria Restituta Kafka, arestată de Gestapo în sala de operație - unul din clopotele bisericii romano-catolice din localitate fiind dedicat acesteia). În sfârșit, arestat în Turcia (o „anticameră”) a Statului Islamic, prezentă și ea în Războiul Civil din Siria și nu de partea acestuia din urmă (cel puțin, teoretic), Kujtim Fejzulai („radicalizat și apropiat organizației teroriste Statul Islamic”) ar fi făcut un legământ lui Abou Ibrahim al-Hachimi al-Qourachi (n.1976, Calif al Statului Islamic din 31 octombrie 2019), care succede lui Abou Bakr al-Baghdadi (Abou Bakr al-Baghdadi al-Husseini al-Qourachi/1971 – 2019), sinucigându-se (împreună mcu cei 2 copii ai săi) în noaptea de 26 - 27 octombrie (prin detonarea centurii sale cu explozibil) pentru a nu fi luat prizonier de către forțele armate americane cu ocazia raidului aerian asupra localității Baricha lansat de către 1st Special Forces Operational Detachment-Delta (1st SFOD-D, Delta Force - unitate de forțe speciale a Armatei Statelor Unite, din cadrul Joint Special Operations Command, cunoscut, în trecut sub numele de Combat Applications Group CAG, care alături de United States Navy sunt unitățile primare contra-terorism ale Statelor Unite). Acest legământ insoțit de imagini de tip jihadist (mujahedin–muhajirun) ar fi fost publicat de către viitorul terorist islamist și pe contul său pe Instagram, in dimineața atacului. Ca urmare, a fost condamnat în luna aprilie, anul trecut (2019), împreună cu un alt radicalizat, care l-ar fi însoțit în tentativa sa de se alătura Statului Islamic, la 22 de luni de închisoare. Merită să subliniez aici, din nou, faptul că deși la început, autoritățile austriece au crezut că atacatorul ar fi avut complici, se pare că acesta ar fi acționat singur, fără niciun fel de complici, adică, ar fi fost un „lup solitar” radicalizat care ar fi reușit să-i inducă în eroare pe aceștia prin intermediul tehnicii taqiya. Și totuși, eu nu cred că realizarea actului său criminal n-ar fi fost comanditat, că acesta n-ar fi fost „activat” și nici în faptul că evenimentul ar fi avut loc la Viena, doar, întâmplâtor, pentru că, simultan, sunt îndeplinite două principii ale lui Napoleon Bonaparte: 1.) Cea mai bună apărare este atacul și 2.) Dușmanul trebuie surprins „pe un teren” nepregătit, acolo unde nu se așteaptă.Și într-adevăr, dacă țările occidentale din vestul Europei (Franța, Belgia, Spania, Marea Britanie, Germania, etc.) au cunoscut din plin atacurile teroriste islamiste, Austria (în centrul Europei) le-a scăpat acestora. Morala: „o mână” de lumpenteroriști musulmani reușește să terorizeze psihic și să aducă la disperare mari națiuni democratice (occidentale), conform principiului „nu se știe când, nu se știe unde și nu se știe cine...” va comite un atac (atentat) terorist islamist. După părerea mea, acest atac terorist de la Viena se înscrie tot în planningul atacurilor teroriste islamiste care urmau a fi comise în timpul procesului posibililor complici ai teroriștilor islamiști care au comis atacurile armate la Paris, la Charli Hebdo, Montrouge și Hyper Caher (între 7-9 ianuarie 2015) aflat în derulare între 2 septembrie – 10 noiembrie 2020, la TJP (Tribunalul Judiciar Paris) în fața CJS (Curte cu Jurați Specială). În încheiere, ne putem pune o serie de întrebări (foarte) „grave” care, de altfel, „inundă” mass – media, mediul politic și social economic al europei unite de astăzi: Care sunt motivele radicalizării tineretului european occidental de origine musulmană? Putem sau nu stopa terorismul islamist în Europa? Există pericolul real al islamizării Europei? Deși răspunsurile la aceste întrebări nu sunt simple, ele există și ca urmare, există și soluții. Vă prezint aici un model operativ, eficace, inedit, utilizând sistemele complexe.

Protejat: Reforma Poliției Române, după modelul european (franco – belgian), este...

În plină reformă instituțională, Poliția Română (PR), conform unui „model mixt” franco-belgian,a fost „fragmentată" în două mari „subunități”: Poliția Națională (un fel de FBI în SUA) și Polițiile Locale (zonale, un fel de Poliție statală în SUA), care coordonează activitățile de combatere a infracționalității, ale fraudelor relativ la Codul Rutier, precum și de asigurare a ordinii, respectiv, a liniștii publice pe plan local, (zonal), în unitățile urbane sau periurbane care dispun de Poliție Comunitară (PC). Se pare că modele „pur” francez sau belgian, din păcate, nu a putut fi adoptate Poliției Române. Pentru că România pe plan administrativ, deși, este împărțită în „județe”, (exact ca și Franța, în „departamente”), ea rămâne totuși o țară predominant rurală, pe când Franța, este urbanizată într-un procent de peste 95% (în sensul că localitățile fac parte dintr-o comunitate - regiune sau aglomerație urbană - municipalitate, cu un țesut urban dens, constituind astfel o unitate urbană compactă cu o populație, în medie, de cca 3-4 ori mai mare decât cea proprie a localității - intramuros, ceea ce nu se intâmplă în România). Cred că câteva exemple sunt suficente pentru a putea crea o imagine clară despre acest model urbanistic. Astfel, Paris intramuros (cu cca 2,3 milioane de locuitori), are o regiune urbană de peste 10 milioane de locuitori, ceea constituie un conglomerat urban de cca 13 milioane de locuitori „stabili”, iar cu „dublu cont” (cu rezidenții secundari parizieni - cei care locuiesc în provincie, dar posedă o locuință secundară în regiunea pariziană) Métropole du Grand Paris (cu aria sa urbană) are cca 15 milioane de locuitori. Lyon intramuros (cca 530.000 de locuitori), ca unitate urbană Lyon Métropole (cu aria sa urbană) are 2,3 milioane de locuitori, urmat de Aix – Marseille Métropole (1,1 million locuitori intramuros și 2,1 million cu aria urbană), Lille Eurométropole (240.000 locuitori intramuros, cca 2 milioane cu aria sa urbană transfrontalieră franco – belgiană), Toulouse Métropole (480.000 locuitori intramuros, cca 1,4 milioane cu aria urbană), Bordeaux Métropole (260.000 de locuitori intramuros și cca 1,3 milioane cu ara sa urbană), Nice Métropole (350.000 de locuitori intramuros și cca 1,1 milioane cu aria sa urbană), Nantes Métropole (320.000 de locuitori intramuros și cca 1 million cu aria sa urbană), etc. Comparativ cu România putem sesiza ușor diferențele: București (1, 8 milioane de locuitori Intramuros și cca 2,5 milioane cu zona metropolitană- judetul Ilfov), urmat de Constanța (285.000 de locuitori), Brașov (290.000 de locuitori), Iași (460.000 de locuitori), Cluj (350.000 locuitori) în ordine descrescătoare cu populația zonelor metropilitane (cuprinse între 450.000 – 500.000 de locuitori). Și în plus, o zonă metropolitană nu are un țesut urban desns cumn are o arie urbană ! În consecință, pe de o parte, dacă termenul de „Poliție Națională” în România poate să corespundă „oarecum” termenului de „Poliție Națională” (francez), cel de „Poliție Municipală” (franceză) în România ar fi neadecvat! În schimb, cel de „Poliție Locală” (zonală), conform modelului Poliției belgiene pare să fie mai „adaptat” având în vedere modul ei de organizare, de funcționare, precum și atribuțiile acesteia. Pe de altă parte, din păcate, termenul de „Poliție Federală”, un fel de Poliție de Stat care „domnește” peste PL (în Belgia sau Germania) nu poate fi nici el introdus în cadrul Poliției Române, având în vedere faptul că România nu este o federație de state, provincii sau unități teritoriale, administrativ-teritorial, autonome, cum este Belgia sau Franța. Pe plan administrativ este vorba de o descentralizare a Poliției. Ministrul de Interne (MI) susține că scopul este ca Poliția Română să-și facă mai bine treaba și să fie mai aproape de cetățeni, atât în ceea ce privește paza bunurilor, a protejării integrității corporale a cetățeanului, cât și pentru gestionarea circulației pe drumurile (rutiere) publice. Poliția Locală are posibilitatea chiar să și gestioneze activități ale investigatorilor crimelor și fraudelor. Totodată polițiștii din cadrul Poliției Naționale vor purta o nouă uniformă și vor avea o nouă siglă (ca șin în Franța), pentru a se diferenția de colegii lor din Poliția Locală. PL va lucra sub îndrumarea și controlul PN în partea de prevenție, în timp ce PN va putea interveni la solicitările PL dacă situație o impune.