Thomas Csinta, Research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalism- Paris (didactic, pedagogical and research scientific works)

Considerat complicele lui Larossi Abballa (terorist–islamist radical) în dosarul asasinării funcționarilor de poliție în numele Statului Islamic (Daesh), în ciuda negării cu vehemență a acestui act criminal odios, ca urmare a unei anchete de mare anvergură lansată de către Parchetul Antiterorist de la Paris în strânsă colaborare cu PP (Prefectura de Poliție Paris) și cu DGSI (Direcția Generală a Informațiilor Interne) Mohamed Lamine Aberouz (franco–marocan, n.1993, asistat de către avocați Nino Arnaud și Vincent Brengarth) prieten apropiat al teroristului (ucis de către o unitate de intervenție de elită a poliției–RAID) va fi inculpat și judecat în dosar între 25 septembrie–6 octombrie 2023 de către Curtea cu Jurați Specială de Primă instanță (compusă din 5 jurați–magistrați) în sala Voltaire a TJP (Tribunalul Judiciar Paris). În verdictul său pe care îl anunță pe 11 octombrie (în jurul orei 09h30), după o deliberare care va dura cca 08h10, aceasta îl condamnă pe inculpat la închisoare pe viață cu o perioadă de siguranță de 22 de ani (maximă). Rechizitoriul Avocatului general (reprezentând Ministerul Public) care a durat cca 03h10, a fost urmat „scrupulos” de către Curte, aflată sub președinția lui Christophe Petiteau. Avocații Thibault de Montbrial și Pauline Dufourq (reprezentând partea civilă–Jessica Schneider și Jean-Baptiste Salvaing) s-au declat satisfăcuți de verdict, dar avăcații condamnatului care solicitau achitarea clientului lor (din lipsă de probe fiabile contra lui) au făcut apel la sentință pe 13 octobrie. Fratele inculpatului Charaf-Din Aberouz, condamnat la 5 ani de închisoare pentru „asociere de răufăcători” în vederea pregătirii unui act terorist în 2011, a fost și el prezent în sala de judecată. Legat de Charaf-Din Aberouz, Larossi Abballa, a fost și el deja condamnat în 2013, tot pentru asociere de răufăctori în vederea comiterii de acte teroriste. După comiterea actului terorist de către de Larossi Abballa și asasinarea celor doi funcționari de poliție, apropiații din anturajul lui vor fi interpelați sub motivul că i-ar fi fost copmplice. Trei dintre ei vor fi audiați, iar 2 presupuși complici, Charaf-Din Aberouz (29 de ani) și Saad Rajraji (27 de ani), vor fi încarcerați, după audierea lor, în detenție provizorie pe 19 iunie, pentru că au fost condamnați împreună în 2013 în dosarul filierei jihadiste din zonele tribale de la frontiera pakistano–afgană. Ei ar fi fost influențați de către Rachid Kassim, un jihadist propagandist francofon refugiat în zona irako–siriană (ucis, foarte probabil, lângă Mossoul, en Irak, în timpul bombardamentelor contra Statului Islamic în cursul lunii februarie 2017). Fratele lui Charaf-Din Aberouz, Mohamed Aberouz va fi încarcerat între septembrie 2016 și ianuarie 2017 bănuit că are fi fost implicat în tentativa de atentat de la catedrale Notre-Dame de Paris în complicitate cu logodnica sa virtuală Sarah Hervouët, care a înjunghiat un polițist la Boussy-Saint-Antoine pe 8 septembrie 2016. Acesta i-ar fi cunoscut pe Sid Ahmed Ghlam și Abdelkader Jalal, bănuiți că ar fi jucat un rol important în atentatul islamist eșuat contra bisericii din Villejuif pe 19 aprilie 2015, în care polițista municipală (stagiară) Aurélie Châtelain a fost asasinată. Pe 3 aprilie 2017 și sora jihadistului Larossi Abballa va fi interpelată și plasată în detenție prizorie în dosar. Mohamed Aberouz (un tânăr cu o copilărie fnormală–fără probleme, cu mama menajeră și tatăl angajat al firmei Renault) a fost inculpat în dosarul asasinatelor de la Magnanville pentru că amprentele sale genetice ar fi fost identificate pe materialul informatic al cuplului de funcționari de poliție (laptop și accesorii), ceea ce ar fi permis anchetatorilor să tragă concluzia că acesta s-ar fi aflat la domiciliul lor cănd Larossi Abballa a comis asasinatele, adică s-ar fi aflat la locul crimei, cu atât mai mult cu cât n-ar fi putut furmiza nici un alibi fiabil pentru intervalul de timp în care a avut loc evenimentul (crima). Problemele lui încep în anul școlar 2009–2010, când încă minor (de inteligență medie, timid, retras, solitar), părinții săi se separă iar el este exmatriculat din primul an de liceu pentru „lipsă de atenție” (dezinteres) și ca urmare decide de a pleca pentru un an la niște rude în Mauritania cu scopul de a învăța limba arabă. După revenire în țară (Franța) el reușește să obțină o diplomă de CAP (Certificat de Aptitudini Profesionale–echivalentul unei diplome de școală profesională) cu care își continuă studile și obține un Bac Pro (Bacalaureat Profesional/Tehnologic). După cum era și de așteptat după arestarea lui experții–psihiatri nu au depistat la acesta niciun fel de patologie și nici un fel de pericol de radicalizare, adică, niciun fel adicție (dependență). Și totuși, el apreciază că în Franța nu-și poate practica religia, „democratic”, liber, ca urmare aderă la Statul Islamic, principial, dar condamnă metodele sale extremiste, teroriste. Sarah Hervouët (născută tot în 1993 la Lisieux, în vârstă de 30 de ani la proces ca și Aberouz) condamnată în 2019 în dosarul atentatului eșuat de la Notre Dame la 20 de ani de recluziune criminală, participă și ea la proces ca „deținută” (extrasă din celula sa) în cadrul unei videoconferențe face cunoscut faptul că ea ar fi fost „promisă” ca soție mai întâi autorului atentatului, Larossi Aballa, iar după moartea acestuia, lui Adel Kermiche, unul dintre presupușii asasini ai preotului Jacques Hamel (și rănirea gravă a enoriașului Guy Coponet) de la biserica Saint-Étienne-du-Rouvray din departamentul Seine-Maritime (în timpul slujbei) pe 26 iulie 2016. Pentru nedenunțare de crimă a fost condamnată la 5 ani de detenție criminală. Cei 3 implicați în atacul terorist și prezenți la proces, au fost condamnați pe 9 martie 2022 de către Curtea cu Jurați al TJ (Tribunalului Judiciar de la Paris) cu pedepse între 8–13 ani de recluziune criminală (Yassine Sebaihia–8 ani, Farid Khelil–10 ani și Jean-Philippe Steven Jean-Louis–13 ani, ultimii 2 cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă). Al 4-lea acuzat în dosar Rachid Kassim, absent (presupus decedat în bombardamentele asupra Statului Islamic în octombrie 2017), ca „instigator” a fost condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață. Ceilați 2 participanți la atacul terorist Adel Kermiche și Abdel Malik Petitjean au fost uciși de către polițiștii la ieșirea lor din biserică. Procesul celor 5 femei radicalizate jihadiste Inès Madani (19 ani la data evenimentului dramatic, asistată de avocatul Laurent Pasquet-Marinacce), Ornella Gilligmann (29 de ani, mama a 3 copii), Sarah Hervouët (23 de ani), Amel Sakaou (39 de ani), Samia Chalel (22 de ani) în dosarul atentatului islamist eșaut de la Catedrala Notre Dame de Paris („operațiunea Abou Mohammed al-Adnani”–după numele purtătorului de cuvânt al Daesh decedat cu câteva zile mai devreme) pe 4 septembrie 2016, se va desfășura între 25 deptembrie–14 septembrie 1919, când Inès Madani va fi condamnată la 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare), Ornella Gilligmann, la 25 de recluziune criminală, iar Sarah Hervouët et Amel Sakaou (care a refuzat să participe la proces), fiecare la câte 20 de ani de recluzine criminală. În ceea ce o privește pe Samia Chalel, intermediară între Rachid Kassim (n. 24 ianuarie 1987, ucis pe 27 iulie 2017 lângă Mosul în Irak, bănuit că ar fi fost comanditarul mai multor atacuri teroriste islamiste) și Inès Madani, a fost condamnată la 5 ani de detenție criminală (dintre care unul cu suspendare), care a executat deja pedeapsa în detenție provizorie. În acest dosar, vor fi condamnați, în calitate de complici și Mohamed Lamine Aberouz la 3 ani de închisoare (cu executare), respectiv, Selima Aboudi (cea de a 6-a femeie inculpată în dosar) la 3 ani de închisoare (cu suspendare) pentru nedenunțare de „act terorist contra siguranței naționale”. Pe 22 octombrie Inès Madani (asistaă de avocații Daphné Pugliesi și Tewfik Bouzenoune) va face apel la sentința de condamnare, urmată de Mohamed Lamine Aberouz (asistst de avocatul Vincent Brengarth). Judecați de către Curtea cu Jurați Specială de Apel (compusă din 7 jurați–magistrați) între 25 mai–7 iunie 2021, avocatil general (reprezentând Ministerul Public) Guillaume Portenseigne va solicita contra Madani confirmarea pedepsei din Prima instanță căreia însă solictă și asocierea unei perioade de siguranță de 2/3, iar contra lui Aberouz 5 ani de detenție criminală (maximă autorizată de lege), în timp ce avocatul său solicita achitarea lui ca și în procesul desfășurat între 25 septembrie–6 octombrie 2023 în fața Curții cu Jurați Specială de Primă instanță legat de asasinarea celor 2 funcționari ai Poliției Naționale. Cu alte cuvinte, pedepsele celor 2 au fost agravate în Appel față de cele pronunțate în Prima instanță. Nota autorului. Urmărind „de aproape” acest dosar terorist islamist de dublu asasinat de excepție (având în vedere faptul că victimele erau funcționari de poliție) cu cele conexe acestuia timp de aproape de un deceniu (din 2016) ca atașat de presă al OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului–Națiunile Unite), personal, nu am avut convingerea fermă că sancțiunile pronunțate în aceste ar fi fost corecte. Cred că Justiția (cu magistrații Curților cu Jurați Specială), ca de altfel, Ministerul Public (cu avocații generali) dar și Parchetul Antiterorist (cu judecătorii de instrucție care au instrumentat dosarul) de la aveau în vedere, în primul rând, nu atât gradul de vinovăție a acuzaților (inculpaților) cât faptul că victimele atacurilor teroriste au fost funcționari ai poliției și religioși (care înainte de separarea Bisericii de Stat în 1905 erau funcționari, ulterior plătiți din diferite donații ale unor asociații create de către Biserică, stabilită de către Conferința Episcopilor din Franța). În al doilea rând, faptul că cei în cauză erau mai mult sau mai puțin radicalizați și „fidelizați” Statului Islamic (Daesh, ISIS) sub o formă sau alta, motiv pentru care pedepsele trebuie să suficient de severe (mari) pentru descurajarea actelor teroriste islamiste generate în ultimul deceniu, în special, de către „metagalaxia jihadistă” franco–belgiană, reprezentată printr-un graf jihadist hamiltonian (cu lanț, ciclul hamiltonian) În ceea ce îl privește pe Mohamed Aberouz bănuit că are fi fost implicat în tentativa de atentat de la catedrale Notre-Dame de Paris în complicitate cu logodnica sa virtuală Sarah Hervouët, și condamnarea lui pentru „complicitate” în 2019, la 5 ani de detenție criminală (maximă), în Apel (după 3 ani în Prima instanță) o consider exagerată (nedreaptă), pentru că instrucția nu a demonstrat în mod fiabil (și fără îndoială) acest lucru, mai ales că legătura lui cu Hervouët era doar de „formă” nu și de „fond”, iar în privința poziției ocupate în graful socio–matematic jihadist de tip hamiltonian (pe care l-a introdus și dezvoltat în studiile și lucrările mele) nici nu era determinat, decât cu o vagă, aproximație, în care îndoiala trebuia să fie benefică inculpatului, adică, acesta, așa cum solicita avocatul său Vincent Brengarth, trebuia să fie achitat. În ceea ce privește inculparea lui în dosarul terorist islamist de dublu asasinat a funcționarilor de poliție Jessica Schneider și Jean-Baptiste Salvaing, putem susține același lucru. Adică, nu exista o certitudine care să pună în evidență clară complicitatea lui. Nici faptul că ar fi fost în imobil (la fața locului) în timpul asasinatului și nici faptul că ar fi fost la curent cu asasinatul (premediat din timp) de către Larossi Abballa (deja condamnat în 2013, tot pentru asociere de răufăctori în vederea comiterii unui act terorist). Amprentele sale genetice la locul dramei, pe materialul informatic al cuplului puteau fi „importate” prin hainele acestuia de către asasin, având în vedere faptul că Larossi și Aberouz erau apropiați, iar în perioada premergătoare atacului, cei doi s-au și întâlnit, fiind de foarte multe ori în „contact fizic”. Din contră, conform anchetei noastre, asasinul era foarte „discret” în privința actului criminal care urma să comită, deci sub nicio formă, cei din anturajul său nu ar fi fost la curent cu „comanda” (indirectă) primită de la Statul Islamic, care ia în toate cazurile, fără excepție, toate măsurile, pentru reușita misiunii și transmite mesajul (sub formă de „operațiune”) în ultimul moment. Într-un asemenea context, tot din cauza unei îndoieli de proporții în dosar (chiar și în absența unui alibi fiabil - „în beton”), Mohamed Aberouz trebuia achitat și în 2023 de către Curtea cu Jurați Specială, ceea ce din păcate, nu s-a întâmplat, și nici se poate întâmpla practic, niciodată, pentru că „jurații” fiind magistrați ei vor executa o comandă politică care să satisfacă, în primul rând, așteptările societății civilă, opinia publică și nu inculpatul, indiferent de gradul său de vinovăție.

Rezumat (1%). În cadrul Modelului Inchizitorial al justiției franceze, pedicidul (asasinarea unui minor fie de către părinți, fie de către o altă persoană, a nu se confunda cu infanticidul–asasinarea unui nou–născut) este un act criminal (deosebit de grav) prezent aproape în toate statele lumii și este sancționat penal, fie cu pedeapsa capitală (în țările care nu au abolit-o) fie cu închisoare pe viață (cu sau fără perioadă de siguranță în funcție de vârsta minorului și de circumstanțele agravante). Conform unor documente (la care am avut acces), în Franța, în fiecare 5 zile are loc un pedicid comis de un tutore, ceea ce raportat la numărul total de asasinate pe întregul teritoriu național reprezintă cca 10% anual. (Éric Dupond-Moretti, Circulara Ministerului Justiției din 28 martie 2023 cu anexa sa). Conform ONPE (Observatorul Național al Protecției Copilului), 60 de minori au fost victime ale unei „morți violente” provocate de către părinți, în creștere față de 2021, când numărul acestora era de 49 (cu vârstele cuprinse între 0 – 18 ani).  Într-o mare majoritate de cazuri, victimele au mai puțin de 1 an și reprezintă cca 80% din totalul pedicidelor conform CNCDH (Comisia Națională Consultativăal Drepturilor Omului, din 12 decembrie 2023). În total (conform informațiilor mele) în cursul anului 2022 serviciile de securitate ar fi înregistrate 3.584 ale tentativele de omucidere (asasinate), o creștere de cca 10% în ultimul deceniu. În majoritatea cazurilor victimele tentativelor de omucidere și omucidere sunt bărbați (cca 80% și 70%), iar victimele tentativelor de omucidere sunt mai tinere decât ale omuciderilor (45% au mai puțin de 30 de ani contra 3%%). În ultimul deceniu, media victimelor tentativelor de omucidere înregistrate este cuprinsă în intervalul de încredere [0,2–43,9] pentru fiecare 100.000 de locuitori, valorile maxime înregistrându-se în Franța ultramarină (DOM/departamente de peste mări–TOM/teritorii de peste mări, numite împreună COM/Colectivități teritoriale de peste mări–ansamblul de teritorii, foste colonii franceze, sub suveranitate franceză situate în afara teritoriului metropolitan/continental european). Tot în această perioadă cca 2.500 de persoane ar fi fot interpelate (arestate, anchetate) pentru un act criminal de tentativă omucidere (asasinat), în principiu, un procent de cca de 2 oari mai mare decât pentru omucidere. În majoritatea cazurilor, victimele tentativelor de omucidere sunt de sex masculin (91%), ca de altfel și ale omuciderilor (86%), iar cca 55% au între 20–39 de ani (cca 58% și 56% din totalul de tentative de omucidere, respectiv, de omucidere). Conform unor surse apropiate dosarului (de care dispun), în Franța Metropolitană (continentală) 57 de pedicide ar fi fost înregistrate (comise asupra minorilor având mai puțin de 15 ani) de către serviciile de poliție și de jandarmerie astăzi, dar în ultimele două deceniu în urmă, acest număr varia între 39 și 106, cu 75 de victime contabilizate cu un deceniu în urmă. În perioada 1997 – 2006 numărul lor era de cca 79 pe an, în timp ce în deceniul următor numărul ar fi scăîzut la 57 pe an. Cu un deceniu în urmă  repartiția lor pe sex era egală (50% de sex masculin și 50% de sex feminin). De altfel cca 53% din omucideri au loc la dmiciliu, într-o legătură „organică” între victimă și agresor într-un procent de cca 72%. Într-o treime din cazuri (1/3) este vorba de infanticide (ucidere de nou–născut). În perioada 1996–2015 justiția franceză a pronunțat 325 de condamnări pentru omucideri voluntare comise contra unui minor având mai puțin de 15 ani, adică, în medie, 16 în fiecare an, un număr care a diminuat de-a lungul anilor. Între 1996–2005, justiția pronunța, în medie, 20 de condanmnări anual, în timp ce între 2006–2015, doar 13 condamnări. Conform legislației franceze (CP francez) omuciderea voluntară (art.221-1) această crimă este pedepsită cu 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare). Din contră, dacă este vorba de un minor având mai puțin de 15 ani (pedicid) sancțiunea penală este de închisoarea pe viață (art.225-1). În cazul infanticidului CP face referire la art.300 Article din CP de 1810 (abrogat pe 1 martie 1994). Creat prin Legea n°1810-02-17  și promulgată pe 27 februarie 1810, apoi modificată prin Legea n°1901-11-21 articol unic JORF 22 noiembrie 1901. Abrogată prin Legea n°92-1336 din 16 decembrie 1992–art. 372 (V) JORF 23 decembrie 1992 în vigoare din martie 1994. Dintre  minorii victime ale pedicidului sau a violenței care au cauzat moartea cu un deceniu în urmă 4/10 aveau mai puțin de 1 an. Conform unor documente SSMSI (Serviciul Statistic Ministerial de Securitate Internă) din 103 victime de pedicid voluntar 51 au supus unor violențe fizice care au cauzat moartea lor fără intenția de a ucide. În ceea ce privește ONDUC (Oficiul  Național al Națiunilor Unite contra Drogului și Crimei) din totalitatea victimelor 42% aveau mai puțin de 1 an în momentul comiterii actului criminal (pedicid), ceea ce reprezintă 40 de minori (din 95) contabilizați. Cca 41% aveau între 1-7 ani, adică 39 minori (din care 29 cu vârstele cuprinse între 1-3 ani, în timp ce 17% erau în vârstă de 8-14 ani, adică, 16). Cu un deceniu în urmă, în cazul a 72 de pedicide victimele aveau mai puțin de 15 ani, conform Jandarmeriei Naționale. Dintre victimele violenței care au antrenat moartea (pedicid din culpă), cca ¼ aveau mai puțin de 15 ani. Persoanele condamnate pentru pedicide (victimele având mai puțin de 15 ani), într-o mare majoritate de cazuri sunt de sex feminin. În deceniul 1995 – 2005, când justiția franceză a pronunțat 325 condamnări pentru infracțiunile criminale de pedicid, 70% erau de sex feminin (adică, 277 de femei). În cadrul Common law situația este asemănătoare. Cu două decenii în urmă și în SUA ar fi avut loc 1,494 de pedicide, iar printre victime 1.035 erau de sex masculin și 452 de sex feminin. În statele în care pedeapsa capitală este menținută în CP, aceasta poate fi pronunțată în cazuri de circumstanțe agravante, iar sancțiunea diferă și în funcție de vârata victimei, dar în principiu aceasta este grupată pe două categorii, până la 10 ani și între 10-17 ani.  Din contră în Regatul unit, orice tip de crimă de sânge voluntară (omucidere–inclusiv, pedicid) sau nu poate fi sancționată cu pedeapsa de închisoare pe viață (comresibilă – cu o perioadă de siguranță după care condamnatul este liberabil condiționat s„sub sechestru electronic”). În Anglia și în Țara Galilor pedicidul cu circumstanțe agravante (precedate de viol, sadism) poate fi sancționată cu o pedeasă de închisioare pe viață incompresibilă (reală–fără posibilitatea eliberării condiționate). Iar dacă inculpatul are peste 21 de ani sancțiunea penală pronunțată  poate fi peste 30 de ani de recluziune criminală.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

În algebra liniară, o formă normală Jordan, cunoscută și sub numele de formă canonică Jordan este o matrice triunghiulară superioară cu o anumită formă, numită matrice Jordan care reprezintă un operator liniar pe un spațiu vectorial (V) cu dimensiuni finite (peste un câmp/corp K) în raport cu o anumită bază. O astfel de matrice are fiecare element diferit de zero egal cu 1, deasupra diagonalei principale (pe superdiagonală) și cu elementele diagonale identice la stânga și sub ele. O bază în raport cu care matricea are forma canonică  există dacă și numai dacă (condiție necesară și suficientă) toate valorile proprii ale matricei se află în K, sau dacă polinomul caracteristic al operatorului poate fi scris ca un produs de factori liniari peste K. Această condiție este întotdeauna îndeplinită dacă K este închis algebric (de exemplu, dacă este câmpul/corpul numerelor complexe). Elementele diagonale ale formei normale sunt valorile proprii (ale operatorului), iar numărul fiecăreia se numește multiplicitatea algebrică a acesteia. Dacă operatorul este dat inițial de o matrice pătratică (pătrată) M, atunci forma sa normală se mai numește și forma normală Jordan a lui M. Orice matrice pătratică are o formă normală Jordan dacă câmpul/corpul coeficienților conține toate valorile proprii ale matricei. Forma normală a lui M nu este unică, pentru că este o matrice diagonală bloc formată din blocuri Jordan, iar ordinea acestora nu este fixată.  Descompunerea Jordan–Chevalley este deosebit de simplă în raport cu o bază pentru care operatorul ia forma normală Jordan. Forma diagonală pentru matricele diagonalizabile (de exemplu matricele normale) este un caz particular alal formei normale Jordan. Forma normală Jordan este numită după numele matematicianului Marie Ennemond Camille Jordan, care a enunțat pentru prima dată teorema saq de descompunere în 1870.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Atunci când în celebrul dosar al violurilor din Mazan (departamentul Vauclause, regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d'Azur) începe, practic, instrumentarea (exact, cu 4 ani în urmă) m-am gândit la ironia sorții care leagă acest orășel (de cca 6.500 de locuitori) al unității urbane Avignon (prefectura departamentului, aflat în centrul unei regiuni urbane cu o populație de cca 550.000 mii de locuitori, plasat în patrimonial Mondial al Unesco, celebru în lumea întreagă pentru festivalul său international de teatru fondat în 1947 de către actorul scenaristul și directorul de teatru Jean Vilar și consilierul cultural Jean Rouvet, la sugestia criticului de artă Christian Zervos și a poetului René Char) de dinastia de intelectuali Sade originară din localitate, Jean-Baptiste de Sade (1702–1767, militar și diplomat), tatăl lui Donatien Aldonse François, marchizul de Sade (1740–1814, filosof, poet și scriitor, libertin), considerat „un geniu al răului, devenit un scriitor de valoare în ciuda maniilor, obsesiilor, perversiunilor sale”, al cărui unchi Jacques François Paul de Sade (1705–1778), a fost proprietarul renumitului castel din oraș. Organizator al primului festival de teatru din Province (regiune istorică și culturală din sudul Franței, corespunzând regiunii administrative PACA, mai puțin departamentul Hautees Alpes, înainte să fi fost un stat independent), marchizul de Sade, filosoful viciilor şi „professeur de crime”, după cum îl numesc filosoful Hippolyte Taine şi istoricul Jules Michelet), preocupat în întreaga sa operă filosofică și literară, de erotism, pornografie asociate cu acte de violență și cruditate sexuală (torturi, incesturi, violuri, pedofilie, crime de sânge, etc.) este considerat „fodatorul” sadomasochismului (perversiune sexuală generată, simultam, prin sadism–după numele lui Sade și prin masochism, în cadrul ceia care satisfacția este obținută în urma unor dureri provocate prin acțiuni agresive îndreptate atât împotriva partenerului cât și împotriva propriei persoane). Ateu convins, filosofia lui Sade (senzualistă menită să legitimeze plăcerea sexuală) invocându-i pe Spinoza, Vanini, Holbach, Buffon, Voltaire, Montesquieu sau La Mettrie, este una eclectică. Singura realitate pentru el este materia aflată în perpetuă mişcare, care nu are nevoie de un creator. Individul beneficiază de libertate absolută, complet independentă de religie şi Biserică. Opera lui Sade (marchizul Sade, contele Sade, Divin Marquis, cu referire la „Divin Arétin” – pseudonimul lui Pierre Arétin–poet scriitor, umorist, satirist italian în prima jumătate a secolului al XVI-les, primul autor erotic al timpuriulor moderne) depășește cu mult rezultatul preocupărilor salșe sexuale, în care el analizeazã psihicul, pătrunde ascunzişurile tenebroase ale minţii umane, sondează conexiunile dintre sex, crimă şi înclinaţiile distructive ale omului. „Dispunând de o imaginaţie bogată, el concepe un volum imens de literaturã pornograficã pentru care îi trebuie talentul de a transpune experientele personale într-o formă artistică, şi o formă care are şi ceva din tragedie, şi ceva din comedie. Sade este genul de scriitor capabil să întrerupă oricând descrierea unei orgii pentru a se angaja în lungi digresiuni filosofice. Toate convingerile şi fanteziile din lumea lui a erotismului hiperbolizat sunt produsul unor incidente concrete. Oricât de repulsive şi oribile ne-ar părea scrierile sale, ele relevã totuşi o latură a naturii umane. Dincolo de apologia lui pentru sexualitate, Sade este primul şi singurul autor care legitimează filosofic viciile, derivând din materialismul său. Nu există limite, pentru că peste tot avem o continuã transformare dintr-o stare în alta. Nici sufletul nu se sustrage materialismului, pentru că urmăreşte evoluţia trupului. Virtutea este oarecum contrară naturii, care oricum va transforma şi ființele umane în conformitate cu mersul său firesc, prin urmare moralitatea nu are sens din moment ce este un produs artificial.” În sfârșit, mă întreb dacă soții Dominique și Gisèle Pélicot, care au generat unul dintre cele mai lugubre și sinistre dosare criminale din istoria Franței (derulat între 23 iulie 2011 și 23 octombrie 2020, cu precădere la Mazan dar începând cu martie 3013 și în regiunea pariziană–Grand Paris și în Île de Ré–golful Gascogne, spațiul maritim cuprins între bordul oceanului Atlantic de Nord, Bretania, Franța metropolitană și Spania) știau acest „amănunt” despre Sade sau aveau să descopre doar la procesul lor care a debutat pe 2 septembrie 2024 și în prezent, se află în derulare. Menționez aici faptul că Île de Ré este cea de-a 4-a mare insulă a Franței Metropolitane (europene, continentale), după Corsica, Île d'Oléron (aflată tot în golful Gascogne, dar în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, pe coastele departamentului) și Belle-Île (în golful de Gascogne la sud de Bretania în departementul Morbihan) și are particularitatea că găzduiește în comuna de Saint-Martin-de-Ré (departamentul Charente-Maritime, regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine) una dintre cele mai celebre închisori franceze de maximă siguranță (Maison Centrale, deschisă oficial în 1946–cu două cartiere principale, „la Citadelle”–35.000m2,, pentru deținuți, cu 490 de celule individuale, pentru cei care erau deportați în ocnele din Guyana franceză și „la Caserne”–46.000m2, pentru trupele care supravegheau și deportau deținuții din „la Citadelle”) și cea mai mare (dintre cele 9 existente al AP–Agenția Penitenciarelor în Franța) aparținând DISP (Direcția Interregională al Serviciilor Penitenciare) Bordeaux, atașat pe plan juridic TJ (Tribunalului Judiciar) La Rochelle (prefectura departamentului Charente-Maritime) și Curții de Apel Poitiers (prefectura departamentului Vienne), ambele în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, din care nu a evedat decât un singur deținut până în prezent, pe 3 noiembrie 1967 (faptă pentru care pe 10 noiembrie 1968 este condamnat prin contumacie, la 3 luni de închisoare), legionarul Claude Tenne (Marc Ténard, 1936–1996, fost militar și prizonier politic francez, angajat în Războiul din Algeria/1954–1962, în cadrul Primului Regiment Străin de Parașutism–1er REP și fost membru al Organizației Armate Secrete–OAS, în cadrul Commando Delta) care se refugiază în Elveția iar pe 7 ianuarie 1996, se sinucide (cu un glonț tras în inimă) în „Place de la Bourse” de la Toulouse. Conceput de către Sébastien Le Prestre de Vauban (1633–1707, inginer, arhitect militar, urbanist, numit Marechal al Franței de către Ludovic al XIV–lea) construcția acesteia (ca fortificație militară) este terminată în 1681, iar începând cu 1873 era, oficial, penitenciarul de tranzit pentru criminali, delincvenți recidiviști, condamnați la muncă silnică (pe perioadă determinată sau pe viață) care urma să fie transferați în Ocnele din Guyana franceză (între 1795–1953, fostă colonie penală în nordul Americii de Sud, devenită departament–regiune administrativă peste mări/ultramarină). Considerată închisoarea „Sing Sing” franceză (Sing Sing Correctional Facility/Ossining Correctional Facility, din Ossining cu o capacitate de cca 1.700 de locuri, la cca 50km nord de New York, pe malul râului Hudson) printre deținuții celebri care au fost încarcerați în acest centru privat de libertate, menționez pe Henri Charrière (1906–1973, condamnat la muncă silnică pe viață pe 28 octombrie 1931 pentru asasinarea lui Roland Legrand–ceea ce ar fi negat cu vehemență atât în timpul anchetei cât și la proces, autorul celebrei cărți „Papillon”), Alfred Dreyfus (1859-1935) și Guillaume Seznec (1878-1954), condamnați pe nedrept, primul reabilitat (în cursul vieții), iar cel de-al doilea, în dosarul căruia sunt și eu implicat prin intermediul investigațiilor mele, în prezent, face obiectul unei posibile revizuiri (după un secol!). Instaurate prin intermediul unei serii de decrete în perioada 1852–1853 completate cu „legea transportării (deportării)” din 1854, care nu sunt abolite decât în 1938 și definitiv suspendate din 1945, cu toate că ultimii prizonieri le vor părăsi, după terminarea pedepselor lor și punerea lor în libertate în 1953, datele cele mai semnificative ale ocnelor coloniale franceze ar fi: 8 decenbrie 1851–decretul de deportare în Guyana franceză (către Cayenne, a 329 de insurgenți condamnați pentru infracțiuni de drept comun), 30 mai 1854–legea instaurării ocnelor coloniale (prima, la Cayenne, capitala departamentului– regiune Guyana franceză), 2 septembrie 1863–decretul instituirii ocnelor din Noua Caledonie, 9 mai 1864–primul transfer către Nouméa (capitala colectivității teritoriale), 1872–deportați politici (cu precădere, membri ai Comunei din Paris) către Noua Caledonie (majoritatea dintre ei repatriați între 1879–1880), 27 mai 1885–legea deportării în ocne a condamnaților recidiviști (bărbați și femei), 1898–sfârșitul deportării celor condamnați către Noua Caledonie (dar nu și către Guyana franceză!), 17 iunie 1938–decretul lege de abrogare a ocnelor coloniale, 1947–primele repatrirti și 1953–eliberarea ultimilor deținuți (deportați) premiers rapatriements. În sfârșit, de remarcat este și faptul că romanul lui Henri Charrière nu descrie cu fidelitate viața lui (înclusiv) în Ocnele din Guyana franceză, pentru că el părăsește închisoarea din Saint-Martin-de-Ré pe 9 septembrie 1933 la bordul vasului La Martinière iar pe 14 octombrie el ajunge la Saint-Laurent-du-Maroni. Dar va rămâne puțin timp în lagărul de deportare de aici, pentru că va fi afectat ca infirmier la spitalul colonial André-Bouron, de unde evadează pe 5 septembrie 1934 și ajunge în Columbia, dar din nefericire pentru el, guvernul columbian returnează Franței evadații din ocnele din Guyana franceză. Judecat de căte Tribunalul Maritim Special, timp de 2 ani va fi încarcerat la închisoarea din Île Saint-Joseph (pe coastele capitalei Cayenne). Transferat de mai multe ori în diferite închisori franceze, până la urmă ajunge infiermier-șef în lagărul indochinez din Guyana–lagărul forestier al Cascadelor de unde evadează în noapte de 18/19 martie 1944 în compania a 4 codeținuți și după o serie de peripeții se stabilește la Caracas (Venezuela) în 1945, unde lucrează în restaurație, baruri și cluburi de noapte, iar în 1956 dobândește și cetățenia. În 1967 are loc prescrierea pedepsei sale și revine acasă (în Franța) după 34 de ani de cavală (fugă), exil și descoperă celebra carte L'Astragale, le a lui Albertine Sarrazin, ceea îl inspiră și va determina să scrie cartea, devenită best-seller, Papillon publicată în 1969 de către prestigioasa editură Robert Laffont. Toate edițiile acestei cărți au fost vândute în cca 2,5 milioane de exemplare în Franța și în peste 10 milioane de exemplare (traduse) în străinătate, cu primele 120.000 de exemplare vândute în mai puțin de o lună, un record absolut pentru vânzarea de cărți. Grațiat pe 17 octombrie 1970 de către președintele Franței în exercițiu Georges Pompidou, Henri Charrière se stabilește în Spania, la Fuengirola și va interpreta rolul principal în filmul Popsy Pop (La Belle Garce et le Truand, coproducție italo–franco–germană, realizat de către Jean Herman, în 1971 (și lansat în 1972), cu puțin timp înainte de a deceda pe 29 iulie 1973 la Madrid ca urmare a unui cancer la gât (al căilor aerodigestive superioare), fiind înmormântat în cimitirul din Lanas (departamentul Ardèche, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes). Merită să (re)amintesc faptul că Centrul Național de Studii Spațiale Francez (CNES), instituție publică cu caracter industrial și comercial însărcinată cu elaborarea programelor spațiale franceze (creată pe 19 decembrie 1961 la inițiativa Generalului Charles de Gaulle, președintele Franței între 1959–1969, cu un buget actual de cca 3 Md€ și efectiv de cca 2.500 de salariați, cel mai mare în Europa și al doilea în lume), cu sediul social-administraiv la Paris, afalt sub tutela ministerului Învățământului și al cercetări și a Ministerului Armelor, își desfășoară activitatea (cercetare și producție) în afară de Paris și Toulouse, tot în Guyana franceză, la Kourou. Acesta are în componența sa și ESA (Agencția Spatială Europeană–agenție spațială interguvernamentală creată în 1975, cu un buget actual de 7,5Md€, al 3-la după NASA și ASNC–Agenția Spațială Națională Chineză, care coordonează peoiectele spațiale comune a 22 de state europene) și CSG (Centrul Spația Guyanez–baza de lansare de la Kourou a ESA, creată în 1964, pe o suprafață de 750km2 și al European Union Agency for the Space Programme, creat pe 12 mai 2021, cu sediul la Praga–Cehia). În dosarul criminal „Violurile din Mazan”, aflat spre soluționare în fața Curții Criminale din Avignon, 50 de personae sunt inculpate pentru viol în reuniune (în bandă organiozată) cu circumstanțe agravante, în afară de cel care se afla la „baza piramidei”, Dominique Pélicot, soțul victimei, Gisèle Pélicot (n.1952). Aceasta din urmă, împreună cu fratele ei Michel (n.1951), primesc o veste foarte tristă din partea mamei lor (cu lacrimi în ochi) cu puțin timp înainte de sărbătorile de iarnă: „Tu știi Gisèle, când Moș Crăciun va trece pe la noi, eu cred că voi pleca cu el”. Ceea ce n-a făcut, dar pe 31 ianuarie anul următor tot s-a despărțit de ei. Suferea de un cancer agresiv la oase. A fost pentru prima oară când și-a văzut tatăl (militar de carieră) plângând și era convinsă că el nu va putea depăși acest moment dramatic, cu toate că, până la urmă el se recăsătorește în 1965. Ea a fost de acord „cu plata cantinei copiilor” dar, sub nicio formă, mai mult, ceea ce o determină pe Gisèle să înceapă să lucreze, vara, înt-o întreprindere în Menilmontant (Paris, sectorul 20), nu departe de domiciliul meu (stabil/fiscal) parizian, pentru ași putea achiziționa furniturile școlare, până când, la vârsta de 18 ani, în cursul lunii iulie 1971 îl cunoaște pe Dominique, de care se îndrăgostește și se hotărește să fondeze o familie, cu toate că tatăl acestuia era autoritar (exagerat), tiran în raport cu tatăl ei care o prteja și se opunea căsătoriei lor: „Tu ești tânără, iar el nu a făcut încă armata, vom vedea după va fi lăsat la vatră”. Numai că datorită unei tumori benigne la rădăcina urechii drepte, Dominique va fi reformat (scutit de armată). Cum în acea vreme în Franța tânărul devenea major la vârsta de 21 de ani, pentru căsătoria lor, Gisèle și Dominique aveau nevoie de acordul părinților lor, eveniment care va avea și avea loc, de altfel, pe 4 aprilie 1973. Instituit de către împăratul Napoléon Bonaparte prin intermediul a două decrete pe 1 martie 1808, pentru dobândirea titlului de „Noblețe a Imperiului” (acordat elitelor națiunii pentru merite deosebite și fidelitate față de Imperiu) „majoratul civil” era indispensabil, pentru că implica o anumită pregătire intelectuală (și profesională) și avere (bunăstare materială). Până la abdicarea lui pe 6 aprilie 1814 (și exilarea pe Insula Elba) 3.224 de titluri au fost acordate, dinre care cca 22,5% nobililor Vechiului Regim (Regatul Franței, 1589–ascensiunea pe tronul Franței a lui Henric al IV-lea al dinastiei Bourbon/1610–debutul monarhiei absolute, până pe 4 septembre 1791). Subliniez aici faptul că, „majoratul civil” este atins în Franța la 18 ani începând cu 5 iulie 1974 (conform art.414 și legii no 74-631 din Codul Civil) în timpul mandatului prezidențial al lui Valéry Giscard d'Estaing (1926 – 2020, în funcție între 27 mai 1974–21 mai 1981), care astăzi corespunde și cu „majoratul matrimonial”, respectiv, „majoratul penal”, fără a corespiunde cu „majoratul sexual” fixată la 15 ani. Atrag atenția aici și asupra faptul că vârsta minimă pentru a putea fi selectat ca membru al unei Curți cu Jurați este 23 de ani. Cu alte cuvinte, „majoratul de jurat” (într-un proces criminal) judecat de către o Curte cu Jurați este de 23 de ani. Revenind acum la cuplul Pélicot, cei doi erau foarte atașați unul de celălalt, iar după căstorie se vor stabili în centrul urban Brunoy (în departamentul Essonne–Grand Paris, la cca 20km sud-est de Paris) unde se și naște primul lor copil David, iar după puțin timp familia migrează în centrul urban Combs-la-Ville (în departamentul Seine-et-Marne, la cca 28km sud-est de Paris), unde Gisèle naște cel de-al 2-lea copil al cuplului, o fetiță pe nume Caroline.După mai multe munci interimare în diferite domenii, în 1982, ea obține un post stabil la EDF (Electricté de France). După nașterea celui de-al 3-la lor copil în 1986, Florian, Gisèle are o aventură amoroasă cu un inginer (coleg de sreviciu la EDF, căsătorit, tatăl unui copil). În urma unei dispute familiale, Gisèle se refugiază la socrii ei, unde se întâlnește cu Joël Pélicot, fratele lui Dominique). Șocat de dimensiunea conflictului, probabil datorită unei crize existențiale (mai ales că acesta din urmă era pe urmele ei la bordul unui vehicul Citroën 2CV, foarte popular produs timp de peste o jumătate de secol, între 11 iulie 1949 – 27 iulie 1990), acesta o ajută pe ea șă ajungă acasă la tatăl ei în Bretania (cumpărându-i bilet de tren), dar pentru ea „îl iubește pe el și numai pe el”, renunță la plecare. Acest lucru va face însă, cva mai târziu și Dominique, care la începutul anilor 1990 va părăsi domiciliul conjugal pentru a trăi în cuplu cu o altă femeie, mai tânără și mai geloasă decât soția sa, dar relația lor nu durează pentru că și el „o iubește pe Gisèle și numai pe ea”. Verdictul în procesul de la Mazan (19 decembrie 2024). Voi depune o contestație în anulare din partea OADO (Națiunile Unite) pe care o reprezint în procese, în Franta, de două decenii. Există o serie vicii de procedură în dosar, probabil intenționate, pentru a acunde adevărul în fața societății civile. Dominique Pelicot (n.1952, apărat de către avocatul Béatrice Zavarro), soțul victimei Gisèle Pelicot (n.1952, apărată de către Antoine Camus și Stéphane Babonneau) va fi sancționat cu pedeapsa maximă de către Curtea Criminală (compusă, nu din 9 jurați, dar din 5 magistrați), adică, cu 20 de ani de recluziune criminală), cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă (între 13-14 ani) iar restul inculpaților din dosar, adică, cei 50 de participanți (identificați!) la violuri, cu pedepse între 3 și 15 ani. În ciuda faptului că în rechizitoriul lor Avocații generali (reprezentând Ministerul Public) Jean-François Mayet și Laure Chabaud, pedepsele solicitate de către aceștia erau mult mai severe (pentru 30 dintre cei 50, cu peste 10 ani de detrenție criminală). Conform anchetei noastre private, numărul celor implicați în acest dosar criminal de excepție (fără precedent) ar fi fost mult mai mare, cca 91 de persoane, dintre care Justiția, în afară de Pelicot nu ar fi putut identifica decât 50 (cu vârstele cuprinse între 26 - 74 de ani). După acest proces care a debutat pe 2 septembrie 2024 în fața Curții Criminale a departamentului Vauclause de la Avignon, având ca obiectiv soluționarea dosarului de violuri colective (cu circumsanțe mai mult sau mai puțin agravante) organizate de către Dominique Pelicot (între 23 iulie 2011 - 23 octombrie 2020, în principiu, în localitatea Mazan) asupra soției sale Gisèle Pelicot (de origine germană) căstorită cu Dominique Pelicot timp de o jumătate de secol (între 1973-2024), aflată sub influența drogurilor, am impresia că Justiția nu și-a făcut treaba și ar fi omis intenționat inculparea unor persoane care, totuși, au jucat un rol important în aceste violuri dar erau cunoscute publicului (fiind funcționari ai statului, polițiști, jandarmi, auxiliari de justiție).

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our...

Ultimul stat democratic european care a abolit pedeapsa capitală pe 9 octombrie 1981, Franța va practica execuțiile publice, după punerea ghilotinei în „circulație” în cursul lunii aprilie 1792 și până pe 17 iunie 1939, când va avea loc ultima execuție, a lui Eugen Weidmann (n.5 februarie 1908, „asasinul cu ochii de catifea”, de origine germană, din Frankurt am Main, Regatul Prusiei, Imperiul German), un serial-killer arestat pe 8 decembrie 1937 în localitatea Les Ormes-sur Voulzie (departamentul Seine-et-Marne–Grand Paris) și condamnat la moarte pe 31 martie (de către Curtea cu Jurați a departamentului Seine et Oise–Grand Paris) ghilotinat în piața publică din fața închisoirii St. Pierre din Versailles (Grand Paris) de către călăul Jules-Henri Desfourneaux (1877–1951) succesorul lui Anatole Deibler (1863–1939). Actorul, producătorul și muzicianul britanic Cristopher Lee (1922–2015), a fost prezent la locul evenimentului. După acest eveniment Édouard Daladier (1884–1970, prim ministru al Republicii Franceze între 1938–1940) va emite un decret pe 24 iunie prin care va interzice aceste „spectacole” care avea ca scop principal descurajarea comiterii infracțiunilor și intimidarea asistenței, dar și compromiterea și umilirea condamnatului, și a rudelor acestuia în fața societății civile. Propus pentru prima oară pentru execuția „echitabilă” și „nebarbară” a celor condamnați la moarte (ca o „mașină democratică și umană” a morții) pe 10 octombrie 1789 de către Joseph–Ignace  Guillotin (1738–1814, fondator al Societății Academice de Medicină, precursoare a Academiei Naționale de Medicină) deputat și secretar al noii Adunări Naționale constituite în timpul Revoluției Franceze (5 mai 1789–9 noiembrie 1799) și adoptat printr-o lege din 6 octombrie 1791, chirurgul Louis va pune în funcțiune începând cu luna aprilie 1792 în spații publice, în principiu, în vecinătatea închisorilor în care condamnații la moarte erau încarcerați. Conform unor documente la care am avut acces, până în 1826, când ghilotina va fi instalată și în mediul carceral deasupra unui eșafod, 1.942 de criminali ar fi fost executați în spații publice. Conform art.12 din vechiul Cod Penal (elaborate în 1810), valabil și în noul Cod Penal până  la abolirea pedepsei capitale în 1981 „Toți condamnații la moarte vor fi decapitați”, mai puțin cei condamnați la moarte de către tribunalele militare și politice care vor fi împușcați de către plutoane de execuție. În anii care vor urma, numărul celor executați va scădea de-a lungul anilor: în 1828–114 condamnați la moarte (75 executați), în 1829–89 condamnați la moarte (68 executați), în 1830–92 condamnați la moarte (38 executați), în 1831–108 condamnați la moarte (28 executați). Subliniez aici faptul că execuțiile (cu ghilotina) vor avea o particularitate în timpul Razboiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), când pe 17 martie 1956 vor fi publicate în Jurnalul Oficial legile 56-268 și 56-269 care permit tribunalelor militare franceze  să pronunțe pedeapsa cu moartea, fără instrumentarea prealabilă a unui dosar criminal, în care sunt implicați membri ai FLN (Frontul de Eliberare Națională Algerian–partid  politic fondat pe 23 octombrie 1954) interpelați în posesia unei arme. Astfel, conform unor ducumente la care am avut acces, în perioada 1956–1958 (până la fondarea celei de a 5-a Republici Franceze–4 octombrie 1958) ar fi avut loc 16 execuții duble, 15 triples, 8 cvadruple și 1 cvintuplu.  În total, de la promulgarea legilor (1956) și până la sfârșitul războiului (1962), cca 1.500 de condamnări ar fi avut loc, dintre care pentru 222 de algerieni ar fi fost pronunțată pedeapsa cu moartea, toți executați. În timpul celei de a 4-Republici (27 octobre 1946–4 octobre 1958) ar fi fost executați 142 de condamnati la moarte și 45 în timpul celei de a 5-a Republici când François Mitterrand (1916–1996, fost președinte al franței 1981–1995) a fost ministrul justiției (1 februarie 1956–21 mai 1957). Cei mai mulți ar fi fost executați (29) în timpul guvernului condus de către Maurice Bourgès-Maunoury (1914–1993) între 12 iunie–30 septembrie 1957 (în timpul celei de a 4-a Republici), cca o execuție la fiecare 3 zile. Și în timpul mandatului de prim-ministru Charles de Gaulle (1890 -1970, președinte al Franței între 1959–1969) în perioada 1 iunie 1958–8 ianuarie 1959 au fost executați 80 de condamnați la moarte (unul la fiecare 20 de zile), cu toate că el a și grațiat 209 condamnați la moarte în ianuarie 1959 (comutând pedepsele lor cu moartea la închisoare pe viață).  Singurul european ghilotinat în timpul Războiului Algeriei este Fernand Iveton (n.12 iunie 1926 în Algeria), fost militant comunist și anticolonialist de origine franco–spaniolă, membru al FLN, autor al unui sabotaj cu bombă pe 14 noiembrie 1956 în jurul orei 14 h00 în uzina Hamma (în care lucra). Fără ca bomba să fi ucis vreo persoană (făcând doar victime materiale), el va fi judecat de către un tribunal militar la Alger în cursul lunii martie 1956 si este condamnat la moarte pe 24 noiembrie 1956. Avocații săi din oficiu Albert Smadja și Charles Laînné cred în grațierea lui prezidențială, dar pe 10 februarie 1957 președintele Republicii în exercițiu René Coty (1882–1962, presedinte al Republicii între 1954–1959), la recomandarea ministrului Justiției François Mitterrand  și al prim-ministrului Guy Mollet (1905–1975, în funcție între 1 februarie 1956–13 iunie 1957) îi refuză grațierea și ca urmare, Iveton va fi ghilotinat pe 11 februarie 1957.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed....

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed....

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed....

Pentru simplificarea procedurilor judiciare, conform legii n°2019-222 din 23 martie 2019, în cadrul noii reforme judiciare, începând cu 1 ianuarie 2020 tribunalele de Instanță (TI) și de Înaltă instanță (TGI) aflate în aceași metropolă (oraș) vor fuziuna într-un Tribunal judiciar (TJ) ale cărui competență teritorială, se rezumă, în principiu, la un departament (județ). Trbunalul de instanță (TI) aflat într-o localitate diferită de cea în care se află Tribunalul de înaltă instanță (TGI), devine o „cameră” (detașată) a Tribunanului judiciar, numit Tribunal de proximitate (TP). Astfel, TJ devine singura jurisdicție de drept comun de primă instanță în materie civilă, penală și comercială competentă pentru judecarea litigiilor nefiind atribuite altor jurisdicții, care în acest context reia în întregime (integral) competența TI și TGI indiferent de sumele implicate în litigii. În principiu, sistemul judiciar francez dispune de mai multe tipuri de tribunale sau jurisdicții. Tribunalul civil–jurisdicție civilă de primă instanță care judecă pentru prima dată litigii, desacorduri între două sau mai multe persoane (fizice sau morale/juridice). Aceste tribunale nu pronunță sancțiuni penale dar pot obliga părțile implicate în dosar la plata unor sume de bani sub formă de despăgubiri (daune) vizând un prejudiciu moral sau material. Tribunal judiciaire–jurisdicție civilă (corespunzând TGI) care judecă toate dosarele civile (conflicte de vecinătate, contracte prost executate sau neonorate, datorii neplătite etc.) care nu au fost atribuite altor tribunal, indiferent dacă valoarea litigiului este superioară sau inferioară sumei de 10.000 €, inclusiv, cele familiale (divorțuri, pensii alimentare și de întreținere, custodia copiilor etc.) și cele de succesiune. Tribunal de proximitate–juridicție civilă (corespunzând TI) care judecă litigii ale căror valoare nu depășesc suma de 5.000 € în cadrul căriuia este creat un nou judecător contencios al protecției care poate statua pe : creditul consumației, supraîndatorarea persoanelor fizice, contractul de închiriere a unei locuințe, protecția persoanelor fizice adulte (majore), expulzarea persoanelor fără drepturi de ședere etc. Tribunal prud'hommes (TPH)–jurisdicție civilă formată din judecători neprofesioniști, dar cu o vastă experiență în câmpul muncii, compusă, în egală măsură, atât din salariații cât și din angajatori, care judecă litigii individuale legate de contracte de muncă (salariu, natura contractului de muncă, ruptura contractului de muncă, sancțiuni disciplinare, contestația unei concedieri, demisii, condiții de igienă și securitate la locul de muncă, hărțuire morală sau esexuală, discriminare, nerespectarea unei promisii de angajări etc.) în sectorul privat. Tribunalul de commerț–jurisdicție civilă care judecă litigii legate de actele (activitățile) comerciale ale întreprinderilor, inclusiv, ale celor aflate în dificultate financiară (pentru redresare/lichidare judiciară), angajamentele comercianților și conflictele dintre aceștia, ale lacestora cu persoane fizice (morale) sau ale băncilor. În principiu, acesta intervine în situațiile în care prejudiciul material nu depășește 5.000 €. Tribunalul pentru arendare rurală–juridicție civilă care judecă litigii (în valoare maximă de 5.000 €) legate de conflictele din mediul rural sau periurban în care sunt implicate contractul de locație al pământului sau ale clădirilor și utilajelor agricole etc., dintre proprietar și arendaș (exploatant agricol). Toate aceste jurisdicții, se pot împărții în următoarele grupe : Jurisdicții administrative (Tribunalul administrativ, Curtea administrativă de apel, Consiliul de stat) Jurisdicțiile civile de primă instanță (Tribunal judiciar, Tribunalul de comereț, Tribunalul de prud'hommes) Jurisdicțiile penale (Tribunalul de poliție–pentru contravenții, Tribunalul corecțional–pentru delicte comise de persoane adulte sancționate cu maximun 10 ani de detenție criminală și Curtea cu Jurați–pentru crime sancționate penal cu pedepse lungi de închisoare, de la 10 ani de detenție criminală până la închisoare pe viață. Legea n°2019-222 din 23 martie 2019, introduce însă și un tribunal „intermediar” între cel Corecțional și Curtea cu Jurați, numit „Tribunal Criminal” care judecă tot crime dar mai puțin grave, sancționate penal până în 20 de ani de recluziune criminală. Completul de judecată al acestui tribunal este compus din 5 magistrați (față de 3 magistrați ai unui tribunal corecțional și a curții cu jurați, în care pe lângă cei 3 magistrați figurează și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prioma instanță și 9 jurați în apel) Jurisdicțiile de recurs (Curtea de apel, Curtea de casație) Jurisdicțiile europene (Curtea de justiție a Uniunii Europene, Curtea europeană a drepturilor omului) După cum putem constata, organizarea justiției în Franța pare destul de complicată, dar în fond și în principiu, distingem 3 tipuri de jurisdicții (administrativ, civil și penal) cu 3 grade de gravitate (tribunale de gradul 1–de primă instanță, cele de gradul 2–de apel și cele de gradul 3–curtea de casație). Numai jurisdicțiile penale pot sancționa cu amendă penală sau închisoare (cu exacutare sau cu suspendare). De fapt, noul CP din 1 martie 1994 este o moștenire al Codului Penal din 1791 (primul cod penal adoptat în timpul Revoluției franceze, între 25 septembrie–6 octombrie 1791 de către Adunarea Națională Legislativă, după adoptarea Constituției pe 3 septembrie și abrogat pe 1 ianuarie 1811) inspirat din principiile Marchizului de Gualdrasco & Villareggi Cesare Beccaria Bonesana (1738–1794, jurist, criminalist, filosof, economist și om de litere italian) și al Codului Penal Imperial din 1810 (propus de către Napoléon Bonaparte, doptat pe 12 februarie, promulgat pe 3 iunie 1810, intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1811 și abrogat pe 1 martie 1994). Merită remarcat faptul că acest nou cod imperial, reintroduce pedeapsa capitală (pedeapsa cu moartea), închisoarea pe viață și maracajul (tatuajul) pe umărul drept al condamnatului cu literele: T (la muncă silnică), TP (la muncă silnică pe viață) și F (pentru falsificatori) abolite de Codul Penal din 1791. Elementul central al unui sistem juridic de tip inchizitorial, JI își alege echipa sa de anchetatori din rândul funcționarilor Poliției Judiciare (aparținând Ministerului de Interne) sau ai militarilor Serviciului de Jandarmerie Judiciară (aparținând Ministerului Apărării Naționale), în funcție de locul infracținii, în metropole și orașe cu zonele lor metropolitane, respectiv, în zonele periurbane și ruale. Un „fals” judecător pentru că simultan dispune de două funcții complet antagoniste (dar și complementare!) cea de investigație pe de o parte și cea de jurisdicție pe de altă parte, Şacalul „vânează” suspectul „no mercy”, atacă (uzând de toate mijloacele sale legale dar și cele oficioase, aflate la limita legii) și nu-l iartă. Lipsit de indulgență, el este rareori „înțelegător” și nu „negociază”, dar nici nu-i scapă nimic din „ceea ce este omenesc”. Nu face compromisuri, iar pe avocatul apărării îl ține (foarte din scurt!) la „distanță” (mai ales de anchetă!), ca pe un ticălos–râios, făcându-l, practic, „sclavul” lui. La nevoie calcă peste cadavre în numele legii pentru descoperirea adevărului. Cu alte cuvinte, acest magistrat–judecător de instrucție (fără niciun superior pe cale ierarhică!) are, tot practic, puteri nelimitate!  Are competența (legală) de a acuza (inculpa), respectiv, de a apăra (disculpa), simultan, pe cel învinuit (acuzat)! De a decide de soarta lui (pe perioada anchetei), de a-l cerceta în libertate (sub „sechestru electronic”) sau încarcerat în detenție provizorie, în funcție de modul în care „vede” el pe cel acuzat (adică, dacă prezintă sau nu un pericol public/social), de probele incriminatorii pe care le are la dosar, de cazierul judiciar al acuzatului, de statutul său socio–profesional, etc., de ceea ce este bun (util) sau rău pentru el, de tot ceea ce este „necesar” și „suficient” pentru ca adevărul să triumfe și să fie cunoscut societății civile. Modificări esențiale vor apărea după soluționarea câtorva dosare criminale de mare anvergură care vor zgudui cea de a III-a Republică franceză (4 septembrie 1870–10 iulie 1940),  din rădăcini, printre care aș menționa conflictul social–politic Dreyfus (13 octombrie 1894–12 iulie 1906) în care căpitanul de artilerie Alfred Dreyfus (1859–1935, evreu de origine alsaciană, absolvent al prestigioasei și celebrei școli de înalte studii inginerești și militare „Polytecnique”), victimă a unei mașinații judiciare, este acuzat, inculpat și condamnat la muncă silnică pe viață, pe nedrept, pentru spionaj în favoarea Imperiului German, în timpul Republicii a III-a respectiv, dosarul politico–financiar  Stavisky (23 decembrie 1933 – 8 ianuarie 1934) în care Serge Alexandre Stavisky (1886–1934, excroc francez de origine rusă, împreună cu amanta sa  Jane Darcy (Bloch, născută Dreyfus, fostă cântăreață în perioada la Belle Époque) sunt implicați într-o serie de infracțiuni delictuale și criminale (deturnare de fonduri, falsificare de cecuri bancare, vânzare de produse inexistente, jocuri de noroc clandestine, trafic de droguri cu Turcia, înselăciune cu titluri de tresorerie, etc.) care vor declanșa o criză de stat, unul dintre cele mai mari scandaluri financiare în secolul trecut (XX). Însă, trebuie așteptată cea de a V-a Republică franceză (din 1958) instaurată de către generalul Charles de Gaulle (1890–1970, președintele Repblicii între 1959-1969), pentru ca independența justiției față de puterea politică să înceapă să se afirme, mai ales, după crearea de către Michel Debré a  Școlii naționale de magistratură, în care admiterea era supus unui concurs de admitere foarte dificil. 1995) în special, pentru infracțiuni comise contra minorilor, adică, majorarea de la 20 de ani la 30 de ani de recluziune crimială, în cazul crimelor și de la 5 ani la 10 ani de detenție criminală pentru delicte, după ce printr-o lege care datează din 3 ianuarie 1993 procedura inchizitorială este reformată acordând un rol mai important persoanelor urmărite penal și părții civile în raport cu „puterea” juridică a Ministerul public. Alte diferite reforme (nu foarte spectaculoase) au fost promulgate în legătură cu „compoziția penală” (art. 41-2 din CPP, introdus prin Legea n° 99-515 din 23 iunie 1999), care permite Procurorului Republicii să propună una sau mai multe sancțiuni penale unei persoane fizice care își recunoaște infracțiunile (delictele) comise, care pot fi acceptate sau nu de către acesta, „condamnarea imediată” (legea din 29 martie 2000, în princioiu, în cazului „flagrantului delict”) care permite trimiterea inculpatului în fața instanței și condamnarea lui, imediat după arestul preventiv de la sediul Poliției Judiciare (GAV–Garde à vue, 24h00, renuvlabil cu încă 24h00–în  cazuri de crimă de sânge, și până la 96h00 în cazurile cele mai grave, cum sunt atacurile teroriste în bandă organizată, contra siguranței naționale, etc.) O reformă de anvergură consituie Legea Élisabeth Guigou (n.1946, ministru al Justiției–PS, între 1997–2000), a „prezumpției de nevinovăție”, în timpul guvernului Lionel Jospin (2 iunie 1997–6 mai 2002) al președinției lui Jacques Chirac (1932–2019, în funcție între 1995–2007) promulgată pe 15 iunie 2000 care modifică sensibil CPP și CP, în special, în ceea ce privește detenția provizorie (în timpul anchetei judiciare). Iată câteva dintre modificările (majore), cele „10 porunci” pe care le aduce Codului de procedură penală și Codului penal. Crează JLD (Judecătorul de Libertate & Detenție) pentru protejarea invinuitului (inculpatului) în fața JI (Judecătorul de Instrucție), care în cadrul unei dezbateri în contradictoriu să se poată opune încarcerării abuzive (în detenție provizorie) a acestuia ordonată de către acesta din urmă Reglementează condițiile de încarcerare a „preveniților” (cercetați penal în stare de arest) și întărește prezumpția de nevinovăție a lor (Legea nº 2000-516), ceea ce are ca efect înlocuirea Camerei de Acuzare (creată prin art. 16 al Legii din 10 martie 1917) și a cărei decizie nu putea fi contestată cu Camera de Instrucție (de Instumentare a dosarului) de pe lângă o Curte de Appel, care, în principiu, judecă recursuri contra deciziei JI sau JLD Întărește dreptul victimelor și protejarea lor în toate fazele procedurii penale Instaurează recursul (apelul) în cazul sancțiunii penale pronunțate (pentru infracțiuni criminale) de către Curtea cu Jurați (Juriul Popular), ceea ce până atunci era rezervată, strict, pentru sentințele pronunțate de către Curtea Corecțională (pentru delicte) Reformează eliberarea condiționată (sub control judiciar) și amenajarea pedepselor (pentru deținuți–încarcerați cu sentința de condamnare rămasă definitive) care în Franța în vigoare din 14 august 1885 și 26 martie 1891, conform Legilor René Bérenger (1830–1915, avocat, magistrat, criminalist și om politic Crează CSDP (Comisia de Supraveghere a Detenției Provizorii) pe baza art. 72 din Legea Goigou, abrogată conform art. 4 al Legii ASAP (Accelerarea și Simplificarea Acțiunii Publice  din 7 decembrie 2020) Instaurează CNRDP (Comisia Națională de Reparare a Detenției Provizorii) în perioada anchetei judiciare (art. 70-71), dacă inculpatul va fi achitat sau „relaxat” (datorită unor probe insuficiente pentru condamnarea lui) la proces sau pe parcursul anchetei, are loc încetarea urmării penale contra acestuia, în cel mult 6 luni de la decizie (verdict) Instaurează posibilitatea contestării spitalizării fără consimțământ a unui inculpat (care suferă de tulburări psihice–de diferite grade) în fața JLD Instaurează reexaminarea unei decizii penale în urma unei decizii a CEDO prin intermediul CRR (Curtea de Revizuire & Reexaminare) de pe lângă Curtea de Casație, create cu acest scop Instaurează audierea pealabilă a unui suspect (de o infracțiune) în cadrul unei „informații judiciare” înainte de inculaprea lui într-un dosar penal (corecțional sau criminal). O altă modificare importantă justiției franceze va fi adusă prin Legea n° 2008-174 Rachida Dati (n.1965, ministrul justiției–UMP  între 2007–2009) din 25 februarie 2008 în timpul guvernului François Fillon al președinției lui Nicolas Sarkozy (n.1955, în funcție între 2007–2012) relativ la „reținerea de siguranță” (a unui condamnat care și-a ispășit pedeapsa) și la „iresponsabilitatea penală” (în cazul unor tulburări psihice grave–schizofrenie, dedublare de personalitate, etc.). Art. 706-53-13 al acestei legi introduce în CPP posibilitatea reținerii a unui fost deținut într-un centru socio–medico–judiciar de siguranță, chiar și după executarea integrală a pedepsei, în contextul în care acesta ar putea prezenta un pericol public datorită gradului ridicat de recidivă pe care îl prezintă datorită unor probleme grave de tulburări de personalitate cu care se confruntă. Legea prevede, în egală măsură, și o „supraveghere de siguranță” prevăzută în în modificarea adusă legii pe 10 martie 2010, în special celor condamnați pentru crime sexuale, prin PSEM (Plasarea sub Supraveghere Electronică Mobilă), care poate fi menținută și după expirarea supravegherii socio–medico–judiciară  a lor. În sfârșit, iată și principalele atribuții, ale Judecătorul de Instrucție (JI) pe care acesta le are încă din 1811 (cu mici „reactualizări” nesemnificative): Utilizarea tuturor mijloacelor posibile (legale !) pentru a-l determina pe acuzat (învinuit, inculpat) să-și recunoască fapta (faptele). Utilizarea detenției provizorii (preventive), ca un mijloc de instrucție (dar și de constrângere), exercitând astfel o puternică presiune psihologică asupra acuzatului cu scopul de a-l face pe acesta să-i facă mărturisiri (deatăinuiri) legate de infracțiunea care îi este reproșată (sau infracțiunile care îi sunt reproșate). Nici o presumptie de nevinovăție (practic), considerându-l pe acuzat întodeauna vinovat, până când cu anchetatorii săi ajunge la o concluzie contrară! Confiscarea investigațiilor de către un „jumătate–judecător” și „jumătate– polițist”, sau în termeni juridici francezi, instrucțiune „à charge” et „à décharge” în ceea ce-l privește pe acuzat. Secretul de instrucție fiind imposibil de păstrat, pentru că este vorba de două fuctii complet diferite și antagoniste: jurisdicție pe de o parte și investigație pe de altă parte. Imposibilitatea acordării libertății sub control judiciar (în timpul derulării anchetei) contra unei cauțiuni, mai puțin în cazuri cu totul „excepționale”, cum ar fi, o stare de sănătate incompatibilă cu detenția, o situație socio–profesională, politică, etc., deosebită în raport cu faptele reproșate, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este (foarte) mică. În sfârșit, în cadrul justiției penale franceze existau până la Legea n°2019-222 din 23 martie 2019 (intrată, oficial, în vigoare pe 1 ianuarie 2020), două proceduri judiciare. Este vorba de Procedura Corecțională (pentru delicte–infracțiuni mai puțin grave: furt/jaf cu sau fără violență, cu sau fără asociere de răufăctori, în bandă organizată, consum și trafic de droguri „ușoare”, prostituție–proxenetism, înselăciune–escrocherie, hărțuire și agresiune sexuală, hărțuire morală, șantaj, fals și uz de fals, evaziune fiscală etc.) și Procedura Criminală (pentru crime–infracțiuni grave și foarte grave: trafic de droguri „dure”/de mare risc, în bandă organizată cu caracter național și internațional, viol, jafuri armate, falsificare și spălare de bani, evaziune fiscală în bandă organizată, crime de sânge–tentativă  de omor și omor calificat, omor din culpă, asasinat, kidnapping–răpire și sechestrare de persoană, terorism, atentate la siguranța națională, delicte și crime cu caracter militar etc.) Re)amintesc aici faptul că în Franța Curtea cu Jurați (Juriul Popular) este o juridicție departamentală (județeană) care conform art.231 din CPP este competentă să judece dosare criminale de mare anvergură, adică infracțiuni crimiale grave (omucideri, asasinate, kidnapping, violuri, jafu armate, terorism, etc.), care sunt sancțșionabile penal începând de la 10 ani de detenție criminală (în practică de la 15 ani) la închisoare pe viață (cu o perioadă de siguranță de minimum 18 ani de recluziune criminală). Însă, conform unei noi reforme judiciare, începând cu luna septembrie a anului 2019, în câteva departamente (județe franceze), crimele care sunt sancționabile penal cu o pedeapsă cuprinsă între 15–20 de ani de recluziune criminală (fără recidivă) sunt judecate, experimental, de către Curți Criminale (fără jurați, compuse din 5 magistrați–judecători), care datorită „eficacității” lor vor fi generalizate pe întregul teriotoriu național începând cu 1 ianuarie 2023. Din contră, sentințele (verdictele) pronunțate de către acestea fac obiectul unui recurs (apel) în fața unei Curți cu Jurați în Apel (conform art. 231 până la 380-22, art.231–566 în vigoare din 31 iulie 2024). Justiția criminală modernă este instaurată în timpul Revoluției franceze (5 mai 1789–9 noiembrie 1799) cu un „tribunal criminal” departamental (județean) compus din magistrați și un juriu criminal format din cetățeni, ceea ce, cel puțin atunci, este o inovare (inovație). Aceste tribunalele criminale devin „Curți cu Jurați” prin intermediul legii din 20 aprilie 1810. Până în 1942, funcțiile pe care îndeplinesc juriul popular (ales de pe listele electorale) si magistrații „profesioniști” sunt separate. Juriul compus din 12 membri (ca în SUA și Marea Britanie) decide doar în privința culpabilității, în timp ce ce 3 cei 3 magistrații fixează (acordă) pedeapsa, ceea ce nu rareori dă naștere la o serie dedivernțe în cadrul completului de judecată (format din jurați și magistrați). Ca urmare, Legea din 25 noiembrie 1941 (publicat în Jurnal Oficial din 12 decembrie) care va intra în vigoare pe 1 ianuarie 1942) atribuie atât decizia în privința culpabilității inculpatului cât și sancțiunea penală acordată acestuia celer 12 membri ai juriului popular (ales de pe listele electorale prin tragere la sorți) care astăzi (fiind redus) este compus numai din 6 membri în Prima instanță și 9 în Apel. Înainte de intrarea în vigoare a legii din 10 august 2011, din 1 ianuarie 2012, numărul juraților (plătiți, în principiu cu 8€/dosar) era 9 în Prima instanță și 12 în Apel. După cum am văzut, crearea Curții Criminale nu reprezintă un „element  nou”, complet în cadrul jurisdicției inchizitoriale franceze, pentru că această Curte datează încă din timpul Revoluției franceze, diferența însă constă în faptul că începând cu 20 aprilie 1810, acestea devin Curți cu Jurați  (care judecă crime) în timp ce, cele create  prin Legea n°2019-222 din 23 martie 2019 sunt Curți cu 5 magistrați (judecători, dintre care unul președinte), adică în genul Curților Corecționale (care judecă delicte) cu doar de 3 magistrați (judecători, dintre care unul președinte), însă acestea judecă tot crime, dar de mai mică anvergură (tentativă de viol și viol, cu sau fără circumstanțe agravante, jafuri în bandă organizată, trafic de stupefiante de mare risc,  falsificare de bani, ceea ce restrânge sensibil atribuțiile Curții cu Jurați de astăzi și numai pentru crimele de mare anvergură (tentativă de omor, omucidere, asasinate, atentate cu caracter terorist, atacuri și jafuri armate cu circumstanțe agravante, kidnapping cu circumstanțe agravante, trafic de stupefiante de mare risc în bandă organizată, acțiuni contra siguranței naționale, spionaj/intelligence etc.). În juridicția franceză, prin crime înțelegem infracțiuni de drept comun, conform art. 131-1 din CP care sunt sancționabile penal cu peste 10 ani de recluzine criminală, inclusiv, cu închisoare pe viață (cu o perioadă de siguranță, în principiu, între 18–22 de ani, dar în cazuri excepționale poate ajunge și la 30 de ani–pedeapsă maximă în executare). În general, infracțiunile penale desemnează acte (acțiuni) sau de comportament care sunt interzise conform legilor în vigoare și se împart în 3 (mari) categorii: contravenții, delicte și crime. Astfel, există 4 jurisdicții penale care judecă persoane fizice și morale (juridice) : tribunalul de poliție (cu sediul în TJ, pentru contravenții), tribunalul corecțional (pentru delicte), tribunalul criminal (conform reformei, pentru „crime de mai mică anvergură”) și curtea cu jurați (pentru crime de „mare anvergură”). Contravențiile  sunt infracțiunile cele mai puțin grave (în principiu, abaterile de la codul rutier, codul familiei, de la conviețuirea în societate, nerespectarea legii privind regimul armelor și muniției etc.) și sunt ierarhizate în 5 clase, în funcție de gravitatea lor, care nu pot fi sancționate cu închisoare, dar numai cu amendă, căreia se poate asocia și o măsură administrativă (suspendarea permisului de conducere, confiscarea armei etc.). Prescrierea contravenției are loc după un an de la comiterea faptei (faptelor), ceea înseamnă, practic, că după acest termen autorul contravenției nu mai poate fi urmărit penal. Ele sunt judecate de către un Tribunalul de Poliție (compus dintr-un judecător asistat de un grefier). Acestea nu sunt menționate decât în buletinul B1 al cazierului judiciar la care nu au acces decât organele judiciare și polițienești de anchetă. Delictele sunt infracțiuni intermediare, mai grave decât contravențiile (furt/jaf, fraudă fiscală, însușire de bunuri necuvenite, agresiuni sexuale, hărțuire morală, tâlhărie, înșelăciune, escrocherie, proxenetism, prostituție, consum și trafic de droguri, etc.) care sunt sancționate penal începând cu o emendă (penală) de la 3.750€, până la 10 ani de detenție criminală (15 ani în caz de recidivă), cele mai grave. Și acestora pot fi asociate pot fi asociate măsuri socio–administrative (de natură medicală, control judiciar, confiscare de bunuri, anulare permis de conducere, muncă în interes general, interdicție de teritoriu etc.) și sunt judecate de către un Tribunal Corecțional (Curte Corecțională–compusă din 3 magistrați sau numai dintr-unul singur, în cazuri excepționale, dacă pedeapsa este mai mică de 5 ani). Sancțiunile penale pronunțate de către acesta sunt prescrise după 6 ani, dar în cazurile speciale (proxenetism sau agresiunea sexuală a unui minor, trafic de stupefiante etc.) termenul de prescriere a faptei poate fi prelungit. Acestea figurează în bultetinul B2 al cazierului judiciar (la care au acces instituțiile publice, ministerele, administrația de stat etc.) numai dacă sunt egale sau superioare a 2 ani de închisoare cu executare, în caz contrar ele vor fi marcate doar în buletinul B3 al cazierului judiciar, singurul la care are acces titularul acestuia și societatea civilă (inclusiv, mediul privat). pe viață (falsificare de bani, trafic de droguri de mare risc în bandă organizată, kidnapping și omucidere cu circumstanțe agravante, asasinat multiplu/crime de sânge, terorism, acte criminale contra siguranței naționale, sionaj etc.). Termenul de prescriere a crimelor este de 20 de ani, care este extinsă la 30 de ani în cazurile de terorism, falsificare de bani, trafic de stupefiante în bandă organizată, viol comis asupra unui minor etc.). În principiu, există două tipuri diferite de curți cu jurați: Curte cu Jurați pentru minori (cu vărsta peste 16 ani) și Curte cu Jurați specială (pentru trafic de stpefiante internațional în bandă organizată–art. 706-27 și următoarele, pentru proliferarea armelor de distrugere în masă–art. 706-167 și următoarele, terorism internațional–art. 706-25, pentru trădare, spionaj si contra siguranței naționale–art. 702, crime de drept comun comise de către militari–art. 698-7, crime militare–art. 698-6 și 698-7 și următoarele) creată în 1982 (după suprimarea Curții de siguranță a Statului) care este compusă din 7 magistrați ca „jurați” (în Prima instanță) ca și Curtea criminală și 9 magistrați în Apel. Menționez aici faptul că un delict (infracțiune corecțională) comis în circumstanțe agravante poate deveni o infracțiene criminală (furt/jaf comis sub amențiarea unei arme), iar anumite crime (comise în circumstanțe agravante), care trebuia judecate de către un tribunal criminal, pot fi judecate, după terminarea instrumentării dosarului de către o Curte cu Jurați. Sancțiunile criminale sunt înscrise în buletinul B3 al cazierului judiciar (și evident, și în celelate, B2 și B1). Din contră, se poate întâmpla și contrariul, adică un dosar instrumentat în procedura criminală, după încheierea anchetei să fie transferat pentru soluționare în fața unui tribunal corecțional. În sfârșit, în pe 13 februarie 2004, Dominique Perben (n.1945, ministrul Justiției între 2002–2005) a anunțat crearea prin Legea n° 2004-204 din 9 martie 2004 a 8  JIRS (Jurisdicții Interregionale Specializate) care începând cu luna septembrie vor fi localizate la Paris, Lyon, Marsilia, Lille, Bordeaux, Rennes și Nancy, în Franța metropilitană (continentală) și la Fort-de-France în Franța peste mări (ultramarină), cu fiecare pol (mai puțin cel de la Paris) constituit dintr-un efectiv de 27 de persoane pentru fiecare TGI (Tribunal de Înaltă Instanță, creată în 1958) devenit TJ (Tribunal Judiciar, începând cu 1 ianuarie 2020), printre care 1 viceprședinte, 1 vicepreședintr de instrucție, 2 judecători de instrucție, 3 viceprocurori, 14 funcționari de grefier și 6 asistenți de specialitate. La Paris efectivul era stabilit la 42 de persoane (2 vicepreședinți, 2 vicepreședinți de instrucție, 4 judecători de instrucție, 6 viceprocurori, 28 funcționari de grefier–dintre care 18 grefieri). Anul trecut (în 2023) a fost creată încă o JIRS la Toulouse. Merită de remarcat aici faptul că TGI este „descendentul” Tribunalului de District (creat prin Legea n0 16 din 24 august 1790, care între 1810–1958, era cunoscut sub numele de Tribunal civil, Tribunal de circumscripție, Tribunal de primă instanță, iar pe 31 secembrie 2019 existau 173 TGI (dintre care 164 în Franța continentală, 2 în Corsica și 7 în departamentele ultramarine). În principiu, JIRS au competență în judecarea unor infracțiuni complexe legatate de crima în bandă organizată (trafic de stupefiante, trafic de persoane, proxenetism cu circumstanțe agravante, extocare de fonduri cu circumstanțe agravante, falsificare de bani etc.) și de delincvența financiară (însușire de bunuri necuvenite, activitate lucrativă ilegală, fraude bancare, escrocherie la TVA, contrafacere, corupție, trafic de influență, favorizarea infractorului de către o persoană depozitară a autorității publice în sensul art.432-12 din codul penal–sancționată penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă de de 500.000€ etc.)

În urma dizolvării Parlamentului bicameral francez (conform Constituției din 4 octombrie 1958 a celei de-a V-a Republici și compus din Senatul Franței/Camera superioară și Adunarea Naționlă/Camera inferioară), instituția care exercită puterea deliberativă, puterea legislativă și puterea de a controla activitatea guvernamentală a Franței, pe  9 iunie 2024, pe 30 iunie și 7 iulie 2024 vor avea loc alegeri anticipate. Împărtăsec aici, oareum, convingerile mele politice, în contextul în care mă consider, apolitic, independent („neînregimentat” în sensul lui Grid Modorcea, în cartea sa „Istoria literaturii neînregimentate”), și profund angajat în slujba adevărului (istoric) cu deviza mea: „dacă vreau să fluier, fluier”! Vive la République, vive la France! Notă. Merită de remarcat faptul că dizolvarea Parlamentului francez nu s-a întâmplat decât în cazuri rare în timpul celei de a V-a Republici franceze fondate în 1958 de către generalul Charles de Gaulle, care a făcut apel la acest concept constituțional doar de 2 ori (în timpul președinției sale timp de un deceniu, între 1959–1969) în 1962, după terminarea Războiului Alegeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) pentru un referendum privind alegerea președintelui Republicii prin vot universal și după evenimentele protestatre studențești, greve generale și manifestații cu caracter anticapitalist, antiimperialist, antiamerican, etc din 1968 (22 martie–30  mai), transformate într-o revoltă populară națională de mare anvergură, (considerată cea mai mare mișcare socială în Franta secolului XX) care necesita dizolvarea Adunării Naționale. Dacă un asemenea eveniment nu a avut loc în timpul președinției lui Georges Pompidou (1969–1974) și a lui Valéry Giscard d'Estaing (1974–1981), succesorul lor, François Mitterrand (1981–1995) a folosit acest „dispoztiv” tot de 2 ori, după alegerea lui și realegera lui în funcția supremă a statului, 10 mai 1981, respectiv, 8 mai 1988, cu scopul diminuării majorității parlamentare care îi era ostilă. Acelaș lucru face și succesorul său Jacques Chirac (1995–2007), pe 21 aprilie 1997, cu alegeri legislative anticipate pe 25 mai și 1 iunie pentru evitarea coabitării cu partidele de „stânga”. În sfârșit, de atunci, timp de 27 de ani acest concept consituțional nu a mai fost utilizat niciodată de către succesorii săi Nicolas Sarkozy (2007–2012) și François Hollande (2012–2017), până astăzi, utilizat din nou, de către actualul președinte Emmanuel Macron (în funcție din 2017), ca un „colac de salvare” contra fostului FN (Front Național, partid de „extremă dreaptă”) devenit RN (Adunare Națională, partid de „dreapta”).  La începutul acestui mileniu, l-am considerat, mult timp, pe compatriotul meu Nicolas Sarkozy (cu origini ungurești și evreiești din Budapesta) un „copil minune al secolului XX””, după ce a încercat să reformeze ministerele pe care le-a condus (dar nu cu mare succes): al „Bugetului” (1993–1995) al „Economiei și finanțelor (2004) și, în sfârșit, al „Internelor și Amenajării Teritoriului (2005–2007). Din păcate, după câștigarea alegerilor prezidențiale de către acesta și numirea sa în funcția de președinte al celei de a V-a Republici franceze (16 mai 2007–5 mai 2012) el va călca în picioare cele „1o porunci dumnezeiești” (devenite „păcate”!) ceea ce va avea ca efect prăbușirea imperiului pe care l-a clădit în jurul său, mai mult sau mai puțin, de manieră ilicită. Vorbim aici de „7 păcate capitale capitale”, un „păcat fatal” și alte două „necapitale” dar (deosebit de) grave cu o anexă la fel de gravă (din punctul meu de vedere)! Recent, într-o dezbatere televizată, el susținea că dacă ar fi rămas el președintele Republicii timp de două mandate, fostul Front Național (creat pe 5 octombrie 1972, de extremă dreaptă) devenit RN (Adunarea Națională, pe 1 iunie 2018), prezidat de către Jean-Marie Le Pen (1972-2011, președinte–fondator), Marine Le Pen (2011-2021) și și Jordan Bardella (începând cu luna septembrie 2021), nu ar fi reușit să se impună pe scena politici franceze, dar RN, într-adevăr, nici nu mai este FN (care s-ar fi schimbat mult de-a lungul anilor). Atunci însă când făcea această afirmație, a uitat să menționeze faptul că datorită  celor 10 păcate (grave) comise în timpul primului său mandat, a fost o mare dezamăgire pentru societatea civilă franceză și nu avea cum să fie reales. Nicolas Sarkozy este primul președinte al Republicii a V-a care a propus o reforma de fond a Codului de Instrucție Criminală francez din 1808 moștenită de la Închiziție și adoptată de către Napoléon Bonaparte, care nu este decât o reactualizare a Ordonanței de Procedura Criminală din 1670. În cadrul acestei reforme el propune suspendarea Judecătorului de Instrucție, un magistrat independent, însărcinat de către Procurorul General al Republicii cu instruirea (instrumentarea) dosarelor penale corecționale și criminale, precum și înlocuirea Juriului Popular în Procedura Juridică Penală Criminală (PJPCri), cu un Complet de Judecată, ca și în Procedura Juridică Penală Corecțională (PJPCor), format din 5 magistrați (3 în PJPCor). Această reformă de fond el justifică prin faptul că Judecătorul de Instrucție (considerat cel mai puternic om al Republicii încă de către Napoleon !) are puteri, practic „nelimitate" (ceea ce nu se mai justifică în mileniul III !) și instruirea (instrumentarea) dosarelor durează prea mult în timp (cca 1 an în PJPCor și în medie 3-4 ani în PJPCri), iar în PJPCri, Juriul Popular (compus din 3 Magistrați și 6 Jurați aleși de pe listele electorale, arbitrar, în prima instanța și 9 în Apel), este deseori influențat de către mass-media (și sensibilizat de către apărare !), ceea ce conduce în nenumărate cazuri la un verdicat necorespunzător, nefavorabil părții vătămate, respectiv, civile. În repetate rânduri, într-o serie de articole, am arătat că această reforma nu este necondiționat, una bună („O reformă fără formă și fără fond", „Șacalii", „Revizuirea condamnarilor în PJP–Procedura Juridică Penală”) un punct de vedere susținut și de către înalți magistrați, membri ai SNM (Sindicatulului Național ai Magistraților) precum și de către avocați penalisti reputați. Menționez aici faptul că începând de la 1 ianuarie 2023, în afară de Curtea Corecțională (care judecă delicte, compusă, obligatoriu, din 3 magistrați în cazul în care pedeapsa pronunțată depășește 5 ani de detenție, care pronunță sancțiuni cu maximum de 10 ani de detenție) și Curtea cu Jurați (care judecă crime, compusă din 3 magistrați și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prima instanță și din 9 în Apel și care pronunta sentințe de la 10 ani de detenție criminală până la închisoarea pe viață) a fost creată și Curtea Criminală (compusă din 5 magistrați), un fel de „plombă” în cadrul juridicției franceze, între cele două, care judecă tot crime (dar de mai mică anvergură) care sunt sancționate penal cu pedepse cuprinse între 20-25 de ani de recluziune criminală. Astfel, Curtea cu Jurați (Juriul Popular), în această nouă structură administrativ-judiciară judecă numai crime grave și deosebit de grave care sunt sancționate penal cu peste 20 de ani de recluziune criminală. Tot în acest conext, competența Curții Corecționale se va prelungii „prin continuitate” atât în materie delicte cât și în materie criminală la sacțiuni penale până la 15 ani de recluziune criminală.  Nu pot să nu fac mențiunea aici a faptului că această nouă reorganizare a jurisdicției francceze, are o importantă componentă prevăzută în „păcatele" capitale ale lui Sarko (Nicolas Sarkozy).

Globalizarea și Mondializarea, aderarea  la marile structuri socio-economice și politic internaționale[1] (Uniunea Europeană, Națiunile Unite, Grupul celor 20 de miniștri ai finanțelor și ai guvernatorilor băncilor centrale-G20, Spațiul Schengen, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică-OCDE, Organizația Mondială a Comerțului-OMC, etc.) precum și migrația internațională (în special, emigrarea din România) legală sau ilegală, deseori ridică serioase probleme privind recuperarea pensiilor alimentare (pentru copii minori sau majori care studiază în instituții de învățământ superioare-universități, colegii, postliceale, etc.), precum și a celor de întreținere (pentru soț, soție) în cazul familiilor monoparentale[2]. Este important de reținut faptul că nerespectarea reglementărilor internaționale în acest domeniu, precum și a unui demers (algoritm) juridic recunoscut de către legislațiile țărilor membre ale acestor stucturi politice și socio-economice, în majoritatea cazurilor, au ca efect nesoluționarea acestei probleme sau soluționarea lor incorectă, nu rareori cu încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Și nu numai în cazul reclamantului dar și al învinuitului (pârâtului). Menționez că sunt inutile demersurile (cu sau fără „relații”) la Poliție (Poliția Națională), Ambasade sau Delegații Consulare pentru recuperarea pensiei alimentare sau de întreținere din străînătate, atunci când domiciliul fiscal (stabil) al învinuitului (pârâtului) este în străînătate, indiferent dacă el este cetățean sau rezident permanent într-o altă țară. Situația este, evident, și mai gravă (complicată) daca acesta rezidă ilegal pe teritoriul altui stat. Cu alte cuvinte, procesul de recuperurare a pensiei (alimentare sau de întreținere) din străinătate este supus unui „algoritm" care trebuie respectat (urmat) pentru ca el să aibă loc în timp util, în condiții optime, fără complicații și fără a fi prejudiciate drepturile  omului. Acest „algoritm" este de fapt o Convenție Internațională reglementată la New York în din 20 iunie 1956[3]. În cadrul acestei convenții este elaborată procedura care trebuie urmată conform legii, pentru recuperarea pensiilor alimentare (și de întreținere pentru soț-soție) din străînătate în contextul unei strânse colaborări  între statele semnatare ale documentului. Pentru „funcționarea" cu maximă eficacitate a acestui algoritm trebuie satisfăcute simultan o serie de condiții (necesare) care sunt deosebit de importante pentru reclamant în vederea derulării demersurilor oficiale pe lângă autoritățile competențe (interlocutorii) care sunt însărcinate cu soluționarea problemei. Astfel, reclamant(ul)a trebuie să dețină despre debit(or)oare, „sine qua non", următoareleinformații: a) Naționalitatea (cetățenia), b) Domiciliul fiscal (stabil), c) Data semnării Convenției de la New York de către țara în care debit(orul)oarea își are domiciliul fiscal (stabil), d) Coordonatele organelor competențe (ale interlocutorilor) cărora trebuie să se adreseze în țara sa de origine, în particular, în România, care a semnat Convenția de la New York din 1956, pe data de 10 aprilie 1991. În principiu, în practică, „algoritmul" Convenției de la New York din 20 iunie 1956, privind recuperarea pensiilor alimentare și de întreținere, nu este un procedeu simplu, dar este „sigur" și „funcționează" în felul următor: reclamant(ul)a trebuie să „localizeze în spațiu și timp" pârât(ul)a sau debit(orul)oarea, adică, cu alte cuvinte, cunoscând numele, prenumele și cetățenia pârătului, ea trebuie să afle domiciliul fiscal (stabil) al acestuia în țară să de reședință (evident, nu pe cale „diplomatică", prin Ambasada, Consulat, etc.), după care să se adreseze în țară (România) organului și interlocutorului BRPS (Biroul de Recuperare a Pensiei din Străînătate) semnatar al Convenției de la New York. Numai autoritățile polițienești, judiciare și fiscale din țara respectivă sunt abilitate (au competență teritorială) ca la solicitările acestui organ și Interlocutor BRPS să-l identifice pe debitor, să-l aducă în față instanței și să-l condamne la plata unei pensii (alimentare sau de întreținere), conform legislației în vigoare în țara respectivă, iar în cazul în care acesta dispune de bunuri materiale să-l execute silit pentru a acoperii creanțele lui, precum și pensia reclamantei, tot prin intermediul Organului omolog și al Interlocutorului, din țară reclamantei!

Cu un deceniu în urmă, Michel–Jean–Pierre Ardouin, unul dintre figurile legendare ale marelui banditism francez (în particular, parizian) a anilor 1960-1980, a părăsit această „lume păcătoasă care nu-i mai putea crea nici surprize și nici satifacții” (de „boală naturală”), la vârsta de 70 de ani, nu departe de domiciliul meu din sectorul 20 parizian (ultimul „intramuros”), în care am avut ocazia (și șansa) să mă întrețin cu el și să vorbim despre subiectele sale preferate (jafuri armate, evadări spectaculoase, răpiri ale unor personalități celebre), dar și despre „asociații” săi de „mare calibru”, toți, capi de listă în fișierul central (baza de date) al crimei organizate (de mare anvergură) și al merului banditism, printre care și „inegalabilul” Jacques Mesrine (1936–1979) considerat „inamicul public n01” (al societății civile franceze), „omul cu o mie de fețe”, „Le Grand”, „Jack Mess”, de la „asasinarea” căruia (într-o ambuscadă) concepută și „regizată” de către celebrul comisar de poliție Robert Broussard (n.1936, fost șef între 1978 –1982 al BRI–Brigada de Căutare și Intervenție–Brigada Antigang, o unitate de anchetă și intervenție a DCPJ–Direcția Centrală a Poliției Judiciare, a Prefecturii de Poliție Paris) se împlinesc 4 decenii și jumătate, respectiv, Charlie Bauer (n.1943, fiu de muncitori evrei comuniști–proletari, foști membri ai Rezistenței franceze) devenit revoluționar de extrema stângă, încarcerat timp de un sfert de secol (din care aproape un deceniu în QHS–Cartier de Înaltă Securitate), înainte de a obține diplome de licență în psihologie și filosofie și a deveni doctor în antropologie socială, iar ulterior, profesor invitat la mai multe universități franceze, după eliberarea sa condiționată în 1986. Există și surse care indică ca loc de deces (greșit) apartamentul său în sectorul parizian nr.16, printre care și al editorului său „La Manufacture de Livres” care i-a publicat cartea „Mesrine mon associé”, în care Michel Ardouin îl consideră pe Mesrine asociatul său și nu invers, cu toate că este el cel care l-a „botezat” „Porte-Avions”. Alte cărți ale acestuia, în care își revendică statutul său de „șef” (creier și nu de „asociat” al lui Mesrine, în cele cca 400 de acțiuni criminale realizate împreună), pot fi vizualizate și comandate de la Fnac. Cele mai celebre și spectaculoase au fost dezbătute și în articolele și cărțile mele apărute, publicate sub egida Jurnalului Bucureștiului, în care versiunile mele diferă, nu rareori, fundamental de cele ale altor surse. În sfârșit, tematicile (și problematicile) pe care le aborda în cursurile sale Charlie Bauer, precum și modul în care le dezbăteam (sub formă de „masă rotundă”), cu dinamicitate, transparență și fără „constrăngeri” (cel puțin teoretic) m-au influențat profund și au contribuit substanțial în înțelegerea mecanismelor de interacțiune și de transfer care se manifestă pe plan psihoscial (psihosociologic) sau al psihologiei sociale (subdomeniu al psihologiei care studiază comportamentul individual în context social) în comiterea actelor infracționale criminale (despre care am scris zeci de mii de pagini în cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial”, publicate, de altfel, și în Jurnalul Bucureștiului, al cărui director și redactor șef sunt din 2019), a cărei modelizare matematică am propus-o în 1981 într-o lucrare intitulată „Bazele teoretice ale psihosociologiei matematice. Cercetări și contribuții teoretice” sub conducerea Acad. prof. Paul Popescu–Neveanu (adaptatorul „Testului de valori Rokeach” în limba română, fost șef al catedrei de psihologie de la Universitatea din București și Directorul Institutului de Psihologie al Academiei Române) fostul meu professor de psihologie în anii 1978-1980, iar ulterior, și îndrumător al cercetărilor mele, care, de altfel, au beneficiat, simultan, și de sprijinul Prof. Ion Iordăchel (fost șef al Catedrei de Sociologie a Academiei Ștefan Gheorghiu). În localizarea lui Mesrine și a asociaților săi, Michel Ardouin si Charlie Bauer, în șpațiul infracțional criminal, un rol decisiv a jucat DGSE (Direcția Generală a Securității Externe). Menționez aici faptul că psihologia socială studiază fenomene care apar în cadrul interacțiunii social–psihologice, între un anumit context situațional obiectiv și anumite particularități psihologice, subiective, ale celor angrenați în diverse situații. Prin contextul social–obiectiv se înțeleg inclusiv alte persoane, aflate în ambianța noastră, anticipând contextul central al psihologiei sociale, interacțiunea. Pe baza acesteia, între social și psihologic, apare fenomenul psihosocial, modelizarea căuia cu ajutorul unor structuri matematice datează încă de pe vremea profesorului Gheorghe Zapan (1897–1976) un intelectual român de mare valoare (psiholog, matematician, cibernetician, pedagog, filozof și jurist) fost elev al onor oameni de știință celebri lui Wolfgang Köhle, Albert Einstein, Erwin Schrödinger etc. și mentor al profesorului Popescu Neveanu. În sfârșit, originar din Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris, departamentul Haut de Seine), Michel Ardouin (n. 13 decembrie 1943) cu părinți săi burghezi–industriași, debutează în infracționalitate ca delincvent juvenil la vârsta de 14 ani, iar pentru a putea beneficia de  libertatea mult râvnită (de care avea nevoie !), se va angaja în Marina Națională, unde se va confrunta cu probleme disciplinare (grave), motiv pentru care va fi încarcerat la Centrul interdisciplinar al Armatei de la Mer el Kébir (în Algeria), care între 3–6 iulie 1940 (în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial) a fost supus unui atac de mari proporții din partea Royal Navy contra escadrilei Marinei Naționale franceze  în cadrul operațiunii „Catapult” sub comanda Amiralului James Fownes Somerville (1882 –1949, devenit șeful comandamentului Flotei britanice în Orient), contra Amiralului Marcel Gensoul (1880–1973), în care au pierit 1.295 de militari francezi ai Marinei naționale. Este foarte probabil că acesta este și motivul pentru care îmi spunea (într-una dintre întrevederile noastre) că între noi există asemănări remarcabile: „Inginerule, din câte am înțeles, n-ai fost mai disciplinat în armată ca mine, dacă socotesc numărul mare de zile de arest care ai făcut (200 dintr-un total de 270, ca Mtr–Militar cu termen redus), iar astăzi, avem multe puncte în comun, pe de o parte aspectul fizic (1,87m înălțime si 120kg), apoi, indisciplina („neînregimentarea” în sensului lui Grid Modorcea), nesupunerea, ceea ce nu este puțin. Este foarte probabil că dacă ai fi fost mai în vârstă și te-aș fi cunoscut, ca inginer, te-aș fi apreciat în mod deosebit și te-aș fi acceptat în echipa noastră care, chiar ar fi avut nevoie, de puțină materie cenușie pentru revitalizare, sau poate,  chiar pentru renaștere”.  Pentru „Porte-Avions” (numit așa din cauza staturii sale impozante și armamentul greu de tip militar pe care îl avea în dotare în timplul „misiunilor” sale) orice absolvent de grande école era un inginer (de elită), pe care puteai conta în orice fel de împrejurări. Știa din educația părintească că sistemul elitist de „grandes écoles” făcea parte dintr-un sistem conceput și implementat de către marele Naopleon Bonaparte, pe care îl admira pentru capacitatea sa intelectuală și de cuceritor fără pereche în istorie. „Inginerule, tu, care știi așa de multe, ești un „Porte-Livres” și ne-am fi putut asocia atât de bine, într-un cuplu industrictibil, prin complementaritate : „Porte–Livres” & „Port-Avions”. (…) Faptul că nu frecventezi localuri de noapte și nu îți plac prostituatele, că nu îți place să bei whisky și să fumezi (nici măcar iarbă) nu este un lucru bun și mă dezamăgești pentru că bărbații adevărați au nevoie de așa ceva  (…). Dar dacă mă gândesc bine, pare să fie normal, pentru că tu ești un fel de „flic” (polițist) și trebuie să respecți legea. Spre deosebire de mine, care dacă sunt „în regulă cu legea”, din păcate,  „nu mai sunt în regulă cu mine insumi”, adică, mă simt frustrat”. Și într-adevăr, Michel Ardouin (coniderat de către specialiștii în crimă organizată ca „brațul drept” al lui Jacques Mesrine) și pus în libertate condiționată sub control judiciar în 1995, debutează în „domeniul” prostituției și proxenetismului destul de vreme, cu puțin timp, înainte de majorat (18 ani) la Toulon („Micul Chicago” pe vremea activității prospere ale celebrei organizații criminale–trafic internațional de stupefiante–French  Connexion), pentru ca  deja în 1965 să-și asasineze rivalul („Henri le gitan”), iar în 1968 (când este  bănuit de crimă) să se „exileze” (refugieze) în Spania, la Barcelona (unde să deină un fel de pește mai mic - „plasator de fete” în locuri „strategice” ale orașului), iar ulterior, în America Latină, unde își schimbă „pofesia” și va devini „asasin plătit” (killer professionnel). Rănit grav (în abdomen) la „locul de muncă” într-o „misiune” delicată, în care își pierde și soția în timpul fuziadei (schimb intens de focuri), și demoralizat profund, după o depresie nervoasă de durată, fără să mai fi avut de pierdut „mare lucru” – cel mult viața, de care „nu era deloc agățat”, Michel Ardouin revine în Franța la sfârșitul anului 1972 (când „s-au liniștit deja apele”) și se asociază cu Mesrine, după ce îl impresionează pe acesta cu Cv-ul lui „profesional” spaniol. Cel puțin atunci, devine „brațul lui drept”, cu toate că acest lucru îl va nega (cu vehemență) în toate cărțile sale (scrise), susținând că fiind cel din urmă care s-ar fi atașat de el și ca urmare să fi fost el „asociatul” său și nu invers. Cei doi, fără să se semene, nici la fizic și nici la mod operator (cum „semăna cu mine”–sic !), dar având același „tip” fierbinte de „sânge în instalație” și pasiune pentru infracțiuni criminale de anvergură (profitabile din punct de vedere financiar) se vor „asocia” și vor începe să comită împreună o serie de infracțiuni criminale grave și foarte grave, în special un șir lung de bracaje (jafuri armate) de bănci  (între 80–90, în numai un an și jumătate) căruia va pune capăt interpelarea (arestarea) lui Mesrine, care revenit și el din Canada în decembrie 1972, deja va și comite primul său bracaj la o uzină din Gisors (departamentul Eure, regiunea administrativă Normandia) de unde va sustrage 320.00 Ffr (cca 360.000 €PPA) din seif și alți 280.000 Ffr (cca 315.000€PPA) de la caserie Pe 6 iunie 1973, Michel Ardouin devine complice la evadarea spectaculoasă a lui Mesrine de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Compiègne (departamentul Oise, Regiunea administrativă Hauts de France) ascunzând o armă într-una din toaletele, care îi va permite acestuia părăsirea clădirii nevătămat și dispariția sa, cel puțin, pentru un timp de pe radarele polițiștilor de la BAC (Brigada Anticrimĺinalitate). Dar va intra în vizorul polițiștilor de la BRI (Brigada de Căutare și Intervenție – Brigada AntiGang). El a fost arestat pe 8 martie 1973 la Boulogne-Billancourt (Métropole du Grand Paris–subprefectura departamentului Hauts de Seine) înainte de a urca în apartamentul său, de pe bulevardul Pierre-Grenier, la Paris, după ce pe 5 martie, într-o altercație cu o casieră la un café-bar, va îndrepta arma către acesta, iar un polițist aflat la fața locului, care va interveni, va fi grav rănit. Judecat în regim de urgență (en comparution immédiate) de către Curtea cu Jurați a TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță Paris) el va fi condamnat la 20 de ani recluziune criminală, dar pe 6 iunie va fi „extras” din celula  sa de la celebra închisoare franceză de pe strada „La Santé” pentru a fi audiat într-un dosar corecțional „mărunt” legat de „cecuri neacoperite” la TGI Compiègne, unde Michel Ardouin și unul dintre alți asociați ai săi, Allain Caillol (n.1942, comerciant, cercetat penal pentru trafic de stupefiante, implicat și în răpirea și sechestrarea în 1978 a baronului Eduard–Jean Empain, fost director general al grupului Empain-Schneider între 1971–1981) împreună, vor pune la cale evadarea lui. Pistolul ascuns în toaletă va permite acestuia să-l ia ostatec pe președintele tribunalului și să părăsească instituția. Mesrine (de la asasinarea căruia de către polițiștii de la BRI–Brigada de Căutare și Intervenție sub comanda comisarului șef Pierre Broussard se împlinesc 45 de ani) era un răufăctor „profesionist” (în al cărui ADN era gravată criminalitatea) agasant (plictisitor, dificil) și lipsit de umor foarte răzbunător, care nu ierta, practic, pe nimeni, niciodată. În special, pe cei care l-au umilit sau complexat. Și nici măcar locurile (localurile) care i-au lăsat o tristă amintire. Cum s-a întâmplat cu jafurile sale de la băncile Société générale și Crédit Lyonnais care i-au refuzat împrumuturi în tinerețe sau de la Casinoul din Deauville, unde în 1978 și-a pierdut banii în jocurile de noroc. Nu se pricepea la nimic în „viața de toate zilele”, nu știa să prepare decât carnea de vită în sânge cu cartofi și habar nu avea de vinuri, prefera în schimb, băutura sprituasă Cointreau (creată la Angers în 1849 de către Édouard Cointreau). Adept al jocurilor de șah, conform lui Ardouin, acesta prefra să piardă, pentru că în caz contrar, Mesrine era „ofticos și răutăcios” și predispus la scandaluri (certuri) sau din contră, „se supăra” și înceta să mai comunice. „Avea asupra lui, întotdeauna, o bancnotă de 500Ffr (cca 500€PPA) înghesuită într-unul dintre ciorapi pentru taxi, în cazul în care își pierdea banii la jocuri” și nu înceta să repete atunci când era cazul „eu sunt cel mai inteligent dar și cel mai rău” ! Conform celor discutate cu Michel Ardouin, acesta spunea că în viața lui de gangster (răufăcător–criminal) ar fi „tocat” (celtuit) cca 25-30 Mil€ și ar fi fost un norocos că a avut această șansă, pentru că din generația sa, cu „rezultate” comparabile (adică, oarecum, leaderi și brand-uri legendare ale crimei organizate !) cca 30% au fost uciși (fie de către „tovarășii de breaslă”, fie de către polițiști) sau s-au sinucis, iar cca 20% au sfârșit în sărăcie. Restul de 50%, cu „reușite profesionale” mult sub nivelul lui, s-au descurcat, relativ, „onorabil” și trăiesc încă „convenabil”. Față de cei uciși, „eu am fost mai norocos (privilegiat), pentru că eu am fost doar rănit și torturat, dar am supraviețuit”, chiar dacă am efectuat (numai !) 16 ani de recluziune criminală în 4 „reprize” (cu 7 ani de cavală/fugă între ele), în loc de 40 pe care ar trebuit să efectuez pentru toate rele pe care le-am făcut”. Cu puțin timp înainte de decesul său (numai la vârsta de 70 de ani), cu un deceniu în urmă, Michel Ardouin (care consuma o sticlă și jumătate de whisky și fuma două pachete de țigări, zilnic) se considera „uzat” atât moral cât și fizic. Mi s-a părut chiar resemnat, deși nu-și regreta trecutul. Ar fi renunțat la prieteni, la întâlniri cu aceștia în localuri (baruri, cazinouri), nu mai achef de nimeni și de nimic. Era pregătit să se ducă „la cele veșnice”. Dar, pe de altă parte, spunea că se va retrage pe Coasta de Azur, pentru a trăi în pace și liniște cât mai are de trăit. Cum accentua, avea resursele financiare pentru acest proiect fără să ceară ajutorul cuiva. „Inginerule, te aștept în vizită la mine, poți să stai cât vrei. Am încă multe să-ți povestesc, ceea ce nu am dezvăluit nimănui. Văd că ești pasionat de ceea ce faci. Așa am fost și eu, de tot ceea am făcut. Și nu regret nimic”. Voiam să-l revăd în cursul anului 2014. Dar n-a fost să fie. Din câte am înțeles de la el, „colaborarea” lui cu Mesrine nu i-ar fi făcut nicio plăcere (deosebită), dar ar fi fost încântat să fi putut lucra cu „puștiul” Rédoine Faid (n.1972, francez de origine algeriană, „Scriitorul”, specializat în atacuri de furgoane blindate și jafuri armate, condamnat la 24 de ani de recluziune criminală pentru evadări și la 53 de ani recluziune criminală pentru jafuri armate – contopite în mare măsură, autor al lucrărilor, „Braqueur: Des cités au grand banditisme”, Paris, La manufacture de livres, 2010, 246 p., ISBN 978-2-35887-015-3, în colaborare cu Jérôme Pierrat, „Spirale”, Jean-Claude Lattès, 2023, 516 p., ISBN 978-2-7096-7119-4) unul dintre marile brand-uri ale noii generații de criminali francezi, alături de Antonio Ferrara (n.1973, „El Nino”, „Rege al evadărilor”, de origine italiană, specializat în atacuri armate cu exploxâzivi și evadări spectaculoase, condamnat la 17 ani de recluziune criminală pentru evadările sale și la 20 de ani de recluziune criminală pentru atacuri armate, achitat într-o serie de procese criminale). Eliberat definitiv pe 8 iulie 2022 (cu pedeapsa efecetuată integral), El Nino (periculos pentru Administrația penitenciară, corect și glumeț pentru poliție și seducător pentru toată lumea) va fi interpelat din nou, recent, pe 16 mai 2024 la Villeneuve-Saint-Georges (departamentul Val-de-Marne, Métropole du Grand Paris), cu ocazia unui control de rutină în jurul orei 10h00 (conducând un vehicul închiriat nerestituit firmei de locație), pentru deținere și comercializare de obiecte (de valoare) rezultate din furt (jafuri) și reținut în „Garde à vue” (arest la sediul poliției judiciare) conform Parchetului din Créteil (prefectura departamentului). În ceea ce îl privește pe profesorul anarho-comunist pecialist în filosofia marxistă Charlie Bauer (fiu de proletari evrei staliniști, foști membri ai Rezistenței franceze în al Doilea Răboi Mondial, care a efectuat un sfert de secol de recluziune criminală, dintre care aproape un deceniu în QHS – Cartier de Înaltă Securitate și care își întâlnește soția Renée–profesoară de filosofie la liceul Durzy, în închisoare unde preda la QHS de la Lisieux, cu care vor avea un copil Sarah Illioucha Bauer) în 1990 (după 2 ani de eliberarea lui din detenție) își publică autobiografia „Fractures d'une vie”, (în Editura Seuil, 1990, ISBN 2-7489-0025-1, OCLC 469532787) vândută până astăzi în peste un sfert de million de exemplare. Apoi, o a altă carte „Le Redresseur de clous : une violence révolutionnaire” (în Editura Le Cherche midi, 2010, 334 p., ISBN 978-2-7491-1706-5, OCLC 671465606). Între timp, în 2008, el devine consilier technic la filmul „L'Ennemi public no1” despre Jacques Mesrine, rolul lui fiind interpretat de actorul și cântărețul Gérard Lanvin. https://youtu.be/LUPtObams7o. Apoi, el va fi distribuit și în filmul Lumière noire (de Med Hondo în 1996) și într-o adaptare teatrală Kolyma (de Varlam Chalamov). În sfârșit, Bauer, ultimul revoluționar (de extremă stângă) cu o personalitate ieșită din comun, care prefera rolul de gangster în locul celui de Robin Hood, cel care spunea despre el că „Sunt un tată și soț oribil. Eu nu am decât o singură soție, Revoluția, dar ce bine facem sex împreună” aflat în plină formă de viață și creație, moare de o criză cardiacă pe 7 august 2011 la Montargis (departamentul Loiret), la domiciliul său. Avea 68 de ani. Ulterior, el va face și subiectul unei piese de teatru „Charlie Bauer est amoureux” (Charlie Bauer este îndrăgostit) care va triumfa la Teatrul Toursky din Marsilia adaptată după cartea lui Alain Guyard în scenariul lui Dominique Fataccioli (cu Hervé Fassy & Laurence Preve Musique), jucată și la Teatrul „Café de la Gare” de Paris. În cea de-a doua sa carte „Le redresseur de clous”, el susținea că, „Cu cca 80% de recidiviști, închisorile nu-și asigură rolul lor de regulator social (…). Închisoarea nu este numai un loc privat de libertate dar mai ales eradicatoarea individului”. Cursurile lui libere despre teoria marxistă și mediul carceral erau fascinante și m-au influențat profund (în sensul pozitiv al termenului), în tot cea ce am scris în cele peste 1.000 de lucrări și cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial” referitor la mediul carceral francez (totalizând peste 60.000 de pagini în format ceva mai mic de A4). Charlie Bauer spunea că dacă eram „ceva mai în vârstă” (măcar cu 10 ani) aș fi putut participa „viu” și „în direct” la marea criminalitate a „anilor de pumb” care au marcat, poate cel mai mult, istoria crimei organizate în Franța (bracaje/jafuri armate de bănci și furgoane blindate, evadări spectaculoase, răpiri și sechetrări de personalități, asasinate politico–judiciare, terorismul extremist/de stânga și de dreapta, și cel independentist, traficul internațional de stupefiante implementat de organizația French Connexion/Corsica Connexion etc.) și as fi avut ocazia să cunosc mulți gangsteri dintre cei 30% uciși din generația lor, cum spunea Michel Ardouin. Atunci însă când el făcea această afirmație, uita să menționeze și o categorie deloc neglijabilă din cei 50% de gangsteri (criminali) ai generației sale care ar fi reușit să ducă un „trai convenabil” fără să fie uciși și fără să ajungă să trăiască din RMI (Ajutorul social), care a „pierdut bătălia cu viața” înainte „de termen”, o categorie din care atât el cât și Bauer au făcut parte cu mulți alții. Dacă brand-urile celebre care apar în această lucrare, Pierre Goldman (1944–1979, o altă minte strălucită de revoluționar de stânga și apropiat lui Charlie Bauer, pe care acesta îl cunoaște la închisoarea de „La Santé”), Jacques Mesrine (1939–1979, un altfel de „revoluționar” de tip Robin Hood), Jean–Charles Willoquet (1944–1990, „frizerul chipeș”), Francis Le Belge (Francis Vanverberghe, 1946–2000, figură emblematică a crimei organizate din Marsilia și a organizației French Connexion) etc. sunt uciși și se regăsesc în procentul de 30% al lui Michel Ardouin (1943–2014) atât el cât și Charlie Bauer (1943–2011) nu vor fi uciși, dar vor pierde „lupta cu viața” înainte de termen (la 70, respectiv, la 68 de ani), chiar dacă motivele sunt diferite. În aceste categorii se plasează (chiar dacă făceau parte dintr-o generație anterioară) și Tany Zampa (1933–1984, marele naș al Coastei de Azur, sinucis în închisoare) și Albert Spaggiari (1932–1989, considerat mult timp creierul jafului secolului de la Nisa în 1976, niciodată arestat, care moare în cavală/fugă de cancer la gât). Din contră, alții, leaderi ai organizației French Connexion, ca Jacques Cassandri (1944–2022, „Craniul ras”, figură emblematică a organizației French Connexion care și-a revendicat rolul de creier în jaful secolului de la Nisa în locul lui Spaggiari) decedat în urma contaminării cu Covid-19 sau Jean Guy (n.1938, „Baron” al traficului de droguri din Marsilia) au fost mai norocoși, primul a trăit 78 de ani, iar cel de-al 2-lea trăiește încă și are 85 de ani. Este adevărat însă, că cei 2 n-ar fi fost de gangsteri de „talia” lui Michel Ardouin. Tot în această categorie îl putem include și pe François Besse (n.1944, „Anghilă/țipar” sau „regale evadărilor”, fost asociat al lui Mesrine, și el, în acțiunile sale criminale) sau pe Alain Caillol (n.1942, fost asociat al lui Ardouin) care au și ei astăzi, 80, respectiv, 82 de ani. Ca urmare, în principiu, „generația Ardouin–Bauer” de gangsteri legendari ar putea fi, încă, în viață, cel puțin teoretic, dar nu este cazul majorității. Din contră, majoritatea dintre aceștia au scris istorie, nu numai prin activitățile lor criminale dar și prin cărțile lor (auto)biografice (de ordinul sutelor) în care abordează contextul social – economic și istoric al momentului (cu precădere al anilor de plumb), nu neapăratdin punct de vedere științific dar din punctul lor de vedere, de infractori și nu în rare cazuri cele două puncte de vedere au puncte comune și converg către acelaș rezultat. În ceea ce privește „observația” lui Bauer conform căreia dacă eram mai în vârstă cu 10 ani aș fi putut asista în „direct” la marile evenimente criminale ale anilor de plumb francezi, trebuie să fac referire la o mențiune a marelui fizician teoretician austriac Victor Frederick Weisskopf (1908–2002, fost director al CERN de la Geneva între 1961– 1966) reluată ulterior și de către un alt mare fizician teoretician american Julius Robert Oppenheimer (1904–1967, părintele bombei atomice, fost director științific al Proietului Manhattan de la Los Alamos), „complexati”, orecum, de numărul mare al laureaților premiului Nobel pe îi aveau în subordine: „În acele vremuri (Cei 30 de ani care au zguduit fizica–celebra carte a marelui fizician teoretician american de origine rusă George Gamow/1904–1968) câțiva ani contau (foarte) mult pentru a putea participa (efectiv) la marile realizări în fizică. Dacă m-aș fi născut cu 10 ani mai devreme, aveam șanse mult mai mari ca să implicat direct în aceste evenimente. Astăzi însă, nu îmi pare rău deloc că sunt mai tânăr cu 10 ani”. Acest răspuns l-aș fi dat și eu lui Charlie Bauer, astăzi, dar din păcate este tardiv, pentru că așa cum am menționat, el a decedat de o criză cardiacă cu 13 ani în urmă.

Teoria haosului (teoria sistemelor complexe) este o ramură a matematicii și fizicii teoreticii (moderne) care descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare, a acelor sisteme care prezintă fenomenul de instabilitate numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor pe termen relativ lung (deși se conformează legilor deterministe) este imprevizibil, adică aparent haotic (de unde și denumirea teoriei). Scientia Teoria haosului a fost formulată în 1960de Edward Lorenz, care spunea că „Un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic.” Cu alte cuvinte, există o ordine ascunsă în orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. (A se vedea și Scientia) Sistemele complexe sunt sistemele care conțin atât de multe elemente în mișcare încât este nevoie de un calculator (ultra)performant care să calculeze toate posibilitățile (probabilitățile) de interacțiune. Acesta este și motivul pentru care Teoria Haosului (care ne arată că natura lucrează după anumite tipare care sunt suma mai multor impulsuri mărunte) nu avea cum să apară înainte de sfârșitul secolului al XX-lea. Mai există un alt motiv pentru care această teorie a aparut atât de recent, acel motiv este Revoluția Mecanicii Cuantice și felul în care a terminat Era Deterministă. Atunci când Sigmund Freud a elaborat teoria psihanalizei, el a pornit de la ideea că problemele mintale sunt rezultatul unor traume din trecut. Terapia psihanalitică permite pacientului să își străbată amintirile, să găsească, să înfrunte și să rezolve problema generatoare de conflict. Toată această idee se baza pe o cauză și un efect liniar.

https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/pregatim-viitorul-promovand-excelenta-corespondenta-de-la-pompiliu-comsa-prof-univ-asoc-univ-apollonia-directorul-ziarelor-realitatea-timpul-parteneri-media-ai-jurn/ Rezumatul lucrării „Jaful Secolului de la Nisa (1976)” în format pdf Congresul Internațional al Universității Apollonia din Iași 29 februarie - 3...

De Tany Zampa, nu putem să facem „abstracție” niciodată când vorbim de (marea) criminalitate și crima organizată (de mare anvergură), inclusiv, „French Connexion”, de pe Coasta de Azur („din anii de plumb”), iar numele lui ca „naș” al celebrului triunghi infracțional criminal (de tip bermude) delimitat geografic de sistemul urban al metropolelor Marsilia–Toloun–Nisa are rezonanță și astăzi pentru generația BB (Baby Boomers/cei născuți între 1945-1964, Generația X/între 1965-1979, Generația Y/între 1980-1994, Generația Z/între 1995-2009, Generația Alpha/2010–prezent). Fiul unui fost (mic) „borfaș” din Marsilia, Mathieu Zampa, cu studii făcute în „școli bune”, Gaëtan Zampa care își face debutul pe piața infracționalității în anii 1950 ca proxenet în cartierul Saint-Lazare și înainte de a împlini vârsta de 25 de ani era deja administrator al hotelului Réal, cu ocazia unei manifestații comuniste îi spunea lui Gaston Deffere (1910–1986, fost primar socialist al Marsiliei între 1953–1986) cu destulă aroganță: „ Omul cel mai puternic (important) la Marsilia nu sunteți dvs, dar eu”.Câștigând respectul „nașilor” clanurilor (familiilor) mafiote din regiune printre care, în special, al lui Antoine Guérini (n.1902, asasinat în 1967) și Paul Mondoloni (Paul Damien Mondoloni/Monsieur Paul/Petit Paul, n.1916–asasinat în 1985) dar și al lui Robert Léon Arthur Blémant (Monsieur Robert, n.1911–asasinat în 1965 din ordinul lui Antoine Guérini în ciuda opoziției fratelui să Mémé Guérini/Barthélemy Guérini, n.1908–decedat de moarte naturlă–cancer de rectum în 1982, după ce în 1978 este eliberat condiționat după 10 ani de detenție criminală din motive medicale), fost comisar șef la ST (Supravegherea Teritorului) și apoi în cadrul serviciilor secrete militare în timpul războiului, iar după eliberare la DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului, creat pe 19 noiembrie 1944) serviciul de informații al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Națională a Poliției Naționale) care pe 1 iulie 2008 fuzionează cu DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) pentru a da naștere la DCRI (DirecțiaCentrală a Informațiilor Interne), devenită pe 30 aprilie 2014 DGSI (Direcția Generală a Securității Interne), începănd din 1955 Tany Zampa își mută „sediul general” al infracțiunilor sale la Paris (cu scopul unei „specializări”), mai ales în domeniul jocurilor de noroc ilegale din cluburile de noapte și hotelurile de lux, al extorcării de fonduri, al jafului cu violență, etc.), iar ulterior, împreună cu banda „Trois Canards” (Three Ducks Gang), se va lansa și în proxenetism, înainte de a se „consacra” traficului de stupefiante (de mre anvergură). Celebra bandă de crimă organizată își avea sediul în barul „Trois Cannards” (din str. La Rochefoucauld nr.48, Paris 9e), înainte de a deveni un bar „prestigios” din „South Pigalle”, dar era „originar” din Marsilia unde avea și QG (cartierul său general) iar nucleul „dur” al bandei era centrat pe Jacky Imbert (n.1929, „le Mat"/Nebunul, „l'Immortel”/Nemuritorul, „le Matou”/după numele liniei de îmbrăcăminte al soției sale Christine, „le Pacha”/film cu Jean Gabin lansat în 1968, „Ben Hur”/roman de ficțiune istorică scris de Lew Wallace, fost cascador, jockey, skipper, etc., „în timpul liber”), care în ciuda unui violent atac armat împotriva lui pe 1 februarie 1997 (cu 7 gloanțe de calibrul 11.43) va supraviețui și va trăi aproape 90 de ani dintre care, peste 2 ani în Maroc (la Marrakech, cu „sediul său general” în restaurantul de lux „Le Monte-Cristo"), împreună cu Tany Zampa și Francis le Belge (n.1946, traficant de heroină în legătură cu organizația French Connexion–asasinat în 2000), amândoi deveniți, ulterior „nași” ai crimei organizate din Marsilia.Jacky Le Mat (pasionat, printre altele și de Opera), care s-a exilat la Marrakech (într-un „apartament cu 3 camere” cu soția sa Christine–patroana unui salon de estetică „Mohammed V”), după 18 februarie 2008 nu s-a mai „exprimat” în public, până în 2014 (în vârstă de de 85 de ani) când a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de către Curtea Corecțională de la Aix en Provence (Marsilia) pentru extorcare de fonduri.„Ducând o viață magnifică” (de peste 2 ani), printre altele, spunea despre Marsilia (orașul în care și-a desfășurat activitatea infracțională, sic!), la ieșirea din Tribunal: „(...) Acest oraș mă dezgustă astăzi, chiar și numai dacă vorbesc de el, mi se face pielea de găină. Marsilia numai aparține uei persoane (n.r. „naș”), nu mai există respect pentru nimeni (oameni), climatul este grețos. Înainte existau tampoane între lucruri....Oameni care evitau ca publicul, copii să asiste la fuziade, asasinate din străzi. Anumite persoane fac ca aceste lucruri să se petreacă, astăzi, diferit. Dar au greșit. Drogurile înnebunesc copii și trag (n.r. cu arma) pentru orice. Fiind din Toulouse (din naștere) eu nu am fost niciodată legat sufletește de acest oraș, chiar dacă l-am iubit. Astăzi, nu regret deloc că l-am părăsit. (...) Sunt sun un tată împlinit, m-am repatriat (din exilul marocan) atât soția mea Christine (n.r. pe care o cunoaște în 2001 și care îi devine cea de-a 4 soție pe 6 septembrie 2003) cât și cu fiul meu (Jack-Henry, n.19 mai 2004, fratele lui Patricia și Jean-Louis din căsătoriile lui anterioare) la Fuveau (regiuna urbană Marsilia) în casa soției mele. Lui Zampa și Le Belge se vor alătura, puțin mai târziu, Jean-Claude Kella („Le Chanceux"/„Le Diable"/„Yeux bleus", n.1945, traficant de droguri, originar din Toulon–decedat de moarte naturală–cancer de plămâni în 2014, după un sfert de secol de recluziune criminală, din care 15 în dosarul „Topaze”–trafic de cannabis între Maroc și sud-estul Franței, și de cocaină tranzitând prin Brazilia între 1996 et 1998, fost căsătorit cu fata împăratului jocurilor de noroc de pe Coasta de Azur Jean-Dominique Fratoni–prieten intim al lui Jacques Médecin și după părerea mea, implicat în „războiul cazinourilor” de pe coastă și în dispariția lui Agnès Le Roux în dosarul Le Roux–Agnelet–Cazinoul Méditerranée de la Nisa).Zampa, Le Belge și Kella vor fi și protagoniștii dosarului (criminal) de trafic de heroină „Caprice des Temps” (în apele teritoriale Marsiliei) în care este vorba de sesizarea pe 29 februarie 1972 de către autoritățile vamale a 425kg de heroină (record !) provenit de la Miami (SUA), organizat de Kella și un asociat al lui Laurent Fiocconi („Charlot”/„Lolo”/„El Mago”, n.1941, traficant de droguri, membru al organizației French Connexion, dar și al altor rețele de trafic de stupefiante columbiene–decedat de moarte naturală în 2023) cu banii lui Le Belge, care va genera o reglare de conturi deosebit de sângerosă între clanurile mafiote ale lui Zampa și Le Belge în care, din ordinul lui Zampa vor fi asasinați pe 5 septembrie la Canet, trei criminali cunoscuți de pe coastă Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello („Jeannot Cigare”) și Daniel Lamberti (unul dintre ucigașii lor fiind asasinat pe 14 octombrie 1972 în Corse iar celălalt pe 28 octombrie 1972).Pe 26 decembrie, Gualbert Rouvier (în vârstă de 29 de ani, consocut autorităților polițienești pentru jaf și proxenetism, un om de încredere al lui Le Belge) este ucis pe str. Jet d'Eau (în cartierul quartier Saint-Mauront) și apoi alți doi pe 17 februarie 1973 în Belle-de-Mai (cartier din Marsilia în 3e), Emile Chessa (în vârstă de 50 de ani, care voia să-si răzbune nepotul său Daniel Lamberti) și prietenul său André Katchadourian (în vârstă de 41 de ani), pentru ca într-o fuziadă (schimb intens de focuri) pe 31 martie la barul Tanagra (quai de Port nr.218 la Marsilia, între 1968–1973 locul de întâlnire al membrilor organizației French Connection) 4 răufăcători să fie asasinați, de către un comando echipat cu armament de război (format conform surselor mele, foarte probabil din Francis Vanververghe, prietenul său Albert Franconi, Noël Filippi și Vincenzo Parizi–un napolitain condamnat la închisoare pe viață în Italia prin contumacie) dintre care 2 (foarte) apropiați lui Zampa, Joseph Lomini („Toréador”), care l-a excrocat pe Le Belge cu 600.000FFr (cca 680.000€PPA) din ordinul lui Zampa, și Ansan Bistoni („Aga Khan”, în vârstă de 61 de ani, membru de prim rang al French Connection), apoi Jean-Claude Napoletano (un mic răufăcător) și patroana barului Carmen Ambrosino. Pe 12 august 1973 este ucis și fratele lui André Katchadourian, iar pe 24 aprilie 1975, un alt gangster care ar fi participat la măcelul de la barul Tanagra, Vincenzo Parizi, va fi grav rănit într-o fuziadă fusillade la Saintes-Maries-de-la-Mer en Camargue (zona metropolitană a Marsiliei) în fața restaurantului La Brouzetière. În sfârșit, bandei „Tois Cannards” se va alătura și Antoine Cossu („l'Anguille"/n.1940, specialist în bracaje–jafuri armate, arestat, până la urmă, în 2014, la vârsta de 74 de ani, în Austria la Viena, care, în total, ar fi fost încarcerat peste 3 decenii în cariera sa de ciminal), apoi Raymond Mihière („Le Chinois", interpelat în 2012, în vârstă de 61 de ani pentru un vast trafic de cocaină între Peru și Franța, după ce în 2004 a fost condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru un alt trafic între Maroc și Marsilia, interzis de sejur în Franța, motiv pentru care trăia cu soția sa–patroana unei frabrici de săpun în Spania), André Cermolacce („Gros Dédé", în vârstă de 50 în februarie 2005, când va fi interpelat pentru deținere ilegală de arme de foc de prima categorie și corupție de funcționar–polițist, fapte pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu executarem iar în 2007 pentru la 18 luni pentru proxenetism), Roland Cassone (implicat în dosarul jocurilor de noroc ilegale „Cercle Concorde” în 2013 la proces scapă de o amendă vamală de cca 7Mil€ amendă, fiind condamnat doar pentru deținerea ilegală a unui pistol atomat Glock 9 mm, la numai 10 luni de închisoare, care până atunci, la vârsta de 70 nu avea cazier judiciar, un apropiat lui Jacky Imbert și a lui Nick Venturi/Dominique Venturi, 1923–2008, discipol al lui Gaston Defferre și om de încredere al senatorului Antoine Andrieux unul dintre cei mai importanți nași ai mediului crimial din Marsilia și French Connexion, care în zile noastre ar trăi undeva prin Simiane-Collongue în regiunea urbană Aix-Marsilia, cu cca 3.000€ grație unei pensi și închirierea a două apartamente), iar ulterior și nepotul lui Jean-Thomas Giudicelli, un naș corsican cunoscut în mediul infracțional sub numewle „U Caputu" Laurent Fiocconi („El Mago"/Le Magicien/„Charlot/„Lolo", 1941–2023, important membru al organizației French Connection, apropiat lui Francis Le Belge, traficant de droguri în „cuplu” cu Jean– Claude Kella–specializat în îmbunătățirea calității heroinei, încarcerat și evadat de mai multe ori, chiar si din penitenciarul de la Atlanta din SUA în 1972 de unde fuge în Columbia– unde obține cetățenia în 1977 și va lucra pentru narco-traficantul Hector Roldan, oficial importator de vehicule BMW la Cali un apropiat lui Pablo Escobar, motiv pentru care a fost condamnat la 25 de ani de recluziune criminală prin contumacie, implicat în 2015 în dosarul „papy connection", un trafic de cocaină între America de Sud și Europa, condamnat la 6 ani de închisoare și 50.000€ de amendă de către Tribunalul Corecțional din Marsilia pe 6 noiembrie 2015)Devenit „dușmanul de moarte” alui lui Tany Zampa și asasinat (cu 7 cartușe de calibrul 11.4) pe 27 septembrie 2000 în cafeneau „L'Artois Club” (din sectorul nr. 8 parizian) în primitatea celebrului bulevard parizian Champs-Elysées, de către un comando de motocicliști (cu căști), Francis Vanverberghe (Francis le Belge, n.1946) unul dintre „nașii” legitimi ai mediului infracțional criminal din Marsilia este originar din cartierul Belle de Mai (Marsilia, sectorul nr. 3) și este fiul „legionarului” (angajat în Legiunea Străină) François Vanverberghe (din Croix) devenit, ulterior, tâmplar și al lui Herminia Gomez (europeană din Algeria, de origine spaniolă). În „războiul cluburilor de noapte” care va dura între 1988–1994, prima victimă va fi fratele său, José Vanverberghe, asasinat pe 1 septembrie 1989, în contextul în care acesta din urmă, nici nu prea era implicat în „afacerile” (cu drguri) ale fratelui său Le Belge. Eliberat pe 4 decembrie 1992 (după 4 ani și 8 luni de închisoare), pe 25 noiembrie 1993 el va fi din nou inculpat în dosar, dar din lipsă de probe (fiabile) este pus în libertate.Interzis în regiunile (urbane) Marsilia și Lyon, el se (auto)exilează la Paris, iar pe 22 martie 1996 se căsătorește cu Lydie Fleury și se va muta într-un apartament de pe strada Lord Byron (în proximitatea Champs-Élysées) à Paris, unde duce o viață „confortabilă” din afaceri ilegale (jocuri de noroc, prostituție și proxenetism, extorcare de fonduri, etc.) pe lângă valiza de bani care îi este livrată, săptămânal, din Marsilia (cu scopul „spălării” conținutului acesteia cu „grijă” și „atențe sporită”).În privința asasinului său (asasinilor săi), nu există nicio certitudine.Au existat mai multe piste, cu o probabilitate mai mare sau mai mică „de rezlizare” ca fenomen aleator, care ulterior ai fost abandonate. În ceea ce mă privește, eu sunt convins că Francis Le Belge a fost victima gangului Brise de Mer (uu grup infracțional criminal corsican fondat la sfârșitul anillor 1970 cu „sediul” general în barul cu același nume „Brise de Mer”/briza mării, din cartierul vechiului port din Bastia, în Corsica de Nord) specializat, aproximativ, în aceleași infracțiuni ca și Le Belge (jocuri de noroc ilegale–păcănele, extorcare de fonduri, baruri, hoteluri de lux, cluburi de noapte, proxetentism, spălare de bani, evaziune fiscală, etc.) pentru că victima a încercat să se extindă cu „afacerile” sale fără acordul bandei, cu toate că, în prinvipiu, Le Belge ar fio foat, oarecum, „corect” în afacerile sale.Ca dovadă este și faptul că „parteneriatul” său cu Zampa a funcționat, până când acesta din urmă l-a excrocat în 1972 cu 0,6Mil FFr (cca 0,7Mil €PPA), ceea ce ulterior, a dat naștere acelui carangiu în care au pierit o serie de infractori de ambele părți. Turnat în 1986 de către chimistul François Scapula („Francis le Brun”/„Scapu la Balance”, n.1945, originar din Marsilia, specializat în transformarea morfinei-bază în heroină cu cca 90% puritate, în laboratoare clandestine franceze, asiatice, italiene și americane), cu care va participa (alături de Zampa) la traficul de stupefiante ale organizației French Connexion, după interpelarea lui la Fribourg (în Elveția, în cursul lunii noiembrie 1985), în loc să se predea, Francis le Belge se sustrage arestării și se va „exila” la Paris unde, însă, în 1988 va fi arestat și încarcerat timp de 4 ani în detenție provizorie înainte de a fi eliberat condiționat sub control judiciar.În această perioadă își reface viața cu Lydie Fleury, cu care se și căsătorește pe 22 martie 1996, dar fericirea lui va fi scurtă pentru că pe 27 septembrie 2000 va fi ucis la L’Artois Club, iar în cursul lunii octombrie 2022 vor fi asasinați și alți 2 nepoți de-ai lui care vor prelua „afacera” lui, ceea ce, practic, înseamnă sfârșitul clanului Vanverberghe. Lista „marelui banditism” (francez) conține și alte nume „sonore” devenite adevărate brand-uri legendare ale crimei organizate de mare anvergură. Printre cei „din linia întâi” figurează și Jacques Mesrine („inamicul public n01”) cu un alt asociat al său Michel Ardouin („Porte-Avions”–cu care am avut ocazia să dezbatem la o masă din localul său „viitorul crimei orgamizate” franceze, cu puțin timp înainte de decesul său pe 21 ianuarie 2014) Rédoine Faïd („Le roi de la belle”), François Besse („Prințul evadărilor″), Jean-Charles Willoquet („Frizerul″), apoi, „așii evadărilor” Michel Vaujour și Pascal Payet sau fondatorii–leaderi ai organizației Paul Carbone și François Spirito, Jacky le Mat, Paul Mondolini, etc. Merită să subliniez aici și faptul că „marele banditism” francez este un mediu infracțional criminal foarte special (inclusiv, cel corsican–cel mai criminogen din Europa) foarte diferit de „mafia tradițională” activă în Italia, Europa de Est sau în Asia atât ca structură organizatorică cât și ca mod de funcționare și operativitate. Revenind acum la jaful secolului de la Nisa în 1976, care într-o primă „fază” l-a avut ca legendar „creier” pe Spaggiari („Bert”), până când corsicanul Cassandri („Amigo”) nu-și revendică acest drept în cartea sa, este foarte probasbil, că el n-ar fi ajuns niciodată creierul operațiunii dacă n-ar fi reușit să evadeze de la Palatul de Justiție. Exasperându-l pe judecătorul de instrucție Richard Bouazis cu promisiunile sale (în fiecare joi la ora 14h30–când era extras din celula sa și adus în cabinetul magistratului asistat de avocatul său Jacques Peyrat) că va face dezvăluiri (din ce în ce mai detaliate), conform comisarului Honoré Gévaudan („Ennemis publics, Editions JC Lattès), pe 10 martie 1977 îl convinge pe acesta să rămână singur cu el în birou ceea ce îi va permite lui „folcloristului” Bert („deținutul–model”, cum era considerat de către gardianii închisorii) să sară pe fereastra instituției (de la o înălțime de cca 8m) pe capota unui autoturism lângă care îl aștepta cu o motocicletă, pe baza unui plan bine conceput și pus la punct de către complicii săi de la OAS (fosta Organizație Armată Secretă), Robert Desroches și Michel Brusot. Atunci când Bert este prezentat lui Amigo, grație relației pe care ar fi avut cu un salariat al băncii, cel din urmă îl apreciază spunând despe el că este „unul de-ai noștri, cu pantofi uzați”, ceea ce în jargonul de borfaș însemna „un tip de încredere, fiabil, cu experiență, cunoscător în domeniu”. Tot conform acestuia (ceea ce de altfel, concordă cu realitatea), Bert ar fi și găzduit și banda acestuia (de „égoutiers") la ferma lui (stâna) Les Oies sauvages, aflată în zona urbană a Nisa (la câțiva km de Nisa), printre care îi menționează nominal doar pe „le Grand" (Gérard Vigier), restul vor fi identificați doar prin poreclele lor, „le Fou" (reputat pentru curajul său), „le Mèche", „le Tchoutchou", „le Rieur", „l'Arménien”, „Poupon" („le Petit"), etc.În acest context, Amigo pare să fie „șeful”, iar Bert, doar un simplu membru al grupului care intervine, indirect, cu un „serviciu”. Din contră, construcția unui tunel (8m lungime, 0,8m lățime și 1,3m înălțime) prin canalizările orașului la bancă (care ar fi durat cca 3 luni), se pare că ar fi fost o idee „comună” a celor doi. Numai că Amigo uită să spună că planul acestuia, nu-i aparține, că acesta a fost conceput de către unul dintre membri echipei de sistematizare a orașului de la Primăria metropoliei Nisa (un arhitect) care era în contact cu Bert prin intermediul responsabilului instituției cu organizarea evenimentelor festive (nașteri, căsătorii, etc.), ceea ce, evident, era meritul lui Bert.Dacă ne gândim însă la faptul că cei 2 erau membri ai SAC și, oarecum, „oamenii lui Jean-Dominique Fratoni („nașul” jocurilor de noroc de pe coastă și acționar la cazinouri), care la rândul său, era prieten intim cu familia Médecin („stăpânul” absolut și suprem al metropolei Nisa timp de peste 4 decenii) și poate, nu în ultimul rând, erau în relații (foarte) apropiate și cu foști membri (adevărat, nu de prim rang, dar „second hand”) ai organizației criminale French Connexion, adică, indirect, și „oameni” ai lui Tany Zampa („nașul” marii crime/criminalități organizate din Marsilia) ne putem da seama ușor de faptul că nici Bert și nici Amigo nu erau „creierele” jafului și nici cei care l-au conceput și l-au pus la punct. Primul era doar „furnizor” de idei, iar cel de-al doilea, un simplu „supraveghetor” al derulării evenimentului. Adevăratele „creiere” ale operațiunii erau gangsteri (mafioți) implicați direct (sau indirect) și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur (și în special, de la Nisa), care de altfel, erau responsabili și de dispariția lui Agnès Le Roux, un act criminal de mare anvergură care din 1977 l-a antrenat, pe Jean–Maurice Agnelet (avocatul și amantul ei, președintelele ligii locale a Drepturilor Omului) într-un proces „al secolului” fără sfârșit (pe nedrept), care se va stinge, practic, doar cu moartea lui pe 12 ianuarie 2021 (în Noua Caledonie–un ansamblu de insule și arhipelaguri care constituie un teritoriu ultramarin francez în Oceania, situat în Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific).Și în sfârșit, ajungem la Jean Guy (n.1938), un fost membru activ al celebrei organizații criminale Franch Connexion (creată, oficial, în 1937 de către Paul Carbone la nivel local și cuplul Lucky Luciano–Vito Genovese la nivel internațional) specializat în traficul de droguri (heroină) între Franța și SUA/Canada în anii 1930-1970 pe „calea apei” din portul Marsilia (Franța) către porturile din New York (SUA)/Montreal (Canada). Condamnat la 14 ani de recluziune criminală în Elveția (în 1987) pentru activitatea criminală pe care o desfășura în cadrul unui laborator clandestin de „purificare” a heroinei, după ce este arestat cu complicii săi pe 11 noiembrie 1985 în cabana Les Paccots (Cantonul Fribourg), pedeapsa va fi plungită „prin continuitate” cu încă 10 de detenție criminală în Franța (după extrădarea sa) în dosarul French Connexion, instrumentat de către judecătorul de instrucție André Piller, în special, filiera din care făcea parte traficul de cocaină din sudul țării, care îl considera un „mare profeionist”.În ceea ce privește actul său de „predare” autorităților polițienești, acesta generează, automat, întrebarea de ce acum, la 80 de ani? De ce după 12 ani de cavală (fugă), când în ciuda celor două mandate de arestare emise contra lui, el a încetat să mai fie în atenția autorităților, probabil și din cauza vârstei sale înaintate. După unii (printre care și fostul „specialist” în bracaje/fafuri armate în anii 1981-1985, Yazid Kherfi) pentru a beneficia de o „sancțiene” mai „ușoară (probabil „libertate sub sechestru electroniuc”), sau pentru că ar fi „obosit”, având în vedere fapptul că fuga este dificil de „gestionat” din mai multe puncte de vedere.După părerea mea, Jean Guy (un „aventurier” conform Thierry Colombié, autorul cărții „La Mort du juge Michel”, Editions La Martinière). ar fi avut, într-adevăr, un rol important în traficul local de cocaină, dar pe plan național (și mai ales, internațional), el nu ar fi fost decât „vioara a doua” și nici nu cred că ar fi avut ambiții ca legendarii „nași” ai traficului de stupefiante din generația sa (Tany Zampa, Francis Le Belge, Jean Claude Kella, etc.) să devină un mare (important) caid. În plus, nici ar fi „turnat” niciodată și la cei 80 de ani ai săi, avea din ce în ce mai mult nevoie de îngrijiri medicale (chiar și de anvergură), ceea ce în cavală este dificil de gestionat, mai ales, cu „fonduri insuficiente”. Cu alte cuvinte, Jean Guy s-a predat pentru că a dorit să-și prelungească viața în condiții, oarecum, „decente”. Cu atât mai mult cu cât după 80 de ani, într-o mare majoritate de cazuri sănătatea condamnatului este incompatibilă cu încarcerarea sa, cel puțin în centrele de detenție franceze, ceea ce îi permite încarcerarea lui la „domiciliu” sub supraveghere electronică. Ceea ce de altfel, s-a și întâplat !Menționez aici faptul că ancheta făcută în dosarul „Dzodzet Connection” de la „Les Paccots” (în Elveția) în perioada 1985–1986 va permite magistraților francezi să facă conexiune cu dosarul asasinatului celebrului judecător antimafia–antidrog Pierre–Marie Michel (1943–asasinat pe 21 octombrie 1981 la Marsilia), cel de-al 2-lea magistrat francez ucis în perioada postbelică, după François Renaud (1923–asasinat pe 3 iulie 1975 la Lyon), în care vor avea loc 3 procese criminale. Vor fi inculpați și judecați François Checchi, François Girard, Charles Altiéri și Homère Filippi. În cursul lunii iunie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Bouches-du-Rhône de la Aix-Marsilia, îi condamnă pe primii doi François Checchi și François Girard, la închisoare pe viață, iar în cursul lunii aprilie 1991 aceași curte îi condamnă pe ceilalți 2 complici (prin contumacie), Charles Altiéri și Homère Filippi, tot la închisoare pe viață. Aflat în posesia unui pașaport fals, Charles Altiéri va fi restat în Cipru, în cursul lunii februarie 1993, grație Interpolui și extrădat în Franța unde aceași curte cu jurați îl condamnă din nou (în cursul lunii ianuarie 1994) pe Charles Altiéri la închisoare pe viață. În ceea ce îl privește pe Homère Filippi, eliberat condiționat sub control judiciar în dosar de la celebra închisoare Baumettes din Marsilia (în 1982), în ciuda eforturilor depuse de către autroritățile judiciare naționale, de cele europene (Europol) și internaționale (Interpol) nu a putu fi reperat, deci nici interpelat, deși mandatele de arestare contra acestuia, după 4 decenii sunt încă „active”. În sfârșit, pe 11 noiembrie 1985 brigada de stupefiante a Siguranței din Fribourg percheziționează, după un plan conceput și elaborat (meticulos) cu mult timp în urmă, cabana L'Armailli din Les Paccots (comuna Châtel-St-Denis, stațiune de schi), în care la primul etaj polițiștii descoperă laboratorul în care avea loc transformarea morfinei-bază în heroină, ocazie cu care vor fi sesizate (și confiscate) 12kg de herionă pură (valorând pe piața stupefiantelor cca 100Mil €) un record absolut în Elveția. Informația le-ar fi parvenit de la autoritățile polițienești americane (în special, DEA), care bănuiau că foști membri ai French Connexion (anihilat teoretic din 1972) ar fabrica „heroină de înaltă calitate” și care este exportată pe teritoriul lor național. Pista „chimiștilor” ex-French Connexion (Philippe Wiesgrill–„chimistul șef”, François Scapula și Charles Altieri) este privilegiată. Pe 11 noiembrie cei 3 vor fi arestați împreună Jean Guy, Marcel Z. (pe terenul căruia se afla cabana) și Oscar H. (din Fribourg, care le-ar fi servit de „ghid local”).

Thomas CSINTA, Profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe inginerești și social–economice, Director de studii CUFR (Consultanță Universitară Franco–Română) de pe lângă...

https://www.youtube.com/watch?v=GItmC9lxeco Nota redactorului șef Thomas Csinta.  Jules-Henri Poincaré (1854-1912) celebru, mai ales datorită  „Conjecturii” sale  formulată în 1904 (și demonstrată de către matematicianul rus Grigori...

Începând deja cu acest secol (mileniu), hiper(post)industrializarea, inter-, pluri și transdisciplinaritatea fac ca o serie de locuri de muncă, într-o serie de domenii (mai mult sau mai puțin vitale) să dipară (mai mult sau mai puțin forțat), ceea ce, dacă avem în vedere creșterea continuă a populației globului, ne conduce la obligativitatea regândirii principiilor socio–economice și politice care stau la baza societăților de consum (mai mult sau mai puțin diversificate) cărora aparținem în funcție de diferitele noastre „coordonatele generalizate”, terestre. La elaborarea unor noi societăți guvernate de către noua ordine mondială (cu noi „legi de compoziție” interne), o contribuție mai mult decât importantă vor avea rețelele de socializare (ca unul dintre rezultatele hiperdezvoltării), care vor genera la rândul o „matrice a nevoilor personale” construită empiric, specifică fiecărui membru al acestora, alături de alți contributori cum sunt fiscul, operatorii de telefonie, furnizorii de electricitate & gaz, băncile, asigurările, cazierul judiciar, fișa medicală, etc., în principiu, un set de „variabilele independente” care vor genera un „spațiu”, natura căruia poate fi definită (teoretic) astfel, încât acesta să fie compatibilă cu „matricile” definite empiric (prin observabile). Cu alte cuvinte, teoretic (în cadrul unui model matematic specific sociologiei matematice), fiecare membru al societății (sau al unei submulțimi a acesteia) în noua ordine mondială va fi monitorizat în spațiul atașat acesteia, prin matricea sa personală (cu „spectrul de valori” al acesteia, căruia se poate asocia și un cod). Practic, acest lucru ar putea fi realizat (într-un viitor nu foarte îndepărtat) prin implantarea unui cip în corpul uman (în diferite locuri) ceea ce ar putea permite, (geo)localizarea lui, în mod obișnuit, prin sistemul de poziționare globală GPS (Global Positioning System) și alte tehnologii conexe, printre care cel mai important rol ar avea inteligența artificială.Într-un asemenea context, vorbim deja de o „supraveghere electronică” a umanului (omului), sau mai mult de o „libertate sub sechestru electronic” (limitată), ceea ce va interzice, automat, comiterea de infracțini în raport cu „legislația” noi ordini mondiale (indiferent dacă ea este democratică sau dictatorială), deci ridicarea (anularea) „responsabilității penale”. Cu alte cuvinte, supus constrângerilor (unui sistem de constrângeri, mai mult sau mai puțin restrictive), modelul matematic al comportamentului uman va putea fi „aproximat” din ce în ce mai mult, prin cel expus în „Mecanica socială” de către marele nostru matematician și pedagog Acad. prof. Spiru Haret („Mecanica socială” la București–1910  și „Mécanique Sociale” la Paris–1911), adică supus legilor de mișcare ale unui sistem de particule punctiforme. (...). În sfârșit, crearea unei „societăți ordonate” (o aproximație „liniară” a neocomunismului), în cadrul unei noi ordini mondiale, va avea ca efect (direct sau indirect) implementarea unei „inocențe”, a unei „purități sufletești” care nu poate fi nici concepută și nici realizată în cadrul unei societăți democratice (de tip capitalist) la care se referă Grid Modorcea în cartea sa „Civitas Innocentiae”  („Cetatea inocenței”). Merită de remarcat (subliniat) aici și faptul că utilitatea implantării de cip în corpul uman (pe mână, sub piele, etc., susținut în „masa”, în particular, de către suedezi) este determinat de o serie de „avantaje” pe care acesta ar prezenta (aparent) în „viața de zi cu zi” al „omului de rând” (nu neapărat inocent!) util pentru o serie de operaţiuni implementate deja (sau cele care urmează a fi implementate prin intermediul unor programe europene) prin intermediul unor „aplicații inteligente”, care, în realitate, de fapt, reduc „gradele de libertate” ale individului și converg („tare” sau „slab” în funcție de parametrii aleși/utilizați) către o „societate ordonată” si structurată (atât pe nivele cât și pe niveluri). (...). În încheiere, trebuie să avem în vedere faptul că în „Lumea 2” (din „Civitas Innocentiae” a lui Grid Modorcea), o „societate ordonată”  având ca mijloace de „ghidare” (manipulare) geolocalizarea spațială prin sateliți „unificată” într-un model standardizat (format din GPS, Galileo, GLONASS, COMPASS, IRNSS, QZSS, etc.), „gestionată” de noua ordine mondială sub influența inteligenței artificiale, va genera, în mod inevitabil, „omul-matrice”, „atomul-social”, „robotul-uman” al cărui CSG (Cod Socio–Genetic, ansamblul caracterelor sale psihosociologice), complementul CBG (Cod Bio–Genetic, acidul dezoxiribonucleic) în CGP (Codul Genetic Personal), care în Lumea 1 (în care ne aflăm, astăzi) poate fi conceput într-un spațiu socio-matematic, ca o „variabilă” care tranzitează între două stări stabile prin intermediul unui șir de stări cuasistatice conform unei ecuații diferențiale de ordinul 2 (linerizabil prin tehnici de segmentare), în Lumea 2 („societatea ordonată”) acesta devine cuantificat și reprezentat printr-o „observabilă”, care va trece de la o stare stabilă la alta, nu cu respectarea legilor fizicii clasice, ca în Lumea 1, dar cu cele ale fizicii cuantice, în care numerele cuantice (mai ales cele corespunzătoare nivelurilor energetice) vor fi cele care vor înlocui „traiectoria” în spațiul asociat acesteia, ceea ce va da naștere, tot în mod inevitabil, unor stări psihice și psihologoice haotice (cu „iresponsabilitate penală”) care pot fi studiate cu ajutorul sistemelor complexe și cu fractali.

Le Concours Commun Mines-Ponts est, avec les concours de Polytechnique-ESPCI-ENS, Centrale-Supélec, le Concours commun des instituts nationaux polytechniques (CCINP), et le Concours e3a-Polytech, l’un des concours pour l'entrée dans les Ecoles d'ingénieurs françaises (habituellement surnommées „Grandes Écoles”). Il a été créé en 1969. Il est ouvert aux élèves de Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE). Les écoles suivantes recrutent par la voie de ce concoursÉcole nationale des ponts et chaussées: (École des Ponts ParisTech), Institut supérieur de l'aéronautique et de l'espace-cursus Supaero (ISAE-SUPAERO), École nationale supérieure de techniques avancées (ENSTA Paris), Télécom Paris (Télécom Paris), École nationale supérieure des mines de Paris (Mines Paris), École nationale supérieure des mines de Saint-Étienne (Mines Saint-Étienne), École nationale supérieure des mines de Nancy (Mines Nancy), École nationale supérieure Mines-Télécom Atlantique Bretagne Pays de la Loire (IMT Atlantique), École nationale de la statistique et de l'administration économique (ENSAE ParisTech), École nationale supérieure de chimie de Paris (Chimie ParisTech, depuis 2019). Les épreuves du concours commun Mines-Ponts sont également utilisées comme banque de notes par d'autres concours comme le concours Mines-Télécom pour les filières MP, PC et PSI. Il est né de la fusion en 2015 du concours commun des Écoles des Mines et du concours Télécom INT, et à partir de 2021 du concours TPE/EIVP. Il propose 1 791 places (en 2022) dans les 18 grandes écoles d'ingénieurs qu'il rassemble. Il recourt par ailleurs à la Banque PT pour la filière PT, au concours Centrale-Supélec pour la filière TSI, au concours ENSEA pour la filière ATS et au concours G2E pour la filière BCPST.Les 16 écoles du concours sont: École nationale supérieure de techniques avancées Bretagne (ENSTA Bretagne), École nationale supérieure des mines d'Albi-Carmaux (IMT Mines Albi-Carmaux), École nationale supérieure des mines d'Alès (IMT Mines Alès)École nationale supérieure Mines-Télécom Lille-Douai (IMT Nord-Europe), École nationale supérieure des mines de Saint-Étienne (Mines Saint-Étienne), Institut Mines-Télécom Business School (IMT-BS), Télécom SudParis,Télécom Saint-Étienne,Télécom Nancy, Télécom physique Strasbourg, École nationale supérieure des sciences appliquées et de technologie de Lannion (ENSSAT), École nationale supérieure d'informatique pour l'industrie et l'entreprise (ENSIIE), École nationale des travaux publics de l'État (ENTPE), École nationale des sciences géographiques (ENSG), École des ingénieurs de la ville de Paris (EIVP), École nationale de la météorologie (ENM). On notera le cas particulier de Mines Saint-Étienne cycle ISMIN: il s'agit d'une formation de l'École nationale supérieure des mines de Saint-Étienne différente du cycle ICM (qui recrute sur le concours Mines-Télecom - écrit de Mines-Ponts et oraux spécifiques). Depuis 2021, le concours TPE/EIVP est intégré au concours Mines-Télécom.

https://www.youtube.com/watch?v=2GzK4vhUPCA Le Concours Commun Mines-Ponts est, avec les concours de Polytechnique-ESPCI-ENS, Centrale-Supélec, le Concours commun des instituts nationaux polytechniques (CCINP), et le Concours e3a-Polytech, l’un...

Rezumat. Conform investigațiilor mele (laborioase, atât în mediul „mafiot”–al crimei organizate de mare anvergură, cât și în mediul carceral), de fapt, atacul agenției băncii Societé Générale (unghi cu Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) de la Nisa (Métropole Nice–Côte d'Azur) ar fi făcut parte și dintre „opțiunile” organizației „French Connexion” dar nu prin intermediul rețelei de canalizare a orașului dar sub formă de jaf armat „pe ușa din față” (o procedură clasică în „acele vremuri”) și care atunci când Albert Spaggiari „făcea” pe soldatul-erou în războiul din Indochina era deja implicat într-o serie de alte tipuri de jafuri care alimentau traficul de stupefiante prin intermediul GCMA (Groupement de commandos mixtes aéroportés–creat pe 17 aprilie 1951 de către statul major al generalului Jean de Lattre de Tassigny și dizolvat în 1954) compus din membri ai unor triburi din Laos) care lupta alături de francezi (mai ales în cadrul unor intervenții de tip gherilă) contra transportului producției de opim a acestuia clienților ei din Saigon (Sài Gòn, capitala coloniilor franceze din Indochina), astăzi orașul Ho Și Min (Thành phố Hồ Chí Minh) cel mai mare oraș din Vietnam, așezat în apropierea Deltei Mekongului, un trafic estimate la câteva zeci de tone. Conform mărturiei ofițerului parașutist în răboaiele din Indochina (1946–1054) și Algeria (1954–1962) Roger Trinquier (1908–1986), fost șef și al GCMA, cca 80% din producția de opium ar fi fost controlată de către Vietminh (Việt Nam Ðộc Lập Ðồng Minh Hội/Liga pentru Independența Vietnamului, o mișcare comunistă revoluționară de eliberare națională formată de Hồ Chí Minh în anul 1941, pentru a câștiga independența Vietnamului față de Franța, cât și pentru a se opune ocupației japoneze), iar „banii obținuți din opium ar fi fost utilizați pentru finanțarea zonelor (regiunilor) sălbatice și ale populației acestora din Laos” cee ace ar fi fost clasat „top secret” atât în fața autorităților din Hanoi cât în fața celor de la Paris. Ca urmare, nu Spaggiari ar fi fost cel care ar fi avut ideea de a pune la punct o spargere la banca Societé Générale dar celebra organizație criminală French Connexion, care dispunea pentru această acțiune (misiune, operațiune) de „toate mijloacele necesare” (materiale și umane și poate nu în ultimul rând, „curajul”–pentru a comite jaful utilizând metoda clasică a vremi, jaful armat). Din contră, Spaggiari ar fi avut doar ideea de a pătrunde în bancă prin rețeaua de canalizare a orașului, în loc de metoda clasică de „jaf armat” (ceea ce ar fi fost favorizat de plasarea agenției bancare cu acces din două străzi, Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) numai că rețeaua de canalizare publică a metropolei Nisa este foarte vastă și complexă, totalizând cca 400km, dintre care cca 83km sunt galerii accesibile unde se devarsă apele reziduale și pluviale, care la rândul lor sunt transportate către două colectoare, țevi (tuburi) groase de canalizare, lungi de mai mulți km desfășurați sub sub plajele metropolei și celebra Avenue des Anglais (unde în jurul orei 22h40, pe 14 iulie 2016–de ziua națională a Franței, a avut loc atacul terorist islamist cu un camion de 19 tone perpetrat de către Mohamed Lahouaiej-Bouhlel soldând cu 85 de morți, 458 de răniți și cu decesul agresorului) de unde ajung la stația de epurare Haliotis (de lângă Nice Côte d'Azur Airport) și la care sunt racordate (astăzi) 18 localități totalizând aproape 0,45 milioane de locuitori (apropate jumătate din populația La Métropole Nice Côte d'Azur–a cărei rețea publică de canalizare costă annual cca 60 mil €). Aici sunt tratate annual cca 40 milioane m3 de apă reziduală, înainte de a fi aruncate în mare la cca 1 km de mal la cca 100 m adâncime. Pentru recuparea apei în cazul furtunilor, există două bazine de o capacitate de cca 30.000 m3 (construite în 2000 la Arson și la Ferber). Păntrunderea în această vastă rețea de canalizare se poate face prin una dintre cele 12.000 de plăci de fontă diseminată pe suprafața metropolei și numai cu un echipament special, adecvat, motiv pentru care pregătirea jafului secolului a necesitat obținerea unei serie de informații și planuri ale rețelei publice de canalizare la care Spaggiari nu ar fi putut avea acces sub nicio formă (în ciuda faptului că ar fi avut „contacte” în cadrul primăriei) și care ar fi fost obținut de către membri organizației „French Connexion” prin intermediul unor funcționari ai primăriei, membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), în care un rol important ar fi jucat omul de afaceri corsican Jean-Dominique Fratoni („Napoléon des jeux”, „l'Empereur des jeux, „Parrain des jeux”) proprietar al mai multor cazinouri, implicat și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur, în care dispare fără urmă Agnès Le Roux (atunci în vârstă de 29 de ani) în 1977 (moștenitoarea uneia dintre ele–Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée) în timpul vacanței de Toussaint (după 27 octombrie), care va genera unul dintre cele mai celebre procese ale secolului trecut, cel al lui Jean–Maurice Agnelet (n.1938), în care am fost implicat și eu prin intermediul investigațiilor mele private. Nevinovat (conform rezultatelor investigațiilor mele), după mai multe achitări (timp de 37 de ani), în final, el va fi condamnat pe 11 aprilie 2014 pentru asasinarea lui Agnès Le Roux (grație insistențelor mamei sale Renée Le Roux, decedată și ea pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani) de către Curtea cu Jurați de la Rennes, la 20 de ani de recluziune criminală, pedeapsă rămasă definitivă, mai ales, după ce pe 8 iulie 2015 Curtea de Casație respinge ca nefondată recursul formulat de către condamnat, după ce deja în cursul lunii mai familia Le Roux obține restituirea sumei de 3 Mil€ pe care Fratoni a plătit lui Agnès Le Roux pentru răscumpărarea părții din cazinoul Palais de la Méditerranée. Director și administrator a două cazinouri de pe Coasta de Azur, al celui de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa, pe care l-a achiziționat în 1974, în 1977, dorește să cumpere și cazinoul Palais de la Méditerranée, având-o ca administrator pe Renée Le Roux, mama lui Agnès–Gloria Le Roux, amanta lui Jean–Maurice Agnelet, care dispare fără urmă. Deși a fost audiat în dosar, el nu a fost niciodată anchetat (cercetat penal, inculpat) pentru dispariția acesteia, așa cum am arătat în lucrările mele, cu toate că ar fi trebuit să fie primul suspect și nu acesta din urmă (Agnelet), pentru că avea un mobil mult mai „solid pentru dispariția ei definitivă”. Desigur, nu el este asasinul, dar este comanditarul, cel care ar fi făcut apel la asasinarea ei prin intermediul unor membri (criminali) ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) cu care întreținea relații mai mult decât strânse, „cordiale” (conform unui infractor de mare anvergură Jean-Pierre Hernandez fost și el membru al celebrei organizatii criminale „French Connexion”, care pe 10 martie 2011 va sustine conjectura mea, conform careia, asasinarea lui Agnès Le Roux ar fi fost comanditată de către „mafia cazinourilor” de pe Coasta de Azur, apropiată organizatiei „French Connexion”, cu care ar fi avut legătură și caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, dar și fostul primar al metropolei Nisa, Jacques Médecin. Conform mărturiei acestuia (care confirmă de altfel, rezultatele anchetei mele private) acestuia (asasinatul ar fi fost comis de către Jeannot Lucchesi (în cadrul unui contract) facând parte din grupul infracțional condus de către caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, asociat organizatiei criminale specializata în traficul de stupefiante „French Connexion”, iar această mărturisire, criminalul i-ar fi făcut-o în 1987, puțin timp ănainte de moartea sa. Vehiculul Range Rover alb al lui Agnès Le Roux, l- ar fi fost casat într-un „cimitir de masini”, după ce cadavrul ei l-ar fi aruncat într-o calancă (calanque-narrow, steep-walled inlet that is developed in limestone, dolomite, or other carbonate strata and found along the Mediterranean coast). Ca urmare, avocații lui Jean–Maurice Agnelet, François Saint-Pierre si Jean–Pierre Versini-Campinchi, for face o serie de demersuri judiciare pentru casarea sentinței și revizuirea condamnării acestuia, în cadrul unui nou proces, dar cererea lor va fi respinsă pe 17 septembrie 2012. Pentru că Gilles-Jean Portejoie, avocatul Familiei Zampa va riposta și el și va depune o plângere contra acestuia pentru difamare (defăimare) publică contra memoriei unui decedat–Gaëtan Zampa, iar Hervé Temime, avocatul familiei familia Le Roux consideră că, caidul Hernandez vrea sâ-și facă doar publicitate, dar în realitate, afirmațiile lui nu pot fi verificate. Din contră, Fratoni (prieten apropiat lui Jacques Médecin–fost simpatizant și el al OAS) va fi cercetat penal în dosare penale corecționale legate de infracțiuni fiscale și vamale din octombrie 1978, dar în 1980 se va refugia în Italia și mai târziu în Elveția, ceea ce nu va îmiedica justiția franceză ca să-l condamne (prin contumacie) în 183 si 1985 (în două dosare diferite) la 5 ani de închisoare și la amendă penală de 410 Mil FFr (cca 140 Mil €PPA). Din păcate, pe 4 august 1994 el moare de cancer la prostată (la vârsta de 71 de ani) la Lugano (Elveția), după ce în topul celor 147 de cazinouri franceze a reușit să urce pe 1 martie 1989 pe locul 21 cu Ruhl, apoarținând astăzi Grupului Lucien Barrière. Nu peste mult timp, fiul său Noël Fratoni (care „i-a preluat afacerile”) va fi și el asasinat (în cursul lunii octombrie 1998) la vărsta (de numai) 50 de ani (cu o raflă de 10 gloanțe de 9mm).Conform anchetei mele (private) ar fi fost el cel care ar fi pus în contact membri ai organizației French Connexion, cu funcționari „importananți” (corupți) ai primăriei (din aturajul lui Médecin) membri ai SAC care ar fi furnizat planurile vastei rețele de canalizare a orașului Nisa (astzi, Métropole Nice–Côte d’Azur), ceea ce întărește convingerea că Spaggiaru nu ar fi fost sub nicio formă „creierul” jafului. Este foarte probabil că Tany Zampa din Marsilia (astăzi, Aix–Marseille Métropole) cu apropiații lui să fi jucat un rol important în elaborarea jafului al cărui „erou” a devenit grație unei „conjuncturi favorabile”, legendarul și carismaticul Albert Spaggiari, iar Jacques Cassandri, aparținând organizației French Connexion, n-ar fi fost decât, omul de legătură, care a supravegheat derularea planului, la care, de altfel, ar fi participat și el, ca și Spaggiari, „tot ca un simplu membru” (cu atribuțiuni precise). Printr-un lanți al slăbiciunilor, oamenii lui Zampa intră în contact cu oamenii lui Fratoni, dintre care unul are un prieten apropiat, consilier municipal (membru al SAC) și salariat al Băncii Société Générale din Nisa care va furniza planul băncii. Acesta, împreună cu cel al rețelei de canalizare va permite „echipei” lui Spaggiari (din care vor face parte și 2 amici ai săi, Alain Bournat și Francis Pellegrin), constituiă mai mult ad-hoc, începerea lucărilor. Interesant este faptul că Spaggiari (care întră în echipă grație unui apropiat al său care îi apreciază ideea și o va „transmite superiorilor săi” din French Connexion) susține că prietenii săi ar fi recrutat oamenii lui Zampa, ceea ce sigur nu ar fi declarat în depoziția sa în fața judecătorului de instrucție Richard Bouazis la Tribunalul judiciar din Nisa, daca nu ar fi reușit să evadeze spectaculos cu ajutorul complicilor săi de la OAS, Robert Desroches și Michel Brusot, pe 10 martie 1977, înainte să fi fost audiat. Ca urmare a evadării reușite, Spaggiari intrând în cavală (fuga de autorități), în timp ce ceilalți membri ai echipei au fost interpelați (arestați), își asumă din plin, rolul de „creier”, care de fapt îi era atribuit tot de către ei, pentru a-si minimiza propriile rouluri în jaf, ceea ce îi permite lui să scrie istorie și să devină un „erou” al marii criminalități, perceput (văzut), oarecum, de o anumite parte a societății civile ca un fel de Robin Hood al lumii moderne, mai ales că echipa lui a devalizat căsuțele cu valori ale băncii, ascunse de către proprietari („bogătași”) de fisc și după ce expediază un mandat poștal în valoare de 5.000FFr (cca 3.500€PPA) proprietarului vehicului, Albert Mandrino, pe care va sări de la etajul 2 al imobilului (aflat la cca 7 m de sol și, ca urmare, îl avariază) și de unde este preluat cu motocicletă de către complici până în centrul orașului Place Masséna aflată la o distanță de cca 1km de la palatul justiției de unde a evadat, unde va fi „preluat” (în portbagajul unui vehicul) și „depus” într-un apartament luxos în cartierul parcului Vigier (unde se întâlnește cu cei 2 prieteni care i-au pus la cale evadarea), devenind astfel cel mai mediatizat bandit în cavală de către presa locală și națională, dar și cea internațională, care vor sugera și faptul că el ar fi profitat de complicitatea primarului Jacques Médecin dar și a lui Christian Estrosi („motodidacte”, n.1955), viitor primar al orașului Nisa și președintele consiliului regional PACA (Provence-Alpes-Côte d'Azur) din 2017 și președinte al Metropolei Nice–Côte d'Azur (din 2012), ministru al Amenajării teritoriale (2005–2007), al Industriei (2009–2010), fost campion național de Moto (de 4 ori, între 1974–1979) și de două ori campion mondial (la 750cm3, pe circuitele Nogaro în 1976 și Dijon-Prenois în 1977), deci, inclusiv, când are loc jaful secolului la Nisa. Numai că, o anchetă aprofundată a poliției ar fi confirmat faptul că în ziua evadării lui Spaggiari, el ar fi asistat la testări pentru Grand Prix de Daytona. (...) Părerea mea este că dacă Spaggiari a luat cu el un secret cunoscut de el (mai mult sau mai puțin), impostorul Cassandri a făcut același lucru, dar fără să-l fi cunoscut în realitate, din păcate (atât pentru el cât și pentru societatea civilă, inclusiv pentru justiția franceză). El susținea că ar fi avut un „amic”, consilier municipal la Nisa, care ar fi fost și angajat al băncii Société Générale, care i-ar fi furnizat și informația că sala care găzduiește casetele (seifurile) cu valori la intrarea din Av. Jean-Médecin (1890–1965, tatăl lui Jacques Médecin, fost și el primar al metropolei între 1945–1965) nu ar dispune de un sistem de alarmă (probabil pentru că lărgimea pereților (cca 1,80m) era considerată „suficient de protectoare”), ceea ce l-ar fi determinat să-i dea o „lecție” primarului de atunci, Jacques Médecin (1928–1998, urmașul tatălui său la primărie până în 1990) pe care, în anumite cercuri, tot „peieten” îl numea, cu toate că acesta din urmă, când a fost audiat în legătură cu jaf susținea că îl cunoștea doar „superficial” în calitatea lui de fotograf care colabora cu primăria, în special, cu ocazia căsătoriilor pe care aceasta le oficia, confirmat de altfel, și la procesul jafului, în care pe 23 octombrie 1979, Spaggiari (în cavală–fugitiv) a fost condamnat la închisoare pe viață (față de complicii săi identificați dar considerați „periferici”, Bournat, Poggi, Michelucci și Vigier, aparținând mediului mafiot din Marsilia) care au fost condamnați „doar” la 8 ani de detenție criminală, practic, liberabili deja după proces, având în vedere faptul că dacă ținem cont de grațiile închisorii (pentru bună purtare), ei au executat, în principiu ½ din pedeapsă (conform procedurii penale, în detenție provizorie). Înainte însă Spaggiari ar fi testat, într-adevăr, absența sistemului de securitate, plasând un ceas deșteptător în caseta pe care ar fi închiriat la bancă (Société Générale) și în plus, ar fi explorat „cu mare atenție” canalizările în preajma fluviului Paillon care străbate Nisa, după care ar fi ajuns la concluzia că tunelul care să aibă acces la sala cu casete cu valori trebuie să fie săpată la nivelul unghiului dintre străzile Gustave-Deloye și Hôtel-des-Postes. Până aici, există adevăr în spusele lui Spaggiari, numai că acel „amic” de care vorbește, nu ar fi fost, sub nicio formă, amicul lui, dar un „apropiat” al lui Tany Zampa (Gaetano Louis Albert Zampa, Gaetano Zampa, Gaëtan Zampa, 1933–1984), originar din Cayolle al Marsiliei (cartier popular de imigranți cu o importantă mixitate–italieni, indochinezi, evrei din centrul Europei și din nordul Americii, magrebini, etc.), unul dintre marii șefi ai mafiei locale (cunoscut și sub numele de „Împăratul nopții”) și cei mai influenți de pe Coasta de Azur, tatăl căruia, Mathieu Zampa (n.1902 la Marsilia, cu origini din Neapole și Campobasso, decedat în 1973), era deja un caid reputat care își face „debutul” în criminalitate (crima organizată) în 1930 sub comanda celebrilor criminali (de mare anvergură) Paul Carbone și François Spirito, fondatorii organizației French Connexion, pentru ca după război să treacă în „subordinea” fraților Guérini (Antoine, Barthélémy/Mémé, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte și Restitude), dintre care primii doi vor deveni cei mai importanți gangsteri de pe Coasta de Azur, implicați în traficul de heroină, proxenetism, jocuri de noroc, extorcare de fonduri, contrabandă cu țigări, crimă de sânge, etc. Tot prin intermediul lui, Spaggiari ar fi „recrutat” și cei 2 infractori Alain Bournat și Francis Pellegrin (membri ai echipei care va comite jaful) care, la rândul lor i-au adus în „comando” și pe ceilați, inclusiv, pe Jacques Cassandri (al cărui rol ar fi fost mai mult nu de „creier” dar cel de „supraveghetor” și de contact cu Franch Connexion (organizația criminală specializată în traficul de heroină între portul Marsilia, Portul New York și Montreal, activă, în principiu, între 1925–1975, fondată de către Paul Carbone–la nivel local și Lucky Luciano cu Vito Genovese–la internațional). În ceea ce privește săparea tunelului și planul acestuia (conceput după „harta” rețelei de canalizare din Nisa), ar fi fost o „muncă” de echipă, în care, un rol important ar fi jucat și un apropiat al lui Jacques Médecin, Jean–Dominique Fratoni (1923–1994) administrator de cazinouri de pe Coasta de Azur (de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa din 1974), pe care exploata „discret” în colaborare cu mafia „locală” (deci, direct sau indirect cu oamenii lui Tany Zampa), cunoscut și sub numele de „Împăratul jocurilor (de noroc)” sau „Nașul jocurilor (de noroc)”. Așa cum am arătat în celebrul dosar criminal al războiului cazinourilor de pe Coasta de Azur în „anii de plumb” (anii 1960–1980), Fratoni ar fi jucat un rol important și în dispariția lui Agnès Le Roux (în vârstă de 29 de ani) pe 27 octombrie 1977, moștenitoarea cazinoului „Palais de la Méditerranée” de la Nisa (împreună cu mama ei, Renée Le Roux–decdată pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani), pentru care Jean–Maurice Agnelet (avocat și președinte al ligii locale a Drepturilor Omului) a fost hărțuit, judecat și rejudecat, pe nedrept (conform anchetei mele private) timp de 37 ani, între 1977 și 2014–când pee 11 aprilie, acesta din urmă a fost condamnat defintiv, la 20 de ani recluziune criminală, datorită unei depoziții (mărturii) a unuia dintre cei 2 fii ai lui Guillaume Agnelet, în care acesta afirma în fața Curții cu Jurați Rennes că inculpatul ar fi mărturisit mamei sale (ceea ce, de altfel, atunci, copil fiind, ar fi auzit și el) că ar fi el asasinul (decedat, până la urmă, de o criză cardiacă pe 12 ianuarie 2021, la vârsta de 82 de ani, după punerea lui în libertate condiționată din rațiuni medicale, la celălalt fiu al lui Thomas Agnelet, în Noua Caledonie). Bănuit că ar fi implicat în dispariția lui Agnès Le Roux dar mai ales în diferite delicte financiare pentru care este inculpat în luna octombrie 1978 (printre care și în cele de cumpărare de voturi electorale), Jean-Dominique Fratoni (fost, printre altele și francmason, prieten intim al lui Jacques Médecin), se refugiază în Italia, iar mai târziu, când CEE (Comunitatea Economică Europeană–devenită Uniunea Europeană) a devenit „nesigură”, în Elveția „italiană”, la Lugano (unde va și muri de cancer la prostată, pe 4 august 1994, la vârsta de 71 de ani) ceea ce va atrage după sine condamnarea lui în 1983 și 1985 (în total, la 5 ani de închisoare și 410 Mil Ffr amendă/cca 121 Mil€PPA pentru infracțiuni fiscale și vmale), prin contumacie. Fiul său Noël Fratoni care i-a preluat „afacerea” (fără să fi avut declarată vreo activitate lucrativă la Fisc), nu a fost nici el foarte norocos, pentru că va fi și el asasinat cu 10 gloanțe de 9mm (ca mulți alți membri ai mafiei de pe Coastă) pe 23 octombrie 1998 la Nisa, atunci când nu avea decât 50 de ani. Corpul său inert (deja rece) este descoperit, cu cheile vehicului în mână, de către un vecin în dimineața zilei (în jurul orei 09h30), lângă acesta, în garajul reședinței sale „Le Parc Vigier” din cartierul portului. Două, din rafala de gloanțe l-au atins la cap.

„Cel care admiră un tâlhar (pentru actele sale infracționale), are sânge de tâlhar în vene și vocația de a deveni tâlhar. Dacă (și) devine sau nu, până la urmă, depinde, numai, de conjunctură, adică, de loc, de timp și de îmrejurări” (Acad. Prof. Paul Popescu - Neveanu-fost director al Institutului de Psihologie al Academiei Române, unul dintre cei mai mari psihologi români-de talie internațională). Dedic acest articol, mentorului meu Acad. Prof. Paul Popescu-Nevenu (fost discipol preferat al Profesorului Gheorghe Zapan-psiholog, matematician, cibernetician, pedagog, filozof și jurist, distins cu Premiul Academiei Române,  „Vasile Conta pentru lucrarea ,, Bazele biofizice ale legii intensității și generalizarea legii Weber-Fechner, el însuși discipol al marelui matematician Acad. Prof. Octav Onicescu), cel care cu 4 decenii în urmă m-a îndemnat (îndrumat) către modelizarea matematică a comportamentului infracțional (criminal), ceea ce am și inițiat, de altfel, în lucrarea mea „Bazele teoretice ale (psiho)sociologiei matematice. Cercetări și contribuții teoretice”. Mulțumesc deasemenea prietenului meu fidel (de pestre două decenii), Profesorul Florian Colceag („atrenorul de genii”, expert educațional internațional, promotor al educației în România, membru fondator si mentor permanent al „Kogaion Gifted Academy”, fondatorul școlii Quantum (Institutului pentru Cercetarea și Dezvoltarea Cunoașterii Umane), cu care am fondat în 2004 IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii și Cercetări în Avansate în Educația de excelență) și care, de atunci ca și mine, este  profund angajat în modelizarea matematică a vieții social-politice și economice cu teoria complexității (haosului), fiind creator al unui model celular de cluster (al „fagurelui de miere”- denumire dată de mine) cu care încearcă să răspundă la o serie de întrebări ridicate de Noua ordine mondială în toate structurile și substructurile sale dar și la cele care pun la îndoială sau nu, chiar și existența lui Dumnezeu. De-a lungul celor 4 decenii care au succedat activitatea mea de cercetare și de modelizare matematică a fenomenelor (anti)sociale și marii criminalității franceze (crima organizată de mare anvergură, marele banditism, etc.), inclusiv, cu ocazia cursurilor mele în mediul carceral (francez) am încercat să implementez metodele mele de investigare (anchetă) în studiul comportamentului infracțional criminal, care în multe dosare au condus oficial sau oficios la restabilirea adevărului istoric. Profesorii universitari Nicolae Mitrofan (fost asistent al Profesorului Neveanu și profesorul meu, decan al Facultății de Psihologie și Științele Educației, primul președinte al Colegiului Psihologilor din România și membru fondator și președinte de onoare al Institutului de Psihologie Judiciară), Septemiu Chelcea (fost profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, și directorul revistei Sociologie Românească, distins cu premiul „Opera Omnia” pentru întreaga activitate de cercetare științifică. În cadrul (psiho)sociologiei matematice, fiecărui individ identificat prin CBG (ADN-Cod Biogenetic uman „static”, independent de timp), cuantificat, într-un spațiu socio-matematic (spațiu vectorial n-dimensional, având ca vectorii bazei caracterele individului aranjate în „clase de caractere” (cu proprietăți matematice de grup) „liniar independente”, corespunde un CSG (Cod Sociogenetic uman, „dinamic”, variabil în timp), care evoluează conform unor legi statistice (sociale), în funcție de o serie de parametri psiho-sociali, care îl și determina (conform TFPSM-Teoremei fundamentala a (Psiho)sociologiei Matematice) și care poate fi reprezentat printr-un operator de graf probabilist, al cărei matrice (probabilistă), numită de „corelație” (asociată individului), deține toate informațiile (psiho)sociologice despre acesta, în blocuri (celule Jordan), aflate în interacțiunie (variabile în timp). Valorile proprii ale matricei, determină spectrul operatorului, care corespunde CSG, care împreună cu CBG sunt componentele CGP (Codul Genetic Personal) un indicator spațio-temporal al individului într-un spațiu socio-matematic. În principiu, CSG (Codul Socio-Genetic) al individului este suficient de stabil în timp și nu efectuează decât mici „perturbații” (oscilații) în jurul poziției (stabile) de echilibru (de tip Taylor-Young) cu un grup social (în care trăiește, lucrează, etc., ), ceea ce permite ca în analize mai puțin scrupuloase (riguroase, care necesită precizie mai mică), el să poată fi considerat constant. În sfârșit, metodele Psihosociologiei Matematematice (PSM), exact, ca și celelalte metode de expertiză utilizate de către experții-psihiatri, fac apel tot la „test” ca observabilă, care ulterior însă este prelucrat cu metodele analitice ale matematicii (de anazliză numerică) ceea ce mărește considerabil fiabilitatea lui în raport cu celelalte. Contrar metodelor clasice în cadrul analizei PSM, inculpatul necesită izolarea sa de mediul său infracțional (în care acesta este în echilibru stabil), ceea ce îl face „vulnerabil” pentru că stările instabile tind către cele stabile (cu o anumită probabilitate și viteză) specifice individului (în funcție trăsăturile sale fizice, psihice, intelectuale, de parametri infracționali, familial, psihosomatici, etc.). În consecință, subiectul este testat în această stare de vulnerabilitate (instabilă) și nu direct (cum se procedează în cadrul metodelor clasice), dar indirect, printr-un test integrat într-un curs școlar (de preferință, de matematică, într-un context interdisciplinar), fără că acesta să-și dea seama că este testat. În felul acesta, este exlus subiectivismul expertului și este blocat „sistemul de autoapărare” al subiectului (care se declanșează instantaneu, sub formă de manipulare) atunci când acesta află că urmează a fi testat de către un expert.Cert, un TSM (Test Socio-Matematic), este mult mai dificil de conceput decât un test clasic de exepertiza psihiatrică și necesită intervenția unei echipe de specialiști inter-pluri și transdisciplinari (profesori, psihiatri, psihologi, pedagogi, educatori) care nu poate fi funcțional la „tarif de femeie de serviciu” (vorba profesorului Jean-Luc Viaux la celebrul proces de pedofilie în „masă”, Outreau, în care 17 persoane au fost inculpate și încarcerate în medie 3,5 ani, în detenție provizorie, în mod abuziv, pentru pedofilie și incest, datorită unei serii de manipulări). Ca observație, menționez aici faptul că în 2010, a fost arestat la Marsilia, un celebru răufactor/infractor (CB), fost „student” al meu într-un cendru de detenție provizorie implicat într-o serie de bracaje (jafuri armate) comise asupra băncilor și furgoanelor blindate (transportatoare de bani în numerar) pe Coasta de Azur. Contra acestuia nu există nicio proba materială directă că în zilele de 13-14 decembrie, ar fi participat la un „lanț” de 5 jafuri armate (3 bănci și 2 furgoane). Studiind dosarul acestuia, am descoperit că jafurile au fost comise pe baza unui plan meticulos, conceput (de cineva care avea cunoștințe solide de matematici aplicate) cu ajutorul teoria grafurilor (hamiltoniene și eulierine).Cu alte cuvinte, era vorba de o problemă de cercetare operațională, în care trebuia sustraso o sumă cât mai mare de bani, într-un interval de timp cât mai scurt, cu restricția („constrăngerea”) de a trece prin anumite „puncte” (bănci, furgoane și alte obiective, noduri ale grafului), pe niște drumuri (lanțuri hamiltoniene și eulirene în graf). Pentru a-l face să-și mărturisească participarea lui activă la „eveniment”, a fost mutat în izolare (timp de o săptămâna), după care, inscris la cursul (meu) de matematici. La un seminar am propus deținuților (printre care și lui, prezent!) o problemă din teoria grafurilor (despre care am făcut două cursuri introductive în prealabil, dar știam că mare lucru nu au înțeles din ele), în care am transpus problema jafurilor (dar astfel încât, pentru rezolvarea corectă a problemei să se folosească alt algoritm), pentru obținerea unei permisii până la 12h00 (asumându-mi un mare risc!), în funcție de realizarea unor obiective administrative (în penitenciar), în timpul cel mai scurt. Cu cât treaba era făcută mai repede cu atât permisia era mai lungă, în caz contrar ea diminua cu timpul necesar rezolvării problemei. Bănuiam că CB, în cazul în care obține permisia, își va planifica evadarea în cadul acesteia (și evident, cavala-fuga), dar știam că el nu știe mare lucru din teoria grafurilor și dacă va „rezolva” problema, este numai pentru faptul că știe (pe de rost!) algoritmul folosit la spargerea băncilor și nici măcar nu bănuiește că acel agoritm ne se utilizează „copy-paste” în problema propusă.Exact cum am bănuit, așa s-a și întîmplat. CB., a fost singurul dintre cei 6 prezenți, care a rezovat problema. În mai puțin de 20 de minute. Graful construit de către acesta corespundea cu exactitate grafului utilizat în lanțul de spargeri din zilele de 13-14 decembrie, iar modul operator utilizat în îndeplinirea sarcinilor administrative, era identic. Din păcate, acea era soluția problemei jafurilor și nu soluția rezolvării problemelor administrative în penitenciar, ceea ce l-a dezamăgit profund, la corectarea problemei! În schimb, prin rezolvarea greșită a ei, a confirmat participarea lui activă la jafurile comise în zilele de 13-14 decembrie 2010. Inculpat și condamnat pe 27 august la 10 ani de detenție criminală, din care, a și efectuat practic, în detenție provizorie, aproape jumătate din pedeapsa (cu grațiile inchisoarii, condiție necesară în Franța pentru beneficierea libertății condiționate), el a fost eliberat condiționat (sub control judiciar), anul viitor. Nu știu dacă este la curent cu faptul că verdictul în dosarul lui s-a datorat sau nu, problemei „permisiei” din 2010. Metoda de investigare „psy-spy”{[p-s](y)=ps(y)-sp(y) sub formă operatoriala} în cadrul afecțiunilor psihice grave, temporare și pasagere (cu precădere: schizofrenie, paranoia, bipolaritate, dedublare de personalitate, etc.) am elaborat-o deasemenea, în cadrul memoriului adresat Academiei de Științe Sociale și Politice (în 1981), tot prin intermediul Acad. Prof. Paul Popescu-Neveanu, care a și coordonat-o, pe care, ulterior, am avut ocazia să o îmbunătățesc (dezvolt), atât teoretic cât și empiric (practic), în cadrul unor investigații (laborioase) efectuate în mediul carceral franncez (în anii 1990), după stabilirea mea definitivă în Franța (1988). (...). O altă metoda (empirică) a lui Jacques Landry, numită pe scurt „Progreai” (Processus général de recueil des entretiens, auditions et interrogatoires) care diferă foarte mult de un interogatoriu clasic, ar avea cca 80% de reușită pentru că anchetorii interacționează simultan, atât cu cel audiat (fiecare, cu probele lui materiale, inclusiv, cu rezultatele poliției științifice și tehnice, ale testelor psiholgice, ale expertizei psihice, ale declarațiilor martorilor, etc.), cât și între ei, în funcție de niște parametri psihosomatici intrinseci ai acestuia (legăturile dintre psihic și corp, personalitate, parcursul vieții, motivațiile sale, etc.) și socio–economici, respectiv juridici, care permit clasificarea infracțiunii în declict sau crimă, în timp real, datorită câmpului de interacțiune de tip socio–matematic generat de către anchetatori centrat pe el audiționat.  Din punct de vedere matematic, cercetările mele conduc la o posibilă modelizare a metodei empirice a lui Jacques Landry, (cu mai multe variante, mai mult sau mai puțin fiabile) utilizând teoria grafurilor și cercetarea operațională. Testul folosit în metoda empirică Jacques Landry trebuie astfel conceput (modelizat matematic), încât parametri aleși să fie reprezentivi suspectului audiat (interogat), iar ciclul hamiltonian al grafului asociat acestuia să fie „minimal” pentru ca acesta să aibă timp „infinit scurți” de reacție. N-ar fi exclus ca această metodă la care lucrez să fie mai eficace decât metoda „psy–spy”, matricial sub forma {[ps(y)–sp(y)]= [p–s]y} utilizată cu succes, în special în cazul unor subiecți, cu precădere, introvertiți (deci, puțin localizabili într-un spațiu psiho-social real), care constă, practic, plasarea unui „observator” (anchetator experimentat cu studii aprofundate în psihosociologie, comportament deviant) undercover (sub acoperire) în „full contact” cu subiectul de audiat (interogat) care eleboreze un test psohosociologic fiabil, care să permită determinare cu o mare precizie a CSG (Codul Socio-Genetic) din care poate „fi extrasă” informația legată de comportamentul deviant (în particular, infracțional) a acestuia. Nota. O căutare Google cu Private investigator Jacques Landry menționează imdediat doua lucrări de mare anvergură în care modelul meu matricial (matematic) a dat rezultate deosebite, care de altfel, au fost și prezentate la diferite conferințe și congrese internaționale și care urmează a fi prezentate și la Congresul Internațional al Universității Apollonia în 2024. Notă. O căutare Google cu Private investigator Jacques Landry menționează imdediat doua lucrări de mare anvergură în care modelul meu matricial (matematic) a dat rezultate deosebite, care de altfel, au fost și prezentate la diferite conferințe și congrese internaționale și care urmează a fi prezentate și la Congresul Internațional al Universității Apollonia în 2024.Este vorba de „Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric. „Pista franceză. Partea 1” (dosarul criminal Alexia Daval – Jacques Landry, atentatele teroriste de la gara centrală din Bologna, Öffentliche Bedürfnisanstalt am Bavariaring – Oktoberfest din München și drama de la stadionul Heysel din Bruxelles). Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. La piste française. En quête de vérité (Corespondență din Belgia) și „Matthieu Moulinas, criminal sexual minor (recidivist), condamnat la închisoare pe viață. Studiul criminalității sexuale la minori cu ajutorul sistemelor complexe (teoria haosului – fractali). Corespondență din Franța (Prof. univ. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al OADO – Națiunile Unite, detașat permanent la Curțile cu Jurați ale Tribunalelor Judiciare franceze)”

Thomas CSINTA, Profesor de modelizare matematică & matematici aplicate în științe inginerești și social–economice, Director de studii CUFR (Consultanță Universitară Franco–Română) de pe lângă Școlile...

Rezumat. „Cavala” (fuga) lui Rédoine Faïd după evadarea sa spectaculoasă (ultima, care a durat 7 minute și 33 de secunde) cu elicopterul Aloutte (pilotat de către instructorul Stéphane Buy, astăzi, în vârstă de 70 de ani–luat ostatec, împreună cu companionul lui și fiica acesteia Martine și Céline M. în vârstă de 75, respectiv, 49 de ani) pe 1 iulie 2018 (la ora 11h28) din CPSF (Centrul Penitenciar de la Réau–departamentul Seine-et-Marne, sudul regiunii urbane paiziene) cu ajutorul a 3 cagulați (mascați) echipați cu puști de asalt Kalașnikov în timp ce acesta se întreținea la „Parloir” (Voirbitor–spațiu rezervat vizitelor) cu fratele său Brahim Faïd nu va dura mult timp, pentru că după 3 luni (și două zile) mai târziu, pe 3 octombrie 2018, el este interpelat (arestat) în orașul său natal Creil (departamentul Oise, regiunea administrativă Hauts de France) după ce a fost reperat pe 24 iulie (deghizat „în ținută tradițională arabă”) într-un vehicul de către jandarmii de la Sarcelles (departamentul Val-d'Oise, periferic regiunii urbane pariziene). În momentul reîncarcerării sale pe 4 octombrie 2018 la Maison d'arrêt (Centrul de detenție provizorie cel mai securizat în Franța) de la Vendin-le-Vieil (departamentul Pas-de-Calais, regiunea administrativă Hauts de France) după interpelarea lui în noaptea de 2–3 octombrie, legendarul gangster multirecidivist, specializat în jafuri armate și evadări (spectaculoase) Rédoine Faïd, începând din 28 decembrie 1998, când a fost arestat pentru prima dată și până la ultima sa evadare pe 1 iulie 2018, a efecuat deja 17 ani de recluziune criminală (și 2 luni), în mai multe „reprize”: - prima arestare după o cavală de 3 ani (28 decembrie 1998–30 martie 2009) - a doua arestare după o cavală de 1 an (28 iunie 2011–13 aprilie 2013) - a treia arestare după o cavală de 6 săptămâni (29 mai 2013–1 iulie 2018) și a fost condamnat la mai multe pedepse „suprapuse” (nu neapărat contopite):- la 10 de ani de detenție criminală pe 14 martie 2017 (pentru prima sa evadare pe 13 aprilie 2013, cu luare de ostatici, din Centrul Penitenciar Lille-Loos-Sequedin, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France) de către Curtea cu Jurați a departamentului Nord, - la 25 de ani de recluziune criminală (în Apel) pe 14 aprilie 2018 pentru decesul polițistei Aurélie Fouquet cu ocazia unui „bracaj” (jaf armat) ratat al unui vehicul blindat (care transporta fonduri în cash) pe 20 mai 2010 la Villiers-sur-Marne (departamentul Val de Marne, Métropole du Grand Paris) de către Curtea cu Jurați de la Paris, după ce în Prima instanță, pe 19 octombrie 2017, pedeapsa pronunțată contra lui a fost „numai” de 18 ani de recluziune criminală - și la 28 de ani de recluziune criminală (în Apel) pe 13 martie 2020, pentru bracajul cu explozibil (exploziv) al unui furgon blindat al societății de transport de fonduri Loomis în Pas de Calais (regiuna administrativă Hauts de France) pe 17 martie 2011 de către Curtea cu Jurați a departamentului Pas de Calais, după ce pe 19 octombrie 2017, în Prima instanță a fost condanat la „numai” 18 ani de recluziune criminală. Deși imediat după arestarea lui Faïd, pilotul Stéphane Buy, Martine și Céline M. vor fi audiați ca „victime” și lăsați în libertate, investigațiile (aprofundate) ulterioare ne-au au pus în evidență faptul că Céline fata vitregă a lui Buy și gangsterul ar fi întreținut o relație amoroasă „epistolară” între 2014–2016 ceea ce va avea ca efect interpelarea lor, din nou, pe 16 aprilie 2019.După 48h00 de GAV (Garde à vue, arest la sediul Poliției Judiciare) ei vor fi disculpați în dosar pentru că asupra lui ar fi fost făcute „presiuni” cu scopul de a-l manipula și de a-l atrena pe Stéphane Buy în această evadare, cu care el nu ar fi fost la curent, în ciuda faptului că Céline, cu două luni înainte de evadare, a deschis un cont bancar cu 50.000€ care a fost pus la dispoziția gangsterului. Procesul lui Rédoine Faïd („Roi de la belle"/Regele evadării) la care asist și eu (ca detașat permanent al Națiunilor Unite la Curțile cu Jurați 3 magistrați ale tribunalelor judiciare franceze) debutează în fața Juriului Popular Paris (compus din 3 magistrați și 6 jurați aleși de pe listele electorale) prezidată de către Frédérique Aline (într-o sală cu 10 ecrane a TJP–Tribunalul Judiciar Paris) pe 5 septembrie 2023, în care alături de el vor fi judecați și alții 11 complici ai săi, dintre care 5 membri ai familiei sale (2 frați–Brahim în vârstă de 63 de ani și Rachid în vârstă de 65 de ani și 3 nepoți–Liazid Faïd, Ishaac Hérizi și Karoune Hérizi–care ar fi recuperat vehiculul de la garajiștii Kamel Aatiq și Hamza Cheikh, complicii săi, cu care Faïd a dispărut după coborârea din elicopter).Ca fapt divers, pe 5 octombrie, a apărut pe ecranele din sala de audiență, dintr-o „eroare regretabilă”, și fața unui indic (informator al justiției) „Kamel” (nume fictiv, principalul turnător în dosarul evadării a lui Faïd căruia ministerul public îi asigura, „oficial” anonimatul și protecție juridică, motiv pentru care, pe 9 octombrie președinta Curții a decis închiderea acestora până la sfârșitul procesului.După părerea mea, ar fi fost vorba de un act provocator al justiției pentru a-l confrunta indicul (Kamel) cu „victima” sa (Faïd), indirect, cu scopul validării celor declarate de către acesta, de manieră nu oficială, dar oficioasă. Conform CP francez, Faïd (care, teoretic, era liberabil condiționat în 2046, adică la vârsta de 74 de ani) risca pedeapsa cu închisoarea pe viață, iar complicii săi riscau pedepse cuprinse între 10 și 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare). Jurații aveau obligația de a răspunde (într-un „loc secret”), în total, la 194 de întrebări referitor la culpabilitatea (vinovăția) și responsabilitatea celor 12 inculpați în dosar. Pe 17 octombrie, avocații generali (reprezentând Acuzarea, Ministerul Public), la ora 20h20 au solicitat contra celor 12 inculpați în dosar următoarele sancțiuni penale: achitarea lui Brahim Faïd (pentru că el se afla la Parloir cu fratele său și susținea că nu ar fi fost la curent cu planul de evadare) și a lui Alima A. (care i-ar fi găzuit pe fugar și complicii săi sub amenințare), 3o de luni de închisoare contra lui Kamel Aatiq (responsabil cu „alegerea” vehicului și care ar fi executat deja pedepsa la domiciliul său sub supraveghere electronică) și 4 ani contra lui Hamza Cheikh (responsabil cu „pregătrea” tehnică și administrativă–cu plăcuțe false de inmatriculare a vehiculului pentru evadat, pedeapsă în curs de executare deja sub supraveghere electronică), 4 ani de închisoare contra lui Liazid Faïd (pedeapsă eexecutată deja în penitenciar), 10 și 15 ani de recluziune criminală contra fraților (și nepoților evadatului) contra lui Karoune și Ishaac Hérizi (responsabili cu logistica evadării, pregătirea și participarea, efectivă, la evadare), 8 ani de detenție criminală contra lui Steeve Escrihuela (apropiat gangsterului, „angajat profund” în pregătirea și realizarea evadării), 18 ani de recluziune criminală contra lui Rachid Faïd (fratele evadatului, principalul organizator al ewvadârii) și în sfârșit, 22 de ani de recluziune criminală contra evadatului, Rédoine Faïd. În acest dosar a fost inculpat și Jacques Mariani (în vârstă de 57 de ani, cu 38 petrecuți în detenție, figură legendară a marelui banditism corsican, încarcerat înainte, într-un alt dosar, în celebra închisoare Baumettes din Marsilia) fiul lui Francis Mariani, co-fondatorul celebrei organizații criminale corsicane „Brise de Mer” (la sfârșitul anilor 70, specializată în jafuri armate, asasinate, spălare de bani, extorcare de fonduri, exploatare de localuri de noapte, proxenetism, prostituție, jocuri de noroc ilicite, evaziune fiscală, control al cluburilor de fotbal, etc., activă în Franța (inclusiv, Corsica), Africa, Rusia, Elveția, America Latină, Singapore și China), care deja cu un an înainte de evadarea lui Faïd ar fi fost implicat în finanțarea evadării eșuate a lui de la închisoarea Fleury-Mérogis în 2017, conform declarației indicului („agentu operațional” Kamel) care ar fi participat alături de „șeful” său la preparative. În cazul celor doi, Acuzarea a solicitat contra lui Mariani („moștenitorul” organizației criminale „Brise de Mer”, care are în total de execut, 59 de ani de recluziune criminală fără contopirea pedepselor și care susținea că „nu-l cunoaște de Faïd”) 5 ani de închisoare iar contra lui Kamel, în mod excepțional, 3 luni de închisoare cu suspendare „simplă” (supusă doar condiției de a nu comite o nouă infracțiune în timpul pedepsei, termen introdus în CP pe 24 martie 2020, cu scopul de a distinge de suspendarea „probatorie” care presupune respectarea unor condiții socio–judiciare, muncă în interes general, etc.). Conform avocaților Marie Violleau și Yves Leberquier ai lui Faïd („dogat de libertate și nu de jafuri armate”, „care nu are nevoie de mila justiției”), regimul său de detenție în izolare totală (absolut „inuman”) i-ar fi afectat sănătatea (ceea ce, eu, personal nu am putut constata!) iar dacă nu vor fi luate măsuri urgente n-ar fi exclus ca acesta să nu (mai) poată suporta detenția fără a fi spitalizat. Verdictul. Curtea cu Jurați de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris) s-a retras luni, pe 23 octombrie 2023, după ce acuzații (inculpații în dosarul evadării lui Rédoine Faïd) au avut ocazia să vorbească pentru ultima oară. Anunțată inițial deschiderea sălii de audiență pentru ora 17h00, pe 25 octombrie, aceasta a fost redeschisă doar în jurul orei 23h30, iar verdictul a fost anunțat în jurul orei 00h30, pe 26 octombrie.După 60 de ore de deliberare, în care membrii Juriului popular au răspuns la cele 194 de întrebări legate de vinovăția și responsabilitatea fiecărui inculpat în dosar, evadatul, „scriitorul” Rédoine Faïd a fost condamnat la „numai” la 14 ani de recluziune criminală în loc de 22 de ani solicitațați de Acuzare (Ministerul Public–reprezentat prin 2 avocați generali), o pedeapsă destul de „aspră” conform unuia dintre avocații săi (Marie Violleau), având în vedere faptul că înainte de această condamnare, el era liberabil condiționat în 2046, iar perioada de încarcerare a lui se va lungi în acest context considerabil (până în 2060, când va avea 88 de ani !) ceea ce acesta din urmă nu va putea suporta în „izolare”.Frații lui, Rachid Faïd a avut parte și el de o pedeapsă mai „ușoară”, fiind condamnat „numai” la 10 ani de detenție criminală, față de cei 18 ani recluziune criminală solicitați de Acuzare, dar, din contră, Brahim Faïd (tată exemplar a 5 copii, fără cazier judiciar) nu a fost achitat așa cumm solicita Acuzarea, dar condamnat la un an de închisoare cu suspendare. Ishaac, Karoune, Yazid, ceilalți membri ai familiei sale (nepoții) au fost și ei condamnați la pedepse mult mai mici decăt cele soliciate deMinisterul Public, la numai 8, 6 și 2 ani de închisoare cu executare, iar corsicanul naționalist Jacques Mariani „moștenitorul” organizației criminale „Brise de Mer”, la numai 2 ani de închisoare. Alima A. (prietena unuia dintre nepoții lui Faïd) a fost achitată, așa cum a solicitat Acuzarea, iar restul acuzaților, toți au fost achitați, o surpriză (ieșită din comun) a verdictului.

https://www.youtube.com/watch?v=yDJVgs8z9OU https://www.youtube.com/watch?v=2sUtcShPBHk&pp=ygUdcHJvZi4gdW5pdi4gZHIuIFZhc2lsZSBCdXJsdWk%3D Programul  integral (în format pdf) al Sesiunii Ştiinţifice Anuale a Institutului de Cercetări „Acad. Ioan  Hăulică” al Universității „Apollonia” din Iaşi Notă....

Thomas CSINTA, Profesor de matematici aplicate în științe inginerești și social–economice, Director de studii CUFR (Consultanță Universitară Franco–Română) de pe lângă Școlile Superioare Franceze...

Rezumat. Întotdeauna am fost fascinat de „anii de plumb” francezi (1960–1980), la „belle époque” a marilor infracțiuni criminale (atacuri armate de furgoane blindate, jafuri armate din instituții financiar–bancare, jafuri „ale secolului”–cu sau fără violență, kidnapping-uri celebre, evadări spectaculoase ale brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze, atentate teroriste extremiste și independentiste, inclusiv, contra Generalului Charles de Gaule) despre care am scris câteva zeci de mii pagini (în special, în Jurnalul Bucureștiului, publicate ulterior, în seria de „Invesigații jurnalistice în serial” în 10 volume+1 „hors serie”), în care organizațiile social–politice SAC (Serviciul de Actiune Civică–Pro Generalul Charles de Gaulle), OAS (Organizația Armată Secretă–Pro Algeria franceză, anti-De Gaulle), FLNC (Frontul de Eliberare Națională din Corsica), Armata Corsa (grup armat separatist), ETA (Euskadi Ta Askatasuna–grupul separatist basc), etc., dar și cele de crimă organizată (de mare anvergură) ca „French Connexion” (Corsica Connexion, Pizza Conexion–„specializată” în traficul de stupefiante între Franța și SUA), gangurile „Brise de Mer” și „Le Petit Bar” (implicate in jafuri armate si asasinate pe teritoriul național și cu precădere în „Île de Beauté–Corsica), etc., vor juca un rol important (fundamental) și care vor marca profund istoria „Faptului divers” al Franței Metropolitane contemporane (partea europeană a statului francez–teritoriul continental, inclusiv Insula Corsica). A nu se confunda această „belle époque” a marii criminalități franceze cu cea cunoscută sub numele de „Epoca Frumoasă în Franța” (perioada modernă, cu salturi remarcabile în toate domeniile vieții, în plan social–politic, economic, tehnico–științific, cultural–artistic, etc.) apărută în timpul celei de-a 3-a Republici Franceze (perioadă caracterizată de optimism, pace regională, prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale și inovațiilor tehnologice, științifice și culturale), la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871, până la începutul Primului Război Mondial). inclusiv Insula Corsica). În principiu, un evadat/fugar (dintr-un penitenciar, tribunal, spital psihiatric, unitate de consiliere socio–judiciară, etc.) nu rezistă (mai) mult timp în liberate având în vedere dificultățile pe care le are de întâmpinat, în primul rând, din partea autorităților judiciare și polițienești care îl „hărțuiesc” și îl caută „non-stop” cu toate mijloacele lor de care dispun (mai mult sau mai puțin legale, și care nu sunt puține!) și apoi, datorită dificultăților cărora are de făcut față în toate planurile vieții cotidiene, mai ales în cele care au conexiuni, directe sau indirecte, cu cel social și financiar. În cca 93% dintre cazuri, fugarii sunt interpelați (arestați) în mai puțin de jumătate de an de la data evadării lor (și doar în câteva luni, într-o mare majoritate de cazuri), dar există și situații (și nu foarte rare) în care perioada cavalei (fuga de autorități) se prelungește cu un interval spațio–temporal considerabil (și chiar impresionant), iar în unele dintre acestea, el devine chiar „nedeterminat” („nemărginit” în spațiu și timp), ceea ce va avea ca efect libertatea evadatului (condamnat sau prevenit), oarecum „condiționată”, până când, efectiv, acesta renunță și se predă, „de bună voie și nesilit de nimieni” sau, în cazul fericit, chiar și până la moartea lui (naturală sau premeditată). Un caz celebru de evadare cu o cavală „fără sfârșit” la care am lucrat (mult timp) este cel al franco–italianului Albert Spaggiari (1932–1989, fotograf si scriitor, fost militar în Războiul Indochinei între 1946–1954, și partizan al OAS–Organizația Armată secretă în Războiul Algeriei între 1954–1962, un legendar răufăcător francez de origine italiană), considerat „creierul” celebrului jaf al secolului („fără armă, fără violență și nici ură”) de la o filială a băncii Société Générale la Nisa (de pe Av. Jean Médecin–Place Masséna, Nice–Côte d’Azur Métropole), în week end-ul de 16–18 iulie 1976, cu un prejudiciu financiar de cca 50MFFr (cca 7M€, estimat astăzi, la cca 41M€PPA/Putere de cumparare) care va fi rezlizat în urma spargerii a 371 căsuțe de valori (dintr-un total de 4.000) la care se adaugă câteva lingori de aur și devize care alimentau ATM-urile băncii din „rezerva” sa. Ascuns după jaf la o admiratoare Emilia De Sacco (devenită iubită, cu care se căsătorește religios), Spaggiari (denunțat de către complicii săi Francis Pellegrin și Alain Bournat) va fi arestat la revenirea lui dintr-un voiaj din Japonia pe 27 octombrie 1976 (organizat de către primarul legendar al metropolei între 1966–1990, Jacques Médecin, creator al „sistemului Médecin”, el înuși cercetat penal într-o serie de dosare politico–financiare, refugiat, ulterior, în Uruguay) și va încarcerat la Centrul de Detenție Provizorie (pentru preveniți) din Nisa (DISP Marseille–Sud Est, cu o capacitate operațională de 268 de locuri în 222 de celule, în principiu, suprapopulat cu o densitate carcerală cuprinsă între 150-190%), dar el reușește să evadeze pe 10 martie 1977 (în jurul orei 15h00) cu ajutorul unor foști membri ai OAS și prieteni (Robert Desroches și Michel Brusot) din palatul de justiție (de la Nisa), unde este adus din închisoare pentru a fi audiat (în prezența celebrului avocat al său Jacques Peyrat, membru al partidului de extremă dreaptă Frontul national, având pe Jean-Marie Le Pen ca președinte–fondator între 1972–2011, devenit între 1995–2008 primarul metropolei) de către judecătorul de instrucție Richard Bouazis. Sub falsa identitate de Romain Clément el se refugiază în Amercia de Sud (în particular în Brazilia și Argentina unde va petrece și mai mult timp și își achiziționează și o vastă proprietate–de dimensiuni „inumane”), după ce este supus unei operații estetice de către chirurgul Ivo Pitanguy (1923–2016) și unde în 1978 va scrie și cartea sa rămasă celebră „Les Égouts du paradis” (Canalele Paradisului, fără ură, fără violență și fără armă, Editura Albin Michel), scenarizată și ercanizată în 1979 cu același titlu de către José Giovanni (Joseph Damiani, 1923–2004, scriitor, scenarist și realizator francez, naturalizat în 1986 în Elveția, unde se stabilește la Lausanne, după ce în 1948 a fost condamnat la moarte pentru extorcare de fonduri și complicitate la asasinat și grațiat, iar mai târziu eliberat în 1956, după 11 ani de reclziune criminală), unul dintre militanții profund angajați în lupta contra pedepsei cu moartea. În ciuda faptului că pe 23 octombrie 1979 el este condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes de la Nisa (în timp ce, cei 5 complici ai săi Dominique Poggi, Daniel Michelucci, Gérard Vigier, Alain Bournat și Francis Pellegrin vor fi condamnați la numai 8 ani, iar ceilalți membri ai „echipei” nu au fost niciodată identificați), Spaggiari revine la Roma în 1981 pentru o operație de cancer la rinichi, după care se va întoarce în America de Sud (în Bolivia) iar în mai 1983 va reveni la Milano pentru a înregistra o dezbatere televizată pe tematica noii sale cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel) în cadul emisiunii Apostrophes (pe Antena2) cu marele jurnalist și scriitor, animator de emisiuni culturale radio și tv, Bernard Pivot (n.1935, considerat cel mai mare intervievator tv european), pentru ca în iunie să fie la Paris și să retragă o sumă de bani de la un ATM al băncii Société Générale. Iată cum devine celebru carismaticul Spaggiari prin „realizările” spectaculoase ale sale care vor uimi lumea. Din păcate însă, de-a lungul timpului (în cei 47 de ani care au trecut de la jaf) au existat îndoieli în privința faptului că Spaggiari ar fi fost „creierul” operațiunii, așa cum susținea în cărțile sale, inclusiv, în filmul realizat în 1979, după acestea, de către José Giovanni (Joseph Damiani). Ultimul dintre care își revendică acest rol în acest dosar criminal de excepție (astăzi clasat) este Jacques Cassandri („Amigo”, „Le Tondu"/Chelul, științific numită alopecie, n.1944, înregistrat în fișierul central, al marelui banditism francez), un fost membru al organizației criminale Franch Connexion, care în cartea lui „La Vérité sur le casse de Nice” (19 august 2010, editura Broché) susține că ar fi fost el cel care a conceput și organizat jaful, iar Spaggiari n-ar fi fost decât, un „simplu” membru al echipei. Acesta ar fi beneficiat de promovarea mediatică numai datotită carismei sale și a „siguranței” că nu-și va denunța niciodată complicii, ceea ce de altfel, va conduce, în calitate de „element nou” la deschiderea unei „informații judiciare” (anchete) în dosarul clasat de aproape 45 de ani de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine de la TJAM (Tribunalul Judiciar Aix-Marseille Métropole). Numai că între timp, Guy Jean (în vârstă de 85 de ani), un fost membru legendar al organizației Franch Connexion, evadat în 2006 din spitalul psihiatric de la d’Aix-en-Provence (departamentul Bouches-du-Rhône) unde a fost internat și care s-a predat pe 5 iulie 2018, după 12 ani de cavală, autorităților polițienești de la Comisariatul Central de la Nîmes (prefectura departamentului Gard), este de ală părere. Predat SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) de Montpellier, Jean Guy ajunge, în sfârșit, în custodia Parchetului din Marsilia care a fost însărcinat cu ancheta în dosarul lui. Pe 5 iulie 2007, el a fost condamnat (prin contumacie) de către Tribunalul Corecțional Marsilia la 15 ani de recluziune criminală (pedeapsă foarte rară într-un dosar corecțional) pentru rolul său important pe care l-ar fi jucat în traficul de cocaină al organizației French Connexion, între America de Sus și Camorra italiană. Ceea ce este însă interesant este faptul că în depozițiile (declarațiile) sale el confirmă rezultatul investigațiilor mele (private) în dosarul jafului de la Nisa, conform cărora, nici Spaggiari și nici Cassandri nu au fost „creierul” operațiunii. Adevărul este în altă parte, care este prezentat, de altfel, în această lucrare bazată pe investigațiile mele laborioase și complexe dezlănțuite având ca punct de plecare un document care mi-a parvenit de la un inspector de poliție implicat în ancheta vremii (cu referințele: Ministerul de Interne/Direcția a Poliției Naționale, Serviciul regional de Poliție Judiciară Marsilia/Antena Nisa, Nr.2713 & No 4089/1976, Raport de sinteză legat de furturile constatate pe 19 iulie 1976 în localurile băncii Societé Générale de pe Av. Jean Médecin, Comisii rogatorii nr.47/76 între 22 iulie–2 noiembrie 1976 ale judecătorului de instrucție Richard Bouazis, Le Comissaire Divisionnaire Albert Mouray). Personal, eu nu cred nici ceea ce suține Spaggiari, cum că el ar fi fost insărcinat (în ciuda „rezultatelor” sale deosebite în războiul din Indochina) să-l ucidă pe Generalul Charles de Gaulle. Pentru că, așa cum se definește Spaggiari în cartea sa cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel), după părerea mea, el era un simplu „escroc” (șarlatan, șterngar, pungaș, impostor) și atât, nu un bandit „adevărat”, capabil de acțiuni (misiuni), cu coloană vertebrală (în care pronosticul vital era angajat) cum am fost cazul idolului și „mentorul” său Giuliano Salvatore. Niciodată această misiune nu i-ar fi fost încredințată de către liderii acestei organizații, miltarii de carieră străluciți Raoul Salan, Edmond Jouhaud, Yves Godard, Jean-Jacques Susini și Jean-Claude Perez (implicați și în puciul generalilor de la Alger) și nici de către Alain de Bougrenet de La Tocnaye și Lt. Col.–Ing. Jean Bastien–Thiry și echipa lor care au premeditat asasinatul în cadrul operatiunii Charlotte Corday de la Petit Clamar (ungurii Lajos Márton, László Varga, Gyula Sári, cărora se vor alătura francezi „pieds-noirs” Gérard Buisines, Serge Bernier, Jacques Prévost, Pierre Magade, Pascal Bertin, Louis Honorat de Condé, Georges Watin, etc. și alții), ceea ce este confirmat, de altfel, și prin rezultatele investigațiilor mele.

https://www.youtube.com/watch?v=qvS4KFolPT0 L'agrégation est un concours de recrutement de professeurs soit de l'enseignement secondaire, soit de l'enseignement supérieur.  Les professeurs agrégés de l'enseignement secondaire (fonctionnaire...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

In Memoriam Carmen Csinta (15 noiembrie 1954-17 iulie 2013) Compania Tarom - 60 de ani Pe 6 decembrie 2012 am adresat...

Conform unor surse apropiate dosarului (versiuna Parchetului, înrcinat cu ancheta), 2 polițiști-motocicliști aperținând DOPC (Direcția Ordinii Publice și a Circulației a Prfecturii de Poliție Paris), la puțin timp după intrarea lor în serviciu remarcă, în jurul orei 07h55 un vehicul marca Mercedes-Benz Classe A (Type 177) AMG cu plăcuțe de inmatriculare poloneze (prima leteră reprezentând unul dintre cele 16 voievodate începând cu 1 ianuarie 1999, urmată de o altă literă sau două care identifică distrucul în voievodat și apoi de alte două litere și cifre) care rula (circula) pe bulevardul Jacques Germain Soufflot la Nanterre (departamenul Hauts de Seine–Métropole du Grand Paris) cu o vitiză excesivă (peste viteza lagală), pe pista rezervată mijloacelor de transport în comun ale parcului RATP (autocar, bus, midibus, minibus, etc., compus din 5.520 de vehicule–sub formă standard, articulat, interurban, extraurban, regional, etc.).Vehiculul părea cu atât mai mult suspect cu cât la volanul acestuia părea că se află un minor de origine magrebină (însoțit de către alți 2 pasageri minori, cu vârstele de 14 și 17 ani).Ca urmare, cei 2 polițiști-motociliști se vor lansa în urmărirea vehicului suspect și îl vor avertiza cu semnale sunore și luminoase când acesta staționa la culoarea roșie a semaforului, perntru a-l obliga pe șoferul acestuia să rămână pe loc și se supună unui control „de rutină” !Dar vehiculul demarează „în viteză” și trece pe culoarea roșie a semaforului, ceea ce va permite celor doi oameni ai legii („persoane învestite cu autoritate publică”) urmărirea legitimă a acestuia cu activarea girofarului.După mai multe tentative de blocare (stopare) a vehicului, în care, implicit, ar fi fost pusă în pericol viața unui biciclist și a un pieton dar și circulația pe drumul public (datorită comiterii mai multor infracțiuni relativ la Codul rutier), după ce traversează sensul giratoriu „Droits de l'Homme”, respectiv, străzile „Pablo Neruda” și „Trois Fontanot”, pe bulevardul Pesaro, în jurul orei 08h16, polițiștii își vor contacta superiorii prin stație radio, pentru le comunica „dificultatea” pe care o întâmpină în misiunea lor de interpelare a vehiculului următit.Până la urmă, datorită ambuteiajului de pe bulevardul La Défense, vehiculul urmărit, la volanul căruia se afla Nahel Merzouk (minor, în vârstă de 17 ani, cunoscut polițiștilor pentru „refuzul de a se supune somației autorității publice”) este obligat să se oprească.Ca urmare, grație acestuia, polțiștii–motocicliști, îl ajung din urmă vehiculul Mercedes, iar după ce își garează motocicletele ei se vor îndrepta către vehiculul încriminat, unul dintre ei poziționându-se pe partea laterală stângă, la portiera șoferului, identificat în persoana lui Florian Menesplier iar celălalt în spatele vehiculului,Făcând uz de arma lui de serviciu, Menesplier îi ordonă lui Merzouk să coboare geamul portierei și să oprească motorul.Dar din păcate însă, acesta din urmă, după ce coboară geamul portierei (conform altor surse–oficiale, geamul n-ar fi fost coborât !), în loc să oprească motorul, demarează „în forță” (conform pasagerului din spate, nu din nesupunere, dar din cauza cutiei de viteză automată !), moment în care Menesplier deschide focul asupra șoferului, care în scurt timp, în jurul orei 08h19, va lovi un obstacol (un mobilier urban), aflat în roximitatea locului din piața Nelson Mandela.În jurul orei 08h21 ajung la locul evenimentului și „întăriri” ale poliției, împreună cu pompierii și SMUR (Serviciul Medical de Urgență și Reanimare).După impact, pasagerul din spate (șocat) se predă și este interpelat, iar cel de lângă șofer reușește să fugă, în timp ce Nahel atins cu două gloanțe (unul la braț și celălalt în abdomen), după eforuri de suscitare, în jurul orei 09h15 va deceda datorită „rănilor sale incompatibile cu viața”. Polițistul–brigadier motociclist la DOPC Florian Menesplier (în vârstă de 38 de ani) va fi interpelat, inculpat de „omucidere voluntară” și încarcerat în detenție provizorie. El riscă 30 de ani de recluziune criminală (pedeapsă maximă în executare).Audiat de către IGPN (Inspecția Generală a Poliției Naționale–„Police des Polices”), autorul actului criminal (considerat de către ierarhia lui „foarte profesioniust”) și-a justificat gestul (fapta), fără niciun fel de remușcări, considerând că „ar fi evitat, astfel, o nouă fugă a vehiculului, la volanul căruia se afla un șofer inexperimentat, fără permis, periculos, care ar fi putut comite chiar și infracțiuni criminale în timpul derulării urmăririi”.Dar procurorul Republicii a considerat, cum era și normal de altfel, că deschiderea focului asupra șoferului nu ar fi fost justificată, avân în vedere faptul că, condițiile legitimei apărări nu au fost iîndeplinite. În ceea ce privește consecințele evenimentului dramatic, în perioada 27 iunie–5 iulie 2023 vor avea loc, pe întregul teritoriu național, o serie de revolte urbane (cu violență) care vor provoca mari pagube materiale.Medef (Mouvement des Entreprises de France) fostul CNPF (Conseil national du patronat Français (CNPF), cea mai mare federație patronală care reunște companii și sindicate de pe întregul teritoriu al Hexagonului (și care organizează anual numeroase conferințe și întâlniri la nivel înalt, menite să susțină dezvoltarea durabilă în mediul de afaceri și să creeze un dialog social constructiv între toți actorii pieței economice), apreciază că pagubele provocate întreprinderilor (direct sau indirect) în timpul violențelor urbane s-ar ridica la cca 1 Md€, fiind distruse, printre altele, și 300 de agenții bancare, 200 de unități comerciale, cărora se adaugă 209 localuri de poliție (majoritatea incendiate) și 150 de primării (grav avariate).Conform ministerului de interne, în total, 2.508 de clădiri ar fi fost degradate (avariate) și cca 60% dintre cei interpelați n-ar fi avut cazier judiciar, adică n-ar fi fost condamnați de către o instanță judecătorească. (....). Înainte de a detalia evenimentul dramatic, cred că merită pus accentul pe acele elemente importante din dosrul de instrucție care sunt „viciate”, mai ales, din cauza unei disfuncțiuni considerabile atât la nivel poliției (judiciare) cât și la nivelul justiției.Atunci când polțiștii vorbesc de „nesupunerea” (refuz de supunere) la un „control rutier”, ei susțin, de fapt, că vehiculul ar fi încercat să „treacă” peste „barajul” format din ei, ceea ce ar fi justificat, evident, gestul polițistului trăgător Florian Menesplier, în contextul unei legitime apărari. Mai ales, probabil, pentru că informațiile despre Nahel Merzouk ar fi fost manipulate de presa (de extremă dreaptă) iar conform acestora, el ar fi fost un infractor de drept comun cu un cazier judiciar „important”. Numai că imaginile vido transmise poliției judiciare de către martori oculari, prezenți la locul evenimentului, contrazic versiunea polițiștilor, iar faptul că victima ar fi avut cazier judiciar este infirmat de către fișierul TAJ (Tratamentul Antecedentelor Judiciare) creat pe 1 ianuarie 2014, în care în 2018 erau înregistrați 18,9 milioane de francezi (cca 30% din populația franceză).Cu alte cuvinte, el nu avea niciun fel de infracțiuni înscrie în buletinele B3 și B2 ale cazieului său judiciar. El era cunoscut autorităților polițienești pentru 15 delicte rutiere înscrise în buletinul B1 al cazierului său judiciar (fără ca acestea să fie menționate, evident, în buletinele B3 și B2, nefiind condamnat niciodată). (....). Între anii 2021–2023 (până la decesul lui) ar fi făcut obiectul a 5 presupuse infracțiuni (mărunte) iar în cursul lunii februarie 22 pentru altele, legate de circulație pe drmurile publice cu plăcuțe de inmatriculare false și fără asigurare, dar și pentru comercializare de obiecte rezultate din furt. În cursul lunii ianuarie 2023 va fi interpelat, din nou, pentru consum și vânzare de produse stupefiante.Considerat de către cei apropiați un „copil bun, sufletist, prea matur pentru vârsta lui, serviabil și complice cu o mamă atenționată”, din nefericire, Nahel crește într-o familie monoparentală defavorizată (în mari lipsuri), alături de mama sa (din 2021 pe strada Salvador-Allende în proximitatea turnurilor Aillaud/Nuages din Nanterre și al stadionului Jean-Guimier unde începe să joace, în fiecare marți și joi, în rugby league, cu încă 80 de adolescenți) pentru că tatăl său se desparte de mama sa chiar înainte de a se naște.Președintele asociației sportive, Jean-François Puech, afirma că Nahel avea bunăvoință și ar fi avut toate șansele să-și „îndrepte” conduita pentru a putea duce o viață „normală”, adică să rupă definitiv cu delincvența juvenilă în care ar fi fost „înregimentat” încă de la vârstă fragedă. Pe 11 februarie 2023, al a participat (prin tragere la sorț) la realizarea videoclipului Ragnar al celebrului cântăreț de rapp francez Julien Mari.Fără să fi avut cazier judiciar, numele lui era înregistrat în FAJ (Fișierul Antecedentelor Judiciare) pentru că nu poseda permis de conducere și ar fi făcut obiectul mai multor delicte rutiere și pentru că ar fi deținut și consumat stupefiante (droguri ușoare).După cum am menționat, numele lui apare înregistrat în fișier și în 5 cazuri de nesupunere controlului poliției rutiere între 2021 - 2023, iar în doua dintre acestea a fost interpelat și plasat în Garde à vue (GAV - arest le sediul poliției pentru a fi audiat), ultima dată pe 24 iunie, numai cu 3 zile înainte de evenimentul dramatic. Și în privința polițistului–trăgător Florian Menesplier (originardin sud-estul Franței, cu domiciliul în localitatea Bornel, departamentul Oise, regiunea administrativă Hauts de France), există o serie incorențe care merită menționate.Pe de o parte, format la Școala Națională de Poliție de la Sens (Departamentul Oise, regiunea administrativă Hauts de France), fără cazier judiciar, și lăudat, imediat după dramă, de către autoritățile polițienești pentru prefesionalismul său („foarte profesionist”) și distins de mai multe ori, chiar și de către prefectul Poliției Paris Didier Lallement (cu două medalii de broz, a „Securității interne” în 2020 și de onoare pentru „Act de curaj și devotament” în 2021, legate de menținerea ordinii publice în timpul mișcărilor populare organizate de către vestele galbene în 2020 și apoi pentru interpelarea unui infractor, autor al unui kidnapping și furt la Bernes-sur-Oise en 2021), pe de altă parte, înainte de a integra Compagnia de securizare și de intervenție 93 (CSI al departamentului 93–Seine Saint Denis–Métropole du Grand Paris) și de a face parte din Brigada de reprimare a acțiunii violente motorizate (Brav-M, unitate creată pe 1 octombrie 2020), el a fost militar în cadrul celui de al 35-lea Regiment de infanterie în războiul din Afganistan (2001–2021) unde n-ar fi fost deloc „copil de suflet”, iar ulterior, de când făcea parte din DOPC (Direcția Ordinii Publice și a Circulației a Prfecturii de Poliție Paris), Florian Menesplier era cercetat penal în 16 dosare corecționale legate de „violență, insulte cu caracter rasist, interpelări ilegale, racket de dealers, fals și uz de fals, etc.), iar pe 7 ianuarie 2023 și într-unul de exhibiție sexuală în pădurea Chauvry (departamentul Val d’Oise, regiunea urbană pariziană).Eu am fost printre primii care am informat publicul despre identitatea polițistului, locul lui muncă (corect), domicilul său, dar și dosarele infracționale corecționale (delictuale), fără să fi fost „autorizat” să fac acest lucru, în care era cercetat penal, imediat după inculparea lui de „omucidere involuntară” și încarcerarea lui în detenție provizorie de către Camera de Instrucție a TJV (Tribunalul Judiciar Versailles–regiunea urbană pariziană).Desigur, aceste „elemente” puteau să-i pună inculpatului viața în pericol, ca de altfel și a familiei acesteia, cu atât mai mult cu cât localitățile din jurul Bornel-Ville-Nouvelle (Méru, Chambly, Neuilly-en-Thelle, Amblainville, într-o rază de cca 10km) împreună, reprezintă o poulație cca 45.000 locuitori și ca plasament ea se afla, practc, pe „frontiera regională” dintre Hauts de France și regiunea pariziană (la cca 2km de frontieră). Trecând prin pădurea Chauvry, ajungem în Sarcelles și Argenteuil (sub-prefecturi a departamentului Val-d'Oise) și apoi a Nanterre (prefectura departamentului Hauts-de-Seine), unde Nahel a fost ucis.Dar protejarea polițistului era datoria autorităților judiciare și nu a mijloacelor mass-media.Din contră, eu cred că dacă identitatea polițistului ar fi fost făcute cunoscute publicului imediat după dramă, ca de altfel și profilul lui, oarecum, infracțional, cu speranța că el va fi inculpat și pedepsit pentru fapta sa, violențele urbane care au urmat morții lui Nahel ar fi putut fi evitate. (...). În sfârșit, merită subliniat faptul că pe o octomrie 2016, în jurul orei 15h00, în urma atacului a două vehicule ale poliției La Grande Borne, Grigny, de-a lungul autostrăzii A6, în cartierul Viry-Châtillon (departamentul Esonne, regiunea urbană pariziană, unde au avut loc mai multe altercații între forțele de ordine și „localnici”) cu pietre, bare de fier, bâte de baseball, coktail Molotov (bombă incendiară artizanală, un amestec de anumite produse inflamabile cu ulei de motor și un recipient de sticlă) către un grup de indivizi (format din cca 20 de persoane), va avea ca efect rănirea a 4 polțiști, dintre care foarte gravă a 2 funcționari de poliție, unul (o femeie polițistă) este arsă grav pe mâini și picioare, iar celălalt, polițist adjunct (agent de securitate–polițist contractual de drept public al Poliției Naționale însărecinat cu asistarea unui gardian al păcii cu menținerea ordinii publice) ars pe o suprafață mai mare a corpului (cca ¼). Evenimentul va genera ample manifestații ale polițistilor pe întregul teritoriu național (francez).În dosarul (cu un act de acuzare de cca 70 de pagini care debutează pe 15 octombrie 2019) judecat (cu „ușile închise”) în Prima instanță la Évry-Courcouronnes de către Curtea cu Jurați al departamentului Esonne (pe 4 decembrie 2019), iar în Apel de către Curtea cu Jurați a Minorilor de la Paris (pe 17 aprilie 2021) vor fi inculpați 13 perssoane (dintre care 3 minori în momentul comiterii actului criminal).Dintre aceștia 8 vor fi condamnați la pedepse cuprinse între 10–20 de ani de recluziune criminală (în ciuda faptului că Parchetul a solicitat contra 20–30 de ani de recluziune criminală), iar restul de 5 vor fi achitați.Ca urmare, făcând apel la sentință, procesul (tot cu ușile închise) va fi rejudecat de către Curtea cu Jurați a minorilor de la Paris începând cu 2 martie 2021 și va dura cca 6 sărtămâni, iar pe data de 17 aprilie, rezulatul va fi unul neașteptat pentru că în loc de 5 vor fi achitați 8 inculpați dintre cei 13, iar ceilați 5 vor fi condamnați la pedepse mult mai mici, între 6–18 ani de detenție criminală.Dar acest eveniment va inspira legea din 28 februarie 2017 relativ la „securitatea publică” care modifică textul privind „refuzul de a se supune controlului autorităților pulițienești” (depozitare de ordine pulică) în alin.4 al art.1 prin autorizarea utilizării armei (de foc) din dotare, înainte ca o infracțiune (delict sau crimă) să fie comisă si mai ales, atunci când poate fi invocată și legitima apărare.Această lege ar fi avut ca efect o creșterea foarte importantă de utilizare a armelor de foc (cca 500%) de către polițiști asupra vehiculelor „aflate în mișcare” (adică, care nu s-ar fi oprit la somație) care s-au finalizat cu decesele persoanelor de la volan.IGPN (Inspecția Generală a Poliției Naționale–„Police des Police”) confirmă de altfel că numărul de focuri mortale ar rămâne constant (între 137–170) după intrarea legii în vigoare și până la sfârșitul anului trecut, cu 13 în 2002, contra unul singur în Germania.Alte statstici ne arată că în cele 2.675 de cazuri grave de „violare a controlului” (cu riscuri de moarte sau răniri grave) înregistrate în 2021 de către Poliția Națională, au fost trase 157 de focuri de armă (5,9% din totalul de cazuri), „ceea ce nu reprezintă sub nicio formă un fenomen marginal”. Cert, violențele urbane generate de moartea lui Nahel Merzouk au avut ca efect nu numai pagube materiale uriașe dar, din păcate, și rănirea gravă a mai multor participanți la evenimente (Aimène Bahouh, în vârstă de 25 de ani, căzut în comă după ce a fost lovite lovit de un proiectul al RAID în noaptea de 29/30 iunie la Mont-Saint-Martin în departamentul Meurthe-et-Moselle, regiunea administrativă Grand Est, Hedi, în vârstă de 21 ani, amputat de o parte a creierului după ce a fost lovit de un proiectil LBD–Lansator de gloanțe din cauciuc de apărare la cap în noaptea de 1–2 iulie la Marsilia–în cartierul Vieux Port și după ce a fost bătut de către polițiștii de la BAC–Brigada Anti Criminalitate, etc.), și chiar moartea unuia dintre ei, Mohamed Bendriss (în vărstă de 27 de ani, decedat în noaptea de 1–2 iulie 2023, în centrul Marsiliei).Cu urmare a acestor evenimente, 31 de dosare de violență extremă (în care sunt implicați căteva sute de funcționari de poliție însărcinați cu menținerea ordinii publice) sunt anchetate de către IGPN (Inspecția Generală a Poliției Naționale). În încheiere, merită să subliniez aici și faptul că dacă în vehiculul încriminat s-ar fi aflt, nu arabi, dar cetățeni polonezi „adevărați” (cu toate că și ei constituie în Franța o minoritate etnică, oarecum criminogenă), chiar și în acest context, drama ar fi fost evitată, care are la bază, de fapt, conducerea acestuia pe banda rezervată mijloacelor de transport în comun alte RATP (ceea ce practic, înseamnă încălcarea codului rutier).Această infracțiune rutieră banală a permis polițiștilor de la brigada mobilă (care supravegheau securitatea circulației) să-l pună sub urmărire vehiculul lui Hahel Merzouk.Și atunci ne putem întreba, de ce, oare, un șofer fără carnet de conducere (dar foarte talentat și bun, dovedit prin „fapte”, chiar dacă acestea erau ilegale), cu o „vastă” experiență pe drumurile publice pariziene s-ar fi angajat cu vehiculul său pe culoarul rezervat regiei de transport parizian ?Conform investigațiilor mele, Nahel și Lolek (colegi și prieteni) angajați, oarecum, într-o delincvență juvenilă măruntă („tolerabilă”) l-au luat pe Bolek în drumul lor spre școală unde la ora 09h00 începea derularea examenului de Brevet de Colegiu (Examen de capacitate în Romănia), în primul rând, pentru că acesta părea să fi fost în întârziere, iar pe banda rezervată mijloacelor de transport în comun se putea avansa mult mai rapid.Iar în al 2-lea rând, și pentru „teribilismul” adolescenților.Una este să ajungi la școală cu un mijloc de transport în comun și cu totul alta este situația când cobori dintr-un vehicul Merceds A-Klass, ultimul model, cu plăcuțe de inmatriculare poloneze, de culoare galbenă, ca să fie și mai vizibil.O altă problemă care merită menționată și făcută publică este cea legată de refuzul supunerii unui control al Poliției în cazul comiterii unei infracțiuni rutiere sau chiar și de rutină de către un (auto)vehicul, cu toate că, conform noii legi (din 28 februarie 2017) funcționarii de poliție pot deschide focul asupra acestuia, iar numărul de victime este considerabil. Pe de-o parte, pentru că cei care urmează a fi controlați nu „sunt în regulă” (cu documentele de identitate, permisul de conducere, conduc sub influența alcoolului cu peste limita admisă de 5/1000 în sânge, sub influența stupefiantelor sau substanțelor halucinogene, se află în posesia unor arme letale interzise sau obiecte rezultate din infracțiuni, etc.) motiv pentru care ei riscă să fie acuzați și încriminați în alte dosare penale, iar pe de altă parte, pentru că vor fi interpelați și încarcerați în arest preventiv (timp de 24h, renuvlabil) la sediul Comisariatului de Poliție de sector (sau cel central–Hôtel de Police) conform dispozitivului GAV (Garde à Vue), considerat în mediul infracțional, deosebit de „nociv”. Pentru că cel audiat va fi supus unor interogatorii mai mult sau mai puțin ortodoxe (convenționale) și până la urmă, fără să vrea, va „turna”, deci va devini un „balance” (turnător), care, după punerea lui în libertate (la expirarea GAV) nu mai prezintă (niciun fel de) încredere. De-altfel, din rândul acestora sunt recrutați și cei numiți „indic” (indicatori ai poliției) care vor beneficia de „circumstanțe atenunate” în majoritatea cazurilor când vor fi interpelați. Desigur, situația devine și mai „alarmantă” și complexă dacă celui arestat, după GAV, Poliția deschide un dosar de cercetare penală sau decide ca acesta să fie deferit justiției, caz în care, va fi audiat de un judecăr de instrucție (asistat de echipa sa de anchetatori compusă din polițiști sau jandarmi, în funcție de zona în care au fost comise infracțiunile, urbană/metropolitană sau periurbană/rurală).

Thomas CSINTA (France) Enseignant-chercheur (Research professor) en modélisation mathématique  et mathématiques appliquées en sciences de l’engénieur et social – éconimiques, Le Parisien (Franța), Director de...

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.

În știința procesării sistematice a informației o structură de date este o metodă sistematică de stocare a informațiilor și datelor, în așa fel încât...

Nota autorului. Materialul științific utilizează cunoștițe aprofundate de matematici superioare în domeniul sistemelor complexe (care în fizica modernă reprezintă un sistem dinamic multicomponent, compus din mai multe subsisteme în interacțiune între ele, utilizând teoria fractalilor), al sistemelor de tip Gödel (teoremele de incompletitudine), teoriei algebrice a grafurilor și cercetărilor operaționale. Astăzi, sistemele complexe constituie subiect de cercetare pentru o mare varietate de ştiinţe și nu numai în științele sociale (socio-judiciare) pentru explicarea interacțiunilor dintre membrii unui sistem social, dar și în ştiinţele umane, în care principalul obiectiv este acela de a explica interacţiunile dintre neuronii unui sistem nervos.

Jean-Pierre Adam, ajunge, indipendent, la aceași concluzie ca și mine, adică, la ideea că Michel Piro ar fi fost complice cu frații Sliman, iar ar fi fost ucis de către Thyerry Sliman și Patrick Verdin (achitați în dosar judecat în Franța, din lipsă de probe materiale „suficiente”) pentru a-l „împiedica pe acesta să vorbească”.Și nu pentru a nu face dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux, dar în cel al asasinilor din Brabant (TBW).Apoi, încă un „amănunt” legat de vehiculul marca Volvo Saab 900 Turbo (de culoare albastră).Acest vehicul apare în atacul magazinului Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983 din care, de la cca 3 m distanță unul dintre asasini va deschide focul asupra jandarmilor Marcel Morue (ucis) și Jean-Marie Lacroix (rănit grav), fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”, cu o carabină .22 long rifle.Din corpul subofițerului (plutonier) Marcel Morue ar fi fost extrase 34 de proiectile.Ceea ce este de remarcat în acest atac (dar și foarte curios !) este faptul că nici cardul de credit de alimentare (cu carburant) și nici portofelul lui Jacques Fourez (conținând 22FrB și 24FrF), ca de altfel, nici cele 3 „ghiuluri”, respectiv, colierul cu perle ale lui Elise Dewit, nu i-ar fi interesat pe asasini.Zeci de cartușe trase și netrase de calibrul .22, .45, de7,65 mm și de 357 Magnumar ar fi fost găsite pe sol de către anchetatorii de la poliția judiciară federală.Cele două vehicule ale asasinilor Volovo Saab 900 Turbo (albastru închis, cu plăcuțele false de inmatriculare SX 976) și Mercedes 190 (alb, al cuplului ucis, cu plăcuțele CNN254) vor fi reperate de către o patrulă (compsă din 3 polițiști de la Braine-I’Alleud) aflată la bordul unui VW Golf (alb, aflat în dotarea polțiției belgiene) pe șoseau care leagă Nivelles de Waterloo, în jurul orei 01h45 care înceracă să le urmărească. (Re)amintes și faptul că vehicul marca Volvo Saab 900 Turbo nu va fi găsit decât mult mai târziu, în cursul dimineții, pe ruta Braine-Alleud care conducea către șoseaua Alsenberg (la nr.404), în proximitatea supermarketului Delhaize (de la Overijse) unde a fost comis jaful aramat pe 27 septembrie 1985 (între orele 20h00–21h00) iar acesta fi fost furat de la garajul Jadot (aflat în proximitatea locului) cu cca 3 luni și 10 zile în urmă (pe 8 iunie 1983), iar de atunci ar fi parcurs cca 1.227km (cu plăcuțele false de inmatriculare) în ciuda faptului că instalația furnizoare de muzică (stereo, cu boxe) cu antena radio (exterioară), ca de altfel și farurile de ceață, de fază lungă și claxonul ar fi fost deja demontate de pe acesta.Jean-Pierre Adam observă corect faptul că vehiculul ar fi avut „dificultăți” în efectuarea unei distanțe atât de mari în Belgia (țară de dimensiuni mici în raport cu Franța) cu atât mai mult cu cât acesta nu ar fi fost remarcat de către niciun martor, ceea ce imlicit, conduce la ideea că asasinii din Brabant l-ar fi utilizat în Franța.Și în sfârșit, înainte de a muri în 2019, Xavier Sliman ar fi scris pe pagina sa de Facebook: „Din păcate nu putem să revenim la cele întâmplate. Dar în unele cazuri, ar fi mai bine, pentru unii și unele”, ceea ce ar putea fi interpretat în mai multe feluri. De remarcat este faptul că acesta nu ar fi dorit să-și dea niciun fel de explicații și nici să facâ confesiuni, în sensul restabilirii adevărului istoric, pe care l-ar cunoaște, dar nu are de gând, sub nicio formă, să-l facă cunoscut. Desigur, majoritatea acestor „coincidențe” sunt, oarecum, contrazise de către presupul supraviețuitor al bandei din Nivelles, Patrick Verdin, dar acesta nu este convingător nici în declarațiile sale (la Ardennes Tv) și nici în caretea sa „25 de ani cu Thierry S.” (Editura Sydney Laurent, 19 mai 2022), cu atât mai mult cu cât cu ceva (puțin) mai devreme (în 2020, cu ocazia unui interviu) el s-ar fi exprimat mult mai „confuz”. „Elementele noi” pe care acesta le aduce în defavoarea pistei noastre franceze, pe scurt, le-aș putea formula în câteva „aserțiuni” care sunt, bineînțeles, mai mult decât discutabile și în majoritatea cazurilor, în contradicție cu „elementele vechi” din dosar care ar fi fost considerate în timpul anchetei mai mult decât fiabile.Acestea rezidă, în primul rând, în faptul că frații Sliman n-ar fi fost sub nicio formă „gangsteri” (având în vedere pedepsele mici cu care au fost sancționați) și nici toxicomani și în sfârșit, cu atât mai puțin jucători de poker (dependenți) motiv pentru care ar fi acumulat datorii pe care i-ar fi plătit cu banii obținuți din jafurile armate comise în supermarketuri.Ori, din contră, după părerea mea, cei doi ar fi fost, foarte probabil, printre altele și jucători de poker dar nu chiar „dependenți” iar datoriile lor n-ar fi fost atât de „uriașe”, încât să nu poate fi acoperite „din jafurile lor”, chiar dacă sumele nu erau nici ele foarte „uriașe”.În privința faptului dacă frații Sliman ar fi fost sau nu „gangsteri” răspunsul nu poate fi dat în câteva cuvinte, pentru că o analiză detaliată se impune.Cert este faptul că ei ar fi fost „supraapreciați” (supraevaluați), ca răufăcători în activitățile lor infracționale corecționale (atât în materie de trafic de droguri, respectiv, în cel de arme) cât mai ales în cele criminale, și, practic, ei ar fi fost mult mai periculoși prin teroarea pe care o inspirau (mai ales Thierry) decât prin faptele lor, care, după părerea mea, ar fi fost comise sub incidența unei profunde instabilități psihice. Apoi, Verdin susține că el și Thierry Sliman ar fi fost fost areestați și încarcerați în în iulie 1987 în dosarul „Baby Bar” și apoi eliberați pentru ca în 1989 să fie din nou arestați și încarcerați în dosarul asasinatului lui Patrick Lacaze și din nou eliberați (pentru că au fost disculpați) ceea ce ar dovedi faptul că atacurile armate ale bandei nu ar fi fost sistate din cauza menținerii lor în detenție așa cum sugerează Jean–Pierre Adam (conform căruia, Thierry ar fi fost încarcerat în 1984 în detenție provizorie timp de 21 de luni în Franța și ar fi fost eliberat doar în luna iulie 1985).Verdin susține că acesta ar fi fost condamnat, doar, la 1 an de închisoare din care 9 luni cu suspendare, deci ar fi fost încarcerat doar 3 luni.Iar tot în această perioadă, aproximativ, ar fi fost și el condamnat la 1 ani de închisoare în Belgia și la 2 ani în Franța.Însă, aceste date sunt ulterioare atacurilor armate care au fost sistate definitiv pe 9 noiembrie 1985 dupa cel de la Delhaize Alost.După părerea mea, Verdin nu-l contrzice pe jandarm în ceea ce privește perioda de „coincidență” a „moratoriului” ataculurilor după perioada 1 decembrie 1983 (și până pe 27 septembrie 1985) pentru faptul că chiar dacă Tribunalul Corecțional din Metz l-ar fi condamnat pe Thierry la pedeapsa menționată mai sus, acest lucru nu înseamnă (nu implică cu certitudine) că el n-ar fi putut fi încarcerat undeva, în altă parte în Franța, într-un alt dosar corecțional, timp de 21 de luni, pentru că la începutul anilor 1980 comunicările între tribunale era „greoaie” (complicate și lungi) și nu rareori în senințele pronunțate de către acestea nu figurau și altele, pronunțate de către alte tribunale, mai ales dacă cel în cauză (acuzatul) era judecat în stare de libertate. Ceea ce întărește ideea că Jean–Pierre Adam are (ar putea avea!) dreptate.Având însă în vedere faptul că majoritatea celor implicați în dosar (sub o formă sau alta, direct sau indirect), astăzi, sunt decedați sau dispăruți fără urmă, singurul „cunoscător” ar putea fi Xav Dupire („fratele meu de cruce”), cu care, cu un sfert de secol în urmă, am avut lungi discuții și dezbateri pe această temă (a asasinilor din Brabant), fără să fi acordat atunci, importanța cuvenită, din păcate.Dar ca și în cazul „coincidențelor” lui Jean–Pierre Adam, există o serie coincidențe și în relatările și dezvăluirile lui Xav Dupire care converg către conjectura conform căreia frații Xavier și Thyerry Sliman, ar fi făcut parte din banda asasinilor din Brabant, iar dacă ținem cont de „strânsa legătură” dintre Thierry Sliman și Patrick Verdin, am putea admite, fără nicio îndoială, că acesta din urmă ar fi fost cel de-al 3-lea membru al bandei, cu toate că aceasta rămâne doar o ipoteză care nu este confirmată prin probe materiale certe. Un alt „amănunt” interesant ar fi și insistențele lui Jean–Pierre Adam „angajat” în acest dosar pentru descoperirea adevărului și încontul rudelor victimelor asasinatelor din Brabant (care vor să cunoască adevărul). Însoțit de o echipă de jurnaliști, după mai multe încercări și eșecuri (de-a lungul mai multor ani, între 2019–2022), acesta ar fi putut intra în contact în octombrie 2022 cu un fost companion al lui Xavier Sliman (în prima jumătate a anilor 1980, când au avut loc atacarile armate cu asasinate) care locuiește în proximitatea frontierei franco–belgiene și să-i ia un interviu (într-un local nu departe de orașul Charleville-Mézières), timp de cca 3 ore.Femeia (care ar fi dorit să conserve anonimatul și nu ar fi acceptat, sub nicio formă, nici să fie înregistrată) pare „să fi fost distrusă” (marcată profund) de „anii grei petrecuți alături de Xavier Sliman” (pe care l-ar fi întâlnit în cursul lunii iunie 1981 și pe care l-ar fi „frecventat” până în luna august 1984 – „o eternitate” conform declarației ei).Un adevărat calvar, un iad fără sfârșit (caracterizat, cu precădere prin „violență fizică extremă” și „umilință fără limite”), atât de traumatizant încât „rănile” acestuia persită încă și astăzi, după aproape 4 decenii. Această femeie după ce i-ar fi dăruit în luna iunie 1983 o „pereche de gemeni” (un băiat și o fată), un an mai târziu ar fi reușit să fugă (adică, să-l părăsească) cu cei 4 copii ai ei (dintre care ceilați 2 dintr-o altă relație) și să se ascundă la niște prieteni în sudul Franței.Ea ar fi susținut că Xavier Sliman era un „violent psihopat” și că ar fi încercat să o ucidă de mai multe ori cu o „armă de foc”, dar spre norocul ei, aceasta nu era încărcată.Această „dezvăluire” este în contradicție cu cele ale lui Xav Dupire („fratele meu de cruce”), care susținea că Xavier Sliman ar fi fost mult mai „blând” decât fratele său Thierry (idolul său, un adevărat psihopat aflat într-un stadiu mult mai avansat, toxicoman și alcoolic), un adevărat „coșmar” pentru cei din jur în care „trăgea” la întâmplare pentru a-i intimida. După părerea mea, descrierea lui Xavier Sliman, de către fosta concubină a acesteia corespundea, mai mult, fratelui acestuia, Thierry–un „psihopat, violent, capabil să ucidă cu sânge rece fără niciun fel de empatie și regret” (conform spuselor lui Xav.)Personal, eu nu am încredere în sinceritatea acestei femei (cu toate că ea era înscrisă, oficial, într-o asociație de „femei bătute”) și nici nu cred că ea ar fi „scăpat cu viață” numai pentru că arma lui Xavier n-ar fi fost încărcată.Eu sunt ferm convins că frații Sliman (printre altele și mari jucători de poker și plin de datorii – coform conjecturii lui Jean – Pierre Adam) erau adepții terorii, ca de altfel și Xav (care îi idolatriza pentru această „calitate” a lor) și le plăcea să se impună cu „forța”, adică să creeze panică și frică în jurul lor. De multe ori, acest „dispoztiv” sinistru, specific, de altfel, marilor criminali, evită nu rareori un „măcel” scăpat „de sub control”.De remarcat este și faptul că, companionul lui Xavier Sliman n-ar fi auzit niciodată vorbind de asasinatele din Brabant și cu atât mai puțin de implicarea „iubitului” ei în asemenea infracțiuni criminale deosebit de grave, dar ea ar fi recunoscut faptul că „lucrând mai mult noaptea” nu prea știa ce face acesta în cursul zilelor în care era „absent nemotivat” de la domiciliul conjugal și că nu rareori i-ar fi spus că ar fi fost în Belgia.Par suspecte și alibiurile furnizate de către Xavier Sliman cu ocazia atacului armat (fără măști sau cagule) de la armureria Daniel Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, când 15 pistoale automate sunt furate și polițistul municipal, Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani) este ucis la fața locului.Concubinei sale, spune că ar af fi luat masa cu părinții lui, iar în declarația făcută la Jandarmeria din Hastière (localitate francofonă în regiunea Valonia, provincia Namur, creată în 1977 prin fuziunea Agimont, Blaimont, Hastière-Lavaux, Hastière-par-delà, Heer, Hermeton-sur-Meuse și Waulsort, cu centrul administrativ în Hastière-Lavaux) ar fi declarat că ar fi fost la pescuit într-un loc, în care se ducea, într-adevăr des, dar nu putea fi verificat (cu certitudine) dacă în ziua atacului ar fi fost acolo sau nu.Și în plus, acesta ar fi fost și interpelat de către jandarmi în acest dosar criminal, dar la confruntarea cu martorii care ar fi asistat la evenimentul dramatic, el nu ar fi fost identificat de către aceștia „în pielea” presupusului atacator.Apoi, pare la fel de suspect și faptul că ea nu și-ar fi pus niciun fel de întrebări, atunci când la începutul anului 1982, înainte de dezlănțuirea atacurilor în dosarul TBW, frații Sliman vor cumpăra o carabină (pușcă de vânătoare) pe numele ei, pentru că datorită cazierelor lor judicare ei nu puteau face acest lucru, în condiții legale.Contradicțiile persistă și în acest caz, pentru că, dacă frații Sliman erau implicați în trafiucul de droguri și de arme, nu cred că ar fi ajuns „la mâna” concubinei lui Xavier pentru achiziționareea, în condiții legale, a unei carabine!Ori, această carabină ar fi jucat un rol important în jafurile comise în cursul lunilor următoare pentru „echiparea” bandei cu materialul militar necesar atacurilor armate din supermarketuri: pe 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) de la armurerie din Dinant (provincia Namur), iar pe 30 septembrie 1982, jaful armat comis la armureria lui Daniel Dekaise din Wavre (provincia Brabant), în care 15 pistoale automate vor fi furate.Contradicția constă în faptul că dacă gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost autorul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale în Franța), ce rost ar mai fi avut furtul carabinei pe 13 martie 1982 de la armureria din Dinant?Aceași întrebare am putea pune și referitor la atacul armat de la Daniel Dekaise, numai că explicația ar putea consta aici în faptul că în această armurerie se lucra la punerea la punct a unui amortizor de zgmot pentru pistoale-mitraliere ceea ce putea fi de mare utilitate bandei în atacurile armate care urmau a fi comise.Legat de acest ultim atac, Patrick Verdin vine în apărarea fraților Sliman și se întreabă dacă ar fi fost posibil ca niște „gangsteri” ordinari, de drept comun să fi putut fi la curent cu proiectul la care se lucra în armurerie. El pune aceași întrebare legat și de furtul pe 10 septembrie 1983 a celor 7 veste de antiglonț (speciale), concepute recent (de ultima generație) de la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem din Tamise (provincia Flandra Orientală, regiunea administrativă flamandă– Flandra).Și într-adevăr , oarecum, ar putea avea dreptate.Dar fără să-și dea seama, el furnizează un alt „amănunt” prin care nu face decât să răspundă cu „afirmativ” la întrebările, oarecum, nevinovate, pe care le pune. Este vorba de faptul că frații Sliman ar fi fost membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) care, după părerea mea, necesită o „detaliere” pentru că misterul în dosarul asasinatelor din Brabant este legat de acest „amănunt”.Fondat în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) și activ între 1960 și 3 august 1982 când este dizolvat de către președintele François Mitterrand (1916-1996, în funcție între 1981-1995) conform legii din 10 ianuarie 1936 (relativ la activitatea grupărilor de combatanți și miliții private) de către un grup de fideli generalului Charles de Gaulle (1890-1970, președinte al Franței între 1959-1969), printre care Pierre Debizet și Jacques Foccart, SAC (Serviciul de Acțiune Civică) înregistrat la Prefectura Paris pe 4 ianuarie 1960, avea ca principal obiectiv lupta susținerea politiciilor gaulle-iste și lupta împotrica comunismului. Dacă la început cei recrutați erau verificați și au aderat la SAC din convingere (cca 2.500–3.000 de fideli gaulle-ismului), mai târziu (începând cu mijlocul anilor 1960) au început să-și facă apariția în cadrul acestuia și indivizi „dubioși”, compromiși, răufăcători, infractori de drept comun (implicați în tot felul de trafic, inclusiv, de stupefiante și de arme de foc) printre care și numeroși criminali care l-au transformat îmtr-o „poliție paralelă” devenită ulterior o organizație criminală (în contact cu bande de spărgători și tâlhari la drumul mare, cu cca 25.000–30.000 de membri), una dintre cele mai importante ale anilor de plumb francezi.De altfel, Mittrrand decide dizolvarea lui, imediat după masacrul de la Auriol (18/19 iulie 198) un dosar criminal politic de sextuplu asasinat și unul dintre cele mai macabre și sângeroase din istoria Franței în care președintele local al SAC Marsilia - Jacques Massié este asasinat cu întreaga sa familie în cadrul unei reglări de conturi în cadrul organizației) și în care am fost implicat și eu (si sunt incă) cu investigațiile mele și în care, ca și in acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant), restabilirea adevărului istoric depinde tot de un supraviețuitor Lionel Collard, care conform informațiilor mele ar trăi ascuns, undeva, probabil sub un nume fals, în „România Mare” (în Republica Moldova). Conform declarațiilor lui Patrick Verdin, frații Sliman ar fi fost membri ai acestei organizații SAC din „convingere”, ceea ce este, evident, fals.Din contră, faptul că ar fi făcut parte din categoria de „infractori” ai acesteia, poate fi adevărat, pentru că îmi aduc aminte că în 2000 când am devenit atașat de presă al Poliției Capitalei în Franța și Xav Dupire mi-a văzut legitimația (de presă), îmi spunea că ar fi văzut și el asemenea documente și la unii dintre membri gangurilor de infractori din nordul Franței unde a copilărit și și-a petrecut adolsecența ca „delincvent juvenil”.De altfel, în 1981, înainte de masacrul de la Auriol, SAC ar fi dispus, încă, după două decenii de existență, de cca 10.000 de membri, ceea ce este impresionant, dacă ținem cont de faptul că Charles de Gaulle a demisionat în 1969, fiind urmat la președinție de către Georges Pompidou (1911-1974, în funcție între 1969-1974) și Valéry René Marie Georges Giscard d'Estaing (VGE, 1926-1920, în funcție între 1974-1981).Ca urmare, greșala pe care o comite Patrick Verdin în declarația sa constă în faptul că atunci când debutează asasinatele din Brabant, official, SAC a fost deja desființat.Cu alte cuvinte, teoretic, el nu mai exista și în plus, având în vedere vârsta fraților Xavier și Thierry Sliman, dar și activitățile lor infracționale, ei nici n-ar fi putut adera la acesta decât în perioada în care, deja, era profund compromisă datorită numărului mare de infractori care i-au devenit membri dar și a numeroaselor ilegalități și abuzuri pe care aceștia le-au comis (inclusiv, jafuri armate, crime de sânge, asasinate politice, atentate, și kidnapping)Din contră, subliniez faptul că, organizată ca o „poliție paralelă”, legitimațiile SAC semănau foarte mult cu cele ale poliției franceze și nu mă îndoiesc că în anumite „situații grave”, ele ar fi folosit titularilor acestora pentru a nu fi „urmăriți penal”, cu ceea ce Xav („fratele meu de cruce”) nu cred că ar fi fost la curent.El avea impresia că aceste legitimații ar fi atestat calitatea de „colaborator” al autorităților polițienești și ar fi fost furnizate infractorilor „second hand” (de „duminică”, numiți și „indic”, adică turnători ai poliției) de către jandarmii belgieni (mai mult sau mai puțin corupți) contra unor sume de bani (sau avantaje „în natură” rezultate din jafuri).Menționez aici și faptul ca chiar dacă SAC „s-a stins” official, acesta a fost „prelungit prin continuitate” de către fidelii adevărați ai gaulle-ismului cu organizații promovând aceași politică, printre care și MIL (Mouvement initiative et liberté) creată pe 17 noiembrie 1981, imediat după ce Mitterrand a luat decizia desființării SAC, și care a fost activă până în 1986, deci, official, în întreaga perioadă a activității criminale a asasinilor din Brabant.Într-un asemenea context, mi se pare absolut nejustificată întrebarea lui Patrick Verdin cu care încearcă să manipuleze opinia publică, susținând că frații Sliman, ca „simpli gangsteri de drept comun” nu ar fi avut nicio posibilitate ca să obțină informații despre proiectele care erau în derulare la armureria Daniel Dekaise și la Uzina de Textile din Tamise. Conform investigațiilor mele, atât SAC cât și MIL aveau ca membri și „oficiali” atât francezi cât și belgieni, printre care și jandarmi.Dar cea mai surprinzătoare dezvăluire a lui Patrick Verdin constă în identificarea lui Thierry Sliman (n. pe 4 octombrie 1956 la Epinal–prefectura departamentul Vosges din regiunea Lorena, decedat în 2011) ca „asasinul nebun” din Barbant, care ar fi fost fiul unui militar de carieră și care s-ar fi mutat cu soția sa la Charleville-Mézières (de unde ea, era originară), unde Thierry și-ar fi petrecut și copliăria și adolescența de „delincvent juvenil”, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru „jaf cu circumstanțe agravante”.Acesta i-ar fi cerut lui Verdin înainte să moară să „confirme” public faptul că el n-ar fi fost nebun și că ar fi acționat conform unui ordin din partea serviciilor secrete.Mă întreb că într-un asemenea context, de ce el, Patrick Verdin, care a fost atât de „apropiat” acestuia, Thierry Sliman și fratele său mai mare, Xavier Sliman (care ar fi rămas „ușor” schiop ca urmare a unui accident–conform declarației lui Xav Dupire) să nu fi putut constitui nucleul „dur” și „activ” al bandei din Nivelles ?Chiar dacă Verdin susține că fi fost implicați în atacuri și jandarmi belgieni ca „executanți” aflați sub comanda lui Christian Smets printre care și Robert Beijer (arestat la Bangkok, unde executa o pedeapsă privată de libertate de 6 luni și unde este, practic, refugiat și astăzi), dar comanditarii ar fi fost Serviciile secrete (care ?)De ceea ce nu m-am îndoit niciodată după rezultatele investigațiilor pe care le-am efectuat în dosar, coroborate cu dezvăluirile „fratelui meu de cruce”, Xav Dupire.Este „nodul gardian” care aduce o oarecare divergență între conjectura mea și cea a lui Jean–Pierre Adam.Dacă el este convins că asasinii din Brabant sunt în exclusivitate frații Sliman și Verdin, eu cred că ei ar fi constituit, doar, „nucleul dur” al bandei, adică cei care ar fi fost activi și ar fi participat, efectiv, la atacurile armate, dar ei ar fi fost asistați și de către un grup de „fideli” care au făcut parte din organizații (para)militare belgiene și străine (inclusiv, SAC) care au contribuit, decisiv, la „succesul misiunilor” sinistre. În orice caz, în încercarea de a discredita pista noastră franceză, Patrick Verdin, adduce, din contra, argumente serioase în privința validării acesteia, practic, fără să-și dea seama. Dar asta este realitatea, cu sau fără voința lui. (Re)amintesc aici faptul că începând cu luna februarie 1986 și până pe la mijlocul anilor 1990, fostul jandarm Madani Bouhouche va fi considerat de către anchetatorii în dosarul asasinilor din Brabant, ca „suspect” (alături de colegul său Robert Beijerar transferat ulterior la Brigada de jandarmerie de la Uccle) care nu va fi inculpat niciodată, cel puțin, oficial, dar va fi condamnat la 20 de ani de detenție (între 1982–1989) pentru alte infracținui criminale (printre care și asasinatul inginerului Mendez) și va fi eliberat condiționat sub control judiciar pe 15 iunie 2000, când se va retrage în zona Foix, într-un loc izolat, greu accesibil.Atât el cât și Robert Beijer vor fi sancționați disciplinar în 1982 pentru că ar fi ascultat, ilegal, convorbirile telefonice ale unui ofițer, superior lor, motiv pentru care vor fi trecuți în rezervă în 1983, ceea ce îi va determina să deschidă un cabinet de detectivi privați ARI (Agence de Recherche et d’Information).Bouhouche va fi arestat pe 26 ianuarie 1986 și inculpat în dosarul asasinatului prietenului său Mendez, în ciuda faptului că el își clama nevinovăția.Eliberat condiționat sub control judiciar pe 17 noiembrie 1988, Bouhouche participă pe 2 septembrie 1989, alături de Beijer la o acțiune cu caracter infracțional criominal la Anvers, în care comerciantul libanez Ali Souleimanva fi asasinat, după care cei 2 se refugiază în Spania.Beijer pleacă pe 9 septembre 1988 în Paraguay (unde tranzitează, pentru a ajunge, ulterior, în Tailanda), iar Bouhouche va fi arestat pe 15 septembrie 1989 la Torremolinos (Costa del Sol), pentru ca pe 4 decembrie să fie extrădat (via Madrid) în Belgia (după audierea lui de către un magistrat instructor la Malaga) la solicitarea autorităților judiciare federale belgiene, pe baza unui mandat de arestare delivrat de către judecătorul de instrucție Luc Hennartde la Nivelles.Conform avocaților săi, Jean–Pierre Dumont și Martial Lancaster care l-au vizitatpe 28 octombrie în închisoarea din Nivelles, Madani Bouhouche n-ar fi tras deloc (niciun foc de armă) pe 2 septembrie în cazul „expediției ucigașe” de la Anvers (în care Ali Souleiman și-a pierdut viața), iar participarea sa la „acțiune” ar fi fost solicitată de către Beijer, numai pentru a-l asista pe acesta din urmă.Din contră, conform investigațiilor noastre, fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), vinovatul ar fi fost Madani Bouhouche, care ar fi și tras asupra comerciantului Ali Souleiman Ahmed (Ali Suleiman Ali Ahmad) maltrat și cu bestialitate de către asasini, în apartamentul său.În ceea ce îl privește pe Comisarul Christian Smets, fostul nr.2 al Siguranței Statului Belgian și martor „capital” în dosarul TBW, acesta decedat pe 3 noiembrie 2022 la vârsta de 78 de ani, la Bruxelles, ceea ce îi permite, desigur, lui Verdin să fie mai „curajos” și să facă afirmații care, din fericire pentru el și din păcate pentru ații, nu mai pot fi verificate.Supranumit „Canard” (Rața), Christian Smets, fost comisar la Siguranța Statului a fos însărcinat, printre altele și cu investigațiile în dosarul baronului Benoît de Bonvoisin („Le Baron noir", n.1939, licențiat al Université Catholique de Louvain, aristocrat și om politic belgian de extremă dreaptă) fiul lui Pierre de Bonvoisin (fost președinte al Société Générale de Banque) și nepot al lui Alexandre Galopin (guvernatorul băncii Société générale de Belgique), care a editat revista Inforep, în care Bougerol (prieten și cu comandantul Falla), un ofițer de legătură cu SHAPE (Supreme Head Quarters Allied Powers Europe–NATO în Casteau), scria (publica) cu regularitate până la desființarea PIO în 1980 (și a cărei redactor șef ar fi fost în perioada 1976–1978). „Inforep”, era un periodic al PIO (Public Information Office, fondat în 1974 de către Bougerol la ordinul lui ministrului Apărării Naționale Paul Vanden Boeynants, și Benoit de Bonvoisin, finanțată de societea PDG–Société de Promotion et de Distribution Générale, cu reședința la aceași adresă ca și CEPIC–Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens pe str. Belliard nr.39 din Bruxelles, formată din militari și filiala civilă) care din 1977, ca o revistă a presei (axată pe anti-comunism şi antisovietism) ar fi apărut în 200 de exemplare și ar fi fost dirijată de către un „oarecare” Legon și un „misterios” Hugues Miller, conform unor surse (jurnalul lui Florimond Damman din 13 decembrie 1976), „pseudonimul majorului Jean Bougerol”.De altfel, acest lucru ar fi fost „confirmat” și de către Bougerol, el însuși, care la cel de-al 25-lea Congres CEDI (Centre Européen de Documentation et d’Information, fondat de către arhiducele Otto von Habsburg), de la Madrid la care a fost dicutată și dezbăturtă, printre altele și aderarea Peninsulei Iberice (Spania și Portugalia) la structurile europene (în special la CEE–Comunitatea Economică Europeană, viitoare Uniune Europeană) în prezența lui Bernard Mercier, Jean Violet, François Vallet, Antoine Pinay, Carlo Pesenti, Alfredo Sanchez-Bella și Florimond Damman, s-ar fi prezentat ca șef al Oficiului de Informații Publice (PIO) și ca agent SDRA.Dintre cei prezenți la Congres, mulți au fost și membri ai Cercles des Nations Cercle des Nations (fondat pe 3 aprilie 1969), printre ei menționăm pe Paul Vankerkhoven, Jean Violet, Thierry de Limburg Stirum, Paul de Launoit, Jacques-Henri Pirenne, Florimond Damman, Jack de Spirlet, Vincent Van den Bosch, iar ații ca Marcel De Roover, Josep Meurice, Ernest-John Solvay, Jacques Pirenne sau Jacques-Henri Pirenne au jucat un rol important în implementarea organizației, fără să fi figurat „oficial” printre membri acesteia.Ulterior a fost însărcinat și cu supravegherea rețelei maiorului Jean Bougerol la Charleroi, pe care, jurnalistul Guy Bouten îl acuza în cartea sa „Tueries du Brabant: Le Dossier, Le Complot, Les Noms” publicată pe 27 februarie 2020 că ar fi fost „strategul” atacurilor armate ucigașe din Brabant (TBW), decedat pe 20 noiembrie 2020 la vărsta de 86 de ani după contaminarea lui virusul Covid-2019 și incinerat la Crematotriul Gilly pe 26 noiembrie (în prezența a numai, 3 apropiați).Din contră, conform surselor noastre majorul Jean Bougerol n-ar fi aparținut niciodată nici SDRA 8 (Serviciul de Informații al Armatei, o emanare al SGRS – Serviciul General de Informații și al Securității al armatei– în cadrul rețelei „Stay-behind”, compusă din cca 20 de militari–dintre care jumătate activi și 40 de civili) și nici SGRS, cu toate că ar fi dispus de un birou (timp de câteva luni în perioada 1974–1975) în cadrul SDRA (suspectată că ar avea relații cu organizații de extremă dreaptă), care cu secția STC-Mob de la Sûreté de l’Etat au făcut parte dintr-o organizație secretă lansată în 1949 pentru a se opune unei eventuale invazii din partea Uniunii Sovietice, rețeaua „Stay-behind” (căreia aparțineau, în afară de Belgia și SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, respectiv, Norvegia). Iar conform colonelului („honoraire”) Bernard Legrand (ultimul șef al SDRA 8–pilier al rețelei militare Stay-behind) care ar fi dirijat mai multe rețele și organizații cu caracter militar (mai mult sau mai puțin) și care a refuzat de fiecare dată (când a fost audiat în dosarul TBW) să dea nume, suținea SDRA 8 nu ar fi avut nicio legătură cu organizațiile de extrema dreaptă.În sfârșit, astăzi, ar fi implicați în anchetă încă cca 30 de polițiști dintre care 10-15 ar fi, efectiv, și activi dar cei aproape 40 de ani care „ne despart de evenimente” face ca pista adevărului istotic „să fie în impas”, adică „moartă”.Eicred că în activitata criminală din dosarul TBW ar fi fost implicați jandarmi belgieni care ar fi avut legături cu organizații politice extremiste (având mai multe „mobiluri”) de care statul belgian „n-ar fi străin”, dar dosarul ar fi fost prost instrumentat de la început, iar acum după patru decenii de la evenimente, paractic, este imposibil ca adevărul să fie cunoscut și dezvăluit publicului, iar noi, în pista noastră franceză, credem că atacurile și asasinatele din Brabant sunt „opera” unui grup de infractori de drept comun francezi (deci, fără orientare politică), psihopați, pasionați de teroare și infracțiuni criminale (inclusiv, de crime de sânge), cu „sânge în cantitate excesivă în instalație”, lipsiți de scrupule, milă și compasiune cu scopul de a se impune și de a domina „spațiul public”. Într-un asemenea context, Xav Dupire ar putea fi „omul-cheie” în dosarul TBW, care l-ar putea identifica (cel puțin, din vedere), foarte probabil și pe Patrick Verdin (originar din Francheville regiunea urbană Charleville-Mézières) chiar dacă nu-i știa numele, pentru că așa cum rezultă din documentele epocii, declarațiile și cartea lui Verdin, acesta îl însoțea pe Thierry (timp de un sfert de secol) în toate acțiunile sale, dar mai ales, cele infracționale (inclusiv, criminale).În concluzie, după părerea mea, Xav Dupire ar putea face dezvăluiri care ar putea restabili adevărul istoric în dosarul TBW.Conform documentelor aflate în posesia mea, astăzi, dacă el este în viață ar trebui să aibă cca 55 de ani și chiar dacă nu mai am nicio veste „directă” de la el de peste două decenii (deci, ar fi dipărut fără urmă!), autoritățile polițienești și judiciare franceze l-ar putea „descoperi” mai ales grație cazierului său judiciar important.Desigur, există mai multe posibilități.Să fi decedat ca urmare a hepatitei C (cu virusul căreia era contaminat, deja, când ne-am cunoscut) sau cu ocazia unor altercații (ultra)violente în care se angaja, din păcate și de „care era foarte mândru”, pentru că îi plăcea să inspire frică și respect prin (din) frică. Dar este la fel de probabil ca să nu fi fost el victima, dar vinovatul și să fie condamnat la ani grei de detenție într-un dosar de crimă de sânge (cu una sau mai multe victime) cu circumstanțe mai mult sau mai puțin agravante, iar mândria lui nu i-a permis (și nici nu-i permite!) să mă contacteze, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri i-am atras atenția că într-o zi „s-ar putea să se termine rău pentru el” (adică, să fie condamnat și încarcerat timp de foarte mulți ani) și în acest caz, „nu are niciun rost să mă mai contacteze” pentru că, oricum, „nu-l voi putea ajuta și nici nu va merita ajutorul meu”.N-ar fi exclus nici faptul ca el să aibă, astăzi, o „sănătate mintală care lasă mult de dorit” și să fie internat într-un spital psihiatric, aflat chiar în subordina unui centru penitenciar (pentru a putea suporta mai ușor regimul de detenție) ceea ce, de altfel, îmi și sugera când îi spuneam că „ulciorul nu merge de multe ori la apă” și n-ar fi exclus „să o pățească rău de tot”.Poate însă, în acest dosar, nu numai „localizarea” socio–judiciară și fizică a lui Xav este importantă, dar mai ales implicarea autorităților franceze și belgiene pentru descoperirea adevărului, ceea ce spre dezamăgirea lui Jean–Pierre Adam, se pare că acestea nu doresc.Pentru că solicitările lui au rămas de fiecare dată fără niciun fel de răspuns.Nici atunci când era vorba de procurorul general (de atunci) Christian de Valkeneer care nu a reacționat, sub nicio formă, într-un context, totuși, în care era vorba de un dosar criminal în care 28 de persoane au fost ucise (cel puțin) și 22 au fost rănite, pentru un prejudiciu material de 7MdFrB (cca 350.000 €PPA), relativ, „derizoriu” și nici când era vorba de Ministrul Justiției belgiene Koen Geens (n. 1958, în funcție între 2014–2020), ceea ce es este deosebit de grav, pentru că pare, că autoritățile judiciare belgiene vor să ascundă adevărul istoric, pe care n-ar fi exlus, să-l cunoască. Notă. În afară de acest dosar criminal belgiam de excepție TBW (asasinatele din Brabant) eu mai sunt activ în Belgia și cu restabilirea adevărului istoric într-un alt dosar criminal legat de un jaf de diamante (în bijuterii) de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) pe 2 martie 2007, în valoare de cca 21 Mil€, comis de către Carlos Hector Flomenbaum (atunci, posesor al unui pașaport argentinian) care este într-o strânsă legătură cu traficul de carne de vită contaminată cu „boala vacii nebune” (ESB–Bovine Spongiform Encephalopathy, având o lungă perioadă de incubație (de ordinul anilor sau chiar si un deceniu!), afectând de obicei bovinele adulte cu vârsta cuprinsa între patru-cinci ani, toate rasele fiind la fel de sensibile (cunoscută si ca boala vacii nebune), este o boală mortală, cu acțiune neurodegenerativă la bovine, care provoacă o degenerare spongioasă în interiorul creierului și măduvei spinării și provocând ochi roșii practicat după ce, pe 27 martie 1996, Comisia Europeană decretează embargoul privind exportul de carne de vită de origine britanică, pentru a evita ca ESB, depistată recent în Marea Britanie, să contamineze (eventual) consumatorii europeni. În acest dosar, după ani de investigații private, am reușit să ajung la descoperirea adevărului istoric tot cu ajutorul autorităților belgiene și cu un martor de origine spaniolă José-Perez Tornel (fost vecin de palier, peste un deceniu, în imobilul parizian, din sectroul 20 de la place Gambetta în care locuiesc de un sfert de secol) retras la pensie pe pământul natal spaniol, la Alicante (Costa Blanca). Ancheta este în curs de derulare.

https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/cufr-consultanta-universitara-franco-romana-de-pe-langa-scolile-superioare-franceze-de-inalte-studii-les-grandes-ecoles/ https://www.youtube.com/watch?v=eTw4i6GtBww Qu’est-ce que le concours Mines-Ponts? Le concours Mines-Ponts est un concours d’entrée commun à 10 (dix) grandes écoles d’ingénieurs en France. Parmi elles, on...

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.

Pe 30 martie 2015 anchetatorii belgieni „consideră credibile declarațiile lui Joël Lhost” și ca urmare, pe 17 aprilie vor organiza o confruntare între acesta și colonelul Rémy Ulens, care l-ar fi identificat, amândoi pe Cassidy (de la DIA) ca „superiorul” lor ierarhic.Cu această ocazie, cei 2 ar fi făcut dezvăluiri legate și de existența altor misiuni în „cursul anilor trecuți” în care, însă, ei n-ar fi fost implicați.Probabil că și din acest motiv, în cursul lunilor care vor urma, Michel Graindorge, avocatul victimelor pleda pentru explorarea acestei piste (americane).Dar faptul că el ar fi fost adeptul ecesteia avea la bază ideea că autoritățile americane nu ar fi sprijinit niciodată, sub nicio formă, cele belgiene în identificarea asasinilor din Brabant, cu toate că Shape era la curent cu cele ce se întâmplau în Brabant (în anii 1982–1985), iar poliția belgienă i-ar fi cerut ajutorul chiar și în mod „explicit”.După părerea mea însă, această pistă converge către cea abordată deja în cadrul dosarului mișcării WNP (Westland New Post, creat în 1970 de către un grup de neonaziști, cu aspirații teroriste sub comanda lui Paul Latinus care lucra în cabinetul ministerial al lui Cécile Goor), protejat un timp de către leaderii CPICC (Centre politique des indépendants et cadres chrétiens), o organizație politică anticomunistă (de dreapte și radical dreapta, liberal–conservatoare și democrat–creștină, activă între 1972–1982) condusă de către Paul Vanden Boeynants. Deosebirea ar fi constat doar în faptul că implicarea nu ar fi venit din „interior” dar din exterior, din partea CIA, DIA, etc.Mai ales că până și Marele Ducat de Luxemburg (cel mai mic stat european, cu cca 650.000 de locuitori) a cunoscut o serie de atentate teroriste în prima jumătate a anilor 1980 (între 30 mai 1984–25 martie 1986) care ar fi fost atribuite celulelor „stay-behind” (rețele clandestine coordonate de către NATO în timpul Războiului Rece).De altfel și procurorii generali Christian De Valkeneer și Ignacio Della Serna erau convinși că în cadrul acestei piste (de extremă dreaptă) cu cât anchetatorii se apropiau (mai mult) de adevăr, cu atât acesta „părea misterios și inpenetrabil”.O concluzie la care ar fi ajuns în octombrie 1991 și Comisia Parlamentară.Implantate în 16 țări ale Europei de Vest (Occidentale), în principiu, aceste celule aveau ca obiectiv combaterea unei eventuale intervenții militare din partea blocului de Est (forțele Pactului de la Varșovia).Cea mai cunoscută rețea a fost gruparea italiană Gladio.Aceste evenimente cu caracter terorist (cca 20, în aproape 2 ani, fără să fi făcut victime) au constituit un dosar criminal cunoscut sub numele de „Bommeleeër” (al „plasatorilor de bombe”) al cărui proces a fost sistat în 2014.Se pare că vinovații ar fi fost 2 jandarmi Gaston Vogel și Lydie Lorang (soldați, fără grade militatre), membri ai jandarmeriei mobile (un grup de elită al Jandarmeriei Marelui Ducat) ar fi terorizat ducatul și guvernul acestuia timp de 2 ani.În cursul lunii februarie 2013, după aproape 30 de ani de la evenimente (înainte de prescrierea lor), alături de cei 2 ar fi fost judecat și Ben Geiben (fostl șef al Jandameriei Mobile), doar „simbolic” pentru clasarea dosarului cu mențiunea „soluționat”.Cronologic, debutul ar fi avut loc pe 30 mai 1984 (cu acțiunea reiterată pe 2 iunie 1984) la Sociatatea Pylône de la société Cegedel (Compagnie Grand-Ducale d'Électricité du Luxembourg)–Beidweiler (secțiune a comunei Junglinster situată în cantonul Grevenmacher). Din contră, anul următor atacurile au luat o mare amploare care, de altfel, au și generat probleme serioase gruvenului din Luxemburg.Pe 12 aprilie 1985 la Ferienhaus-Bourscheid, pe 27 aprilie la Pylône de la société Cegedel–Stafelter, pe 7 mai la Pylône de la société Cegedel–Schléiwenhaff, pe 27 mai la Jandarmeria Centrală din Verluerekascht, pe 29 mai la Pylône de la société Cegedel - Itzig, pe 23 iunie la Societatea l’Usine à gaz de la Hollerich, pe 5 iulie la Blaschette și la Cazarma fostei fortărețe din Luxemburg, urmat pe 26 iulie la sediul Luxemburger Wort, principalul cotidian al țării, pe 29 august în Glacis, la sediul poliției și la sediul Societații Ponts & Chaussées, pe 30 septembrie la piscina olimpică din Kirchberg, pe 20 octombrie la Palatul Justiției din Luxemburg, pe 9 noiembrie pe aeroportul Luxembourg-Findel pe 30 noiembrie la Pylône de la société Cegedel-Grünewald, pe 2 decembrie pe autostrada care la sediul guvernului din Kirchberg (cu ocazia unei întâlniri la înalt nivel a șefilor statelor europene).Anul 1986, a consemnat și acesta (ca de altfel și 1984) și numai la domiciliile unor persoane publice, care vor pune capăt atentatelor, pe 17 februarie, la cel al notarului Camille Hellinckx din Cents și în sfârșit, pe 25 martie la cel al colonelului Jean-Pierre Wagner din Belair.Revenind acum la cetările efectuate în adâncurile canalului Bruxelles-Charleroi, acestea au fost (re)efectuate de către scafandrii Protercției Civile (cu mijloace moderne, de ultimă generație) și pe 26 octombrie 2017 (între orele 11h00–16h00), din ordinul procurorului regelui de la Liège, Christian de Valkeneer, după ce clasarea dosarul TBW a fost prelungită (în 2015) cu încă 10 ani (adică, în 2025), pe o porțiune mare (cca 200m lungime) la nivelul podului Charles Catala (Ittre), la cca 3 km distană de locul unde ar fi fost aruncat în canal echipamentul militar utilizat de către asasini, dar fără niciun rezultat.Cu alte cuvinte, anchetatorii nu ar fi găsit (absolut) nimic în canal (închis în timpul scufundărilor, mai puțin între orele 15h00–15h15), după cele două scufundări „improvizate” (prima pe 12 noiembrie 1985) și apoi la începutul lunii noiembrie (între 3 și 7, cu ajutorul societății Vallon și scafandrii–militari geniști din Burcht) ca urmare a unui denunț anonim (care susținea că în noaptea de 10/11 noienbrie 1985, după ultimul lor atac, asasinii din Brabant s-ar fi „descotorist” de armele și munițiile lor, utilizate, în canal).(Re)amintesc aici faptul că pe 6 noiembrie 1986, anumite „componente” ale echipamentului utilizat de către asasini ar fi fost pescuite din canal la nivelul locallității Ronquières, dar în 2014, o anchetă complexă și aprofundată ar fi permis că acestea ar fi fost aruncate în canal (cu scopul manipulării anchetei) cel mai devreme „cu 8–10 zile înainte de descoperirea lor”, adică, pe 28 octombrie 1986 și sub nicio formă în noaptea de 10/11 noiembrie 1985, după ultimul atac (deosebit de sângeros) din noaptea de 9 noiembrie la Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), soldat cu un adevărat masacru (8 morți și 9 răniți), pentru suma de 937.777 FB (cca 47.500 €PPA) sustrași. În sfârșit, astăzi ne punem întrebarea dacă nu cumva chiar și INCC (Institutul Național de Criminalistică și Criminologie) ar fi fost manipulat în privința rezultatelor analizelor (obiectelor „pescuite” din canalul Bruxelles–Charleroi la nivelul localității Ronquières) pe care le-a furnizat autorităților judiciare belgiene, ceea ce ar fi deosebit de grav.Pentru că Institutul Național de Criminalistică și Criminologie (100 Chaussée de Vilvorde–1120 Bruxelles, Belgia), ca „instanță centrală”, este o instituție științifică federală gestionat de către ministerul Justiției și este singura în Belgia, însărcinat cu realizarea de expertize științifice la solicitarările autorităților judiciare, cu crearea și deținerea (stocarea) de baze de date cu profile genetice (ADN), cu arme și muniții, autovehicule, stupefiante, etc., implicate în (diferite) infracțiuni criminale, cu participarea la coordonarea științifică a laboratoarelor de poliție științifică și tehnică ale poliției federale, cu pregătirea și formarea cadrelor din domeniul judiciar și cu efectuarea aprofundată a cercetărilor științifice criminalistice.Iar în cazul manipulării acestuia, ar trebui să admitem complicitatea (directă sau indirectă) a autorităților statului Belgian, ceea ce pare puțin credibil, având în vedere amploarea (de mare anvergură) a asasinatelor din Brabant (în cei 40 de ani de la derularea lor).Ca urmare, acest rezultat, coroborat și cu rezultatele anchetelor noastre din toate marile dosare criminale belgiene și în special cele postbelice (pe care le-am analizat detaliat pe parcursul lucrărilor consacrate TBW), noi am emis o conjectură conform căreia asasini, nu ar fi fost nici „politici” și nici belgieni (de naționalitate) dar francezi și infractori de drept comun.Această pistă nu este chiar atât de recentă, doar că poliția federală belgiană fiind mult prea concentrată pe pistele locale cu caracter politic (extremiste), a neglijat-o pe aceasta, mai mult sau mai puțin intenționat. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, înn vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuru precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți.De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, în cursul lunii mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux (pedofilie și crimă. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul (cu o arecare prestigiu în regiune) „L'Arche de Noé”, acesta era un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice – mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionar al unui local „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată în circumstanțe rocambolești de care se interesau autoritățilr polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe văduvă care ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora Piro ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne și cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15 august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el), și complicitatea lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, în vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuri precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți. De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, pe 12 mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea însă în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul „L'Arche de Noé” (cu o arecare prestigiu în regiune) ar fost un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice–mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul–tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionarul localului „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată (perpetrată) în circumstanțe mai mult decât rocambolești, de care se interesau autoritățile polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată (soluționată, corect sa nu–nici nu mai contează !) de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe „văduva veselă” a lui Piro (care, fără niciun fel „remușcări”, ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei).De fapt, femeia nu ar fi negat nici ura pentru soțul ei datorită violenței conjugale căreia ar fi fost supusă „în formă continuată”.Ca urmare, ea va fi inculpată în dosar cu capul de acuzare de „crimă cu premeditare” de către judecătorul de instrucție Victoria Lohet, iar ceilați 2 cu „executarea contractului”, care, erau deja încarcerați (preventiv) într-un alt dosar infracțional în Centrul de detenție provizorie din Reims (închisoare veche, construită în 1835, dată în folosință în 1905 după renovarea ei, cu o capacitate operațională de 154 de locuri, aflată în subordinea Tribunalului Judiciar și a Curții de Apel Reims) sub-prefectura departamentului Marne (regiunea administrativă Grand Est).După cum am menționat, din contra, cei 2 francezi, presupușii asasini–plătiți Thierry Sliman și Patrick Verdin vor fi achitați pe 17 aprilie 2001.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora acesta ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne, cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15  august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el) și cu „sprijinul” lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Subiect de teză de doctorat inter–pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa (pedo)criminalității în regiunea frontalieră franco–belgiană şi studiul ei cu ajutorul sistemelor (formale) complexe. Cei 3 „monştri sacri” ai violului, pedofiliei şi asasinatului în serie: „Măcelarul din Yonne” (Emil Louis), „Demonul belgian” (Marc Dutroux) și „Pădurarul din Ardennes” (Michel Fourniret). În căutarea și restabilirea adevărului istoric. De remarcat este și faptul că peste un deceniu, pe 23 noiembrie 2009, Patrick Verdin (atunci în vârstă de 62 de ani), apărat de către Sébastien Busy (de la Baroul din Reims) va fi judecat și achitat de către Tribunalul Corecțional de la Charleville-Mézières, pentru alte tipuri de infracțiuni (mai mult sau mai puțin grave), printre care și proxenetism agravat, însușire de bunuri necuvenite, escrocherie, abuz de încredere, spălare de bani, infracțiuni relativ la legislația stupefiantelor, activitate lucrativă (salariată) disimulată, etc., după ce între timp, a fost disculpat în alte două dosare crminale, unul de asasinat (în 1996, a lui Piro) și altul de tentativă de asasinat (în 1989 al lui Patrick Lacaze în Ardennes). În ceea ce îl privește Jean–Pierre Adam, acesta devine jandarm în 1973 (după 3 ani de pregătire) la Neufchâteau, iar din 1976 jandarm–anchetaor, pentru ca ulterior, să fie însărcinat cu investigațiile în celebrul dosar de pedofilie și crimă Dutroux. Așa cum am menționat acesta „intră în contact” cu dosarul TBW (în 1982), întâmplător, ca și mine, de altfel, mult mai târziu, peste un deceniu și jumătate. De cei identificați de către acesta ca potențiali (presupuși) asasini în acest dosar (frații Xavier și Thierry Sliman, Patrick Verdin), am auzit, pentru prima dată în vara anului 1998 de la un fost delincvent juvenil, François–Xavier Dupire (n.1967, în nordul Franței, undeva în regiunea metropolitană Lille), care ulterior, ar fi comis și o crimă de sânge (conform propriilor sale dezvăluiri)–în care cei menționați mai sus ar fi fost implicați și pentru care ar fi fost și încarcerat timp de 5 ani. Este el „omul meu” cel care „m-a pus” pe pista franceză și mi-a făcut dezvăluiri despre frații Xavier și Thiery Sliman, respectiv, despre Patrick Verdin, care (după o serie de cercetări și investigații cu caracter științific și jurnalistic pe care le-am efecutat. pe de o parte în zeci de mii pagini și documente ale epocii, iar pe de altă parte, în mediul carceral francez și belgian în anturajul celor care i-au cunoscut pe cei bănuiți) confirmă conjectura jandarmului Jean-Pierre Adam, adică, faptul că cei 3 ar fi format „nucleul dur” al asasinilor din Brabant (în dosarul criminal TBW), formulat „axiomatic” și „faptic” în teoria mea. Începând cu vârsta de 15 ani (adică în 1982, când banda din Nivelles „își face debutul” pe scena criminalității de sânge de mare anvergură), Xavier Dupire fuge de acasă și va frecventa mai multe „găști” (bande) locale de delincvenți juvenili, pentru ca ceva mai târziu, în 1985 (cu puțin timp înainte să devină major) să fie inculpat într-un dosar de omor calificat și condamnat la 10 ani de detenție criminală, dar ar fi fost eliberat după 5 ani de închisoare, cu o serie de măsuri administrativ –judicare asociate (tratement medicamentos antidepresiv, supraveghere socio – judiciară timp de 3 ani, să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta, să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa, să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare din localitate – fără drept de părăsire a teritoriului național, să comunice schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă, să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, să nu frecventeze anumite locuri sau manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă, să nu comunice cu victima sau cu membri familiei acestuia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea, să nu conducă anumite tipuri de vehicule stabilite de instanţă, să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme, etc.). Pe care le-ar fi trebuit să le respecte, de altfel și după punerea sa în libertate, după prima sa condamnarepentru crimă de sânge. El susținea, întotdeauna, că este un om foarte periculos și că ar fi fost „format” (instruit și pregătit) pentru infracțiuni criminale (jaf armat, vătămări corporale grave, omor, etc.) de către un gang „local” care opera și în Belgia.Unul dintre ei avea același prenume ca și el (dar mult mai în vârstă, până în 30 de ani, probabil Xavier Sliman), iar fratele său (puțin mai în vârstă ca el, probabil Thierry Sliman) ar fi fost un debusolat, un psihopat, „rău ca el”, „îndrăgostit” de armele de foc, un colecționar „nebun capabil să ucidă” fără milă și fără niciun motiv, pe care l-a considerat idolul și „asociatul” lui, ceea ce de altfel, pe tot parcursul „legăturii” noastre a și încercat să confirme (probeze) printr-o serie de acțiuni infracționale aberante (lovitură cu capul în nasul și în gura unui locatar în vârstă de cca 50 de ani–pe care l-a umplut de sânge, în lift, în imobilul Sonacotra, pentru simplul motiv că nu a răspuns la saltul lui, lovitură cu pummnul în bărbia unui alt bărbat–puțin mai în vârstă, în centrul comercial Carrefour din Annecy, pentru că s-ar fi uitat „urât” la el, molestarea 2 indivizi–prieteni, în localul „Cave à Champagne” în orașul vechi din Annecy, pentru că unul dintre ei l-ar fi atins cu spatele (intenționat, conform lui) în timpul dansului, dar și a unui cuplu de homosexuali în barul gay de lângă local – pentră îi ura pe aceștia, deși stătea desori cu ei la masă sau a unui portar la intrarea în BNF (Biblioteca Națională a Franței) pentru că nu i-ar fidat voie să intre fără legitimație, după ce în nord, înainte să ajungă în Annecy, ar fi spart geamul cu piciorul a unui ghișeu de bilete din gara centrală Roubaix pentru că agentul i-ar fi dat restul numai în monede și ar fi molestat 1 brancandier la urgență în Lille, etc.). Dacă atunci aceste evenimente nu mi-au atras atenția în mod deosebit, pentru că în mediul carceral (unde am făcut cursuri de matematici superioare și speciale dar și de fizică - mecanică, electricitate, magnetism, termodinamică și fizică statistică - pentru deținuții studenți înscriși în universitățile franceze tehnico-știintifice și economico-comerciale) am cunoscut și deținuți foarte violenți, chiar și printre cei care frecventau cursurile mele, după ce am „descoperit” dosarul TBW, am găsit o asociere prefectă între Xavier Dupire și Thierry Sliman. Cu alte cuvinte, dacă Thierry a făcut parte din banda asasinilor (așa cum suține Jean–Pierre Adam), pentru modul său operator (în timpul jafurilor sale armate), îl imaginez pe acesta ca pe Xavier Dupire („fratele meu de cruce”, cum mă nyumea) care nu rareori, când ne așezam pe o bancă în parc să mai povestim la o bere „Amsterdam Maximator” (verde, cu o concentrație de 11,6%) care nu se găsea in localuri (baruri, berării, etc.) și nici în magazine decât în micile băcănii „arabești”, îl bufnea plânsul, pe de o parte, pentru „viața lui de rahat” (pe care o avea!), iar pe de altă parte, pentru ura lui față de cei din jur, care reușeau să se descurce și să trăiască ca oameni „normal” (pe care, voia să-i „masacreze”, „să-i ucidă fără milă” înainte de a-t tortura cu „metode barbare” – pe care le-ar fi însușit în timpul frecventării diferitelor ganguri „nordiste”). Conform spuselor lui, cel în vârsta (Xavier) ar fi fost rănit la picior de „nebunul” (Thierry, un „nesupus”) din greșală cu un pistol Baretta pentru că l-ar fi enervat, iar de atunci ar fi rămas „puțin schiop”. Acesta a avut un prieten cu care ar fi comis multe infracțiuni criminale grave, pe nume Patrick (identificat de mine în persoana lui Patrick Verdin). Cei 3 ar fi constituit „nucleul dur” al asasinilor din Brabant.

Stimate Dle Profesor Thomas Csinta. Vă contactez din partea rudelor domnului Vasile Petrescu* (în vârstă de 31 de ani), condamnat în Franța în 2019 (de către Juriul Popular al departamenului Paris) la 25 de ani de recluziune criminală entru viol (cu circumstanțe agravante-sechestrare și tortură), deși Parchetul solicita contra lui închisoarea pe viață. Din câte am înțeles de la tatăl său (care mi-a furnizat și coordonatele dvs), numai dvs ați putea fi în măsură să mă ajutați într-un dosar criminal asemănător, în care a fost inculpat recent și fiul meu, Daniel Moțoc* și din acest motiv mi-am permis să i-au legătura cu dvs.  Cu deosebită stimă și prețuire, Maria Moțoc* - „„Dna Moțoc, vă înțeleg îngrijorarea. În primul rând, vreau să știți însă că eu nu cred că sunt singurul care v-ar putea ajuta. Eu nu sunt avocat și nu pot interveni direct în apărarea unui acuzat (incuilpat) într-un dosar criminal, în fața unei Curți cu Jurați (compusă din 3 jurați-magistrați și 6 jurați alesi prin tragere la sorti de pe listele electorale, în prima instanță și 9 în Apel), decât indirect, în calitate de private investigator (& criminal investigative journalist) pe care o exersez în asociere (ca un „appendix”) cu profesia mea de research professor in MASS (Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences/Socio-Juridical Science), în colaborare cu un avocat (sau un cabinet de avocat) român (cunoscător al limbii franceze și familiarizat cu demersurile socio-administrative în procedura criminală franceză), iar în al doilea rând, pentru că mai există avocați români, chiar și în Franța, care ar pot interveni în asemenea situații.Din contră, eu cred că superioritatea mea în comparație cu aceștia (care posedă o pregătire, în principiu, „umanistă”) constă, pe de o parte, în pregătirea mea polivalentă științifică, inter-, pluri și transdiciplinară (în științe fizico-matematice, social-economice, etc.) care îmi permite studiul fenomenelor infracționale criminale cu ajutorul unor modele logico-matematice bazete pe structuri matematice sofisticate-inaccesibile unui avocat (sisteme complexe, sisteme de tip Godel, teoria grafurilor, a categoriilor, probabilități și variabile aleatoare, cercetări opreraționale, algebră și analiză matiricială, etc.). Iar pe de altă parte, în experiența mea acumulată în mediul carceral francez (ca profesor asociat în matematici aplicate în științe inginerești și social-economice), ceea, de altfel, mi-a și permis intervenția (cu succes), chiar și într-o serie de dosare criminale franceze (de mare anvergură) care au la bază grave erori judiciare (Seznec, Leprince, Ranucci, Agnelet, Machin, Tangorre, Brabant-TBW, Erignac-Yvan Colonna, etc.) și care au făcut și obiectul unei lucrări de cercetare aprofundată (cu descoperirea unor serii de elemente noi care ar putea permite „revizuirea” acestora) prezentată recent la Congresul internațional al Universității Apollonia din Iași în 2020 și recent, în 2023. În sfârșit, dacă băiatul dvs Daniel (în vârstă de 29 de ani) a fost arestat pe 10 februarie 2023 pentru tentativă de viol (cu circumstanțe agravante) și tenativă de omor (cu premeditare), sigur este (și va fi) anchetat (până la terminarea instrucției) în procedura penală criminală. În acest caz, mand. Iată în continuare câteva dosare criminale ale infractorilor români ai lumpendiasporei române(de mare anvergură) soluționate deja sa în curs de soluționare din care veți putea înțelege, concret, funcționarea dispozitivului judiciar francez în procedura criminală, în coinexiune cu o serie de articole asociate pe această tematică.atul de arestare (în detenție provizorie) este de 1 an, pe care judecătorul de instrucție (care instrumentează dosarul) îl poate prelungi cu încă 1 an fără nici un fel de justificări, dacă are motive întemeiate, pentru aflarea (descoperirea) adevărului în dosar. Faptul că el își susține nevinovăția asa cum spuneți dvs (și cum susțin o mare majoritate dinte cei inculpați și încarcerați), nu are nicio legătură cu ceea va decide judecătorul de instrucție (un magistrat independent) împreună cu echipa sa de anchetatori (polțiștii sau jandarmii ai PJ–Polția Judiciară). În ceea ce ne privește, pentru moment, noi (adică, eu și asociații mei) nu putem incasa onorariul dvs pentru apărarea lui având în vedere faptul că nu dispunem încă de forme administrative legale, ca o filială OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului) la Paris și nici nu este sigur că vom putea accepta apărarea în dosarul fiului dvs înainte de a-l studia (cu deosebiă atenție) pentru a putea vedea despre ce este vorba, concret (cu detalii).Și în plus, avem și varianta de a depune dosarul pentru a putea desfășura activitatea noastră în cadrul celebrei organizații de apărare a drepturilor omului France Amnesty International (distinsă în 1977 cu Premiul Nobel pentru Pace) cu o filială CAR (Celulă de Anchetă-România), Din contră, dvs puteți lua legătura cu avocatul nostru asociat, Dan Iovănaș (Baroul din Arad) și puteți face un contract cu cabinetul lui (pentru apărarea fiului dvs), ceea ce ne va permite accesul la dosarul lui și intervenția noastră (chiar și fără a face parte din diferite organizații ale drepturilor omului), cum am făcut, de altfel, și în alte cazuri până acum (de peste un deceniu). Din experienta mea de anchetator (private investigator și jurnalist de investigații criminale) de peste două decenii, într-un asemenea dosar ancheta va dura cca 4 ani, în care băiatul dvs, Daniel, nu va putea fi pus în libertate condiționată sub control judiciar, sub nicio formă. În primul rând, pentru că este străin și poate să „dispară”, cel puțin teoretic (nu are un loc de muncă și nu are nici domiciliu fix și nici legal în Franța, etc.) iar în al doilea rând, pentru că el prezintă (conform documentelor de inculpare) un real pericol public. De fapt, libertatea condiționată (sub control judiciar) în Franta (în timpul anchetei, sub formă de detenție provizorie), este doar o exceptie în dosarele criminale. Conform documentelor pe care le avem în posesia noastră (din partea dvs), fiul dvs Daniel va fi judecat de către o Curte cu Jurați al departamentului Hérault la Montpellier (prefectura departamentului) și riscă (după părerea mea!) o pedeapsă (cumulată pentru ambele capete de acuzare) de 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare). Ca urmare, avocatul francez, Pierre Delarue* care vă solicită suma de 5.000€ pentru a începe demersul de eliberare condiționată a lui, vă minte și vă „va țepui”, pentru că răspunsul, din partea judecătorului de instrucție (sau a Parchetului, respectiv, a Curții de Apel) trebuie să fie „negativ”. Chiar și el este coștient de acest lucru, ceea ce nu-l împiediedică, evident, să vă „tragă în piept”. Părerea mea este că ar fi bine să ne așteptați să nr regularizăm pe plan juridico-administrativ și vom vedea ce putem face pentru el. În cel mai rău caz vă putem consilia să nu vă pierdeți banii. Iată în continuare și câteva dintre dosarele criminale de mare anvergură ale infractorilor români din spațiul infracțional european (soluționate deja sau în curs de soluționare) cu o serie de detalii, dar și o serie de alte articole, conexe cu problema ridicată de către dvs, care vă vor putea ajuta în înțelegerea funcționării dispozitivului judiciar francez în procedura criminală (deosebit de complex), respectiv, a funcționării MCF (Mediului Carceral francez). Epilog. Infracțiunile criminale comise de către românii (lumpen)diasporei în SIE (Spațiul Infracțional European) nu pot fi redate și nici detaliate pentru că ele sunt numeroase (de ordinul miilor) și în acestea nu sunt implicați, decât marginal, rromi noștri, contrar naționaliștilor români care susțin că sunt ei „etnia” română „care ne compromite, peste tot”, în Europa. În realitate, tipuri de infracțiuni criminale prezentate mai sus, sunt prezente în sute de dosare penale (pe lângă mii de dosare corecționale) aflate pe rol în tribunalele europene care așteaptă a fi soluționate (pe lângă alte câteva mii deja soluționate) iar protagoniștii acestora sunt români (în peste 97% din cazuri) și nu rromi, cum ar vrea, cel puțin, o parte a societății civile românești.

A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.