Acasă Autori Articole adaugate de către Thomas Csinta, Research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalism- Paris (didactic, pedagogical and research scientific works)
Thomas Csinta, Research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalism- Paris (didactic, pedagogical and research scientific works)
Protejat: Viitorul limbii engleze – de la limbă străină, la limbă...
https://www.youtube.com/watch?v=W5pARhHOsvM
British Council, organizație internațională a Regatului Unit al Marii Britanii pentru relații culturale și oportunități educaționale, desfășoară un program de cercetare axat pe înțelegerea...
Material juridic trilingv. Rezilierea și rezoluțiunea contractului. Acțiune în reziliere sau...
Potrivit codului civil, contractul civil poate înceta prin diverse modalități, principalul motiv fiind, în general, nerespectarea obligațiilor contractuale. Codul civil prevede ca modalități de...
Protejat: In memoriam Acad. Prof. Paul Popescu – Neveanu. Psiho(socilogia) matematică...
„Cel care admiră un tâlhar (pentru actele sale infracționale), are sânge de tâlhar în vene și vocația de a deveni tâlhar. Dacă (și) devine sau nu, până la urmă, depinde, numai, de conjunctură, adică, de loc, de timp și de îmrejurări” (Acad. Prof. Paul Popescu - Neveanu-fost director al Institutului de Psihologie al Academiei Române, unul dintre cei mai mari psihologi români-de talie internațională). Dedic acest articol, mentorului meu Acad. Prof. Paul Popescu-Nevenu (fost discipol preferat al Profesorului Gheorghe Zapan-psiholog, matematician, cibernetician, pedagog, filozof și jurist, distins cu Premiul Academiei Române, „Vasile Conta pentru lucrarea ,, Bazele biofizice ale legii intensității și generalizarea legii Weber-Fechner, el însuși discipol al marelui matematician Acad. Prof. Octav Onicescu), cel care cu 4 decenii în urmă m-a îndemnat (îndrumat) către modelizarea matematică a comportamentului infracțional (criminal), ceea ce am și inițiat, de altfel, în lucrarea mea „Bazele teoretice ale (psiho)sociologiei matematice. Cercetări și contribuții teoretice”. Mulțumesc deasemenea prietenului meu fidel (de pestre două decenii), Profesorul Florian Colceag („atrenorul de genii”, expert educațional internațional, promotor al educației în România, membru fondator si mentor permanent al „Kogaion Gifted Academy”, fondatorul școlii Quantum (Institutului pentru Cercetarea și Dezvoltarea Cunoașterii Umane), cu care am fondat în 2004 IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii și Cercetări în Avansate în Educația de excelență) și care, de atunci ca și mine, este profund angajat în modelizarea matematică a vieții social-politice și economice cu teoria complexității (haosului), fiind creator al unui model celular de cluster (al „fagurelui de miere”- denumire dată de mine) cu care încearcă să răspundă la o serie de întrebări ridicate de Noua ordine mondială în toate structurile și substructurile sale dar și la cele care pun la îndoială sau nu, chiar și existența lui Dumnezeu. De-a lungul celor 4 decenii care au succedat activitatea mea de cercetare și de modelizare matematică a fenomenelor (anti)sociale și marii criminalității franceze (crima organizată de mare anvergură, marele banditism, etc.), inclusiv, cu ocazia cursurilor mele în mediul carceral (francez) am încercat să implementez metodele mele de investigare (anchetă) în studiul comportamentului infracțional criminal, care în multe dosare au condus oficial sau oficios la restabilirea adevărului istoric. Profesorii universitari Nicolae Mitrofan (fost asistent al Profesorului Neveanu și profesorul meu, decan al Facultății de Psihologie și Științele Educației, primul președinte al Colegiului Psihologilor din România și membru fondator și președinte de onoare al Institutului de Psihologie Judiciară), Septemiu Chelcea (fost profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, și directorul revistei Sociologie Românească, distins cu premiul „Opera Omnia” pentru întreaga activitate de cercetare științifică. În cadrul (psiho)sociologiei matematice, fiecărui individ identificat prin CBG (ADN-Cod Biogenetic uman „static”, independent de timp), cuantificat, într-un spațiu socio-matematic (spațiu vectorial n-dimensional, având ca vectorii bazei caracterele individului aranjate în „clase de caractere” (cu proprietăți matematice de grup) „liniar independente”, corespunde un CSG (Cod Sociogenetic uman, „dinamic”, variabil în timp), care evoluează conform unor legi statistice (sociale), în funcție de o serie de parametri psiho-sociali, care îl și determina (conform TFPSM-Teoremei fundamentala a (Psiho)sociologiei Matematice) și care poate fi reprezentat printr-un operator de graf probabilist, al cărei matrice (probabilistă), numită de „corelație” (asociată individului), deține toate informațiile (psiho)sociologice despre acesta, în blocuri (celule Jordan), aflate în interacțiunie (variabile în timp). Valorile proprii ale matricei, determină spectrul operatorului, care corespunde CSG, care împreună cu CBG sunt componentele CGP (Codul Genetic Personal) un indicator spațio-temporal al individului într-un spațiu socio-matematic. În principiu, CSG (Codul Socio-Genetic) al individului este suficient de stabil în timp și nu efectuează decât mici „perturbații” (oscilații) în jurul poziției (stabile) de echilibru (de tip Taylor-Young) cu un grup social (în care trăiește, lucrează, etc., ), ceea ce permite ca în analize mai puțin scrupuloase (riguroase, care necesită precizie mai mică), el să poată fi considerat constant. În sfârșit, metodele Psihosociologiei Matematematice (PSM), exact, ca și celelalte metode de expertiză utilizate de către experții-psihiatri, fac apel tot la „test” ca observabilă, care ulterior însă este prelucrat cu metodele analitice ale matematicii (de anazliză numerică) ceea ce mărește considerabil fiabilitatea lui în raport cu celelalte. Contrar metodelor clasice în cadrul analizei PSM, inculpatul necesită izolarea sa de mediul său infracțional (în care acesta este în echilibru stabil), ceea ce îl face „vulnerabil” pentru că stările instabile tind către cele stabile (cu o anumită probabilitate și viteză) specifice individului (în funcție trăsăturile sale fizice, psihice, intelectuale, de parametri infracționali, familial, psihosomatici, etc.). În consecință, subiectul este testat în această stare de vulnerabilitate (instabilă) și nu direct (cum se procedează în cadrul metodelor clasice), dar indirect, printr-un test integrat într-un curs școlar (de preferință, de matematică, într-un context interdisciplinar), fără că acesta să-și dea seama că este testat. În felul acesta, este exlus subiectivismul expertului și este blocat „sistemul de autoapărare” al subiectului (care se declanșează instantaneu, sub formă de manipulare) atunci când acesta află că urmează a fi testat de către un expert.Cert, un TSM (Test Socio-Matematic), este mult mai dificil de conceput decât un test clasic de exepertiza psihiatrică și necesită intervenția unei echipe de specialiști inter-pluri și transdisciplinari (profesori, psihiatri, psihologi, pedagogi, educatori) care nu poate fi funcțional la „tarif de femeie de serviciu” (vorba profesorului Jean-Luc Viaux la celebrul proces de pedofilie în „masă”, Outreau, în care 17 persoane au fost inculpate și încarcerate în medie 3,5 ani, în detenție provizorie, în mod abuziv, pentru pedofilie și incest, datorită unei serii de manipulări). Ca observație, menționez aici faptul că în 2010, a fost arestat la Marsilia, un celebru răufactor/infractor (CB), fost „student” al meu într-un cendru de detenție provizorie implicat într-o serie de bracaje (jafuri armate) comise asupra băncilor și furgoanelor blindate (transportatoare de bani în numerar) pe Coasta de Azur. Contra acestuia nu există nicio proba materială directă că în zilele de 13-14 decembrie, ar fi participat la un „lanț” de 5 jafuri armate (3 bănci și 2 furgoane). Studiind dosarul acestuia, am descoperit că jafurile au fost comise pe baza unui plan meticulos, conceput (de cineva care avea cunoștințe solide de matematici aplicate) cu ajutorul teoria grafurilor (hamiltoniene și eulierine).Cu alte cuvinte, era vorba de o problemă de cercetare operațională, în care trebuia sustraso o sumă cât mai mare de bani, într-un interval de timp cât mai scurt, cu restricția („constrăngerea”) de a trece prin anumite „puncte” (bănci, furgoane și alte obiective, noduri ale grafului), pe niște drumuri (lanțuri hamiltoniene și eulirene în graf). Pentru a-l face să-și mărturisească participarea lui activă la „eveniment”, a fost mutat în izolare (timp de o săptămâna), după care, inscris la cursul (meu) de matematici. La un seminar am propus deținuților (printre care și lui, prezent!) o problemă din teoria grafurilor (despre care am făcut două cursuri introductive în prealabil, dar știam că mare lucru nu au înțeles din ele), în care am transpus problema jafurilor (dar astfel încât, pentru rezolvarea corectă a problemei să se folosească alt algoritm), pentru obținerea unei permisii până la 12h00 (asumându-mi un mare risc!), în funcție de realizarea unor obiective administrative (în penitenciar), în timpul cel mai scurt. Cu cât treaba era făcută mai repede cu atât permisia era mai lungă, în caz contrar ea diminua cu timpul necesar rezolvării problemei. Bănuiam că CB, în cazul în care obține permisia, își va planifica evadarea în cadul acesteia (și evident, cavala-fuga), dar știam că el nu știe mare lucru din teoria grafurilor și dacă va „rezolva” problema, este numai pentru faptul că știe (pe de rost!) algoritmul folosit la spargerea băncilor și nici măcar nu bănuiește că acel agoritm ne se utilizează „copy-paste” în problema propusă.Exact cum am bănuit, așa s-a și întîmplat. CB., a fost singurul dintre cei 6 prezenți, care a rezovat problema. În mai puțin de 20 de minute. Graful construit de către acesta corespundea cu exactitate grafului utilizat în lanțul de spargeri din zilele de 13-14 decembrie, iar modul operator utilizat în îndeplinirea sarcinilor administrative, era identic. Din păcate, acea era soluția problemei jafurilor și nu soluția rezolvării problemelor administrative în penitenciar, ceea ce l-a dezamăgit profund, la corectarea problemei! În schimb, prin rezolvarea greșită a ei, a confirmat participarea lui activă la jafurile comise în zilele de 13-14 decembrie 2010. Inculpat și condamnat pe 27 august la 10 ani de detenție criminală, din care, a și efectuat practic, în detenție provizorie, aproape jumătate din pedeapsa (cu grațiile inchisoarii, condiție necesară în Franța pentru beneficierea libertății condiționate), el a fost eliberat condiționat (sub control judiciar), anul viitor. Nu știu dacă este la curent cu faptul că verdictul în dosarul lui s-a datorat sau nu, problemei „permisiei” din 2010. Metoda de investigare „psy-spy”{[p-s](y)=ps(y)-sp(y) sub formă operatoriala} în cadrul afecțiunilor psihice grave, temporare și pasagere (cu precădere: schizofrenie, paranoia, bipolaritate, dedublare de personalitate, etc.) am elaborat-o deasemenea, în cadrul memoriului adresat Academiei de Științe Sociale și Politice (în 1981), tot prin intermediul Acad. Prof. Paul Popescu-Neveanu, care a și coordonat-o, pe care, ulterior, am avut ocazia să o îmbunătățesc (dezvolt), atât teoretic cât și empiric (practic), în cadrul unor investigații (laborioase) efectuate în mediul carceral franncez (în anii 1990), după stabilirea mea definitivă în Franța (1988). (...). O altă metoda (empirică) a lui Jacques Landry, numită pe scurt „Progreai” (Processus général de recueil des entretiens, auditions et interrogatoires) care diferă foarte mult de un interogatoriu clasic, ar avea cca 80% de reușită pentru că anchetorii interacționează simultan, atât cu cel audiat (fiecare, cu probele lui materiale, inclusiv, cu rezultatele poliției științifice și tehnice, ale testelor psiholgice, ale expertizei psihice, ale declarațiilor martorilor, etc.), cât și între ei, în funcție de niște parametri psihosomatici intrinseci ai acestuia (legăturile dintre psihic și corp, personalitate, parcursul vieții, motivațiile sale, etc.) și socio–economici, respectiv juridici, care permit clasificarea infracțiunii în declict sau crimă, în timp real, datorită câmpului de interacțiune de tip socio–matematic generat de către anchetatori centrat pe el audiționat. Din punct de vedere matematic, cercetările mele conduc la o posibilă modelizare a metodei empirice a lui Jacques Landry, (cu mai multe variante, mai mult sau mai puțin fiabile) utilizând teoria grafurilor și cercetarea operațională. Testul folosit în metoda empirică Jacques Landry trebuie astfel conceput (modelizat matematic), încât parametri aleși să fie reprezentivi suspectului audiat (interogat), iar ciclul hamiltonian al grafului asociat acestuia să fie „minimal” pentru ca acesta să aibă timp „infinit scurți” de reacție. N-ar fi exclus ca această metodă la care lucrez să fie mai eficace decât metoda „psy–spy”, matricial sub forma {[ps(y)–sp(y)]= [p–s]y} utilizată cu succes, în special în cazul unor subiecți, cu precădere, introvertiți (deci, puțin localizabili într-un spațiu psiho-social real), care constă, practic, plasarea unui „observator” (anchetator experimentat cu studii aprofundate în psihosociologie, comportament deviant) undercover (sub acoperire) în „full contact” cu subiectul de audiat (interogat) care eleboreze un test psohosociologic fiabil, care să permită determinare cu o mare precizie a CSG (Codul Socio-Genetic) din care poate „fi extrasă” informația legată de comportamentul deviant (în particular, infracțional) a acestuia. Nota. O căutare Google cu Private investigator Jacques Landry menționează imdediat doua lucrări de mare anvergură în care modelul meu matricial (matematic) a dat rezultate deosebite, care de altfel, au fost și prezentate la diferite conferințe și congrese internaționale și care urmează a fi prezentate și la Congresul Internațional al Universității Apollonia în 2024. Notă. O căutare Google cu Private investigator Jacques Landry menționează imdediat doua lucrări de mare anvergură în care modelul meu matricial (matematic) a dat rezultate deosebite, care de altfel, au fost și prezentate la diferite conferințe și congrese internaționale și care urmează a fi prezentate și la Congresul Internațional al Universității Apollonia în 2024.Este vorba de „Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric. „Pista franceză. Partea 1” (dosarul criminal Alexia Daval – Jacques Landry, atentatele teroriste de la gara centrală din Bologna, Öffentliche Bedürfnisanstalt am Bavariaring – Oktoberfest din München și drama de la stadionul Heysel din Bruxelles). Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. La piste française. En quête de vérité (Corespondență din Belgia) și „Matthieu Moulinas, criminal sexual minor (recidivist), condamnat la închisoare pe viață. Studiul criminalității sexuale la minori cu ajutorul sistemelor complexe (teoria haosului – fractali). Corespondență din Franța (Prof. univ. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al OADO – Națiunile Unite, detașat permanent la Curțile cu Jurați ale Tribunalelor Judiciare franceze)”
Francezul „supradotat” (gifted, tânăr cu abilități intelectuale înalte, tânăr intelectualmente precoce,...
Thomas CSINTA, Profesor de matematici aplicate în științe inginerești și social–economice, Director de studii CUFR (Consultanță Universitară Franco–Română) de pe lângă Școlile Superioare Franceze...
Protejat: „Scriitorul” multirecidivst Rédoine Faïd („Le Roi de Belle”) specializat în...
Rezumat. „Cavala” (fuga) lui Rédoine Faïd după evadarea sa spectaculoasă (ultima, care a durat 7 minute și 33 de secunde) cu elicopterul Aloutte (pilotat de către instructorul Stéphane Buy, astăzi, în vârstă de 70 de ani–luat ostatec, împreună cu companionul lui și fiica acesteia Martine și Céline M. în vârstă de 75, respectiv, 49 de ani) pe 1 iulie 2018 (la ora 11h28) din CPSF (Centrul Penitenciar de la Réau–departamentul Seine-et-Marne, sudul regiunii urbane paiziene) cu ajutorul a 3 cagulați (mascați) echipați cu puști de asalt Kalașnikov în timp ce acesta se întreținea la „Parloir” (Voirbitor–spațiu rezervat vizitelor) cu fratele său Brahim Faïd nu va dura mult timp, pentru că după 3 luni (și două zile) mai târziu, pe 3 octombrie 2018, el este interpelat (arestat) în orașul său natal Creil (departamentul Oise, regiunea administrativă Hauts de France) după ce a fost reperat pe 24 iulie (deghizat „în ținută tradițională arabă”) într-un vehicul de către jandarmii de la Sarcelles (departamentul Val-d'Oise, periferic regiunii urbane pariziene). În momentul reîncarcerării sale pe 4 octombrie 2018 la Maison d'arrêt (Centrul de detenție provizorie cel mai securizat în Franța) de la Vendin-le-Vieil (departamentul Pas-de-Calais, regiunea administrativă Hauts de France) după interpelarea lui în noaptea de 2–3 octombrie, legendarul gangster multirecidivist, specializat în jafuri armate și evadări (spectaculoase) Rédoine Faïd, începând din 28 decembrie 1998, când a fost arestat pentru prima dată și până la ultima sa evadare pe 1 iulie 2018, a efecuat deja 17 ani de recluziune criminală (și 2 luni), în mai multe „reprize”: - prima arestare după o cavală de 3 ani (28 decembrie 1998–30 martie 2009) - a doua arestare după o cavală de 1 an (28 iunie 2011–13 aprilie 2013) - a treia arestare după o cavală de 6 săptămâni (29 mai 2013–1 iulie 2018) și a fost condamnat la mai multe pedepse „suprapuse” (nu neapărat contopite):- la 10 de ani de detenție criminală pe 14 martie 2017 (pentru prima sa evadare pe 13 aprilie 2013, cu luare de ostatici, din Centrul Penitenciar Lille-Loos-Sequedin, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France) de către Curtea cu Jurați a departamentului Nord, - la 25 de ani de recluziune criminală (în Apel) pe 14 aprilie 2018 pentru decesul polițistei Aurélie Fouquet cu ocazia unui „bracaj” (jaf armat) ratat al unui vehicul blindat (care transporta fonduri în cash) pe 20 mai 2010 la Villiers-sur-Marne (departamentul Val de Marne, Métropole du Grand Paris) de către Curtea cu Jurați de la Paris, după ce în Prima instanță, pe 19 octombrie 2017, pedeapsa pronunțată contra lui a fost „numai” de 18 ani de recluziune criminală - și la 28 de ani de recluziune criminală (în Apel) pe 13 martie 2020, pentru bracajul cu explozibil (exploziv) al unui furgon blindat al societății de transport de fonduri Loomis în Pas de Calais (regiuna administrativă Hauts de France) pe 17 martie 2011 de către Curtea cu Jurați a departamentului Pas de Calais, după ce pe 19 octombrie 2017, în Prima instanță a fost condanat la „numai” 18 ani de recluziune criminală. Deși imediat după arestarea lui Faïd, pilotul Stéphane Buy, Martine și Céline M. vor fi audiați ca „victime” și lăsați în libertate, investigațiile (aprofundate) ulterioare ne-au au pus în evidență faptul că Céline fata vitregă a lui Buy și gangsterul ar fi întreținut o relație amoroasă „epistolară” între 2014–2016 ceea ce va avea ca efect interpelarea lor, din nou, pe 16 aprilie 2019.După 48h00 de GAV (Garde à vue, arest la sediul Poliției Judiciare) ei vor fi disculpați în dosar pentru că asupra lui ar fi fost făcute „presiuni” cu scopul de a-l manipula și de a-l atrena pe Stéphane Buy în această evadare, cu care el nu ar fi fost la curent, în ciuda faptului că Céline, cu două luni înainte de evadare, a deschis un cont bancar cu 50.000€ care a fost pus la dispoziția gangsterului. Procesul lui Rédoine Faïd („Roi de la belle"/Regele evadării) la care asist și eu (ca detașat permanent al Națiunilor Unite la Curțile cu Jurați 3 magistrați ale tribunalelor judiciare franceze) debutează în fața Juriului Popular Paris (compus din 3 magistrați și 6 jurați aleși de pe listele electorale) prezidată de către Frédérique Aline (într-o sală cu 10 ecrane a TJP–Tribunalul Judiciar Paris) pe 5 septembrie 2023, în care alături de el vor fi judecați și alții 11 complici ai săi, dintre care 5 membri ai familiei sale (2 frați–Brahim în vârstă de 63 de ani și Rachid în vârstă de 65 de ani și 3 nepoți–Liazid Faïd, Ishaac Hérizi și Karoune Hérizi–care ar fi recuperat vehiculul de la garajiștii Kamel Aatiq și Hamza Cheikh, complicii săi, cu care Faïd a dispărut după coborârea din elicopter).Ca fapt divers, pe 5 octombrie, a apărut pe ecranele din sala de audiență, dintr-o „eroare regretabilă”, și fața unui indic (informator al justiției) „Kamel” (nume fictiv, principalul turnător în dosarul evadării a lui Faïd căruia ministerul public îi asigura, „oficial” anonimatul și protecție juridică, motiv pentru care, pe 9 octombrie președinta Curții a decis închiderea acestora până la sfârșitul procesului.După părerea mea, ar fi fost vorba de un act provocator al justiției pentru a-l confrunta indicul (Kamel) cu „victima” sa (Faïd), indirect, cu scopul validării celor declarate de către acesta, de manieră nu oficială, dar oficioasă. Conform CP francez, Faïd (care, teoretic, era liberabil condiționat în 2046, adică la vârsta de 74 de ani) risca pedeapsa cu închisoarea pe viață, iar complicii săi riscau pedepse cuprinse între 10 și 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare). Jurații aveau obligația de a răspunde (într-un „loc secret”), în total, la 194 de întrebări referitor la culpabilitatea (vinovăția) și responsabilitatea celor 12 inculpați în dosar. Pe 17 octombrie, avocații generali (reprezentând Acuzarea, Ministerul Public), la ora 20h20 au solicitat contra celor 12 inculpați în dosar următoarele sancțiuni penale: achitarea lui Brahim Faïd (pentru că el se afla la Parloir cu fratele său și susținea că nu ar fi fost la curent cu planul de evadare) și a lui Alima A. (care i-ar fi găzuit pe fugar și complicii săi sub amenințare), 3o de luni de închisoare contra lui Kamel Aatiq (responsabil cu „alegerea” vehicului și care ar fi executat deja pedepsa la domiciliul său sub supraveghere electronică) și 4 ani contra lui Hamza Cheikh (responsabil cu „pregătrea” tehnică și administrativă–cu plăcuțe false de inmatriculare a vehiculului pentru evadat, pedeapsă în curs de executare deja sub supraveghere electronică), 4 ani de închisoare contra lui Liazid Faïd (pedeapsă eexecutată deja în penitenciar), 10 și 15 ani de recluziune criminală contra fraților (și nepoților evadatului) contra lui Karoune și Ishaac Hérizi (responsabili cu logistica evadării, pregătirea și participarea, efectivă, la evadare), 8 ani de detenție criminală contra lui Steeve Escrihuela (apropiat gangsterului, „angajat profund” în pregătirea și realizarea evadării), 18 ani de recluziune criminală contra lui Rachid Faïd (fratele evadatului, principalul organizator al ewvadârii) și în sfârșit, 22 de ani de recluziune criminală contra evadatului, Rédoine Faïd. În acest dosar a fost inculpat și Jacques Mariani (în vârstă de 57 de ani, cu 38 petrecuți în detenție, figură legendară a marelui banditism corsican, încarcerat înainte, într-un alt dosar, în celebra închisoare Baumettes din Marsilia) fiul lui Francis Mariani, co-fondatorul celebrei organizații criminale corsicane „Brise de Mer” (la sfârșitul anilor 70, specializată în jafuri armate, asasinate, spălare de bani, extorcare de fonduri, exploatare de localuri de noapte, proxenetism, prostituție, jocuri de noroc ilicite, evaziune fiscală, control al cluburilor de fotbal, etc., activă în Franța (inclusiv, Corsica), Africa, Rusia, Elveția, America Latină, Singapore și China), care deja cu un an înainte de evadarea lui Faïd ar fi fost implicat în finanțarea evadării eșuate a lui de la închisoarea Fleury-Mérogis în 2017, conform declarației indicului („agentu operațional” Kamel) care ar fi participat alături de „șeful” său la preparative. În cazul celor doi, Acuzarea a solicitat contra lui Mariani („moștenitorul” organizației criminale „Brise de Mer”, care are în total de execut, 59 de ani de recluziune criminală fără contopirea pedepselor și care susținea că „nu-l cunoaște de Faïd”) 5 ani de închisoare iar contra lui Kamel, în mod excepțional, 3 luni de închisoare cu suspendare „simplă” (supusă doar condiției de a nu comite o nouă infracțiune în timpul pedepsei, termen introdus în CP pe 24 martie 2020, cu scopul de a distinge de suspendarea „probatorie” care presupune respectarea unor condiții socio–judiciare, muncă în interes general, etc.). Conform avocaților Marie Violleau și Yves Leberquier ai lui Faïd („dogat de libertate și nu de jafuri armate”, „care nu are nevoie de mila justiției”), regimul său de detenție în izolare totală (absolut „inuman”) i-ar fi afectat sănătatea (ceea ce, eu, personal nu am putut constata!) iar dacă nu vor fi luate măsuri urgente n-ar fi exclus ca acesta să nu (mai) poată suporta detenția fără a fi spitalizat. Verdictul. Curtea cu Jurați de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris) s-a retras luni, pe 23 octombrie 2023, după ce acuzații (inculpații în dosarul evadării lui Rédoine Faïd) au avut ocazia să vorbească pentru ultima oară. Anunțată inițial deschiderea sălii de audiență pentru ora 17h00, pe 25 octombrie, aceasta a fost redeschisă doar în jurul orei 23h30, iar verdictul a fost anunțat în jurul orei 00h30, pe 26 octombrie.După 60 de ore de deliberare, în care membrii Juriului popular au răspuns la cele 194 de întrebări legate de vinovăția și responsabilitatea fiecărui inculpat în dosar, evadatul, „scriitorul” Rédoine Faïd a fost condamnat la „numai” la 14 ani de recluziune criminală în loc de 22 de ani solicitațați de Acuzare (Ministerul Public–reprezentat prin 2 avocați generali), o pedeapsă destul de „aspră” conform unuia dintre avocații săi (Marie Violleau), având în vedere faptul că înainte de această condamnare, el era liberabil condiționat în 2046, iar perioada de încarcerare a lui se va lungi în acest context considerabil (până în 2060, când va avea 88 de ani !) ceea ce acesta din urmă nu va putea suporta în „izolare”.Frații lui, Rachid Faïd a avut parte și el de o pedeapsă mai „ușoară”, fiind condamnat „numai” la 10 ani de detenție criminală, față de cei 18 ani recluziune criminală solicitați de Acuzare, dar, din contră, Brahim Faïd (tată exemplar a 5 copii, fără cazier judiciar) nu a fost achitat așa cumm solicita Acuzarea, dar condamnat la un an de închisoare cu suspendare. Ishaac, Karoune, Yazid, ceilalți membri ai familiei sale (nepoții) au fost și ei condamnați la pedepse mult mai mici decăt cele soliciate deMinisterul Public, la numai 8, 6 și 2 ani de închisoare cu executare, iar corsicanul naționalist Jacques Mariani „moștenitorul” organizației criminale „Brise de Mer”, la numai 2 ani de închisoare. Alima A. (prietena unuia dintre nepoții lui Faïd) a fost achitată, așa cum a solicitat Acuzarea, iar restul acuzaților, toți au fost achitați, o surpriză (ieșită din comun) a verdictului.
Zilele academice ieșene. Sesiunea știinţifică anuală a institutului de cercetări „Acad....
https://www.youtube.com/watch?v=yDJVgs8z9OU
https://www.youtube.com/watch?v=2sUtcShPBHk&pp=ygUdcHJvZi4gdW5pdi4gZHIuIFZhc2lsZSBCdXJsdWk%3D
Programul integral (în format pdf) al Sesiunii Ştiinţifice Anuale a Institutului de Cercetări „Acad. Ioan Hăulică” al Universității „Apollonia” din Iaşi
Notă....
Centrul Gifted Education: Conferința „Alternative în Educație” sau „Învățământ neînregimentat”. Mai...
Thomas CSINTA, Profesor de matematici aplicate în științe inginerești și social–economice, Director de studii CUFR (Consultanță Universitară Franco–Română) de pe lângă Școlile Superioare Franceze...
Protejat: „Jaful secolului” de la banca Société Générale din Nisa. O...
Rezumat. Conform investigațiilor mele (laborioase, atât în mediul „mafiot”–al crimei organizate de mare anvergură, cât și în mediul carceral), de fapt, atacul agenției băncii Societé Générale (unghi cu Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) de la Nisa (Métropole Nice–Côte d'Azur) ar fi făcut parte și dintre „opțiunile” organizației „French Connexion” dar nu prin intermediul rețelei de canalizare a orașului dar sub formă de jaf armat „pe ușa din față” (o procedură clasică în „acele vremuri”) și care atunci când Albert Spaggiari „făcea” pe soldatul-erou în războiul din Indochina era deja implicat într-o serie de alte tipuri de jafuri care alimentau traficul de stupefiante prin intermediul GCMA (Groupement de commandos mixtes aéroportés–creat pe 17 aprilie 1951 de către statul major al generalului Jean de Lattre de Tassigny și dizolvat în 1954) compus din membri ai unor triburi din Laos) care lupta alături de francezi (mai ales în cadrul unor intervenții de tip gherilă) contra transportului producției de opim a acestuia clienților ei din Saigon (Sài Gòn, capitala coloniilor franceze din Indochina), astăzi orașul Ho Și Min (Thành phố Hồ Chí Minh) cel mai mare oraș din Vietnam, așezat în apropierea Deltei Mekongului, un trafic estimate la câteva zeci de tone. Conform mărturiei ofițerului parașutist în răboaiele din Indochina (1946–1054) și Algeria (1954–1962) Roger Trinquier (1908–1986), fost șef și al GCMA, cca 80% din producția de opium ar fi fost controlată de către Vietminh (Việt Nam Ðộc Lập Ðồng Minh Hội/Liga pentru Independența Vietnamului, o mișcare comunistă revoluționară de eliberare națională formată de Hồ Chí Minh în anul 1941, pentru a câștiga independența Vietnamului față de Franța, cât și pentru a se opune ocupației japoneze), iar „banii obținuți din opium ar fi fost utilizați pentru finanțarea zonelor (regiunilor) sălbatice și ale populației acestora din Laos” cee ace ar fi fost clasat „top secret” atât în fața autorităților din Hanoi cât în fața celor de la Paris. Ca urmare, nu Spaggiari ar fi fost cel care ar fi avut ideea de a pune la punct o spargere la banca Societé Générale dar celebra organizație criminală French Connexion, care dispunea pentru această acțiune (misiune, operațiune) de „toate mijloacele necesare” (materiale și umane și poate nu în ultimul rând, „curajul”–pentru a comite jaful utilizând metoda clasică a vremi, jaful armat). Din contră, Spaggiari ar fi avut doar ideea de a pătrunde în bancă prin rețeaua de canalizare a orașului, în loc de metoda clasică de „jaf armat” (ceea ce ar fi fost favorizat de plasarea agenției bancare cu acces din două străzi, Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) numai că rețeaua de canalizare publică a metropolei Nisa este foarte vastă și complexă, totalizând cca 400km, dintre care cca 83km sunt galerii accesibile unde se devarsă apele reziduale și pluviale, care la rândul lor sunt transportate către două colectoare, țevi (tuburi) groase de canalizare, lungi de mai mulți km desfășurați sub sub plajele metropolei și celebra Avenue des Anglais (unde în jurul orei 22h40, pe 14 iulie 2016–de ziua națională a Franței, a avut loc atacul terorist islamist cu un camion de 19 tone perpetrat de către Mohamed Lahouaiej-Bouhlel soldând cu 85 de morți, 458 de răniți și cu decesul agresorului) de unde ajung la stația de epurare Haliotis (de lângă Nice Côte d'Azur Airport) și la care sunt racordate (astăzi) 18 localități totalizând aproape 0,45 milioane de locuitori (apropate jumătate din populația La Métropole Nice Côte d'Azur–a cărei rețea publică de canalizare costă annual cca 60 mil €). Aici sunt tratate annual cca 40 milioane m3 de apă reziduală, înainte de a fi aruncate în mare la cca 1 km de mal la cca 100 m adâncime. Pentru recuparea apei în cazul furtunilor, există două bazine de o capacitate de cca 30.000 m3 (construite în 2000 la Arson și la Ferber). Păntrunderea în această vastă rețea de canalizare se poate face prin una dintre cele 12.000 de plăci de fontă diseminată pe suprafața metropolei și numai cu un echipament special, adecvat, motiv pentru care pregătirea jafului secolului a necesitat obținerea unei serie de informații și planuri ale rețelei publice de canalizare la care Spaggiari nu ar fi putut avea acces sub nicio formă (în ciuda faptului că ar fi avut „contacte” în cadrul primăriei) și care ar fi fost obținut de către membri organizației „French Connexion” prin intermediul unor funcționari ai primăriei, membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), în care un rol important ar fi jucat omul de afaceri corsican Jean-Dominique Fratoni („Napoléon des jeux”, „l'Empereur des jeux, „Parrain des jeux”) proprietar al mai multor cazinouri, implicat și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur, în care dispare fără urmă Agnès Le Roux (atunci în vârstă de 29 de ani) în 1977 (moștenitoarea uneia dintre ele–Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée) în timpul vacanței de Toussaint (după 27 octombrie), care va genera unul dintre cele mai celebre procese ale secolului trecut, cel al lui Jean–Maurice Agnelet (n.1938), în care am fost implicat și eu prin intermediul investigațiilor mele private. Nevinovat (conform rezultatelor investigațiilor mele), după mai multe achitări (timp de 37 de ani), în final, el va fi condamnat pe 11 aprilie 2014 pentru asasinarea lui Agnès Le Roux (grație insistențelor mamei sale Renée Le Roux, decedată și ea pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani) de către Curtea cu Jurați de la Rennes, la 20 de ani de recluziune criminală, pedeapsă rămasă definitivă, mai ales, după ce pe 8 iulie 2015 Curtea de Casație respinge ca nefondată recursul formulat de către condamnat, după ce deja în cursul lunii mai familia Le Roux obține restituirea sumei de 3 Mil€ pe care Fratoni a plătit lui Agnès Le Roux pentru răscumpărarea părții din cazinoul Palais de la Méditerranée. Director și administrator a două cazinouri de pe Coasta de Azur, al celui de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa, pe care l-a achiziționat în 1974, în 1977, dorește să cumpere și cazinoul Palais de la Méditerranée, având-o ca administrator pe Renée Le Roux, mama lui Agnès–Gloria Le Roux, amanta lui Jean–Maurice Agnelet, care dispare fără urmă. Deși a fost audiat în dosar, el nu a fost niciodată anchetat (cercetat penal, inculpat) pentru dispariția acesteia, așa cum am arătat în lucrările mele, cu toate că ar fi trebuit să fie primul suspect și nu acesta din urmă (Agnelet), pentru că avea un mobil mult mai „solid pentru dispariția ei definitivă”. Desigur, nu el este asasinul, dar este comanditarul, cel care ar fi făcut apel la asasinarea ei prin intermediul unor membri (criminali) ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) cu care întreținea relații mai mult decât strânse, „cordiale” (conform unui infractor de mare anvergură Jean-Pierre Hernandez fost și el membru al celebrei organizatii criminale „French Connexion”, care pe 10 martie 2011 va sustine conjectura mea, conform careia, asasinarea lui Agnès Le Roux ar fi fost comanditată de către „mafia cazinourilor” de pe Coasta de Azur, apropiată organizatiei „French Connexion”, cu care ar fi avut legătură și caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, dar și fostul primar al metropolei Nisa, Jacques Médecin. Conform mărturiei acestuia (care confirmă de altfel, rezultatele anchetei mele private) acestuia (asasinatul ar fi fost comis de către Jeannot Lucchesi (în cadrul unui contract) facând parte din grupul infracțional condus de către caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, asociat organizatiei criminale specializata în traficul de stupefiante „French Connexion”, iar această mărturisire, criminalul i-ar fi făcut-o în 1987, puțin timp ănainte de moartea sa. Vehiculul Range Rover alb al lui Agnès Le Roux, l- ar fi fost casat într-un „cimitir de masini”, după ce cadavrul ei l-ar fi aruncat într-o calancă (calanque-narrow, steep-walled inlet that is developed in limestone, dolomite, or other carbonate strata and found along the Mediterranean coast). Ca urmare, avocații lui Jean–Maurice Agnelet, François Saint-Pierre si Jean–Pierre Versini-Campinchi, for face o serie de demersuri judiciare pentru casarea sentinței și revizuirea condamnării acestuia, în cadrul unui nou proces, dar cererea lor va fi respinsă pe 17 septembrie 2012. Pentru că Gilles-Jean Portejoie, avocatul Familiei Zampa va riposta și el și va depune o plângere contra acestuia pentru difamare (defăimare) publică contra memoriei unui decedat–Gaëtan Zampa, iar Hervé Temime, avocatul familiei familia Le Roux consideră că, caidul Hernandez vrea sâ-și facă doar publicitate, dar în realitate, afirmațiile lui nu pot fi verificate. Din contră, Fratoni (prieten apropiat lui Jacques Médecin–fost simpatizant și el al OAS) va fi cercetat penal în dosare penale corecționale legate de infracțiuni fiscale și vamale din octombrie 1978, dar în 1980 se va refugia în Italia și mai târziu în Elveția, ceea ce nu va îmiedica justiția franceză ca să-l condamne (prin contumacie) în 183 si 1985 (în două dosare diferite) la 5 ani de închisoare și la amendă penală de 410 Mil FFr (cca 140 Mil €PPA). Din păcate, pe 4 august 1994 el moare de cancer la prostată (la vârsta de 71 de ani) la Lugano (Elveția), după ce în topul celor 147 de cazinouri franceze a reușit să urce pe 1 martie 1989 pe locul 21 cu Ruhl, apoarținând astăzi Grupului Lucien Barrière. Nu peste mult timp, fiul său Noël Fratoni (care „i-a preluat afacerile”) va fi și el asasinat (în cursul lunii octombrie 1998) la vărsta (de numai) 50 de ani (cu o raflă de 10 gloanțe de 9mm).Conform anchetei mele (private) ar fi fost el cel care ar fi pus în contact membri ai organizației French Connexion, cu funcționari „importananți” (corupți) ai primăriei (din aturajul lui Médecin) membri ai SAC care ar fi furnizat planurile vastei rețele de canalizare a orașului Nisa (astzi, Métropole Nice–Côte d’Azur), ceea ce întărește convingerea că Spaggiaru nu ar fi fost sub nicio formă „creierul” jafului. Este foarte probabil că Tany Zampa din Marsilia (astăzi, Aix–Marseille Métropole) cu apropiații lui să fi jucat un rol important în elaborarea jafului al cărui „erou” a devenit grație unei „conjuncturi favorabile”, legendarul și carismaticul Albert Spaggiari, iar Jacques Cassandri, aparținând organizației French Connexion, n-ar fi fost decât, omul de legătură, care a supravegheat derularea planului, la care, de altfel, ar fi participat și el, ca și Spaggiari, „tot ca un simplu membru” (cu atribuțiuni precise). Printr-un lanți al slăbiciunilor, oamenii lui Zampa intră în contact cu oamenii lui Fratoni, dintre care unul are un prieten apropiat, consilier municipal (membru al SAC) și salariat al Băncii Société Générale din Nisa care va furniza planul băncii. Acesta, împreună cu cel al rețelei de canalizare va permite „echipei” lui Spaggiari (din care vor face parte și 2 amici ai săi, Alain Bournat și Francis Pellegrin), constituiă mai mult ad-hoc, începerea lucărilor. Interesant este faptul că Spaggiari (care întră în echipă grație unui apropiat al său care îi apreciază ideea și o va „transmite superiorilor săi” din French Connexion) susține că prietenii săi ar fi recrutat oamenii lui Zampa, ceea ce sigur nu ar fi declarat în depoziția sa în fața judecătorului de instrucție Richard Bouazis la Tribunalul judiciar din Nisa, daca nu ar fi reușit să evadeze spectaculos cu ajutorul complicilor săi de la OAS, Robert Desroches și Michel Brusot, pe 10 martie 1977, înainte să fi fost audiat. Ca urmare a evadării reușite, Spaggiari intrând în cavală (fuga de autorități), în timp ce ceilalți membri ai echipei au fost interpelați (arestați), își asumă din plin, rolul de „creier”, care de fapt îi era atribuit tot de către ei, pentru a-si minimiza propriile rouluri în jaf, ceea ce îi permite lui să scrie istorie și să devină un „erou” al marii criminalități, perceput (văzut), oarecum, de o anumite parte a societății civile ca un fel de Robin Hood al lumii moderne, mai ales că echipa lui a devalizat căsuțele cu valori ale băncii, ascunse de către proprietari („bogătași”) de fisc și după ce expediază un mandat poștal în valoare de 5.000FFr (cca 3.500€PPA) proprietarului vehicului, Albert Mandrino, pe care va sări de la etajul 2 al imobilului (aflat la cca 7 m de sol și, ca urmare, îl avariază) și de unde este preluat cu motocicletă de către complici până în centrul orașului Place Masséna aflată la o distanță de cca 1km de la palatul justiției de unde a evadat, unde va fi „preluat” (în portbagajul unui vehicul) și „depus” într-un apartament luxos în cartierul parcului Vigier (unde se întâlnește cu cei 2 prieteni care i-au pus la cale evadarea), devenind astfel cel mai mediatizat bandit în cavală de către presa locală și națională, dar și cea internațională, care vor sugera și faptul că el ar fi profitat de complicitatea primarului Jacques Médecin dar și a lui Christian Estrosi („motodidacte”, n.1955), viitor primar al orașului Nisa și președintele consiliului regional PACA (Provence-Alpes-Côte d'Azur) din 2017 și președinte al Metropolei Nice–Côte d'Azur (din 2012), ministru al Amenajării teritoriale (2005–2007), al Industriei (2009–2010), fost campion național de Moto (de 4 ori, între 1974–1979) și de două ori campion mondial (la 750cm3, pe circuitele Nogaro în 1976 și Dijon-Prenois în 1977), deci, inclusiv, când are loc jaful secolului la Nisa. Numai că, o anchetă aprofundată a poliției ar fi confirmat faptul că în ziua evadării lui Spaggiari, el ar fi asistat la testări pentru Grand Prix de Daytona. (...) Părerea mea este că dacă Spaggiari a luat cu el un secret cunoscut de el (mai mult sau mai puțin), impostorul Cassandri a făcut același lucru, dar fără să-l fi cunoscut în realitate, din păcate (atât pentru el cât și pentru societatea civilă, inclusiv pentru justiția franceză).
El susținea că ar fi avut un „amic”, consilier municipal la Nisa, care ar fi fost și angajat al băncii Société Générale, care i-ar fi furnizat și informația că sala care găzduiește casetele (seifurile) cu valori la intrarea din Av. Jean-Médecin (1890–1965, tatăl lui Jacques Médecin, fost și el primar al metropolei între 1945–1965) nu ar dispune de un sistem de alarmă (probabil pentru că lărgimea pereților (cca 1,80m) era considerată „suficient de protectoare”), ceea ce l-ar fi determinat să-i dea o „lecție” primarului de atunci, Jacques Médecin (1928–1998, urmașul tatălui său la primărie până în 1990) pe care, în anumite cercuri, tot „peieten” îl numea, cu toate că acesta din urmă, când a fost audiat în legătură cu jaf susținea că îl cunoștea doar „superficial” în calitatea lui de fotograf care colabora cu primăria, în special, cu ocazia căsătoriilor pe care aceasta le oficia, confirmat de altfel, și la procesul jafului, în care pe 23 octombrie 1979, Spaggiari (în cavală–fugitiv) a fost condamnat la închisoare pe viață (față de complicii săi identificați dar considerați „periferici”, Bournat, Poggi, Michelucci și Vigier, aparținând mediului mafiot din Marsilia) care au fost condamnați „doar” la 8 ani de detenție criminală, practic, liberabili deja după proces, având în vedere faptul că dacă ținem cont de grațiile închisorii (pentru bună purtare), ei au executat, în principiu ½ din pedeapsă (conform procedurii penale, în detenție provizorie).
Înainte însă Spaggiari ar fi testat, într-adevăr, absența sistemului de securitate, plasând un ceas deșteptător în caseta pe care ar fi închiriat la bancă (Société Générale) și în plus, ar fi explorat „cu mare atenție” canalizările în preajma fluviului Paillon care străbate Nisa, după care ar fi ajuns la concluzia că tunelul care să aibă acces la sala cu casete cu valori trebuie să fie săpată la nivelul unghiului dintre străzile Gustave-Deloye și Hôtel-des-Postes.
Până aici, există adevăr în spusele lui Spaggiari, numai că acel „amic” de care vorbește, nu ar fi fost, sub nicio formă, amicul lui, dar un „apropiat” al lui Tany Zampa (Gaetano Louis Albert Zampa, Gaetano Zampa, Gaëtan Zampa, 1933–1984), originar din Cayolle al Marsiliei (cartier popular de imigranți cu o importantă mixitate–italieni, indochinezi, evrei din centrul Europei și din nordul Americii, magrebini, etc.), unul dintre marii șefi ai mafiei locale (cunoscut și sub numele de „Împăratul nopții”) și cei mai influenți de pe Coasta de Azur, tatăl căruia, Mathieu Zampa (n.1902 la Marsilia, cu origini din Neapole și Campobasso, decedat în 1973), era deja un caid reputat care își face „debutul” în criminalitate (crima organizată) în 1930 sub comanda celebrilor criminali (de mare anvergură) Paul Carbone și François Spirito, fondatorii organizației French Connexion, pentru ca după război să treacă în „subordinea” fraților Guérini (Antoine, Barthélémy/Mémé, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte și Restitude), dintre care primii doi vor deveni cei mai importanți gangsteri de pe Coasta de Azur, implicați în traficul de heroină, proxenetism, jocuri de noroc, extorcare de fonduri, contrabandă cu țigări, crimă de sânge, etc.
Tot prin intermediul lui, Spaggiari ar fi „recrutat” și cei 2 infractori Alain Bournat și Francis Pellegrin (membri ai echipei care va comite jaful) care, la rândul lor i-au adus în „comando” și pe ceilați, inclusiv, pe Jacques Cassandri (al cărui rol ar fi fost mai mult nu de „creier” dar cel de „supraveghetor” și de contact cu Franch Connexion (organizația criminală specializată în traficul de heroină între portul Marsilia, Portul New York și Montreal, activă, în principiu, între 1925–1975, fondată de către Paul Carbone–la nivel local și Lucky Luciano cu Vito Genovese–la internațional).
În ceea ce privește săparea tunelului și planul acestuia (conceput după „harta” rețelei de canalizare din Nisa), ar fi fost o „muncă” de echipă, în care, un rol important ar fi jucat și un apropiat al lui Jacques Médecin, Jean–Dominique Fratoni (1923–1994) administrator de cazinouri de pe Coasta de Azur (de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa din 1974), pe care exploata „discret” în colaborare cu mafia „locală” (deci, direct sau indirect cu oamenii lui Tany Zampa), cunoscut și sub numele de „Împăratul jocurilor (de noroc)” sau „Nașul jocurilor (de noroc)”.
Așa cum am arătat în celebrul dosar criminal al războiului cazinourilor de pe Coasta de Azur în „anii de plumb” (anii 1960–1980), Fratoni ar fi jucat un rol important și în dispariția lui Agnès Le Roux (în vârstă de 29 de ani) pe 27 octombrie 1977, moștenitoarea cazinoului „Palais de la Méditerranée” de la Nisa (împreună cu mama ei, Renée Le Roux–decdată pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani), pentru care Jean–Maurice Agnelet (avocat și președinte al ligii locale a Drepturilor Omului) a fost hărțuit, judecat și rejudecat, pe nedrept (conform anchetei mele private) timp de 37 ani, între 1977 și 2014–când pee 11 aprilie, acesta din urmă a fost condamnat defintiv, la 20 de ani recluziune criminală, datorită unei depoziții (mărturii) a unuia dintre cei 2 fii ai lui Guillaume Agnelet, în care acesta afirma în fața Curții cu Jurați Rennes că inculpatul ar fi mărturisit mamei sale (ceea ce, de altfel, atunci, copil fiind, ar fi auzit și el) că ar fi el asasinul (decedat, până la urmă, de o criză cardiacă pe 12 ianuarie 2021, la vârsta de 82 de ani, după punerea lui în libertate condiționată din rațiuni medicale, la celălalt fiu al lui Thomas Agnelet, în Noua Caledonie).
Bănuit că ar fi implicat în dispariția lui Agnès Le Roux dar mai ales în diferite delicte financiare pentru care este inculpat în luna octombrie 1978 (printre care și în cele de cumpărare de voturi electorale), Jean-Dominique Fratoni (fost, printre altele și francmason, prieten intim al lui Jacques Médecin), se refugiază în Italia, iar mai târziu, când CEE (Comunitatea Economică Europeană–devenită Uniunea Europeană) a devenit „nesigură”, în Elveția „italiană”, la Lugano (unde va și muri de cancer la prostată, pe 4 august 1994, la vârsta de 71 de ani) ceea ce va atrage după sine condamnarea lui în 1983 și 1985 (în total, la 5 ani de închisoare și 410 Mil Ffr amendă/cca 121 Mil€PPA pentru infracțiuni fiscale și vmale), prin contumacie.
Fiul său Noël Fratoni care i-a preluat „afacerea” (fără să fi avut declarată vreo activitate lucrativă la Fisc), nu a fost nici el foarte norocos, pentru că va fi și el asasinat cu 10 gloanțe de 9mm (ca mulți alți membri ai mafiei de pe Coastă) pe 23 octombrie 1998 la Nisa, atunci când nu avea decât 50 de ani. Corpul său inert (deja rece) este descoperit, cu cheile vehicului în mână, de către un vecin în dimineața zilei (în jurul orei 09h30), lângă acesta, în garajul reședinței sale „Le Parc Vigier” din cartierul portului. Două, din rafala de gloanțe l-au atins la cap.
Protejat: „Jaful secolului” de la banca Société Générale din Nisa. O...
Rezumat. Întotdeauna am fost fascinat de „anii de plumb” francezi (1960–1980), la „belle époque” a marilor infracțiuni criminale (atacuri armate de furgoane blindate, jafuri armate din instituții financiar–bancare, jafuri „ale secolului”–cu sau fără violență, kidnapping-uri celebre, evadări spectaculoase ale brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze, atentate teroriste extremiste și independentiste, inclusiv, contra Generalului Charles de Gaule) despre care am scris câteva zeci de mii pagini (în special, în Jurnalul Bucureștiului, publicate ulterior, în seria de „Invesigații jurnalistice în serial” în 10 volume+1 „hors serie”), în care organizațiile social–politice SAC (Serviciul de Actiune Civică–Pro Generalul Charles de Gaulle), OAS (Organizația Armată Secretă–Pro Algeria franceză, anti-De Gaulle), FLNC (Frontul de Eliberare Națională din Corsica), Armata Corsa (grup armat separatist), ETA (Euskadi Ta Askatasuna–grupul separatist basc), etc., dar și cele de crimă organizată (de mare anvergură) ca „French Connexion” (Corsica Connexion, Pizza Conexion–„specializată” în traficul de stupefiante între Franța și SUA), gangurile „Brise de Mer” și „Le Petit Bar” (implicate in jafuri armate si asasinate pe teritoriul național și cu precădere în „Île de Beauté–Corsica), etc., vor juca un rol important (fundamental) și care vor marca profund istoria „Faptului divers” al Franței Metropolitane contemporane (partea europeană a statului francez–teritoriul continental, inclusiv Insula Corsica). A nu se confunda această „belle époque” a marii criminalități franceze cu cea cunoscută sub numele de „Epoca Frumoasă în Franța” (perioada modernă, cu salturi remarcabile în toate domeniile vieții, în plan social–politic, economic, tehnico–științific, cultural–artistic, etc.) apărută în timpul celei de-a 3-a Republici Franceze (perioadă caracterizată de optimism, pace regională, prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale și inovațiilor tehnologice, științifice și culturale), la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871, până la începutul Primului Război Mondial). inclusiv Insula Corsica).
În principiu, un evadat/fugar (dintr-un penitenciar, tribunal, spital psihiatric, unitate de consiliere socio–judiciară, etc.) nu rezistă (mai) mult timp în liberate având în vedere dificultățile pe care le are de întâmpinat, în primul rând, din partea autorităților judiciare și polițienești care îl „hărțuiesc” și îl caută „non-stop” cu toate mijloacele lor de care dispun (mai mult sau mai puțin legale, și care nu sunt puține!) și apoi, datorită dificultăților cărora are de făcut față în toate planurile vieții cotidiene, mai ales în cele care au conexiuni, directe sau indirecte, cu cel social și financiar. În cca 93% dintre cazuri, fugarii sunt interpelați (arestați) în mai puțin de jumătate de an de la data evadării lor (și doar în câteva luni, într-o mare majoritate de cazuri), dar există și situații (și nu foarte rare) în care perioada cavalei (fuga de autorități) se prelungește cu un interval spațio–temporal considerabil (și chiar impresionant), iar în unele dintre acestea, el devine chiar „nedeterminat” („nemărginit” în spațiu și timp), ceea ce va avea ca efect libertatea evadatului (condamnat sau prevenit), oarecum „condiționată”, până când, efectiv, acesta renunță și se predă, „de bună voie și nesilit de nimieni” sau, în cazul fericit, chiar și până la moartea lui (naturală sau premeditată).
Un caz celebru de evadare cu o cavală „fără sfârșit” la care am lucrat (mult timp) este cel al franco–italianului Albert Spaggiari (1932–1989, fotograf si scriitor, fost militar în Războiul Indochinei între 1946–1954, și partizan al OAS–Organizația Armată secretă în Războiul Algeriei între 1954–1962, un legendar răufăcător francez de origine italiană), considerat „creierul” celebrului jaf al secolului („fără armă, fără violență și nici ură”) de la o filială a băncii Société Générale la Nisa (de pe Av. Jean Médecin–Place Masséna, Nice–Côte d’Azur Métropole), în week end-ul de 16–18 iulie 1976, cu un prejudiciu financiar de cca 50MFFr (cca 7M€, estimat astăzi, la cca 41M€PPA/Putere de cumparare) care va fi rezlizat în urma spargerii a 371 căsuțe de valori (dintr-un total de 4.000) la care se adaugă câteva lingori de aur și devize care alimentau ATM-urile băncii din „rezerva” sa. Ascuns după jaf la o admiratoare Emilia De Sacco (devenită iubită, cu care se căsătorește religios), Spaggiari (denunțat de către complicii săi Francis Pellegrin și Alain Bournat) va fi arestat la revenirea lui dintr-un voiaj din Japonia pe 27 octombrie 1976 (organizat de către primarul legendar al metropolei între 1966–1990, Jacques Médecin, creator al „sistemului Médecin”, el înuși cercetat penal într-o serie de dosare politico–financiare, refugiat, ulterior, în Uruguay) și va încarcerat la Centrul de Detenție Provizorie (pentru preveniți) din Nisa (DISP Marseille–Sud Est, cu o capacitate operațională de 268 de locuri în 222 de celule, în principiu, suprapopulat cu o densitate carcerală cuprinsă între 150-190%), dar el reușește să evadeze pe 10 martie 1977 (în jurul orei 15h00) cu ajutorul unor foști membri ai OAS și prieteni (Robert Desroches și Michel Brusot) din palatul de justiție (de la Nisa), unde este adus din închisoare pentru a fi audiat (în prezența celebrului avocat al său Jacques Peyrat, membru al partidului de extremă dreaptă Frontul national, având pe Jean-Marie Le Pen ca președinte–fondator între 1972–2011, devenit între 1995–2008 primarul metropolei) de către judecătorul de instrucție Richard Bouazis. Sub falsa identitate de Romain Clément el se refugiază în Amercia de Sud (în particular în Brazilia și Argentina unde va petrece și mai mult timp și își achiziționează și o vastă proprietate–de dimensiuni „inumane”), după ce este supus unei operații estetice de către chirurgul Ivo Pitanguy (1923–2016) și unde în 1978 va scrie și cartea sa rămasă celebră „Les Égouts du paradis” (Canalele Paradisului, fără ură, fără violență și fără armă, Editura Albin Michel), scenarizată și ercanizată în 1979 cu același titlu de către José Giovanni (Joseph Damiani, 1923–2004, scriitor, scenarist și realizator francez, naturalizat în 1986 în Elveția, unde se stabilește la Lausanne, după ce în 1948 a fost condamnat la moarte pentru extorcare de fonduri și complicitate la asasinat și grațiat, iar mai târziu eliberat în 1956, după 11 ani de reclziune criminală), unul dintre militanții profund angajați în lupta contra pedepsei cu moartea. În ciuda faptului că pe 23 octombrie 1979 el este condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes de la Nisa (în timp ce, cei 5 complici ai săi Dominique Poggi, Daniel Michelucci, Gérard Vigier, Alain Bournat și Francis Pellegrin vor fi condamnați la numai 8 ani, iar ceilalți membri ai „echipei” nu au fost niciodată identificați), Spaggiari revine la Roma în 1981 pentru o operație de cancer la rinichi, după care se va întoarce în America de Sud (în Bolivia) iar în mai 1983 va reveni la Milano pentru a înregistra o dezbatere televizată pe tematica noii sale cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel) în cadul emisiunii Apostrophes (pe Antena2) cu marele jurnalist și scriitor, animator de emisiuni culturale radio și tv, Bernard Pivot (n.1935, considerat cel mai mare intervievator tv european), pentru ca în iunie să fie la Paris și să retragă o sumă de bani de la un ATM al băncii Société Générale. Iată cum devine celebru carismaticul Spaggiari prin „realizările” spectaculoase ale sale care vor uimi lumea. Din păcate însă, de-a lungul timpului (în cei 47 de ani care au trecut de la jaf) au existat îndoieli în privința faptului că Spaggiari ar fi fost „creierul” operațiunii, așa cum susținea în cărțile sale, inclusiv, în filmul realizat în 1979, după acestea, de către José Giovanni (Joseph Damiani). Ultimul dintre care își revendică acest rol în acest dosar criminal de excepție (astăzi clasat) este Jacques Cassandri („Amigo”, „Le Tondu"/Chelul, științific numită alopecie, n.1944, înregistrat în fișierul central, al marelui banditism francez), un fost membru al organizației criminale Franch Connexion, care în cartea lui „La Vérité sur le casse de Nice” (19 august 2010, editura Broché) susține că ar fi fost el cel care a conceput și organizat jaful, iar Spaggiari n-ar fi fost decât, un „simplu” membru al echipei. Acesta ar fi beneficiat de promovarea mediatică numai datotită carismei sale și a „siguranței” că nu-și va denunța niciodată complicii, ceea ce de altfel, va conduce, în calitate de „element nou” la deschiderea unei „informații judiciare” (anchete) în dosarul clasat de aproape 45 de ani de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine de la TJAM (Tribunalul Judiciar Aix-Marseille Métropole). Numai că între timp, Guy Jean (în vârstă de 85 de ani), un fost membru legendar al organizației Franch Connexion, evadat în 2006 din spitalul psihiatric de la d’Aix-en-Provence (departamentul Bouches-du-Rhône) unde a fost internat și care s-a predat pe 5 iulie 2018, după 12 ani de cavală, autorităților polițienești de la Comisariatul Central de la Nîmes (prefectura departamentului Gard), este de ală părere. Predat SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) de Montpellier, Jean Guy ajunge, în sfârșit, în custodia Parchetului din Marsilia care a fost însărcinat cu ancheta în dosarul lui. Pe 5 iulie 2007, el a fost condamnat (prin contumacie) de către Tribunalul Corecțional Marsilia la 15 ani de recluziune criminală (pedeapsă foarte rară într-un dosar corecțional) pentru rolul său important pe care l-ar fi jucat în traficul de cocaină al organizației French Connexion, între America de Sus și Camorra italiană. Ceea ce este însă interesant este faptul că în depozițiile (declarațiile) sale el confirmă rezultatul investigațiilor mele (private) în dosarul jafului de la Nisa, conform cărora, nici Spaggiari și nici Cassandri nu au fost „creierul” operațiunii. Adevărul este în altă parte, care este prezentat, de altfel, în această lucrare bazată pe investigațiile mele laborioase și complexe dezlănțuite având ca punct de plecare un document care mi-a parvenit de la un inspector de poliție implicat în ancheta vremii (cu referințele: Ministerul de Interne/Direcția a Poliției Naționale, Serviciul regional de Poliție Judiciară Marsilia/Antena Nisa, Nr.2713 & No 4089/1976, Raport de sinteză legat de furturile constatate pe 19 iulie 1976 în localurile băncii Societé Générale de pe Av. Jean Médecin, Comisii rogatorii nr.47/76 între 22 iulie–2 noiembrie 1976 ale judecătorului de instrucție Richard Bouazis, Le Comissaire Divisionnaire Albert Mouray). Personal, eu nu cred nici ceea ce suține Spaggiari, cum că el ar fi fost insărcinat (în ciuda „rezultatelor” sale deosebite în războiul din Indochina) să-l ucidă pe Generalul Charles de Gaulle. Pentru că, așa cum se definește Spaggiari în cartea sa cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel), după părerea mea, el era un simplu „escroc” (șarlatan, șterngar, pungaș, impostor) și atât, nu un bandit „adevărat”, capabil de acțiuni (misiuni), cu coloană vertebrală (în care pronosticul vital era angajat) cum am fost cazul idolului și „mentorul” său Giuliano Salvatore. Niciodată această misiune nu i-ar fi fost încredințată de către liderii acestei organizații, miltarii de carieră străluciți Raoul Salan, Edmond Jouhaud, Yves Godard, Jean-Jacques Susini și Jean-Claude Perez (implicați și în puciul generalilor de la Alger) și nici de către Alain de Bougrenet de La Tocnaye și Lt. Col.–Ing. Jean Bastien–Thiry și echipa lor care au premeditat asasinatul în cadrul operatiunii Charlotte Corday de la Petit Clamar (ungurii Lajos Márton, László Varga, Gyula Sári, cărora se vor alătura francezi „pieds-noirs” Gérard Buisines, Serge Bernier, Jacques Prévost, Pierre Magade, Pascal Bertin, Louis Honorat de Condé, Georges Watin, etc. și alții), ceea ce este confirmat, de altfel, și prin rezultatele investigațiilor mele.
Enseignant dans les CPGE (Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles) & les...
https://www.youtube.com/watch?v=qvS4KFolPT0
L'agrégation est un concours de recrutement de professeurs soit de l'enseignement secondaire, soit de l'enseignement supérieur. Les professeurs agrégés de l'enseignement secondaire (fonctionnaire...
In memoriam Carmen Csinta (1954 – 2013). „Ziua cea mai lungă”....
In Memoriam Carmen Csinta (15 noiembrie 1954-17 iulie 2013)
Compania Tarom - 60 de ani
Pe 6 decembrie 2012 am adresat...
Protejat: Drama de pe Bulevardul La Défense de la Nanterre (Métropole...
Conform unor surse apropiate dosarului (versiuna Parchetului, înrcinat cu ancheta), 2 polițiști-motocicliști aperținând DOPC (Direcția Ordinii Publice și a Circulației a Prfecturii de Poliție Paris), la puțin timp după intrarea lor în serviciu remarcă, în jurul orei 07h55 un vehicul marca Mercedes-Benz Classe A (Type 177) AMG cu plăcuțe de inmatriculare poloneze (prima leteră reprezentând unul dintre cele 16 voievodate începând cu 1 ianuarie 1999, urmată de o altă literă sau două care identifică distrucul în voievodat și apoi de alte două litere și cifre) care rula (circula) pe bulevardul Jacques Germain Soufflot la Nanterre (departamenul Hauts de Seine–Métropole du Grand Paris) cu o vitiză excesivă (peste viteza lagală), pe pista rezervată mijloacelor de transport în comun ale parcului RATP (autocar, bus, midibus, minibus, etc., compus din 5.520 de vehicule–sub formă standard, articulat, interurban, extraurban, regional, etc.).Vehiculul părea cu atât mai mult suspect cu cât la volanul acestuia părea că se află un minor de origine magrebină (însoțit de către alți 2 pasageri minori, cu vârstele de 14 și 17 ani).Ca urmare, cei 2 polițiști-motociliști se vor lansa în urmărirea vehicului suspect și îl vor avertiza cu semnale sunore și luminoase când acesta staționa la culoarea roșie a semaforului, perntru a-l obliga pe șoferul acestuia să rămână pe loc și se supună unui control „de rutină” !Dar vehiculul demarează „în viteză” și trece pe culoarea roșie a semaforului, ceea ce va permite celor doi oameni ai legii („persoane învestite cu autoritate publică”) urmărirea legitimă a acestuia cu activarea girofarului.După mai multe tentative de blocare (stopare) a vehicului, în care, implicit, ar fi fost pusă în pericol viața unui biciclist și a un pieton dar și circulația pe drumul public (datorită comiterii mai multor infracțiuni relativ la Codul rutier), după ce traversează sensul giratoriu „Droits de l'Homme”, respectiv, străzile „Pablo Neruda” și „Trois Fontanot”, pe bulevardul Pesaro, în jurul orei 08h16, polițiștii își vor contacta superiorii prin stație radio, pentru le comunica „dificultatea” pe care o întâmpină în misiunea lor de interpelare a vehiculului următit.Până la urmă, datorită ambuteiajului de pe bulevardul La Défense, vehiculul urmărit, la volanul căruia se afla Nahel Merzouk (minor, în vârstă de 17 ani, cunoscut polițiștilor pentru „refuzul de a se supune somației autorității publice”) este obligat să se oprească.Ca urmare, grație acestuia, polțiștii–motocicliști, îl ajung din urmă vehiculul Mercedes, iar după ce își garează motocicletele ei se vor îndrepta către vehiculul încriminat, unul dintre ei poziționându-se pe partea laterală stângă, la portiera șoferului, identificat în persoana lui Florian Menesplier iar celălalt în spatele vehiculului,Făcând uz de arma lui de serviciu, Menesplier îi ordonă lui Merzouk să coboare geamul portierei și să oprească motorul.Dar din păcate însă, acesta din urmă, după ce coboară geamul portierei (conform altor surse–oficiale, geamul n-ar fi fost coborât !), în loc să oprească motorul, demarează „în forță” (conform pasagerului din spate, nu din nesupunere, dar din cauza cutiei de viteză automată !), moment în care Menesplier deschide focul asupra șoferului, care în scurt timp, în jurul orei 08h19, va lovi un obstacol (un mobilier urban), aflat în roximitatea locului din piața Nelson Mandela.În jurul orei 08h21 ajung la locul evenimentului și „întăriri” ale poliției, împreună cu pompierii și SMUR (Serviciul Medical de Urgență și Reanimare).După impact, pasagerul din spate (șocat) se predă și este interpelat, iar cel de lângă șofer reușește să fugă, în timp ce Nahel atins cu două gloanțe (unul la braț și celălalt în abdomen), după eforuri de suscitare, în jurul orei 09h15 va deceda datorită „rănilor sale incompatibile cu viața”. Polițistul–brigadier motociclist la DOPC Florian Menesplier (în vârstă de 38 de ani) va fi interpelat, inculpat de „omucidere voluntară” și încarcerat în detenție provizorie. El riscă 30 de ani de recluziune criminală (pedeapsă maximă în executare).Audiat de către IGPN (Inspecția Generală a Poliției Naționale–„Police des Polices”), autorul actului criminal (considerat de către ierarhia lui „foarte profesioniust”) și-a justificat gestul (fapta), fără niciun fel de remușcări, considerând că „ar fi evitat, astfel, o nouă fugă a vehiculului, la volanul căruia se afla un șofer inexperimentat, fără permis, periculos, care ar fi putut comite chiar și infracțiuni criminale în timpul derulării urmăririi”.Dar procurorul Republicii a considerat, cum era și normal de altfel, că deschiderea focului asupra șoferului nu ar fi fost justificată, avân în vedere faptul că, condițiile legitimei apărări nu au fost iîndeplinite. În ceea ce privește consecințele evenimentului dramatic, în perioada 27 iunie–5 iulie 2023 vor avea loc, pe întregul teritoriu național, o serie de revolte urbane (cu violență) care vor provoca mari pagube materiale.Medef (Mouvement des Entreprises de France) fostul CNPF (Conseil national du patronat Français (CNPF), cea mai mare federație patronală care reunște companii și sindicate de pe întregul teritoriu al Hexagonului (și care organizează anual numeroase conferințe și întâlniri la nivel înalt, menite să susțină dezvoltarea durabilă în mediul de afaceri și să creeze un dialog social constructiv între toți actorii pieței economice), apreciază că pagubele provocate întreprinderilor (direct sau indirect) în timpul violențelor urbane s-ar ridica la cca 1 Md€, fiind distruse, printre altele, și 300 de agenții bancare, 200 de unități comerciale, cărora se adaugă 209 localuri de poliție (majoritatea incendiate) și 150 de primării (grav avariate).Conform ministerului de interne, în total, 2.508 de clădiri ar fi fost degradate (avariate) și cca 60% dintre cei interpelați n-ar fi avut cazier judiciar, adică n-ar fi fost condamnați de către o instanță judecătorească. (....). Înainte de a detalia evenimentul dramatic, cred că merită pus accentul pe acele elemente importante din dosrul de instrucție care sunt „viciate”, mai ales, din cauza unei disfuncțiuni considerabile atât la nivel poliției (judiciare) cât și la nivelul justiției.Atunci când polțiștii vorbesc de „nesupunerea” (refuz de supunere) la un „control rutier”, ei susțin, de fapt, că vehiculul ar fi încercat să „treacă” peste „barajul” format din ei, ceea ce ar fi justificat, evident, gestul polițistului trăgător Florian Menesplier, în contextul unei legitime apărari. Mai ales, probabil, pentru că informațiile despre Nahel Merzouk ar fi fost manipulate de presa (de extremă dreaptă) iar conform acestora, el ar fi fost un infractor de drept comun cu un cazier judiciar „important”. Numai că imaginile vido transmise poliției judiciare de către martori oculari, prezenți la locul evenimentului, contrazic versiunea polițiștilor, iar faptul că victima ar fi avut cazier judiciar este infirmat de către fișierul TAJ (Tratamentul Antecedentelor Judiciare) creat pe 1 ianuarie 2014, în care în 2018 erau înregistrați 18,9 milioane de francezi (cca 30% din populația franceză).Cu alte cuvinte, el nu avea niciun fel de infracțiuni înscrie în buletinele B3 și B2 ale cazieului său judiciar. El era cunoscut autorităților polițienești pentru 15 delicte rutiere înscrise în buletinul B1 al cazierului său judiciar (fără ca acestea să fie menționate, evident, în buletinele B3 și B2, nefiind condamnat niciodată). (....). Între anii 2021–2023 (până la decesul lui) ar fi făcut obiectul a 5 presupuse infracțiuni (mărunte) iar în cursul lunii februarie 22 pentru altele, legate de circulație pe drmurile publice cu plăcuțe de inmatriculare false și fără asigurare, dar și pentru comercializare de obiecte rezultate din furt. În cursul lunii ianuarie 2023 va fi interpelat, din nou, pentru consum și vânzare de produse stupefiante.Considerat de către cei apropiați un „copil bun, sufletist, prea matur pentru vârsta lui, serviabil și complice cu o mamă atenționată”, din nefericire, Nahel crește într-o familie monoparentală defavorizată (în mari lipsuri), alături de mama sa (din 2021 pe strada Salvador-Allende în proximitatea turnurilor Aillaud/Nuages din Nanterre și al stadionului Jean-Guimier unde începe să joace, în fiecare marți și joi, în rugby league, cu încă 80 de adolescenți) pentru că tatăl său se desparte de mama sa chiar înainte de a se naște.Președintele asociației sportive, Jean-François Puech, afirma că Nahel avea bunăvoință și ar fi avut toate șansele să-și „îndrepte” conduita pentru a putea duce o viață „normală”, adică să rupă definitiv cu delincvența juvenilă în care ar fi fost „înregimentat” încă de la vârstă fragedă. Pe 11 februarie 2023, al a participat (prin tragere la sorț) la realizarea videoclipului Ragnar al celebrului cântăreț de rapp francez Julien Mari.Fără să fi avut cazier judiciar, numele lui era înregistrat în FAJ (Fișierul Antecedentelor Judiciare) pentru că nu poseda permis de conducere și ar fi făcut obiectul mai multor delicte rutiere și pentru că ar fi deținut și consumat stupefiante (droguri ușoare).După cum am menționat, numele lui apare înregistrat în fișier și în 5 cazuri de nesupunere controlului poliției rutiere între 2021 - 2023, iar în doua dintre acestea a fost interpelat și plasat în Garde à vue (GAV - arest le sediul poliției pentru a fi audiat), ultima dată pe 24 iunie, numai cu 3 zile înainte de evenimentul dramatic. Și în privința polițistului–trăgător Florian Menesplier (originardin sud-estul Franței, cu domiciliul în localitatea Bornel, departamentul Oise, regiunea administrativă Hauts de France), există o serie incorențe care merită menționate.Pe de o parte, format la Școala Națională de Poliție de la Sens (Departamentul Oise, regiunea administrativă Hauts de France), fără cazier judiciar, și lăudat, imediat după dramă, de către autoritățile polițienești pentru prefesionalismul său („foarte profesionist”) și distins de mai multe ori, chiar și de către prefectul Poliției Paris Didier Lallement (cu două medalii de broz, a „Securității interne” în 2020 și de onoare pentru „Act de curaj și devotament” în 2021, legate de menținerea ordinii publice în timpul mișcărilor populare organizate de către vestele galbene în 2020 și apoi pentru interpelarea unui infractor, autor al unui kidnapping și furt la Bernes-sur-Oise en 2021), pe de altă parte, înainte de a integra Compagnia de securizare și de intervenție 93 (CSI al departamentului 93–Seine Saint Denis–Métropole du Grand Paris) și de a face parte din Brigada de reprimare a acțiunii violente motorizate (Brav-M, unitate creată pe 1 octombrie 2020), el a fost militar în cadrul celui de al 35-lea Regiment de infanterie în războiul din Afganistan (2001–2021) unde n-ar fi fost deloc „copil de suflet”, iar ulterior, de când făcea parte din DOPC (Direcția Ordinii Publice și a Circulației a Prfecturii de Poliție Paris), Florian Menesplier era cercetat penal în 16 dosare corecționale legate de „violență, insulte cu caracter rasist, interpelări ilegale, racket de dealers, fals și uz de fals, etc.), iar pe 7 ianuarie 2023 și într-unul de exhibiție sexuală în pădurea Chauvry (departamentul Val d’Oise, regiunea urbană pariziană).Eu am fost printre primii care am informat publicul despre identitatea polițistului, locul lui muncă (corect), domicilul său, dar și dosarele infracționale corecționale (delictuale), fără să fi fost „autorizat” să fac acest lucru, în care era cercetat penal, imediat după inculparea lui de „omucidere involuntară” și încarcerarea lui în detenție provizorie de către Camera de Instrucție a TJV (Tribunalul Judiciar Versailles–regiunea urbană pariziană).Desigur, aceste „elemente” puteau să-i pună inculpatului viața în pericol, ca de altfel și a familiei acesteia, cu atât mai mult cu cât localitățile din jurul Bornel-Ville-Nouvelle (Méru, Chambly, Neuilly-en-Thelle, Amblainville, într-o rază de cca 10km) împreună, reprezintă o poulație cca 45.000 locuitori și ca plasament ea se afla, practc, pe „frontiera regională” dintre Hauts de France și regiunea pariziană (la cca 2km de frontieră). Trecând prin pădurea Chauvry, ajungem în Sarcelles și Argenteuil (sub-prefecturi a departamentului Val-d'Oise) și apoi a Nanterre (prefectura departamentului Hauts-de-Seine), unde Nahel a fost ucis.Dar protejarea polițistului era datoria autorităților judiciare și nu a mijloacelor mass-media.Din contră, eu cred că dacă identitatea polițistului ar fi fost făcute cunoscute publicului imediat după dramă, ca de altfel și profilul lui, oarecum, infracțional, cu speranța că el va fi inculpat și pedepsit pentru fapta sa, violențele urbane care au urmat morții lui Nahel ar fi putut fi evitate. (...). În sfârșit, merită subliniat faptul că pe o octomrie 2016, în jurul orei 15h00, în urma atacului a două vehicule ale poliției La Grande Borne, Grigny, de-a lungul autostrăzii A6, în cartierul Viry-Châtillon (departamentul Esonne, regiunea urbană pariziană, unde au avut loc mai multe altercații între forțele de ordine și „localnici”) cu pietre, bare de fier, bâte de baseball, coktail Molotov (bombă incendiară artizanală, un amestec de anumite produse inflamabile cu ulei de motor și un recipient de sticlă) către un grup de indivizi (format din cca 20 de persoane), va avea ca efect rănirea a 4 polțiști, dintre care foarte gravă a 2 funcționari de poliție, unul (o femeie polițistă) este arsă grav pe mâini și picioare, iar celălalt, polițist adjunct (agent de securitate–polițist contractual de drept public al Poliției Naționale însărecinat cu asistarea unui gardian al păcii cu menținerea ordinii publice) ars pe o suprafață mai mare a corpului (cca ¼). Evenimentul va genera ample manifestații ale polițistilor pe întregul teritoriu național (francez).În dosarul (cu un act de acuzare de cca 70 de pagini care debutează pe 15 octombrie 2019) judecat (cu „ușile închise”) în Prima instanță la Évry-Courcouronnes de către Curtea cu Jurați al departamentului Esonne (pe 4 decembrie 2019), iar în Apel de către Curtea cu Jurați a Minorilor de la Paris (pe 17 aprilie 2021) vor fi inculpați 13 perssoane (dintre care 3 minori în momentul comiterii actului criminal).Dintre aceștia 8 vor fi condamnați la pedepse cuprinse între 10–20 de ani de recluziune criminală (în ciuda faptului că Parchetul a solicitat contra 20–30 de ani de recluziune criminală), iar restul de 5 vor fi achitați.Ca urmare, făcând apel la sentință, procesul (tot cu ușile închise) va fi rejudecat de către Curtea cu Jurați a minorilor de la Paris începând cu 2 martie 2021 și va dura cca 6 sărtămâni, iar pe data de 17 aprilie, rezulatul va fi unul neașteptat pentru că în loc de 5 vor fi achitați 8 inculpați dintre cei 13, iar ceilați 5 vor fi condamnați la pedepse mult mai mici, între 6–18 ani de detenție criminală.Dar acest eveniment va inspira legea din 28 februarie 2017 relativ la „securitatea publică” care modifică textul privind „refuzul de a se supune controlului autorităților pulițienești” (depozitare de ordine pulică) în alin.4 al art.1 prin autorizarea utilizării armei (de foc) din dotare, înainte ca o infracțiune (delict sau crimă) să fie comisă si mai ales, atunci când poate fi invocată și legitima apărare.Această lege ar fi avut ca efect o creșterea foarte importantă de utilizare a armelor de foc (cca 500%) de către polițiști asupra vehiculelor „aflate în mișcare” (adică, care nu s-ar fi oprit la somație) care s-au finalizat cu decesele persoanelor de la volan.IGPN (Inspecția Generală a Poliției Naționale–„Police des Police”) confirmă de altfel că numărul de focuri mortale ar rămâne constant (între 137–170) după intrarea legii în vigoare și până la sfârșitul anului trecut, cu 13 în 2002, contra unul singur în Germania.Alte statstici ne arată că în cele 2.675 de cazuri grave de „violare a controlului” (cu riscuri de moarte sau răniri grave) înregistrate în 2021 de către Poliția Națională, au fost trase 157 de focuri de armă (5,9% din totalul de cazuri), „ceea ce nu reprezintă sub nicio formă un fenomen marginal”. Cert, violențele urbane generate de moartea lui Nahel Merzouk au avut ca efect nu numai pagube materiale uriașe dar, din păcate, și rănirea gravă a mai multor participanți la evenimente (Aimène Bahouh, în vârstă de 25 de ani, căzut în comă după ce a fost lovite lovit de un proiectul al RAID în noaptea de 29/30 iunie la Mont-Saint-Martin în departamentul Meurthe-et-Moselle, regiunea administrativă Grand Est, Hedi, în vârstă de 21 ani, amputat de o parte a creierului după ce a fost lovit de un proiectil LBD–Lansator de gloanțe din cauciuc de apărare la cap în noaptea de 1–2 iulie la Marsilia–în cartierul Vieux Port și după ce a fost bătut de către polițiștii de la BAC–Brigada Anti Criminalitate, etc.), și chiar moartea unuia dintre ei, Mohamed Bendriss (în vărstă de 27 de ani, decedat în noaptea de 1–2 iulie 2023, în centrul Marsiliei).Cu urmare a acestor evenimente, 31 de dosare de violență extremă (în care sunt implicați căteva sute de funcționari de poliție însărcinați cu menținerea ordinii publice) sunt anchetate de către IGPN (Inspecția Generală a Poliției Naționale). În încheiere, merită să subliniez aici și faptul că dacă în vehiculul încriminat s-ar fi aflt, nu arabi, dar cetățeni polonezi „adevărați” (cu toate că și ei constituie în Franța o minoritate etnică, oarecum criminogenă), chiar și în acest context, drama ar fi fost evitată, care are la bază, de fapt, conducerea acestuia pe banda rezervată mijloacelor de transport în comun alte RATP (ceea ce practic, înseamnă încălcarea codului rutier).Această infracțiune rutieră banală a permis polițiștilor de la brigada mobilă (care supravegheau securitatea circulației) să-l pună sub urmărire vehiculul lui Hahel Merzouk.Și atunci ne putem întreba, de ce, oare, un șofer fără carnet de conducere (dar foarte talentat și bun, dovedit prin „fapte”, chiar dacă acestea erau ilegale), cu o „vastă” experiență pe drumurile publice pariziene s-ar fi angajat cu vehiculul său pe culoarul rezervat regiei de transport parizian ?Conform investigațiilor mele, Nahel și Lolek (colegi și prieteni) angajați, oarecum, într-o delincvență juvenilă măruntă („tolerabilă”) l-au luat pe Bolek în drumul lor spre școală unde la ora 09h00 începea derularea examenului de Brevet de Colegiu (Examen de capacitate în Romănia), în primul rând, pentru că acesta părea să fi fost în întârziere, iar pe banda rezervată mijloacelor de transport în comun se putea avansa mult mai rapid.Iar în al 2-lea rând, și pentru „teribilismul” adolescenților.Una este să ajungi la școală cu un mijloc de transport în comun și cu totul alta este situația când cobori dintr-un vehicul Merceds A-Klass, ultimul model, cu plăcuțe de inmatriculare poloneze, de culoare galbenă, ca să fie și mai vizibil.O altă problemă care merită menționată și făcută publică este cea legată de refuzul supunerii unui control al Poliției în cazul comiterii unei infracțiuni rutiere sau chiar și de rutină de către un (auto)vehicul, cu toate că, conform noii legi (din 28 februarie 2017) funcționarii de poliție pot deschide focul asupra acestuia, iar numărul de victime este considerabil. Pe de-o parte, pentru că cei care urmează a fi controlați nu „sunt în regulă” (cu documentele de identitate, permisul de conducere, conduc sub influența alcoolului cu peste limita admisă de 5/1000 în sânge, sub influența stupefiantelor sau substanțelor halucinogene, se află în posesia unor arme letale interzise sau obiecte rezultate din infracțiuni, etc.) motiv pentru care ei riscă să fie acuzați și încriminați în alte dosare penale, iar pe de altă parte, pentru că vor fi interpelați și încarcerați în arest preventiv (timp de 24h, renuvlabil) la sediul Comisariatului de Poliție de sector (sau cel central–Hôtel de Police) conform dispozitivului GAV (Garde à Vue), considerat în mediul infracțional, deosebit de „nociv”. Pentru că cel audiat va fi supus unor interogatorii mai mult sau mai puțin ortodoxe (convenționale) și până la urmă, fără să vrea, va „turna”, deci va devini un „balance” (turnător), care, după punerea lui în libertate (la expirarea GAV) nu mai prezintă (niciun fel de) încredere. De-altfel, din rândul acestora sunt recrutați și cei numiți „indic” (indicatori ai poliției) care vor beneficia de „circumstanțe atenunate” în majoritatea cazurilor când vor fi interpelați. Desigur, situația devine și mai „alarmantă” și complexă dacă celui arestat, după GAV, Poliția deschide un dosar de cercetare penală sau decide ca acesta să fie deferit justiției, caz în care, va fi audiat de un judecăr de instrucție (asistat de echipa sa de anchetatori compusă din polițiști sau jandarmi, în funcție de zona în care au fost comise infracțiunile, urbană/metropolitană sau periurbană/rurală).
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 10). Subiecte de matematici...
Thomas CSINTA (France)
Enseignant-chercheur (Research professor) en modélisation mathématique et mathématiques appliquées en sciences de l’engénieur et social – éconimiques, Le Parisien (Franța), Director de...
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 6). Subiecte de fizică...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Sociologia matematică și rolul ei în structurile de date ale noii...
În știința procesării sistematice a informației o structură de date este o metodă sistematică de stocare a informațiilor și datelor, în așa fel încât...
Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...
Jean-Pierre Adam, ajunge, indipendent, la aceași concluzie ca și mine, adică, la ideea că Michel Piro ar fi fost complice cu frații Sliman, iar ar fi fost ucis de către Thyerry Sliman și Patrick Verdin (achitați în dosar judecat în Franța, din lipsă de probe materiale „suficiente”) pentru a-l „împiedica pe acesta să vorbească”.Și nu pentru a nu face dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux, dar în cel al asasinilor din Brabant (TBW).Apoi, încă un „amănunt” legat de vehiculul marca Volvo Saab 900 Turbo (de culoare albastră).Acest vehicul apare în atacul magazinului Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983 din care, de la cca 3 m distanță unul dintre asasini va deschide focul asupra jandarmilor Marcel Morue (ucis) și Jean-Marie Lacroix (rănit grav), fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”, cu o carabină .22 long rifle.Din corpul subofițerului (plutonier) Marcel Morue ar fi fost extrase 34 de proiectile.Ceea ce este de remarcat în acest atac (dar și foarte curios !) este faptul că nici cardul de credit de alimentare (cu carburant) și nici portofelul lui Jacques Fourez (conținând 22FrB și 24FrF), ca de altfel, nici cele 3 „ghiuluri”, respectiv, colierul cu perle ale lui Elise Dewit, nu i-ar fi interesat pe asasini.Zeci de cartușe trase și netrase de calibrul .22, .45, de7,65 mm și de 357 Magnumar ar fi fost găsite pe sol de către anchetatorii de la poliția judiciară federală.Cele două vehicule ale asasinilor Volovo Saab 900 Turbo (albastru închis, cu plăcuțele false de inmatriculare SX 976) și Mercedes 190 (alb, al cuplului ucis, cu plăcuțele CNN254) vor fi reperate de către o patrulă (compsă din 3 polițiști de la Braine-I’Alleud) aflată la bordul unui VW Golf (alb, aflat în dotarea polțiției belgiene) pe șoseau care leagă Nivelles de Waterloo, în jurul orei 01h45 care înceracă să le urmărească. (Re)amintes și faptul că vehicul marca Volvo Saab 900 Turbo nu va fi găsit decât mult mai târziu, în cursul dimineții, pe ruta Braine-Alleud care conducea către șoseaua Alsenberg (la nr.404), în proximitatea supermarketului Delhaize (de la Overijse) unde a fost comis jaful aramat pe 27 septembrie 1985 (între orele 20h00–21h00) iar acesta fi fost furat de la garajul Jadot (aflat în proximitatea locului) cu cca 3 luni și 10 zile în urmă (pe 8 iunie 1983), iar de atunci ar fi parcurs cca 1.227km (cu plăcuțele false de inmatriculare) în ciuda faptului că instalația furnizoare de muzică (stereo, cu boxe) cu antena radio (exterioară), ca de altfel și farurile de ceață, de fază lungă și claxonul ar fi fost deja demontate de pe acesta.Jean-Pierre Adam observă corect faptul că vehiculul ar fi avut „dificultăți” în efectuarea unei distanțe atât de mari în Belgia (țară de dimensiuni mici în raport cu Franța) cu atât mai mult cu cât acesta nu ar fi fost remarcat de către niciun martor, ceea ce imlicit, conduce la ideea că asasinii din Brabant l-ar fi utilizat în Franța.Și în sfârșit, înainte de a muri în 2019, Xavier Sliman ar fi scris pe pagina sa de Facebook: „Din păcate nu putem să revenim la cele întâmplate. Dar în unele cazuri, ar fi mai bine, pentru unii și unele”, ceea ce ar putea fi interpretat în mai multe feluri. De remarcat este faptul că acesta nu ar fi dorit să-și dea niciun fel de explicații și nici să facâ confesiuni, în sensul restabilirii adevărului istoric, pe care l-ar cunoaște, dar nu are de gând, sub nicio formă, să-l facă cunoscut. Desigur, majoritatea acestor „coincidențe” sunt, oarecum, contrazise de către presupul supraviețuitor al bandei din Nivelles, Patrick Verdin, dar acesta nu este convingător nici în declarațiile sale (la Ardennes Tv) și nici în caretea sa „25 de ani cu Thierry S.” (Editura Sydney Laurent, 19 mai 2022), cu atât mai mult cu cât cu ceva (puțin) mai devreme (în 2020, cu ocazia unui interviu) el s-ar fi exprimat mult mai „confuz”. „Elementele noi” pe care acesta le aduce în defavoarea pistei noastre franceze, pe scurt, le-aș putea formula în câteva „aserțiuni” care sunt, bineînțeles, mai mult decât discutabile și în majoritatea cazurilor, în contradicție cu „elementele vechi” din dosar care ar fi fost considerate în timpul anchetei mai mult decât fiabile.Acestea rezidă, în primul rând, în faptul că frații Sliman n-ar fi fost sub nicio formă „gangsteri” (având în vedere pedepsele mici cu care au fost sancționați) și nici toxicomani și în sfârșit, cu atât mai puțin jucători de poker (dependenți) motiv pentru care ar fi acumulat datorii pe care i-ar fi plătit cu banii obținuți din jafurile armate comise în supermarketuri.Ori, din contră, după părerea mea, cei doi ar fi fost, foarte probabil, printre altele și jucători de poker dar nu chiar „dependenți” iar datoriile lor n-ar fi fost atât de „uriașe”, încât să nu poate fi acoperite „din jafurile lor”, chiar dacă sumele nu erau nici ele foarte „uriașe”.În privința faptului dacă frații Sliman ar fi fost sau nu „gangsteri” răspunsul nu poate fi dat în câteva cuvinte, pentru că o analiză detaliată se impune.Cert este faptul că ei ar fi fost „supraapreciați” (supraevaluați), ca răufăcători în activitățile lor infracționale corecționale (atât în materie de trafic de droguri, respectiv, în cel de arme) cât mai ales în cele criminale, și, practic, ei ar fi fost mult mai periculoși prin teroarea pe care o inspirau (mai ales Thierry) decât prin faptele lor, care, după părerea mea, ar fi fost comise sub incidența unei profunde instabilități psihice. Apoi, Verdin susține că el și Thierry Sliman ar fi fost fost areestați și încarcerați în în iulie 1987 în dosarul „Baby Bar” și apoi eliberați pentru ca în 1989 să fie din nou arestați și încarcerați în dosarul asasinatului lui Patrick Lacaze și din nou eliberați (pentru că au fost disculpați) ceea ce ar dovedi faptul că atacurile armate ale bandei nu ar fi fost sistate din cauza menținerii lor în detenție așa cum sugerează Jean–Pierre Adam (conform căruia, Thierry ar fi fost încarcerat în 1984 în detenție provizorie timp de 21 de luni în Franța și ar fi fost eliberat doar în luna iulie 1985).Verdin susține că acesta ar fi fost condamnat, doar, la 1 an de închisoare din care 9 luni cu suspendare, deci ar fi fost încarcerat doar 3 luni.Iar tot în această perioadă, aproximativ, ar fi fost și el condamnat la 1 ani de închisoare în Belgia și la 2 ani în Franța.Însă, aceste date sunt ulterioare atacurilor armate care au fost sistate definitiv pe 9 noiembrie 1985 dupa cel de la Delhaize Alost.După părerea mea, Verdin nu-l contrzice pe jandarm în ceea ce privește perioda de „coincidență” a „moratoriului” ataculurilor după perioada 1 decembrie 1983 (și până pe 27 septembrie 1985) pentru faptul că chiar dacă Tribunalul Corecțional din Metz l-ar fi condamnat pe Thierry la pedeapsa menționată mai sus, acest lucru nu înseamnă (nu implică cu certitudine) că el n-ar fi putut fi încarcerat undeva, în altă parte în Franța, într-un alt dosar corecțional, timp de 21 de luni, pentru că la începutul anilor 1980 comunicările între tribunale era „greoaie” (complicate și lungi) și nu rareori în senințele pronunțate de către acestea nu figurau și altele, pronunțate de către alte tribunale, mai ales dacă cel în cauză (acuzatul) era judecat în stare de libertate. Ceea ce întărește ideea că Jean–Pierre Adam are (ar putea avea!) dreptate.Având însă în vedere faptul că majoritatea celor implicați în dosar (sub o formă sau alta, direct sau indirect), astăzi, sunt decedați sau dispăruți fără urmă, singurul „cunoscător” ar putea fi Xav Dupire („fratele meu de cruce”), cu care, cu un sfert de secol în urmă, am avut lungi discuții și dezbateri pe această temă (a asasinilor din Brabant), fără să fi acordat atunci, importanța cuvenită, din păcate.Dar ca și în cazul „coincidențelor” lui Jean–Pierre Adam, există o serie coincidențe și în relatările și dezvăluirile lui Xav Dupire care converg către conjectura conform căreia frații Xavier și Thyerry Sliman, ar fi făcut parte din banda asasinilor din Brabant, iar dacă ținem cont de „strânsa legătură” dintre Thierry Sliman și Patrick Verdin, am putea admite, fără nicio îndoială, că acesta din urmă ar fi fost cel de-al 3-lea membru al bandei, cu toate că aceasta rămâne doar o ipoteză care nu este confirmată prin probe materiale certe. Un alt „amănunt” interesant ar fi și insistențele lui Jean–Pierre Adam „angajat” în acest dosar pentru descoperirea adevărului și încontul rudelor victimelor asasinatelor din Brabant (care vor să cunoască adevărul). Însoțit de o echipă de jurnaliști, după mai multe încercări și eșecuri (de-a lungul mai multor ani, între 2019–2022), acesta ar fi putut intra în contact în octombrie 2022 cu un fost companion al lui Xavier Sliman (în prima jumătate a anilor 1980, când au avut loc atacarile armate cu asasinate) care locuiește în proximitatea frontierei franco–belgiene și să-i ia un interviu (într-un local nu departe de orașul Charleville-Mézières), timp de cca 3 ore.Femeia (care ar fi dorit să conserve anonimatul și nu ar fi acceptat, sub nicio formă, nici să fie înregistrată) pare „să fi fost distrusă” (marcată profund) de „anii grei petrecuți alături de Xavier Sliman” (pe care l-ar fi întâlnit în cursul lunii iunie 1981 și pe care l-ar fi „frecventat” până în luna august 1984 – „o eternitate” conform declarației ei).Un adevărat calvar, un iad fără sfârșit (caracterizat, cu precădere prin „violență fizică extremă” și „umilință fără limite”), atât de traumatizant încât „rănile” acestuia persită încă și astăzi, după aproape 4 decenii. Această femeie după ce i-ar fi dăruit în luna iunie 1983 o „pereche de gemeni” (un băiat și o fată), un an mai târziu ar fi reușit să fugă (adică, să-l părăsească) cu cei 4 copii ai ei (dintre care ceilați 2 dintr-o altă relație) și să se ascundă la niște prieteni în sudul Franței.Ea ar fi susținut că Xavier Sliman era un „violent psihopat” și că ar fi încercat să o ucidă de mai multe ori cu o „armă de foc”, dar spre norocul ei, aceasta nu era încărcată.Această „dezvăluire” este în contradicție cu cele ale lui Xav Dupire („fratele meu de cruce”), care susținea că Xavier Sliman ar fi fost mult mai „blând” decât fratele său Thierry (idolul său, un adevărat psihopat aflat într-un stadiu mult mai avansat, toxicoman și alcoolic), un adevărat „coșmar” pentru cei din jur în care „trăgea” la întâmplare pentru a-i intimida. După părerea mea, descrierea lui Xavier Sliman, de către fosta concubină a acesteia corespundea, mai mult, fratelui acestuia, Thierry–un „psihopat, violent, capabil să ucidă cu sânge rece fără niciun fel de empatie și regret” (conform spuselor lui Xav.)Personal, eu nu am încredere în sinceritatea acestei femei (cu toate că ea era înscrisă, oficial, într-o asociație de „femei bătute”) și nici nu cred că ea ar fi „scăpat cu viață” numai pentru că arma lui Xavier n-ar fi fost încărcată.Eu sunt ferm convins că frații Sliman (printre altele și mari jucători de poker și plin de datorii – coform conjecturii lui Jean – Pierre Adam) erau adepții terorii, ca de altfel și Xav (care îi idolatriza pentru această „calitate” a lor) și le plăcea să se impună cu „forța”, adică să creeze panică și frică în jurul lor. De multe ori, acest „dispoztiv” sinistru, specific, de altfel, marilor criminali, evită nu rareori un „măcel” scăpat „de sub control”.De remarcat este și faptul că, companionul lui Xavier Sliman n-ar fi auzit niciodată vorbind de asasinatele din Brabant și cu atât mai puțin de implicarea „iubitului” ei în asemenea infracțiuni criminale deosebit de grave, dar ea ar fi recunoscut faptul că „lucrând mai mult noaptea” nu prea știa ce face acesta în cursul zilelor în care era „absent nemotivat” de la domiciliul conjugal și că nu rareori i-ar fi spus că ar fi fost în Belgia.Par suspecte și alibiurile furnizate de către Xavier Sliman cu ocazia atacului armat (fără măști sau cagule) de la armureria Daniel Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, când 15 pistoale automate sunt furate și polițistul municipal, Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani) este ucis la fața locului.Concubinei sale, spune că ar af fi luat masa cu părinții lui, iar în declarația făcută la Jandarmeria din Hastière (localitate francofonă în regiunea Valonia, provincia Namur, creată în 1977 prin fuziunea Agimont, Blaimont, Hastière-Lavaux, Hastière-par-delà, Heer, Hermeton-sur-Meuse și Waulsort, cu centrul administrativ în Hastière-Lavaux) ar fi declarat că ar fi fost la pescuit într-un loc, în care se ducea, într-adevăr des, dar nu putea fi verificat (cu certitudine) dacă în ziua atacului ar fi fost acolo sau nu.Și în plus, acesta ar fi fost și interpelat de către jandarmi în acest dosar criminal, dar la confruntarea cu martorii care ar fi asistat la evenimentul dramatic, el nu ar fi fost identificat de către aceștia „în pielea” presupusului atacator.Apoi, pare la fel de suspect și faptul că ea nu și-ar fi pus niciun fel de întrebări, atunci când la începutul anului 1982, înainte de dezlănțuirea atacurilor în dosarul TBW, frații Sliman vor cumpăra o carabină (pușcă de vânătoare) pe numele ei, pentru că datorită cazierelor lor judicare ei nu puteau face acest lucru, în condiții legale.Contradicțiile persistă și în acest caz, pentru că, dacă frații Sliman erau implicați în trafiucul de droguri și de arme, nu cred că ar fi ajuns „la mâna” concubinei lui Xavier pentru achiziționareea, în condiții legale, a unei carabine!Ori, această carabină ar fi jucat un rol important în jafurile comise în cursul lunilor următoare pentru „echiparea” bandei cu materialul militar necesar atacurilor armate din supermarketuri: pe 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) de la armurerie din Dinant (provincia Namur), iar pe 30 septembrie 1982, jaful armat comis la armureria lui Daniel Dekaise din Wavre (provincia Brabant), în care 15 pistoale automate vor fi furate.Contradicția constă în faptul că dacă gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost autorul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale în Franța), ce rost ar mai fi avut furtul carabinei pe 13 martie 1982 de la armureria din Dinant?Aceași întrebare am putea pune și referitor la atacul armat de la Daniel Dekaise, numai că explicația ar putea consta aici în faptul că în această armurerie se lucra la punerea la punct a unui amortizor de zgmot pentru pistoale-mitraliere ceea ce putea fi de mare utilitate bandei în atacurile armate care urmau a fi comise.Legat de acest ultim atac, Patrick Verdin vine în apărarea fraților Sliman și se întreabă dacă ar fi fost posibil ca niște „gangsteri” ordinari, de drept comun să fi putut fi la curent cu proiectul la care se lucra în armurerie. El pune aceași întrebare legat și de furtul pe 10 septembrie 1983 a celor 7 veste de antiglonț (speciale), concepute recent (de ultima generație) de la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem din Tamise (provincia Flandra Orientală, regiunea administrativă flamandă– Flandra).Și într-adevăr , oarecum, ar putea avea dreptate.Dar fără să-și dea seama, el furnizează un alt „amănunt” prin care nu face decât să răspundă cu „afirmativ” la întrebările, oarecum, nevinovate, pe care le pune. Este vorba de faptul că frații Sliman ar fi fost membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) care, după părerea mea, necesită o „detaliere” pentru că misterul în dosarul asasinatelor din Brabant este legat de acest „amănunt”.Fondat în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) și activ între 1960 și 3 august 1982 când este dizolvat de către președintele François Mitterrand (1916-1996, în funcție între 1981-1995) conform legii din 10 ianuarie 1936 (relativ la activitatea grupărilor de combatanți și miliții private) de către un grup de fideli generalului Charles de Gaulle (1890-1970, președinte al Franței între 1959-1969), printre care Pierre Debizet și Jacques Foccart, SAC (Serviciul de Acțiune Civică) înregistrat la Prefectura Paris pe 4 ianuarie 1960, avea ca principal obiectiv lupta susținerea politiciilor gaulle-iste și lupta împotrica comunismului. Dacă la început cei recrutați erau verificați și au aderat la SAC din convingere (cca 2.500–3.000 de fideli gaulle-ismului), mai târziu (începând cu mijlocul anilor 1960) au început să-și facă apariția în cadrul acestuia și indivizi „dubioși”, compromiși, răufăcători, infractori de drept comun (implicați în tot felul de trafic, inclusiv, de stupefiante și de arme de foc) printre care și numeroși criminali care l-au transformat îmtr-o „poliție paralelă” devenită ulterior o organizație criminală (în contact cu bande de spărgători și tâlhari la drumul mare, cu cca 25.000–30.000 de membri), una dintre cele mai importante ale anilor de plumb francezi.De altfel, Mittrrand decide dizolvarea lui, imediat după masacrul de la Auriol (18/19 iulie 198) un dosar criminal politic de sextuplu asasinat și unul dintre cele mai macabre și sângeroase din istoria Franței în care președintele local al SAC Marsilia - Jacques Massié este asasinat cu întreaga sa familie în cadrul unei reglări de conturi în cadrul organizației) și în care am fost implicat și eu (si sunt incă) cu investigațiile mele și în care, ca și in acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant), restabilirea adevărului istoric depinde tot de un supraviețuitor Lionel Collard, care conform informațiilor mele ar trăi ascuns, undeva, probabil sub un nume fals, în „România Mare” (în Republica Moldova). Conform declarațiilor lui Patrick Verdin, frații Sliman ar fi fost membri ai acestei organizații SAC din „convingere”, ceea ce este, evident, fals.Din contră, faptul că ar fi făcut parte din categoria de „infractori” ai acesteia, poate fi adevărat, pentru că îmi aduc aminte că în 2000 când am devenit atașat de presă al Poliției Capitalei în Franța și Xav Dupire mi-a văzut legitimația (de presă), îmi spunea că ar fi văzut și el asemenea documente și la unii dintre membri gangurilor de infractori din nordul Franței unde a copilărit și și-a petrecut adolsecența ca „delincvent juvenil”.De altfel, în 1981, înainte de masacrul de la Auriol, SAC ar fi dispus, încă, după două decenii de existență, de cca 10.000 de membri, ceea ce este impresionant, dacă ținem cont de faptul că Charles de Gaulle a demisionat în 1969, fiind urmat la președinție de către Georges Pompidou (1911-1974, în funcție între 1969-1974) și Valéry René Marie Georges Giscard d'Estaing (VGE, 1926-1920, în funcție între 1974-1981).Ca urmare, greșala pe care o comite Patrick Verdin în declarația sa constă în faptul că atunci când debutează asasinatele din Brabant, official, SAC a fost deja desființat.Cu alte cuvinte, teoretic, el nu mai exista și în plus, având în vedere vârsta fraților Xavier și Thierry Sliman, dar și activitățile lor infracționale, ei nici n-ar fi putut adera la acesta decât în perioada în care, deja, era profund compromisă datorită numărului mare de infractori care i-au devenit membri dar și a numeroaselor ilegalități și abuzuri pe care aceștia le-au comis (inclusiv, jafuri armate, crime de sânge, asasinate politice, atentate, și kidnapping)Din contră, subliniez faptul că, organizată ca o „poliție paralelă”, legitimațiile SAC semănau foarte mult cu cele ale poliției franceze și nu mă îndoiesc că în anumite „situații grave”, ele ar fi folosit titularilor acestora pentru a nu fi „urmăriți penal”, cu ceea ce Xav („fratele meu de cruce”) nu cred că ar fi fost la curent.El avea impresia că aceste legitimații ar fi atestat calitatea de „colaborator” al autorităților polițienești și ar fi fost furnizate infractorilor „second hand” (de „duminică”, numiți și „indic”, adică turnători ai poliției) de către jandarmii belgieni (mai mult sau mai puțin corupți) contra unor sume de bani (sau avantaje „în natură” rezultate din jafuri).Menționez aici și faptul ca chiar dacă SAC „s-a stins” official, acesta a fost „prelungit prin continuitate” de către fidelii adevărați ai gaulle-ismului cu organizații promovând aceași politică, printre care și MIL (Mouvement initiative et liberté) creată pe 17 noiembrie 1981, imediat după ce Mitterrand a luat decizia desființării SAC, și care a fost activă până în 1986, deci, official, în întreaga perioadă a activității criminale a asasinilor din Brabant.Într-un asemenea context, mi se pare absolut nejustificată întrebarea lui Patrick Verdin cu care încearcă să manipuleze opinia publică, susținând că frații Sliman, ca „simpli gangsteri de drept comun” nu ar fi avut nicio posibilitate ca să obțină informații despre proiectele care erau în derulare la armureria Daniel Dekaise și la Uzina de Textile din Tamise. Conform investigațiilor mele, atât SAC cât și MIL aveau ca membri și „oficiali” atât francezi cât și belgieni, printre care și jandarmi.Dar cea mai surprinzătoare dezvăluire a lui Patrick Verdin constă în identificarea lui Thierry Sliman (n. pe 4 octombrie 1956 la Epinal–prefectura departamentul Vosges din regiunea Lorena, decedat în 2011) ca „asasinul nebun” din Barbant, care ar fi fost fiul unui militar de carieră și care s-ar fi mutat cu soția sa la Charleville-Mézières (de unde ea, era originară), unde Thierry și-ar fi petrecut și copliăria și adolescența de „delincvent juvenil”, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru „jaf cu circumstanțe agravante”.Acesta i-ar fi cerut lui Verdin înainte să moară să „confirme” public faptul că el n-ar fi fost nebun și că ar fi acționat conform unui ordin din partea serviciilor secrete.Mă întreb că într-un asemenea context, de ce el, Patrick Verdin, care a fost atât de „apropiat” acestuia, Thierry Sliman și fratele său mai mare, Xavier Sliman (care ar fi rămas „ușor” schiop ca urmare a unui accident–conform declarației lui Xav Dupire) să nu fi putut constitui nucleul „dur” și „activ” al bandei din Nivelles ?Chiar dacă Verdin susține că fi fost implicați în atacuri și jandarmi belgieni ca „executanți” aflați sub comanda lui Christian Smets printre care și Robert Beijer (arestat la Bangkok, unde executa o pedeapsă privată de libertate de 6 luni și unde este, practic, refugiat și astăzi), dar comanditarii ar fi fost Serviciile secrete (care ?)De ceea ce nu m-am îndoit niciodată după rezultatele investigațiilor pe care le-am efectuat în dosar, coroborate cu dezvăluirile „fratelui meu de cruce”, Xav Dupire.Este „nodul gardian” care aduce o oarecare divergență între conjectura mea și cea a lui Jean–Pierre Adam.Dacă el este convins că asasinii din Brabant sunt în exclusivitate frații Sliman și Verdin, eu cred că ei ar fi constituit, doar, „nucleul dur” al bandei, adică cei care ar fi fost activi și ar fi participat, efectiv, la atacurile armate, dar ei ar fi fost asistați și de către un grup de „fideli” care au făcut parte din organizații (para)militare belgiene și străine (inclusiv, SAC) care au contribuit, decisiv, la „succesul misiunilor” sinistre. În orice caz, în încercarea de a discredita pista noastră franceză, Patrick Verdin, adduce, din contra, argumente serioase în privința validării acesteia, practic, fără să-și dea seama. Dar asta este realitatea, cu sau fără voința lui. (Re)amintesc aici faptul că începând cu luna februarie 1986 și până pe la mijlocul anilor 1990, fostul jandarm Madani Bouhouche va fi considerat de către anchetatorii în dosarul asasinilor din Brabant, ca „suspect” (alături de colegul său Robert Beijerar transferat ulterior la Brigada de jandarmerie de la Uccle) care nu va fi inculpat niciodată, cel puțin, oficial, dar va fi condamnat la 20 de ani de detenție (între 1982–1989) pentru alte infracținui criminale (printre care și asasinatul inginerului Mendez) și va fi eliberat condiționat sub control judiciar pe 15 iunie 2000, când se va retrage în zona Foix, într-un loc izolat, greu accesibil.Atât el cât și Robert Beijer vor fi sancționați disciplinar în 1982 pentru că ar fi ascultat, ilegal, convorbirile telefonice ale unui ofițer, superior lor, motiv pentru care vor fi trecuți în rezervă în 1983, ceea ce îi va determina să deschidă un cabinet de detectivi privați ARI (Agence de Recherche et d’Information).Bouhouche va fi arestat pe 26 ianuarie 1986 și inculpat în dosarul asasinatului prietenului său Mendez, în ciuda faptului că el își clama nevinovăția.Eliberat condiționat sub control judiciar pe 17 noiembrie 1988, Bouhouche participă pe 2 septembrie 1989, alături de Beijer la o acțiune cu caracter infracțional criominal la Anvers, în care comerciantul libanez Ali Souleimanva fi asasinat, după care cei 2 se refugiază în Spania.Beijer pleacă pe 9 septembre 1988 în Paraguay (unde tranzitează, pentru a ajunge, ulterior, în Tailanda), iar Bouhouche va fi arestat pe 15 septembrie 1989 la Torremolinos (Costa del Sol), pentru ca pe 4 decembrie să fie extrădat (via Madrid) în Belgia (după audierea lui de către un magistrat instructor la Malaga) la solicitarea autorităților judiciare federale belgiene, pe baza unui mandat de arestare delivrat de către judecătorul de instrucție Luc Hennartde la Nivelles.Conform avocaților săi, Jean–Pierre Dumont și Martial Lancaster care l-au vizitatpe 28 octombrie în închisoarea din Nivelles, Madani Bouhouche n-ar fi tras deloc (niciun foc de armă) pe 2 septembrie în cazul „expediției ucigașe” de la Anvers (în care Ali Souleiman și-a pierdut viața), iar participarea sa la „acțiune” ar fi fost solicitată de către Beijer, numai pentru a-l asista pe acesta din urmă.Din contră, conform investigațiilor noastre, fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), vinovatul ar fi fost Madani Bouhouche, care ar fi și tras asupra comerciantului Ali Souleiman Ahmed (Ali Suleiman Ali Ahmad) maltrat și cu bestialitate de către asasini, în apartamentul său.În ceea ce îl privește pe Comisarul Christian Smets, fostul nr.2 al Siguranței Statului Belgian și martor „capital” în dosarul TBW, acesta decedat pe 3 noiembrie 2022 la vârsta de 78 de ani, la Bruxelles, ceea ce îi permite, desigur, lui Verdin să fie mai „curajos” și să facă afirmații care, din fericire pentru el și din păcate pentru ații, nu mai pot fi verificate.Supranumit „Canard” (Rața), Christian Smets, fost comisar la Siguranța Statului a fos însărcinat, printre altele și cu investigațiile în dosarul baronului Benoît de Bonvoisin („Le Baron noir", n.1939, licențiat al Université Catholique de Louvain, aristocrat și om politic belgian de extremă dreaptă) fiul lui Pierre de Bonvoisin (fost președinte al Société Générale de Banque) și nepot al lui Alexandre Galopin (guvernatorul băncii Société générale de Belgique), care a editat revista Inforep, în care Bougerol (prieten și cu comandantul Falla), un ofițer de legătură cu SHAPE (Supreme Head Quarters Allied Powers Europe–NATO în Casteau), scria (publica) cu regularitate până la desființarea PIO în 1980 (și a cărei redactor șef ar fi fost în perioada 1976–1978). „Inforep”, era un periodic al PIO (Public Information Office, fondat în 1974 de către Bougerol la ordinul lui ministrului Apărării Naționale Paul Vanden Boeynants, și Benoit de Bonvoisin, finanțată de societea PDG–Société de Promotion et de Distribution Générale, cu reședința la aceași adresă ca și CEPIC–Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens pe str. Belliard nr.39 din Bruxelles, formată din militari și filiala civilă) care din 1977, ca o revistă a presei (axată pe anti-comunism şi antisovietism) ar fi apărut în 200 de exemplare și ar fi fost dirijată de către un „oarecare” Legon și un „misterios” Hugues Miller, conform unor surse (jurnalul lui Florimond Damman din 13 decembrie 1976), „pseudonimul majorului Jean Bougerol”.De altfel, acest lucru ar fi fost „confirmat” și de către Bougerol, el însuși, care la cel de-al 25-lea Congres CEDI (Centre Européen de Documentation et d’Information, fondat de către arhiducele Otto von Habsburg), de la Madrid la care a fost dicutată și dezbăturtă, printre altele și aderarea Peninsulei Iberice (Spania și Portugalia) la structurile europene (în special la CEE–Comunitatea Economică Europeană, viitoare Uniune Europeană) în prezența lui Bernard Mercier, Jean Violet, François Vallet, Antoine Pinay, Carlo Pesenti, Alfredo Sanchez-Bella și Florimond Damman, s-ar fi prezentat ca șef al Oficiului de Informații Publice (PIO) și ca agent SDRA.Dintre cei prezenți la Congres, mulți au fost și membri ai Cercles des Nations Cercle des Nations (fondat pe 3 aprilie 1969), printre ei menționăm pe Paul Vankerkhoven, Jean Violet, Thierry de Limburg Stirum, Paul de Launoit, Jacques-Henri Pirenne, Florimond Damman, Jack de Spirlet, Vincent Van den Bosch, iar ații ca Marcel De Roover, Josep Meurice, Ernest-John Solvay, Jacques Pirenne sau Jacques-Henri Pirenne au jucat un rol important în implementarea organizației, fără să fi figurat „oficial” printre membri acesteia.Ulterior a fost însărcinat și cu supravegherea rețelei maiorului Jean Bougerol la Charleroi, pe care, jurnalistul Guy Bouten îl acuza în cartea sa „Tueries du Brabant: Le Dossier, Le Complot, Les Noms” publicată pe 27 februarie 2020 că ar fi fost „strategul” atacurilor armate ucigașe din Brabant (TBW), decedat pe 20 noiembrie 2020 la vărsta de 86 de ani după contaminarea lui virusul Covid-2019 și incinerat la Crematotriul Gilly pe 26 noiembrie (în prezența a numai, 3 apropiați).Din contră, conform surselor noastre majorul Jean Bougerol n-ar fi aparținut niciodată nici SDRA 8 (Serviciul de Informații al Armatei, o emanare al SGRS – Serviciul General de Informații și al Securității al armatei– în cadrul rețelei „Stay-behind”, compusă din cca 20 de militari–dintre care jumătate activi și 40 de civili) și nici SGRS, cu toate că ar fi dispus de un birou (timp de câteva luni în perioada 1974–1975) în cadrul SDRA (suspectată că ar avea relații cu organizații de extremă dreaptă), care cu secția STC-Mob de la Sûreté de l’Etat au făcut parte dintr-o organizație secretă lansată în 1949 pentru a se opune unei eventuale invazii din partea Uniunii Sovietice, rețeaua „Stay-behind” (căreia aparțineau, în afară de Belgia și SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, respectiv, Norvegia). Iar conform colonelului („honoraire”) Bernard Legrand (ultimul șef al SDRA 8–pilier al rețelei militare Stay-behind) care ar fi dirijat mai multe rețele și organizații cu caracter militar (mai mult sau mai puțin) și care a refuzat de fiecare dată (când a fost audiat în dosarul TBW) să dea nume, suținea SDRA 8 nu ar fi avut nicio legătură cu organizațiile de extrema dreaptă.În sfârșit, astăzi, ar fi implicați în anchetă încă cca 30 de polițiști dintre care 10-15 ar fi, efectiv, și activi dar cei aproape 40 de ani care „ne despart de evenimente” face ca pista adevărului istotic „să fie în impas”, adică „moartă”.Eicred că în activitata criminală din dosarul TBW ar fi fost implicați jandarmi belgieni care ar fi avut legături cu organizații politice extremiste (având mai multe „mobiluri”) de care statul belgian „n-ar fi străin”, dar dosarul ar fi fost prost instrumentat de la început, iar acum după patru decenii de la evenimente, paractic, este imposibil ca adevărul să fie cunoscut și dezvăluit publicului, iar noi, în pista noastră franceză, credem că atacurile și asasinatele din Brabant sunt „opera” unui grup de infractori de drept comun francezi (deci, fără orientare politică), psihopați, pasionați de teroare și infracțiuni criminale (inclusiv, de crime de sânge), cu „sânge în cantitate excesivă în instalație”, lipsiți de scrupule, milă și compasiune cu scopul de a se impune și de a domina „spațiul public”. Într-un asemenea context, Xav Dupire ar putea fi „omul-cheie” în dosarul TBW, care l-ar putea identifica (cel puțin, din vedere), foarte probabil și pe Patrick Verdin (originar din Francheville regiunea urbană Charleville-Mézières) chiar dacă nu-i știa numele, pentru că așa cum rezultă din documentele epocii, declarațiile și cartea lui Verdin, acesta îl însoțea pe Thierry (timp de un sfert de secol) în toate acțiunile sale, dar mai ales, cele infracționale (inclusiv, criminale).În concluzie, după părerea mea, Xav Dupire ar putea face dezvăluiri care ar putea restabili adevărul istoric în dosarul TBW.Conform documentelor aflate în posesia mea, astăzi, dacă el este în viață ar trebui să aibă cca 55 de ani și chiar dacă nu mai am nicio veste „directă” de la el de peste două decenii (deci, ar fi dipărut fără urmă!), autoritățile polițienești și judiciare franceze l-ar putea „descoperi” mai ales grație cazierului său judiciar important.Desigur, există mai multe posibilități.Să fi decedat ca urmare a hepatitei C (cu virusul căreia era contaminat, deja, când ne-am cunoscut) sau cu ocazia unor altercații (ultra)violente în care se angaja, din păcate și de „care era foarte mândru”, pentru că îi plăcea să inspire frică și respect prin (din) frică. Dar este la fel de probabil ca să nu fi fost el victima, dar vinovatul și să fie condamnat la ani grei de detenție într-un dosar de crimă de sânge (cu una sau mai multe victime) cu circumstanțe mai mult sau mai puțin agravante, iar mândria lui nu i-a permis (și nici nu-i permite!) să mă contacteze, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri i-am atras atenția că într-o zi „s-ar putea să se termine rău pentru el” (adică, să fie condamnat și încarcerat timp de foarte mulți ani) și în acest caz, „nu are niciun rost să mă mai contacteze” pentru că, oricum, „nu-l voi putea ajuta și nici nu va merita ajutorul meu”.N-ar fi exclus nici faptul ca el să aibă, astăzi, o „sănătate mintală care lasă mult de dorit” și să fie internat într-un spital psihiatric, aflat chiar în subordina unui centru penitenciar (pentru a putea suporta mai ușor regimul de detenție) ceea ce, de altfel, îmi și sugera când îi spuneam că „ulciorul nu merge de multe ori la apă” și n-ar fi exclus „să o pățească rău de tot”.Poate însă, în acest dosar, nu numai „localizarea” socio–judiciară și fizică a lui Xav este importantă, dar mai ales implicarea autorităților franceze și belgiene pentru descoperirea adevărului, ceea ce spre dezamăgirea lui Jean–Pierre Adam, se pare că acestea nu doresc.Pentru că solicitările lui au rămas de fiecare dată fără niciun fel de răspuns.Nici atunci când era vorba de procurorul general (de atunci) Christian de Valkeneer care nu a reacționat, sub nicio formă, într-un context, totuși, în care era vorba de un dosar criminal în care 28 de persoane au fost ucise (cel puțin) și 22 au fost rănite, pentru un prejudiciu material de 7MdFrB (cca 350.000 €PPA), relativ, „derizoriu” și nici când era vorba de Ministrul Justiției belgiene Koen Geens (n. 1958, în funcție între 2014–2020), ceea ce es este deosebit de grav, pentru că pare, că autoritățile judiciare belgiene vor să ascundă adevărul istoric, pe care n-ar fi exlus, să-l cunoască. Notă. În afară de acest dosar criminal belgiam de excepție TBW (asasinatele din Brabant) eu mai sunt activ în Belgia și cu restabilirea adevărului istoric într-un alt dosar criminal legat de un jaf de diamante (în bijuterii) de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) pe 2 martie 2007, în valoare de cca 21 Mil€, comis de către Carlos Hector Flomenbaum (atunci, posesor al unui pașaport argentinian) care este într-o strânsă legătură cu traficul de carne de vită contaminată cu „boala vacii nebune” (ESB–Bovine Spongiform Encephalopathy, având o lungă perioadă de incubație (de ordinul anilor sau chiar si un deceniu!), afectând de obicei bovinele adulte cu vârsta cuprinsa între patru-cinci ani, toate rasele fiind la fel de sensibile (cunoscută si ca boala vacii nebune), este o boală mortală, cu acțiune neurodegenerativă la bovine, care provoacă o degenerare spongioasă în interiorul creierului și măduvei spinării și provocând ochi roșii practicat după ce, pe 27 martie 1996, Comisia Europeană decretează embargoul privind exportul de carne de vită de origine britanică, pentru a evita ca ESB, depistată recent în Marea Britanie, să contamineze (eventual) consumatorii europeni. În acest dosar, după ani de investigații private, am reușit să ajung la descoperirea adevărului istoric tot cu ajutorul autorităților belgiene și cu un martor de origine spaniolă José-Perez Tornel (fost vecin de palier, peste un deceniu, în imobilul parizian, din sectroul 20 de la place Gambetta în care locuiesc de un sfert de secol) retras la pensie pe pământul natal spaniol, la Alicante (Costa Blanca). Ancheta este în curs de derulare.
„Les grands concours de maths – Grandes Ecoles 2023” (Mines –...
https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/cufr-consultanta-universitara-franco-romana-de-pe-langa-scolile-superioare-franceze-de-inalte-studii-les-grandes-ecoles/
https://www.youtube.com/watch?v=eTw4i6GtBww
Qu’est-ce que le concours Mines-Ponts? Le concours Mines-Ponts est un concours d’entrée commun à 10 (dix) grandes écoles d’ingénieurs en France. Parmi elles, on...
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 5). Subiecte de fizică...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 9). Subiecte de matematici...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...
Pe 30 martie 2015 anchetatorii belgieni „consideră credibile declarațiile lui Joël Lhost” și ca urmare, pe 17 aprilie vor organiza o confruntare între acesta și colonelul Rémy Ulens, care l-ar fi identificat, amândoi pe Cassidy (de la DIA) ca „superiorul” lor ierarhic.Cu această ocazie, cei 2 ar fi făcut dezvăluiri legate și de existența altor misiuni în „cursul anilor trecuți” în care, însă, ei n-ar fi fost implicați.Probabil că și din acest motiv, în cursul lunilor care vor urma, Michel Graindorge, avocatul victimelor pleda pentru explorarea acestei piste (americane).Dar faptul că el ar fi fost adeptul ecesteia avea la bază ideea că autoritățile americane nu ar fi sprijinit niciodată, sub nicio formă, cele belgiene în identificarea asasinilor din Brabant, cu toate că Shape era la curent cu cele ce se întâmplau în Brabant (în anii 1982–1985), iar poliția belgienă i-ar fi cerut ajutorul chiar și în mod „explicit”.După părerea mea însă, această pistă converge către cea abordată deja în cadrul dosarului mișcării WNP (Westland New Post, creat în 1970 de către un grup de neonaziști, cu aspirații teroriste sub comanda lui Paul Latinus care lucra în cabinetul ministerial al lui Cécile Goor), protejat un timp de către leaderii CPICC (Centre politique des indépendants et cadres chrétiens), o organizație politică anticomunistă (de dreapte și radical dreapta, liberal–conservatoare și democrat–creștină, activă între 1972–1982) condusă de către Paul Vanden Boeynants. Deosebirea ar fi constat doar în faptul că implicarea nu ar fi venit din „interior” dar din exterior, din partea CIA, DIA, etc.Mai ales că până și Marele Ducat de Luxemburg (cel mai mic stat european, cu cca 650.000 de locuitori) a cunoscut o serie de atentate teroriste în prima jumătate a anilor 1980 (între 30 mai 1984–25 martie 1986) care ar fi fost atribuite celulelor „stay-behind” (rețele clandestine coordonate de către NATO în timpul Războiului Rece).De altfel și procurorii generali Christian De Valkeneer și Ignacio Della Serna erau convinși că în cadrul acestei piste (de extremă dreaptă) cu cât anchetatorii se apropiau (mai mult) de adevăr, cu atât acesta „părea misterios și inpenetrabil”.O concluzie la care ar fi ajuns în octombrie 1991 și Comisia Parlamentară.Implantate în 16 țări ale Europei de Vest (Occidentale), în principiu, aceste celule aveau ca obiectiv combaterea unei eventuale intervenții militare din partea blocului de Est (forțele Pactului de la Varșovia).Cea mai cunoscută rețea a fost gruparea italiană Gladio.Aceste evenimente cu caracter terorist (cca 20, în aproape 2 ani, fără să fi făcut victime) au constituit un dosar criminal cunoscut sub numele de „Bommeleeër” (al „plasatorilor de bombe”) al cărui proces a fost sistat în 2014.Se pare că vinovații ar fi fost 2 jandarmi Gaston Vogel și Lydie Lorang (soldați, fără grade militatre), membri ai jandarmeriei mobile (un grup de elită al Jandarmeriei Marelui Ducat) ar fi terorizat ducatul și guvernul acestuia timp de 2 ani.În cursul lunii februarie 2013, după aproape 30 de ani de la evenimente (înainte de prescrierea lor), alături de cei 2 ar fi fost judecat și Ben Geiben (fostl șef al Jandameriei Mobile), doar „simbolic” pentru clasarea dosarului cu mențiunea „soluționat”.Cronologic, debutul ar fi avut loc pe 30 mai 1984 (cu acțiunea reiterată pe 2 iunie 1984) la Sociatatea Pylône de la société Cegedel (Compagnie Grand-Ducale d'Électricité du Luxembourg)–Beidweiler (secțiune a comunei Junglinster situată în cantonul Grevenmacher). Din contră, anul următor atacurile au luat o mare amploare care, de altfel, au și generat probleme serioase gruvenului din Luxemburg.Pe 12 aprilie 1985 la Ferienhaus-Bourscheid, pe 27 aprilie la Pylône de la société Cegedel–Stafelter, pe 7 mai la Pylône de la société Cegedel–Schléiwenhaff, pe 27 mai la Jandarmeria Centrală din Verluerekascht, pe 29 mai la Pylône de la société Cegedel - Itzig, pe 23 iunie la Societatea l’Usine à gaz de la Hollerich, pe 5 iulie la Blaschette și la Cazarma fostei fortărețe din Luxemburg, urmat pe 26 iulie la sediul Luxemburger Wort, principalul cotidian al țării, pe 29 august în Glacis, la sediul poliției și la sediul Societații Ponts & Chaussées, pe 30 septembrie la piscina olimpică din Kirchberg, pe 20 octombrie la Palatul Justiției din Luxemburg, pe 9 noiembrie pe aeroportul Luxembourg-Findel pe 30 noiembrie la Pylône de la société Cegedel-Grünewald, pe 2 decembrie pe autostrada care la sediul guvernului din Kirchberg (cu ocazia unei întâlniri la înalt nivel a șefilor statelor europene).Anul 1986, a consemnat și acesta (ca de altfel și 1984) și numai la domiciliile unor persoane publice, care vor pune capăt atentatelor, pe 17 februarie, la cel al notarului Camille Hellinckx din Cents și în sfârșit, pe 25 martie la cel al colonelului Jean-Pierre Wagner din Belair.Revenind acum la cetările efectuate în adâncurile canalului Bruxelles-Charleroi, acestea au fost (re)efectuate de către scafandrii Protercției Civile (cu mijloace moderne, de ultimă generație) și pe 26 octombrie 2017 (între orele 11h00–16h00), din ordinul procurorului regelui de la Liège, Christian de Valkeneer, după ce clasarea dosarul TBW a fost prelungită (în 2015) cu încă 10 ani (adică, în 2025), pe o porțiune mare (cca 200m lungime) la nivelul podului Charles Catala (Ittre), la cca 3 km distană de locul unde ar fi fost aruncat în canal echipamentul militar utilizat de către asasini, dar fără niciun rezultat.Cu alte cuvinte, anchetatorii nu ar fi găsit (absolut) nimic în canal (închis în timpul scufundărilor, mai puțin între orele 15h00–15h15), după cele două scufundări „improvizate” (prima pe 12 noiembrie 1985) și apoi la începutul lunii noiembrie (între 3 și 7, cu ajutorul societății Vallon și scafandrii–militari geniști din Burcht) ca urmare a unui denunț anonim (care susținea că în noaptea de 10/11 noienbrie 1985, după ultimul lor atac, asasinii din Brabant s-ar fi „descotorist” de armele și munițiile lor, utilizate, în canal).(Re)amintesc aici faptul că pe 6 noiembrie 1986, anumite „componente” ale echipamentului utilizat de către asasini ar fi fost pescuite din canal la nivelul locallității Ronquières, dar în 2014, o anchetă complexă și aprofundată ar fi permis că acestea ar fi fost aruncate în canal (cu scopul manipulării anchetei) cel mai devreme „cu 8–10 zile înainte de descoperirea lor”, adică, pe 28 octombrie 1986 și sub nicio formă în noaptea de 10/11 noiembrie 1985, după ultimul atac (deosebit de sângeros) din noaptea de 9 noiembrie la Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), soldat cu un adevărat masacru (8 morți și 9 răniți), pentru suma de 937.777 FB (cca 47.500 €PPA) sustrași. În sfârșit, astăzi ne punem întrebarea dacă nu cumva chiar și INCC (Institutul Național de Criminalistică și Criminologie) ar fi fost manipulat în privința rezultatelor analizelor (obiectelor „pescuite” din canalul Bruxelles–Charleroi la nivelul localității Ronquières) pe care le-a furnizat autorităților judiciare belgiene, ceea ce ar fi deosebit de grav.Pentru că Institutul Național de Criminalistică și Criminologie (100 Chaussée de Vilvorde–1120 Bruxelles, Belgia), ca „instanță centrală”, este o instituție științifică federală gestionat de către ministerul Justiției și este singura în Belgia, însărcinat cu realizarea de expertize științifice la solicitarările autorităților judiciare, cu crearea și deținerea (stocarea) de baze de date cu profile genetice (ADN), cu arme și muniții, autovehicule, stupefiante, etc., implicate în (diferite) infracțiuni criminale, cu participarea la coordonarea științifică a laboratoarelor de poliție științifică și tehnică ale poliției federale, cu pregătirea și formarea cadrelor din domeniul judiciar și cu efectuarea aprofundată a cercetărilor științifice criminalistice.Iar în cazul manipulării acestuia, ar trebui să admitem complicitatea (directă sau indirectă) a autorităților statului Belgian, ceea ce pare puțin credibil, având în vedere amploarea (de mare anvergură) a asasinatelor din Brabant (în cei 40 de ani de la derularea lor).Ca urmare, acest rezultat, coroborat și cu rezultatele anchetelor noastre din toate marile dosare criminale belgiene și în special cele postbelice (pe care le-am analizat detaliat pe parcursul lucrărilor consacrate TBW), noi am emis o conjectură conform căreia asasini, nu ar fi fost nici „politici” și nici belgieni (de naționalitate) dar francezi și infractori de drept comun.Această pistă nu este chiar atât de recentă, doar că poliția federală belgiană fiind mult prea concentrată pe pistele locale cu caracter politic (extremiste), a neglijat-o pe aceasta, mai mult sau mai puțin intenționat. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, înn vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuru precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți.De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, în cursul lunii mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux (pedofilie și crimă. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul (cu o arecare prestigiu în regiune) „L'Arche de Noé”, acesta era un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice – mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionar al unui local „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată în circumstanțe rocambolești de care se interesau autoritățilr polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe văduvă care ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora Piro ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne și cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15 august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el), și complicitatea lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, în vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuri precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți. De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, pe 12 mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea însă în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul „L'Arche de Noé” (cu o arecare prestigiu în regiune) ar fost un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice–mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul–tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionarul localului „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată (perpetrată) în circumstanțe mai mult decât rocambolești, de care se interesau autoritățile polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată (soluționată, corect sa nu–nici nu mai contează !) de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe „văduva veselă” a lui Piro (care, fără niciun fel „remușcări”, ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei).De fapt, femeia nu ar fi negat nici ura pentru soțul ei datorită violenței conjugale căreia ar fi fost supusă „în formă continuată”.Ca urmare, ea va fi inculpată în dosar cu capul de acuzare de „crimă cu premeditare” de către judecătorul de instrucție Victoria Lohet, iar ceilați 2 cu „executarea contractului”, care, erau deja încarcerați (preventiv) într-un alt dosar infracțional în Centrul de detenție provizorie din Reims (închisoare veche, construită în 1835, dată în folosință în 1905 după renovarea ei, cu o capacitate operațională de 154 de locuri, aflată în subordinea Tribunalului Judiciar și a Curții de Apel Reims) sub-prefectura departamentului Marne (regiunea administrativă Grand Est).După cum am menționat, din contra, cei 2 francezi, presupușii asasini–plătiți Thierry Sliman și Patrick Verdin vor fi achitați pe 17 aprilie 2001.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora acesta ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne, cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15 august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el) și cu „sprijinul” lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Subiect de teză de doctorat inter–pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa (pedo)criminalității în regiunea frontalieră franco–belgiană şi studiul ei cu ajutorul sistemelor (formale) complexe. Cei 3 „monştri sacri” ai violului, pedofiliei şi asasinatului în serie: „Măcelarul din Yonne” (Emil Louis), „Demonul belgian” (Marc Dutroux) și „Pădurarul din Ardennes” (Michel Fourniret). În căutarea și restabilirea adevărului istoric. De remarcat este și faptul că peste un deceniu, pe 23 noiembrie 2009, Patrick Verdin (atunci în vârstă de 62 de ani), apărat de către Sébastien Busy (de la Baroul din Reims) va fi judecat și achitat de către Tribunalul Corecțional de la Charleville-Mézières, pentru alte tipuri de infracțiuni (mai mult sau mai puțin grave), printre care și proxenetism agravat, însușire de bunuri necuvenite, escrocherie, abuz de încredere, spălare de bani, infracțiuni relativ la legislația stupefiantelor, activitate lucrativă (salariată) disimulată, etc., după ce între timp, a fost disculpat în alte două dosare crminale, unul de asasinat (în 1996, a lui Piro) și altul de tentativă de asasinat (în 1989 al lui Patrick Lacaze în Ardennes). În ceea ce îl privește Jean–Pierre Adam, acesta devine jandarm în 1973 (după 3 ani de pregătire) la Neufchâteau, iar din 1976 jandarm–anchetaor, pentru ca ulterior, să fie însărcinat cu investigațiile în celebrul dosar de pedofilie și crimă Dutroux. Așa cum am menționat acesta „intră în contact” cu dosarul TBW (în 1982), întâmplător, ca și mine, de altfel, mult mai târziu, peste un deceniu și jumătate. De cei identificați de către acesta ca potențiali (presupuși) asasini în acest dosar (frații Xavier și Thierry Sliman, Patrick Verdin), am auzit, pentru prima dată în vara anului 1998 de la un fost delincvent juvenil, François–Xavier Dupire (n.1967, în nordul Franței, undeva în regiunea metropolitană Lille), care ulterior, ar fi comis și o crimă de sânge (conform propriilor sale dezvăluiri)–în care cei menționați mai sus ar fi fost implicați și pentru care ar fi fost și încarcerat timp de 5 ani. Este el „omul meu” cel care „m-a pus” pe pista franceză și mi-a făcut dezvăluiri despre frații Xavier și Thiery Sliman, respectiv, despre Patrick Verdin, care (după o serie de cercetări și investigații cu caracter științific și jurnalistic pe care le-am efecutat. pe de o parte în zeci de mii pagini și documente ale epocii, iar pe de altă parte, în mediul carceral francez și belgian în anturajul celor care i-au cunoscut pe cei bănuiți) confirmă conjectura jandarmului Jean-Pierre Adam, adică, faptul că cei 3 ar fi format „nucleul dur” al asasinilor din Brabant (în dosarul criminal TBW), formulat „axiomatic” și „faptic” în teoria mea. Începând cu vârsta de 15 ani (adică în 1982, când banda din Nivelles „își face debutul” pe scena criminalității de sânge de mare anvergură), Xavier Dupire fuge de acasă și va frecventa mai multe „găști” (bande) locale de delincvenți juvenili, pentru ca ceva mai târziu, în 1985 (cu puțin timp înainte să devină major) să fie inculpat într-un dosar de omor calificat și condamnat la 10 ani de detenție criminală, dar ar fi fost eliberat după 5 ani de închisoare, cu o serie de măsuri administrativ –judicare asociate (tratement medicamentos antidepresiv, supraveghere socio – judiciară timp de 3 ani, să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta, să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa, să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare din localitate – fără drept de părăsire a teritoriului național, să comunice schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă, să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, să nu frecventeze anumite locuri sau manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă, să nu comunice cu victima sau cu membri familiei acestuia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea, să nu conducă anumite tipuri de vehicule stabilite de instanţă, să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme, etc.). Pe care le-ar fi trebuit să le respecte, de altfel și după punerea sa în libertate, după prima sa condamnarepentru crimă de sânge. El susținea, întotdeauna, că este un om foarte periculos și că ar fi fost „format” (instruit și pregătit) pentru infracțiuni criminale (jaf armat, vătămări corporale grave, omor, etc.) de către un gang „local” care opera și în Belgia.Unul dintre ei avea același prenume ca și el (dar mult mai în vârstă, până în 30 de ani, probabil Xavier Sliman), iar fratele său (puțin mai în vârstă ca el, probabil Thierry Sliman) ar fi fost un debusolat, un psihopat, „rău ca el”, „îndrăgostit” de armele de foc, un colecționar „nebun capabil să ucidă” fără milă și fără niciun motiv, pe care l-a considerat idolul și „asociatul” lui, ceea ce de altfel, pe tot parcursul „legăturii” noastre a și încercat să confirme (probeze) printr-o serie de acțiuni infracționale aberante (lovitură cu capul în nasul și în gura unui locatar în vârstă de cca 50 de ani–pe care l-a umplut de sânge, în lift, în imobilul Sonacotra, pentru simplul motiv că nu a răspuns la saltul lui, lovitură cu pummnul în bărbia unui alt bărbat–puțin mai în vârstă, în centrul comercial Carrefour din Annecy, pentru că s-ar fi uitat „urât” la el, molestarea 2 indivizi–prieteni, în localul „Cave à Champagne” în orașul vechi din Annecy, pentru că unul dintre ei l-ar fi atins cu spatele (intenționat, conform lui) în timpul dansului, dar și a unui cuplu de homosexuali în barul gay de lângă local – pentră îi ura pe aceștia, deși stătea desori cu ei la masă sau a unui portar la intrarea în BNF (Biblioteca Națională a Franței) pentru că nu i-ar fidat voie să intre fără legitimație, după ce în nord, înainte să ajungă în Annecy, ar fi spart geamul cu piciorul a unui ghișeu de bilete din gara centrală Roubaix pentru că agentul i-ar fi dat restul numai în monede și ar fi molestat 1 brancandier la urgență în Lille, etc.). Dacă atunci aceste evenimente nu mi-au atras atenția în mod deosebit, pentru că în mediul carceral (unde am făcut cursuri de matematici superioare și speciale dar și de fizică - mecanică, electricitate, magnetism, termodinamică și fizică statistică - pentru deținuții studenți înscriși în universitățile franceze tehnico-știintifice și economico-comerciale) am cunoscut și deținuți foarte violenți, chiar și printre cei care frecventau cursurile mele, după ce am „descoperit” dosarul TBW, am găsit o asociere prefectă între Xavier Dupire și Thierry Sliman. Cu alte cuvinte, dacă Thierry a făcut parte din banda asasinilor (așa cum suține Jean–Pierre Adam), pentru modul său operator (în timpul jafurilor sale armate), îl imaginez pe acesta ca pe Xavier Dupire („fratele meu de cruce”, cum mă nyumea) care nu rareori, când ne așezam pe o bancă în parc să mai povestim la o bere „Amsterdam Maximator” (verde, cu o concentrație de 11,6%) care nu se găsea in localuri (baruri, berării, etc.) și nici în magazine decât în micile băcănii „arabești”, îl bufnea plânsul, pe de o parte, pentru „viața lui de rahat” (pe care o avea!), iar pe de altă parte, pentru ura lui față de cei din jur, care reușeau să se descurce și să trăiască ca oameni „normal” (pe care, voia să-i „masacreze”, „să-i ucidă fără milă” înainte de a-t tortura cu „metode barbare” – pe care le-ar fi însușit în timpul frecventării diferitelor ganguri „nordiste”). Conform spuselor lui, cel în vârsta (Xavier) ar fi fost rănit la picior de „nebunul” (Thierry, un „nesupus”) din greșală cu un pistol Baretta pentru că l-ar fi enervat, iar de atunci ar fi rămas „puțin schiop”. Acesta a avut un prieten cu care ar fi comis multe infracțiuni criminale grave, pe nume Patrick (identificat de mine în persoana lui Patrick Verdin). Cei 3 ar fi constituit „nucleul dur” al asasinilor din Brabant.
Protejat: Disperarea și regretul profund al unei mame. Infracțiunile criminale ale...
Stimate Dle Profesor Thomas Csinta. Vă contactez din partea rudelor domnului Vasile Petrescu* (în vârstă de 31 de ani), condamnat în Franța în 2019 (de către Juriul Popular al departamenului Paris) la 25 de ani de recluziune criminală entru viol (cu circumstanțe agravante-sechestrare și tortură), deși Parchetul solicita contra lui închisoarea pe viață. Din câte am înțeles de la tatăl său (care mi-a furnizat și coordonatele dvs), numai dvs ați putea fi în măsură să mă ajutați într-un dosar criminal asemănător, în care a fost inculpat recent și fiul meu, Daniel Moțoc* și din acest motiv mi-am permis să i-au legătura cu dvs. Cu deosebită stimă și prețuire, Maria Moțoc* - „„Dna Moțoc, vă înțeleg îngrijorarea. În primul rând, vreau să știți însă că eu nu cred că sunt singurul care v-ar putea ajuta. Eu nu sunt avocat și nu pot interveni direct în apărarea unui acuzat (incuilpat) într-un dosar criminal, în fața unei Curți cu Jurați (compusă din 3 jurați-magistrați și 6 jurați alesi prin tragere la sorti de pe listele electorale, în prima instanță și 9 în Apel), decât indirect, în calitate de private investigator (& criminal investigative journalist) pe care o exersez în asociere (ca un „appendix”) cu profesia mea de research professor in MASS (Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences/Socio-Juridical Science), în colaborare cu un avocat (sau un cabinet de avocat) român (cunoscător al limbii franceze și familiarizat cu demersurile socio-administrative în procedura criminală franceză), iar în al doilea rând, pentru că mai există avocați români, chiar și în Franța, care ar pot interveni în asemenea situații.Din contră, eu cred că superioritatea mea în comparație cu aceștia (care posedă o pregătire, în principiu, „umanistă”) constă, pe de o parte, în pregătirea mea polivalentă științifică, inter-, pluri și transdiciplinară (în științe fizico-matematice, social-economice, etc.) care îmi permite studiul fenomenelor infracționale criminale cu ajutorul unor modele logico-matematice bazete pe structuri matematice sofisticate-inaccesibile unui avocat (sisteme complexe, sisteme de tip Godel, teoria grafurilor, a categoriilor, probabilități și variabile aleatoare, cercetări opreraționale, algebră și analiză matiricială, etc.). Iar pe de altă parte, în experiența mea acumulată în mediul carceral francez (ca profesor asociat în matematici aplicate în științe inginerești și social-economice), ceea, de altfel, mi-a și permis intervenția (cu succes), chiar și într-o serie de dosare criminale franceze (de mare anvergură) care au la bază grave erori judiciare (Seznec, Leprince, Ranucci, Agnelet, Machin, Tangorre, Brabant-TBW, Erignac-Yvan Colonna, etc.) și care au făcut și obiectul unei lucrări de cercetare aprofundată (cu descoperirea unor serii de elemente noi care ar putea permite „revizuirea” acestora) prezentată recent la Congresul internațional al Universității Apollonia din Iași în 2020 și recent, în 2023. În sfârșit, dacă băiatul dvs Daniel (în vârstă de 29 de ani) a fost arestat pe 10 februarie 2023 pentru tentativă de viol (cu circumstanțe agravante) și tenativă de omor (cu premeditare), sigur este (și va fi) anchetat (până la terminarea instrucției) în procedura penală criminală. În acest caz, mand. Iată în continuare câteva dosare criminale ale infractorilor români ai lumpendiasporei române(de mare anvergură) soluționate deja sa în curs de soluționare din care veți putea înțelege, concret, funcționarea dispozitivului judiciar francez în procedura criminală, în coinexiune cu o serie de articole asociate pe această tematică.atul de arestare (în detenție provizorie) este de 1 an, pe care judecătorul de instrucție (care instrumentează dosarul) îl poate prelungi cu încă 1 an fără nici un fel de justificări, dacă are motive întemeiate, pentru aflarea (descoperirea) adevărului în dosar. Faptul că el își susține nevinovăția asa cum spuneți dvs (și cum susțin o mare majoritate dinte cei inculpați și încarcerați), nu are nicio legătură cu ceea va decide judecătorul de instrucție (un magistrat independent) împreună cu echipa sa de anchetatori (polțiștii sau jandarmii ai PJ–Polția Judiciară). În ceea ce ne privește, pentru moment, noi (adică, eu și asociații mei) nu putem incasa onorariul dvs pentru apărarea lui având în vedere faptul că nu dispunem încă de forme administrative legale, ca o filială OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului) la Paris și nici nu este sigur că vom putea accepta apărarea în dosarul fiului dvs înainte de a-l studia (cu deosebiă atenție) pentru a putea vedea despre ce este vorba, concret (cu detalii).Și în plus, avem și varianta de a depune dosarul pentru a putea desfășura activitatea noastră în cadrul celebrei organizații de apărare a drepturilor omului France Amnesty International (distinsă în 1977 cu Premiul Nobel pentru Pace) cu o filială CAR (Celulă de Anchetă-România), Din contră, dvs puteți lua legătura cu avocatul nostru asociat, Dan Iovănaș (Baroul din Arad) și puteți face un contract cu cabinetul lui (pentru apărarea fiului dvs), ceea ce ne va permite accesul la dosarul lui și intervenția noastră (chiar și fără a face parte din diferite organizații ale drepturilor omului), cum am făcut, de altfel, și în alte cazuri până acum (de peste un deceniu). Din experienta mea de anchetator (private investigator și jurnalist de investigații criminale) de peste două decenii, într-un asemenea dosar ancheta va dura cca 4 ani, în care băiatul dvs, Daniel, nu va putea fi pus în libertate condiționată sub control judiciar, sub nicio formă. În primul rând, pentru că este străin și poate să „dispară”, cel puțin teoretic (nu are un loc de muncă și nu are nici domiciliu fix și nici legal în Franța, etc.) iar în al doilea rând, pentru că el prezintă (conform documentelor de inculpare) un real pericol public. De fapt, libertatea condiționată (sub control judiciar) în Franta (în timpul anchetei, sub formă de detenție provizorie), este doar o exceptie în dosarele criminale. Conform documentelor pe care le avem în posesia noastră (din partea dvs), fiul dvs Daniel va fi judecat de către o Curte cu Jurați al departamentului Hérault la Montpellier (prefectura departamentului) și riscă (după părerea mea!) o pedeapsă (cumulată pentru ambele capete de acuzare) de 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare). Ca urmare, avocatul francez, Pierre Delarue* care vă solicită suma de 5.000€ pentru a începe demersul de eliberare condiționată a lui, vă minte și vă „va țepui”, pentru că răspunsul, din partea judecătorului de instrucție (sau a Parchetului, respectiv, a Curții de Apel) trebuie să fie „negativ”. Chiar și el este coștient de acest lucru, ceea ce nu-l împiediedică, evident, să vă „tragă în piept”. Părerea mea este că ar fi bine să ne așteptați să nr regularizăm pe plan juridico-administrativ și vom vedea ce putem face pentru el. În cel mai rău caz vă putem consilia să nu vă pierdeți banii. Iată în continuare și câteva dintre dosarele criminale de mare anvergură ale infractorilor români din spațiul infracțional european (soluționate deja sau în curs de soluționare) cu o serie de detalii, dar și o serie de alte articole, conexe cu problema ridicată de către dvs, care vă vor putea ajuta în înțelegerea funcționării dispozitivului judiciar francez în procedura criminală (deosebit de complex), respectiv, a funcționării MCF (Mediului Carceral francez). Epilog. Infracțiunile criminale comise de către românii (lumpen)diasporei în SIE (Spațiul Infracțional European) nu pot fi redate și nici detaliate pentru că ele sunt numeroase (de ordinul miilor) și în acestea nu sunt implicați, decât marginal, rromi noștri, contrar naționaliștilor români care susțin că sunt ei „etnia” română „care ne compromite, peste tot”, în Europa. În realitate, tipuri de infracțiuni criminale prezentate mai sus, sunt prezente în sute de dosare penale (pe lângă mii de dosare corecționale) aflate pe rol în tribunalele europene care așteaptă a fi soluționate (pe lângă alte câteva mii deja soluționate) iar protagoniștii acestora sunt români (în peste 97% din cazuri) și nu rromi, cum ar vrea, cel puțin, o parte a societății civile românești.
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 8). Subiecte de matematici...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 4). Subiecte de fizică...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: Corupția și crima în bandă organizată la Facultatea de Alimentație...
Se pare că o (mare) majoritate dintre studenții facultății facultății AT (Alimentație si Turism)–secția IMIT a Universității Transilvania din Brașov (dar și a secțiilor Ingineria produselor alimentare, Controlul și expertiza produselor alimentare, Inginerie și management în alimentație publică și agroturism) a Universității Transilvania din Brașov nu au nici măcar cunoștințe elementare de matematică (despre numere reale, mulțimi, șiruri, funcții, ecuații algebric, etc.) și fizică (despre sisteme de referință, stări de agregare ale materiei, mișcări, viteză, accelerație, unități de măsură, etc.), dar acestia sunt admisi, sistematic (după crearea acesteia în 2016) la această unitate de învățământ superior, cu filiere „non-realiste” („ne-realiste”, „ireale”), adică „umaniste” pentru a deveni ingineri în industria turismului românesc (și numai în industria turismului românesc, pentru că aceasta nu are, absolut nimic de-a face, cu cel extern, nici ca structură organizatorică și nici ca profil adaptat pe piața de competențe, adică, nici ca formă și nici ca fond). Ca urmare, cum este posibil ca o universitate de stat, finanțată din bani publici să-și bată joc de studenții săi (cărora le „acordă”, în plus și locuri „fără taxe”) știind că aceștia nu au niciun viitor în acest domeniu? Cum poate o instituție de învățământ superior delivra diploma de inginer unor analfabeți la matematică și fizică (fără cunoștințe elementare !) care ar trebuie sa creeze modele fizico-matematice pentru implementarea unor dispozitive tehnico–administrative în industria turismului ? În contextul în care nivelul de cunoștințe al acestora nu depășește nici măcar (în cazul fericit !) nivelul cunoștințelor dobândite în școala generală, având în vedere faptul că un student „umanist” (care provine de la secția „umană” a unui liceu sau colegiu), în care chiar dacă avea în programă „ceva” matematică (și fizică), el nu a mai învățat, practic, nimic ! Dar mai ales, cum pot spera cadrele didactice de specialitate (de matematică și de fizăcă) că asemenea „specimene” vor reuși să însușească în primul an de studii o programă de matematică compusă din Analiză Matematică (funcții de o variabilă și două variabile reale, limite de funcții, continuitate, derivabilitate–derivate parțiale, diferențiabilitate, integrabilitate–integrale simple și duble, ecuații diferențiale, spații vectoriale–algebră liniară, matriuci, determinanți, structuri algebrice, etc.), Probabilități și Statistică Matematică (evenimente și modele probabilistice, variabile aleatorii, spații probabilizabile, indicatori statistici și serii statistice de medie, de dispersie, regresie, etc.) și Fizică (sisteme de referintă, mișcări–ecuații de mșcare, stări de agregare, elemente de mecanica și dinamica fluidelor, de meteorologie, fenomene de transport în fluide, etc.) ? O adevărată prostituție intelectuală pe bani publici ! Ne-am bătut joc de titlul științific de „Doctor”, acordându-l (prin canalele tentaculare ale corupției) contra unor lucrări științifice de plagiat, copy–paste sau compuneri ordinare (nici măcare de valoarea unui eseu studențesc) unor absolvenți de învățământ superior „subcalificați”, „non–valori”, analfabeți funcționali (nu puțin dintre ei formați în focarele de infecție și poluare intelectuală ale universităților private sau chiar și de stat, „second hand”) fără nico vocație de cercetare (și publicații cu caracter științific), provenite fie din învățământul preuniversitar (școală generală, liceu), fie din „viața activă” sau chiar și unor pensionari (fără niciun contact cu cercetarea academică) dintre care foarte mulți au ajuns chiar și cadre didactice universitare și nu puțin dintre ei, profesori universitari! Acum, ne străduim să acordăm titlul de „Inginer” unor studenți care în științele fizico–matematice nu au nici măcar cunoștințe de liceu ? Adică, care în cel mai fericit caz stăpânesc programa de școala generală! Mă întreb, ce mai urmează ? Extras din scrisoarea adresată conducerii universității Transilvania și a facultății de Ingineria și Managementul în Industria Turismului: „În atenția D-nei Liliana Rogozea, prorector, D-nei Cristina Maria Canja–director departament IMAT, D-nei, Carmen Bădărau și D-nei Ioana Sonia Comănescu– prodecani.Bună ziua d-na profesor Liliana Rogozea,Vă contactez din partea d-lui profesor Dan Săvescu, care fiind în străinătate, printr-un lanț al slăbiciunilor, via profesorul Narcis Zărnescu, secretar științific la AOȘR-Secția a X-a (printre altele, mmembru și al Staff al Jurnalului Bucureștiului) m-a îndrumat către dvs.Sunt conștient de faptul că deranjez, pentru că atât momentul (sărbătorile de iană) cât și subiectul (Licența IMIT) sunt absolut „dezagreabile”, dar, din păcate, nu știu dacă voi putea fi disponibil, cel puțin pentru tematica din urmă, în viitorul (foarte) apropiat.Ca să trec direct la subiect, un fost student al Universității Transilvania (în Licența IMIT), „inginer” și manager în Industria Turismului, cum spune el, „fără niciun fel de cunoștințe-nici măcar elementare, de matematică și fizică”, admis în facultatea de AT (Alimentație și Turism) la sectia IMIT (Ingineria și Managementul din Industria Turismului) cu o diplomă de bacalaureat cu „profil uman”, care a absolvit cu „note bune” disciplinele de Analiză Matematică, Probabilități și Statistică Matematică, respectiv, la Fizică, ne descrie detaliat, într-o scrisoare, pe care ne roagă să o publicăm, modul în care studenții, în cadrul Licenței IMIT sunt „trecuți” fără să „aibă niciun fel de cunoștițe la disiplinele fundamentale”, la „mica înțelegere” cu titularul de curs, sub pretextul (cu justificarea”) că „oricum, matematica nu contează mai târziu”.Însă, întocmai, aici este problema!În primul rând, cum este posibil ca un absolvent de liceu cu profil „uman”, care deși mai are în programa de liceu, teoretic, un curs de matematică, dar, practic, nu mai învață „mai nimic”, să fie admis în cadrul unei licențe (L1) în domeniul ingineriei, fie și în industria turismului? Este o dramă, pentru că acel candidat nu dispune decât cel mult de niște cunoștințe („foarte”) elementare de matematică din școala generală!În al doilea rând, cum este posibil, ca acesta să ajungă să obțină o diplomă în cadrul unei licențe de inginerie, când în anii următori (L2-L4), într-o serie de discipline, el ar trebui să-și utilizeze cunoștințele fizico-matematice (economie, gestiune, etc.), cu atât mai mult cu cât, în acest an universitar (2022–2023), fizica este „extinsă” și la o disciplină periferică ei, „climatologia”?Drama studentului nostru, Marius Dăscălescu (*), este că el și-ar fi dorit să-și continue studiile într-un master de inginerie a turismului în Franța, la Universitatea Littoral sau la Universitatea Toulouse-Jean Jaurès (având în vedere faptul că Universitatea Dauphine–Paris 9, este mult prea selectivă și greu accesibilă), dar din păcate „inginerul” care după cum ne spune nu are „nici măcar cunoștințe de matematică de nivel de școală generală”, nu-și poate realiza visul.Ca să-și susțină punctul de vedere și veridiciatea celor afirmate, acesta spune că s-ar afla și în posesia unor mărturii scrise și semnate, ale altor foști studenți ai licenței IMIT, astăzi, „ingineri străluciți” în ingineria turismului. Și în plus, ne asigură că, un eventual, „flagrant delict” organizat de către DNA în luna ianuarie 2023, „înainte șau după examenele” (în cadrul sesiunii din primul semestru) la științele fundamentale (matematică și fizică), adică, la cele de Analiză Matematică, respectiv, de Fizică și Climatologie, va putea confirma spusele lui. Concret, faptul că acestea vor fi promovate de către studenți care „n-au nimic în comun nici cu științele fizice și nici cu matematica”.În sfârșit, d-nă profesor, eu cred că am putea ajunge la un compromis, care ar putea fi (sigur) benefic, atât cadrelor didactice, cât și studenților, conform unui algoritm (dispoztiv educațional) care ar putea face cinste, nu numai facultății de AT, dar și Universității Transilvania.Respingerea la examenele în sesiunea de iarnă, la disciplinele de Analiză Matematică, respectiv, Fizică și Climatologie,a tuturor studenților (din anul I) care nu corespund din punctul de vedere al pregătirii cerințelor impuse de programă.Implementarea unor cursuri ajutătoare (cum se întâmplă și în Franța), gratuit,tuturor studenților care provin din „filiere umaniste”, pentru ca în sesiunea din vară să se poată descurca, cât de căt, la disciplinele fundamentale, cu atât mai mult cu cât va trebui să facă față în cel de-al 2-lea semestru și disciplinei de „Porobabilități și Statistică Matematică” care nu este, totuși, o glumă, mai ales pentru niște studenți care „nu au nimic comun cu matematica”.3. Începând cu anul universitar 2023-2024, să implementați (cum se întâmplă și în Franța) un an pregătitor, L0 pentru studenții care vin „nepregătiți” pentru un profil de inginerie, cu o durată de un 1 an universitar, sancționat cu o diplomă de DAES (Diplomă de Acces la Studii Universitare), care să le permită asimilarea și poate, aprofundarea, cursurilor din primul ciclu universitar – Licență (L1-l4).Înainte de mă adresa dvs, am vorbit și am cerut și părerea profesorului Florian Colceag (un prieten și colaborator apropiat cu care în 2004, am fondat IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), marginalizat oarecum, întocmai, datorită competitivității și performanțelor sale de către analfabeții funcționali–factori de decizie, din ministerele Educației și a Cercetării, dar și a altor personalități în domeniul educației, respectiv, ai AJTR (Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România) care susțin că „problema” pe care o aveți la secția de IMIT la Universitatea Transilvania este foarte gravă (și trebuie denunțată !), iar aceasta nu ar fi una izolată, dar o problemă, de fapt, și a altor universități din țară care pregătesc și ele studenți în acest profil. Cu alte cuvinte, acestea se confruntă cu aceași problemă, care din puct de vedere etic și profesional este „indecent și imoral” și face obiectul unui dosar penal în materie de „corupție și crimă în bandă organizată”, care trebuie combătută, cu orice preț și cu orice mijloace pentru a putea asigura (într-un timp „rezonabil”) tranziția de fază a sistemului universitar românesc dun starea de „fake” în starea „standard” (cel puțin) considerată „normală” în țările civilizate ale Europei.Și în sfârșit, pentru că studenții dvs nu pot fi pregătiți nici măcar prin intermediul unor „cursuri particulare” datorită nivelului lor foarte slab în domeniul științelor exacte, trebuie să luați măsuri urgente și eficace pentru eradicarea acestui flagel sau cel puțin, pentru diminuarea acestuia, pe cât se poate mult. Legat de această problemă, mă puteți contacta, oricând și sunt dispus la un dialog, atât cu dvs cât și cu responsabilii licenței IMIT din cadrul Universității Transilvania. Din contră, fără niciun răspuns din partea dvs, vom fi obligații să publicăm materialul în Jurnalul Bucureștiului sub formă de scrisoare deschisă adresată Ministrului Educațieiu și să-l distribuim pe (toate) rețelele de socializare, ziarelor locale (brașovene) dar și celor naționale, având în vedere caracterul „național” acestui flagel.”
Subiect de teză de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în Științe...
Nota autorului. Materialul științific utilizează cunoștițe aprofundate de matematici superioare în domeniul sistemelor complexe (care în fizica modernă reprezintă un sistem dinamic multicomponent, compus din mai multe subsisteme în interacțiune între ele, utilizând teoria fractalilor), al sistemelor de tip Gödel (teoremele de incompletitudine), teoriei algebrice a grafurilor și cercetărilor operaționale. Astăzi, sistemele complexe constituie subiect de cercetare pentru o mare varietate de ştiinţe și nu numai în științele sociale (socio-judiciare) pentru explicarea interacțiunilor dintre membrii unui sistem social, dar și în ştiinţele umane, în care principalul obiectiv este acela de a explica interacţiunile dintre neuronii unui sistem nervos.
Protejat: Concours „Prépa Ecricome” (Les Grandes Ecoles de Commerce et Management...
Ecricome est une association loi 1901 fondée en 1987 par de grandes écoles françaises de commerce et de management. Au gré des fusions et des mouvements, la banque d’épreuves compte cinq écoles de premier plan, multi-accréditées à l’international par EQUIS (European Quality Improvement System), AACSB (Association to Advance Collegiate Schools of Business) et/ou AMBA (Association of Masters of Business Administration) et/ou EPAS (EFMD Programme Accreditation System). Cinq écoles, toutes multi-accréditées. De plus, toutes nos écoles siègent au sein de la Conférence des Grandes Écoles (CGE). Cette appartenance place nos écoles membres dans le cercle prisé des Grandes Écoles françaises car, seules 1% des écoles de management françaises en sont membres. Les écoles membres d’Ecricome délivrent des diplômes visés par le ministère de l’Enseignement supérieur et de la Recherche après une évaluation par une instance nationale, CEFDG, créée à cet effet. Le visa (accordé par l’État) permet d’obtenir une bourse et de poursuivre ses études dans n’importe quel cursus. Il certifie la qualité de l’enseignement, des professeurs et du recrutement des candidats. C’est un label de qualité et de sérieux tant pour les candidats que les recruteurs. (pour plus d’information, site du MESR)Le grade de Master est délivré par la Commission d’Evaluation des Diplômes et des Formations de Gestion (CEFDG) la seule instance nationale compétente pour l'évaluation des formations dans ce domaine et elle garantit leur qualité. La commission d'évaluation des formations et diplômes de gestion organise les modalités de contrôle de la qualité des formations supérieures de commerce et de gestion dans la perspective de la construction de l'espace européen de l'enseignement supérieur. Elle examine également l'évolution des formations supérieures de commerce et de gestion en cohérence avec le dispositif global des formations supérieures existantes; elle prend en compte le potentiel de recrutement des établissements et l'évolution du marché de l'emploi. La commission est consultée sur les questions relatives aux formations supérieures de commerce et de gestion ainsi que sur les diplômes qui les sanctionnent. Elle formule des avis et des recommandations et remet chaque année aux ministres un rapport d'activité. Les ecoles du Concours Ecricome (Ecoles de Commerce et Management) sont EM Sstasbourg, KEDGE Business School, Montpellier Business School, NEOMA Business School et Rennes School of Business
Concours „Prépa Ecricome” (Les Grandes Ecoles de Commerce et Management –...
Ecricome est une association loi 1901 fondée en 1987 par de grandes écoles françaises de commerce et de management. Au gré des fusions et des mouvements, la banque d’épreuves compte cinq écoles de premier plan, multi-accréditées à l’international par EQUIS (European Quality Improvement System), AACSB (Association to Advance Collegiate Schools of Business) et/ou AMBA (Association of Masters of Business Administration) et/ou EPAS (EFMD Programme Accreditation System). Cinq écoles, toutes multi-accréditées. De plus, toutes nos écoles siègent au sein de la Conférence des Grandes Écoles (CGE). Cette appartenance place nos écoles membres dans le cercle prisé des Grandes Écoles françaises car, seules 1% des écoles de management françaises en sont membres. Les écoles membres d’Ecricome délivrent des diplômes visés par le ministère de l’Enseignement supérieur et de la Recherche après une évaluation par une instance nationale, CEFDG, créée à cet effet. Le visa (accordé par l’État) permet d’obtenir une bourse et de poursuivre ses études dans n’importe quel cursus. Il certifie la qualité de l’enseignement, des professeurs et du recrutement des candidats. C’est un label de qualité et de sérieux tant pour les candidats que les recruteurs. (pour plus d’information, site du MESR)Le grade de Master est délivré par la Commission d’Evaluation des Diplômes et des Formations de Gestion (CEFDG) la seule instance nationale compétente pour l'évaluation des formations dans ce domaine et elle garantit leur qualité. La commission d'évaluation des formations et diplômes de gestion organise les modalités de contrôle de la qualité des formations supérieures de commerce et de gestion dans la perspective de la construction de l'espace européen de l'enseignement supérieur. Elle examine également l'évolution des formations supérieures de commerce et de gestion en cohérence avec le dispositif global des formations supérieures existantes; elle prend en compte le potentiel de recrutement des établissements et l'évolution du marché de l'emploi. La commission est consultée sur les questions relatives aux formations supérieures de commerce et de gestion ainsi que sur les diplômes qui les sanctionnent. Elle formule des avis et des recommandations et remet chaque année aux ministres un rapport d'activité. Les ecoles du Concours Ecricome (Ecoles de Commerce et Management) sont EM Sstasbourg, KEDGE Business School, Montpellier Business School, NEOMA Business School et Rennes School of Business
Protejat: Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor)...
După cum știm, acest dosar criminal de mare anvergură în care 28 de persoane au fost ucise și 40 rănite în provincia Brabant, fără un motiv „justificat” (cel puțin aparent!), în principiu, ar fi trebuit să fie clasat (deja) după 30 de ani de anchetă, chiar dacă acesta nu a fost soluționat (în sensul că, vinovații nu au fost identificați, deci, nimeni nu a fost „pedepsit”). În sfârșit, ca urmare a pistei noastre franceze, autoritățile federale belgiene au acordat o derogare până în anul 2025 (când, pe 9 noiembrie, se vor împlinii 4 decenii de la ultimul jaf armat comis la supermarketul Delhaize din Alost, provincia Flandra Orientală, un adevărat un măcel, în care vor fi 17 victime, 8 morți și 9 răniți, în contextul în care suma sustrasă/furată va fi doar de 937.777 FB/cca 47.500 €PPA).Înainte de a expune însă, pista noastră „franceză” să prezentăm câteva detalii legate de rezultatele obținute de către poiliția federală belgiană, după ce pistele „La filière boraine" (filiera Borainedin zona geografică „La Borinage”, regiunea administrativă Valonia, provincia Hainaut, la vest și la sud–vest de orașul Mons, până la frontiera franco–belgiană și extremitatea vestică Sillon Sambre-et-Meuse–Faille du midi, în care vor fi anchetati și inculpați în dosar, iar în 1998 judecați și achitați, fostul polițist local Michel Cocu, Franco Nardella și Jean–Claude Estienevart, alături de ați complici „periferici”, Adrian Vittorio și Michel Baudet) și „filera WNP” (Westland New Post–organbizație de extremă dreaptă fondată în 1979, având ca bază NEM-clubs/NEM-Nouvelle Europe Magazine, care este creat în 1974 de către studenții din Liège sub numele de Frontul Tinereții și care se autodizolvă, după sinuciderea leaderului grupului Paul Latinus pe 24 aprilie 1984) vor fi abandonate în ciuda faptului că legătura dintre extrema dreaptă (Westland New Post) și dosarul TWB (Asasinatele din Brabantul valon) este, încă și astăzi susținută (și de către magistratul Martine Michel), printre altele, și pentru faptul că pe 18 mai 2018, pe un DVD (cu un film de 1h46) recepționat de către redacția cotodianului „La Dernière Heure” (expediat în Gand), autorul anonim face legătura dintre „Noaptea de Cristal” și atacul armat de la supermarketul Delhaize din Alost care au avut loc, ambele, în noaptea de 9–10 noiembrie, în 1938, respectiv, în 1985. De fapt, chiar și primul proces al „filierei boraine” în 1987 în fața Curții cu Jurați a provinciei Hainaut a fost un eșec total, în care, cei inculpați în dosar vor fi (toți) achitați în ianuarie 1988.Încredințat, ulterior, judecătorului de instrucție Jean-Claude Lacroix, acesta va trece prin mâinile judecătorului de instrucție de Jean-Paul Raynal de la Charleroi, pentru ca în final să ajungă la Martine Michel care era ferm convinsă de nevinovăția „filierei boraine”, dar bănuia implicarea extremei drepte (NWP).Notă. Kristallnacht (Noaptea de Cristal, Noaptea sticlei sparte, Reichskristallnacht, Reichspogromnacht și Novemberpogromnacht) desemnează pogromul împotriva evreilor din Germania Nazistă, inclusiv, Austria (anexată prin Anschluss, Germaniei Naziste), în noaptea de 9-10 noiembrie 1938. Denumirea Reichskristallnacht s-a răspândit mult, chiar și în afara Germaniei și Austriei. Totuși, sensul original al acestei denumiri, conotațiile ei din prezent-care diferă foarte mult de cele inițiale–precum și numeroasele alte denumiri ale acelor evenimente fac ca în ultima vreme în Germania să se prefere oficial o altă denumire, și anume „Novemberpogromnacht” (Noaptea pogromului din noiembrie). De fapt, între 9 și 13 noiembrie 1938 în numeroase orașe și sate germane și austriece au fost devastate casele evreilor și circa 8.000 de magazine evreiești. Atât civili, cât și trupele SA (Sturmabteilung) și SS (Schutzstaffel) au distrus clădiri cu barosul, lăsând străzile acoperite cu cioburi de sticlă de la geamurile sparte—originea numelui „Noaptea sticlei sparte”. În această perioadă în Germania și Austria au fost omorâți în bătaie circa 400 de evrei, iar alți 30.000 au fost deportați în lagăre de concentrare–dintre între 2.000–2.500 au murit în zilele următoare. În plus, 1.668 de sinagogi (deci aproape toate sinagogile) au fost devastate, 267 din ele fiind chiar incendiate. Toate aceste crime au fost înfăptuite la comanda statului nazist de la acea vreme, în cadrul politicii sale naționaliste, rasiste și antisemite.În ceea ce privește înregistrarea video (care, foarte probabil, ar fi fost expediată și alto cotidiene belgiene) autorii acesteia (care consideră că nu ar fi vorba de o coincidemță dintre cele două evenimente sângeroase) îi și identifică (cu certitudine) pe cei 3 membri ai bandei de asasini. Este vorba de Michel Libert („uriașul”–le géant), Jean-Pol Dauphin („bătrânul”– șoferul) și Christian Elnikoff („ucigașul”– asasinul).Problema este că chiar dacă ultimii 2 erau și ei membri ai WNP și au fost anchetați în dosarul TBW (Asasinatele din brabantul Valon) primul era cardiac, iar celălalt epileptic, ceea ce face ca profilul lor să nu „prea” corespundă cu cel al adevăraților criminali. Michel Libert („mâna dreată” a lui Paul Latinus) cofondator al WNP (după părerea mea o ogranizație obscură, ocultă și „tulbure”, care până la urmă nu se știa pentru cine „lucrea”, pentru statul american, pentru statul belgian sau pentru ambele) și șef al serviciului de informații al acesteia, ar fi fost și „indic” (informator) al statului belgian (ca membru al „Miliției Jésus-Christ” din Charleroi) și în plus, ar fi activat la început și cadrul cabinetului de detectivi privați ARI (Agence de Recherche et d’Information), fondat în 1983 de către jandarmii Madani Bouhouche și Robert Beijer, după ce au fost trecuți în rezervă (din motive disciplinare), care și ei la rândul lor au fost cecetați penal în dosarul TWB fără să fi fost inculpați.Mai târziu, părăsește ARI și își fondează propria agenție SCAG (Security and Cleaning Agency din Sint-Bernardusstraat/Str. Saint Bernard nr. 35 în locuința sa din Sint-Gilles) specializată în (contra)spionaj industrial.În Gouden Gids Brussel (1986–1987) acesta este menționat cu activități de „securitate”, de „detectivi privați” și „servicii de curierat” (cu 4 numere de telefon : 53730 495, 5371797, 5387546, 5391488). Dacă primul număr era „privat”, ultimul ar fi fost atribuit în 1988 lui Delodder J. (o Papetărie, pe avenue Volders nr.57, 1060 Bruxelles) cu o publicitate la „messagerie, prevenirea terorismului, investigații, supraveghere, (contra)spionaj industrial.Astfel, în timpul pandemiei Covid-19, vor fi interpelate două persoane „suspecte” în dosar, și un fost răufăcător (gangster) Alain Moussa (în vârstă de 70 de ani, originar din Bruxelles) și Daniel B. (proprietarul unui local în cartierul Basiliquepe care nu îl identificăm pentru a nu-i prejudicia imaginea), care vor fi puși în libertate pe 30 decembrie 2021 (în jurul orei 21h00) după audierea lor și în urma unor percheziții efectuale la domiciliile acestora, la Ganshoren, respectiv, la Asse, ocazie cu care arme de foc, telefoane mobile si material informatic au fost sesizate.Cei doi au fost interpalați pe 28 decembrie 2021, după ce ar fi făcut declarații în presă că ar fi fost în contact cu membrii bandei din Nivelles (Nijvel), având în vedere faptul că în anii 1980, ar fi făcut parte din banda Baasrode/banda De Staercke (specializată în jafuri armate–„rapide, cu precizie militară” de bănci, de bijuterii, de birouri de poștă, furgoane blindate–transportoare de fonduri în cash, etc., pentru care membrii săi au fost condamnați la 20 de ani de recluziune criminală), a cărei protagonști Philippe De Staerke și Dominique Salesse au fost considerați ca „suspecți” în dosarul TWB (1982– 1985). De remarcat este faptul că primul dintre cei doi, Alain Moussa („membru efemer” al bandei De Staercke, condamnat de mai multe ori pentru jafuri armate) ar fi negat întotdeauna implicarea sa în asasinatele din Brabant (dosarul TBW), dar ar fi afirmat, din contră, că, Philippe De Staercke și Dominique Salesse ar fi doi dintre membri bandei din Nivelles (iar cel de-al 3-lea, posibil, Léopold Van Esbroek!) care ar fi beneficiat de complicitatea și protecția foștilor membri ai Poliției federale, ai Siguranței Statului, dar și a fostului director al închisorii Saint Gilles, Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția și copilul său în Paraguay, după ce pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe jandarmul Madani Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez și care s-ar fi întâlnit cu jandarmul Robert Beijer, inculpat și el în dosar, în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda, după ce cei 2 au fost și ei cercetați penal în dosarul TBW).Dar Philippe De Staerke ripostează în Nieuwsblad și afirmă că „el a fost un țap ispășitor în dosar, dar nu se simte îngrijorat”, pentru că „Moussa este un toxicoman și mitoman alcoolic”, chiar dacă susține că nu s-ar droga de peste un an!Tot conform, purtătorului de cuvânt al Parchetului federal, Eric Van Duyse în dosarul TWB ar fi fost efectuate peste 800 de prelevări de ADN (dintre care jumătate ar fi fost dejaverificate), după furnizarea de către populație a cca 600 de „informații prețioase” iar printre cei de la care s-au recoltat probe, s-ar fi aflat și principalii leader ai grupărării de extremă dreaptă Front de la Jeunesse (organizație belgiană de extremă dreaptă fondată în 1973 de către studenții de universității din Liège și membrii NEM-Clubs, activă în anii 1970–1980, care va da naștere în 1982 Partidului de Foțre Noi-Parti des Forces nouvelles/PFN). https://youtu.be/OS0qb0R0enw Cu această ocazie, anchetatorii din cadrul CBW (Celula Brabantul Valon) au exhumat luni, pe 7 decembrie 1920 și cadavrul fostului cascador Alain Vincx (decedat accidental, în vârstă de 41 de ani, pe 25 mai 1987, pe circuitul de automobile olandez Zandvoort) în cimitirul Ophain-Bois-Seigneur-Isaac, al cărui nume ar fi fost citat (de mai multe ori) în atacurile armate sângeroase comise în dosarul TBW.(Re)amintesc aici faptul că Philippe De Staercke care ar fi fost șeful bandei Baesrode (responsabilă de comiterea a unei duzini de jafuri armate), condamnat în 1987 la 20 de ani de recluziune criminală, deși era suspectat că ar fi fost unul dintre membrii bandei din Nivelles, în mai 2001 este disculpat în dosar din „lipsă de probe fiabile și suficiente”, cu toate că un fost anchetator în dosar, Roger Romelart (sinucis pe 15 februarie 2019, la vârsta de 78 de ani la domicilul său din Erpe-Mere) l-ar fi recunoscut ca atacator pe De Staercke în supermarketul Delhaize din Alost în 1985.N-ar fi exclus ca moartea acestuia (sinuciderea) să aibă legătură cu arestarea a 2 colegi de-ai săi, anchetatori în dosarul TBW (în cursul lunii ianuarie), François A. (în vârstă de 70 de ani, fost membru al BSR–Biroul de Supraveghere și Căutare, originar de Hal) și Philippe V. (în vârstă de 61 de ani, membru al Celulei de anchetă Delta), membrii și ei ai Celulei Delta (ca de altfel și Romelart), eliberați ulterior (după un arest preventiv), .care ar fi manipulat ancheta, Romelart îl ancheta în 1985 pe Robert De Staercke, fratele lui Philippe De Staercke și ar fi obținut o serie de informații (împreună cu Philippe V.) despre, un alt suspect în dosar, Apostolos Papadopoulos, un prieten apropiat al lui Philippe De Staercke.Un rol important în interpelarea lor ar fi jucat și David Van de Steen (care și-a pierdut ambii părinți și sora sa în atacul din supermarketul Delhaize din Alost pe 9 noiembrie 1985).În cee ace îl privește pe Léopold Van Esbroeck („Dikke Léopold”/„Popolino”, astăzi, în vârstă de 71 de ani), acesta a fost condamnat în 1987, ca membru al bandei Baesrode, ca de altfel, și Philippe De Staercke, la 20 de ani de recluziune criminală și „timp de 10 ani la dispoziția justiției”.Considerat un timp, într-o primă fază a anchetei, ca „uriașul” („le Géant”) bandei de asasini din Nivelles (Nijvel), Van Esbroeck (care șia publicat în 1998 memoriile sale de gangster) și-a clamat întotdeuna nevinovăția în dosarul TBW, ca de altfel și De Staercke, și ca dovadă, el a furnizat amprente genetice justiției (probe ADN) atât în 1986 cât și în 2019, care nu ar fi fost identificate (cel puțin, până în prezent !) pe niciunul dintre obiectele recuperate („pescuite”) din canalul Ronquières și utilizate de către asasini în jafurile lor armate.Aceași soartă vor avea și foștii jandarmi, Robert Beijer și Madani Bouhouche, care după „concedierea” lor în 1983 au devenit infractori de drept comun, fiind condamnați de către Curtea cu Jurați în 1995 la 14 ani, respectiv, la 20 de ani de recluziune criminală, dar și ei, vor fi disculpați în dosarul TBW.După (e)liberarea lor condiționată (dsub control judiciar) în 1999, Beijer trăiește în Tailanda, iar Bouhouche a murit de cancer în 2005 în casa sa din Pyrénées (în Franța).Jean Bultot (fost director adj. al închosorii Saint-Gilles și membru al organizației de extremă dreaptă „Forces Nouvelles”), a fost considerat, și el, suspect, în dosarul criminal TBW. Cu ocazia percheziței făcute în cursul lunii noiembrie 1985 la domiciliul său anchetatorii voir descoperii mai multe încărcătoare și sute de gloanțe în genul celor care au fost utilizate în asasinatele din Brabant.Acesta va declara însă că gloanțele le-ar fi fabricat el și că le-ar fi comercializat (oarecum) legal, dar va fi inculpat într-un alt dosar infracțional pentru că în cursul lunii mai 1985 ar fi „impus” (oarecum!) lui Philippe De Staerck ca să comită un furt (considerat califiicat).Tot ca membru al bandei din Nivelles („uriașul”) a fost suspectat începând cu 1984 și Michel Libert (1,91m), unul dintre leaderii organizației de extremă dreaptă Westland New Post (WNP), dar, după relansarea anchetei în 2018, apare în vizorul anchetatorilor un nou suspect.Este vorba de teroristul islamist franco–marocan Abdelkader Belliraj, arestat în 2008 și condamnat la închisoare pe viață în Maroc pentru recunoașterea a 6 asasinate politice comise în Belgia, în anii 1980–1990.Avocatului familiei acestuia Abderrahim Lahlali, se consideră însă „șocat” de această ipoteză, cu atât mai mult cu cât acesta nu are un profil de infractor de drept comun și nici nu măsoară decât 1,75m. (....). În sfârșit, înainte de desfășurarea atacurilor la supermarketurile din Brabant, armele sustrae (furate) de la sediul grupului de intervenție de elită Diane, se pare că și acestea ar fi „tranzitat” la Juan Méndez, înainte de a fi vândute în Honduras, dacă ținem cont de faptul că omul de afaceri american Douglas Stowell (care ar fi lucrat pentru CIA) l-ar fi vizitat pe acesta (pe 9 noiembrie 1985), ca de altfel și Davila del Pielago, care ar fi fost, printre altele și autorul unei cărți despre armament utilizată și de către grupuri teroriste și care ar fi fost găsită la domiciliul lui Méndez din Overijse cu ocazia percheziției efectuate de către anchetatorii de la CBW (Celula Brabant Wallon).Aceștia erau convinși (mult timp), că între atacurile din supermarketurile din Brabant și asasinarea inginerului (comercial) Juan Méndez ar exista o legătură.În primul rând, pentru că acesta din urmă a fost „executat” în proximitatea locului atacului asasinilor din Brabant.Pasionat de arme și colecționar de armament, acesta ar fi practicat tirul sportiv (practical shooting) cu tot felul de persoane „dubioase”, printre care și fostul jandarm Madani Bouhouche pe care îl cunoștea bine, motiv pentru care, acesta nu excludea faptul că armele care au fost furate de la el în 1985 (puțin timp înainte de atacuri), să fi fost folosite de către TWB (asasinii din Brabantul valon) în jafurile lor (armate).În al doilea rând, pentru că, cu ocazia percheziției la Bouhouche, anchetatorii ar fi găsit și arme dintre care unele nu figurau (înregistrate) în baza de date a lui Méndez de la FN Herstal.Un GP9 mm găsit la acesta, cu această ocazie, mult timp, ar fi fost considerată de către anchetatori ca arma crimei.După cum am menționat, Bouhouche a fost acuzat, la început de crimă și de jafuri armate, dar de crimă a fost achitat și ca urmare asasinul lui Juan Méndez–Blaya (care lucra din 10 august 1981 ca inginer comercial la FN de la Herstal si se ocupa de vânzarea materialului militar în Peninsula iberică și America latină) nu a fost identificat.În cursul anchetei Juan Méndez, Guy Goffinon (adjutantul-șef al Brigăzii de Jandarmerie de la Bruxelles, decedat la vârsta de 58 de ani, în 1995) a făcut apel la un vechi prieten al său, expert în armament (de pe lângă Tribunalul din Bruxelles), Comandantul Claude Dery (militar de carieră la SGR–Service Général du Renseignement de l’armée/Serviciul general al informațiilor al armatei) care lucrat nult timp în Orienul Mijlociu.Cei 2 vor încerca o conexiune „artificială” între cele două dosare criminale TBW si Juan Méndez, pentru a-i determina, eventual, pe suspecți să treacă la dezvăluiri.În acest context, Dery va declara că pistolul GP „pus la dispoziția” lui Mme Bouhouche (cu scopul evadării soțului ei) ar fi servit asasinilor din Brabant (TBW) în atacurile lor, ceea ce presa a și lansat imediat în spațiul public.Dar, după cum am menționat dej, această conjectură era falsă pentru că analizele balistice științifice efectuale în laboratoarele Bundeskriminalamt (BKA) au confirmat acest lucru. În sfârșit, există confuzii și în ceea ce privește locul în care Juan Méndez a fost asasinat.Nu prea este clar dacă este vorba de „breteaua” șoselei europene E411 în direcția Wavre/Namur (în proximitatea cimitirului de cîini) sau în direcția Bruxelles, știind că aceasta este o autostradă care leagă Belgia de Franța și care începe cu interescția Léonard la Bruxelles, apoi, continuă pe autostrada A4 până la Arlon, care se prelungește cu drumul național N81 și cu autostrada A28 în Aubange, unde face conexiunea în Franța, cu autostrada A30 în direcția Metz (prefectura departamentului Moselle în Lorena), pentru ca, în sfârșit, să se termine la Uckange (aflat în aria urbană Thionville, în departamentul Moselle) via autostrada A31-E25.Într-un asemenea context am putea presupune că Mendez fi putut fi ucis pentru că ancheta și el asupra TBW și ar fi descoperit ceva legat de ei, iar cum asasinii nu au vrut să se implice direct în lichidarea lui, această sarcină i-ar fi revenit lui Mandani Boubouche, ceea ce este contrazis de ancheta noastră (privată).Însă, moartea lui în Pyrénées, în ultima decadă a lunii noiembrie 2005 (la vîrsta de 53 de ani), într-un accident cu ocazia tărerii unui copac (sub care rămâne blocat un timp), va avea ca efect abandonarea urmăririi sale în toate dosarele penale nesoluționate, în care era citat, care nu erau puține. Comiterea atentatului contra majorului de jandarmerie Herman Vernaillen (pe 26 octombrie 1981), furtul de arme de la sediul (cazarma) grupului de elită Diane din Etterbeek (pe 31 decembrie 1981), atacul furgonului care transporta aur și obiecte din aur pe aeroportul național Bruxelles–Zaventem (pe 25 octombrie 1982), asasinarea inginerului Juan Mendez (pe 7 ianuarie 1986) și în sfârșit, asasinarea libanezului din Anvers Ali Suleyman Ahmad (pe 2 septembire 1989).Arestat pentru prima dată pe 26 ianuarie 1986, el va fi eliberat pe 17 noiembrie 1988, dar va fi reîncarcerat pe 4 decembrie 1989, fiind pus din nou în libertate pe 15 mai 1992 și condamnat în februarie 1995 de către Curtea cu Jurați de la Bruxelles, împreună cu complicele său, fostul jandarm Robert Beijer, la 20 de ani, respectiv, 14 ani de recluziune criminală, pentru omucidere (asasinarea lui Francis Zwarts) și jaful de pe aeroportul Zaventem.Cei 2, împreună cu un alt jandarm din Alost, Christiaan Bonkoffsky (1954–2014), decedat în 2015 și fost membru al Grupului Diane, ar fi făcut parte din grupul G al Jandarmeriei (jandarmi de extrema dreaptă ai organizației „Front de la jeunesse”) suspectat că ar fi membri bandei TBW. În seara zilei de 25 octombrie 1982 Francis Zwarts (tatăl unui băiețel) era însărcinat cu livrarea unor „documente diplomatice” (aur în piese și lingouri, diamante și și ceasuri de lux, estimate la 80Mil FB–cca 4Mil €PPA) unei curse a companiei de aviație civilă belgiană Sabena (provenind din Moscova cu destinația Zurich), în zona BruCargo a aeroportului.Așteptat la ieșriea din tunel (câteva sute de metri) în direcția pistei de către un grup de infractori deghizați în jandarmi, acesta va dispare fără urmă, iar camionul (în care erau încărcate „documentele diplomatice”) va fi găsit, gol, abandonat la centrul de colectare a ordurilor menajere din Diegem.În cursul lunii martie 2010, în mai multe interviuri (după prescrierea faptelor), Robert Beijer recunoaște participarea lui la jaful de pe aeroportul Zaventem, dar susținea că „executantul” ar fi fost Madani Bouhouche, dar ar fi fost el cel care a pus la punct jaful, adică, creierul operațiunii.Decedat în 2005, Bouhouche nu l-a putut contrazice iar la proces, acesta a negat imlicarea lui („fizică”) în jaf, deci, implicit și în asasinarea lui Francis Zwarts (al cărui corp nu a fost niciodată găsit), pe care l-ar fi executat cu două gloanțe în cap. (...). În acest context apare în dosarul TBW și numele lui François Achten, atunci ofițer de legătură între BSR (Brigada de Supraveghere & Căutare) din Hal (din care face parte) și CBW (Celula Brabant Walon) din Nivelles care ancheta atacurile armate ale bandei de asasini. El descoperă că aceasta poseda un proces verbal din 1985 (redactat de către BSR din Soignies), în care era menționat că ar fi existat mărturii cu descrierea detaliată a unor „evenimente suspecte” care ar fi avut loc în zona canalului Bruxelles–Charleroi, la nivelul localității Ronquières, în cursul nopții care succede atacul de la Alost (adică, 10 noiembrie 1985), iar un angajat al căilor navigabile din Hainaut ar fi și făcut niște investigații atât la suprafață cât și în canal, dar fără niciun rezultat. O copie a acestui PV el va înmâna lui Philippe Vermeersch într-o cafenea din Bruxelles în luna iunie 1986. Între timp însă, în cursul lunii august 1986, și în cadrul Celulei Delta, ca urmare a procesului verbal mai sus menționat, vor fi extinse cercetările în canal la „Large de Fauquez” în proximitatea Ronquières, conform unei note din 20 noiembrie 1986, adresate procurorului de Termonde și procurorului general de Gand, care va fi confirmat și de către BCR (Biroul Central de Căutare) al jandarmeriei, se pare, încă pe la mijlocul lunii septembrie. Astfel, se pare că teoria „scufundării improvizate” în 1986, la începutul lunii noiembrie (între 3 și 7, cu ajutorul societății Vallon și scafandrii–militari geniști din Burcht) ca urmare a unui denunț anonim nu pare să fie aibă „o bază solidă”, fiabilă. În sfârșit, conform procesului verbal întocmit, pe 6 noiembrie 1986 la cca 0,5km, la baza planului înclinat către Ronquières, scafandrii găsesc primul sac de plastic, practic, „dezmembrat”, pe care îl pescuiesc la cca 10 m de limita de sud a canalului și la cca 4m, în interior, de bordul (malul) acestuia și care va conține diferite piese (părți) ale unor arme, muniție, o bucată dintr-o vestă antiglonț (un guler) și alta intactă, iar mai târziu, la cca 8m de acesta, în curul aceleași zile, un alt sac de plastic, care conține și acesta, părți ale unor arme implicate în primul val de atacuri armate (1982–1983), un guler al unei veste antiglonț tăiat în două, pentru ca pe 7 noiembrie un al 3-lea sac de plastic să fie localizat la nivelul celui de-al doilea ponton al bazinului (canalului) la cca 15m de la limita sus a acestuia li tot la cca 4m de mal, care conțin alți 2 saci de plastic în interior cu cecuri și capacul unei case de marcat de la magazinul Delhaize de la Alost, muniție, gloanțe (Legia și Winchester), cartușe (trase), corespunzând calibrului celor utilizate în atacul din 9 noiembrie 1986 de la Alost (cel mai sângeros) și 2 bucăți dintr-o vestă antiglonț. Cel puțin aparent, părea că sacii pescuiți ar fi stat mai mult timp (îndelungat) în apă, având în vedere gradul de deterioare al cecurilor, oxidarea capacului casei de marcat, uzura vestei antiglonț, etc. Iar acest lucru va fi confirmat și în raportul laboratorului Poliției Judiciare din 8 noiembrie 1988 în care este menționat „Obiectele metalice erau, toate, mai mult sau mai puțin afectate de corosiune (…). Anumite părți erau acoperite cu importante straturi de rugină. Textele manuscrise erau, practic, indescifrabile pentru că cerneala era spălată de apă (umezeală), iar în multe cazuri chiar și cerneala utilizată la imprimare a fost și aceasta grav afectată (distrusă, avariată). Totul indică faptul că sacii au ptrecut un lung sejur în apă sau într-un mediu puternic coroziv.” Într-un asemenea context, ne întrebăm dacă există sau nu „divergențe de anvergură” între rezultatele furnizate de către cele două scufundări, la un interval de un an, în canalul Bruxelles–Charleroi la nivelul localității Ronquières? Desigur, pentru că pe 12 noiembrie 1985, scafandrul Vandamme, angajat al căilor navigabile ale Hainaut, n-ar fi găsit nimic „suspect” sau cel puțin, ceva compromițător la adresa asasinilor din Brabant, dar conform procesului verbal al jandarmeriei din Soignies, acesta s-ar fi ocupat (singur) mai mult de „deblocarea” căilor de navigație pe canal și numai timp de câteva ore. Din contră, în noiembrie 1986 Celula Delta ar fi mobilizat, timp de mai multe zile, mijloace umane și materiale importante pentru căutarea unor „elemente materiale” care să fi putut avea conexiune (directă sau indirectă) cu TWB dar și cu „evenimentele suspecte” care ar fi avut loc în zona, în noaptea de 10/11 noiembrie 1985 (care a succedat nopții atacului sângeros de la Delhaize din Alost) și consemnnate în PV al BSR de la Soignies.Primul martor (o femeie), era un locuitor din zonă, care a sunat la jandarmeria de la Braine-le-Comte fără să se identifice, iar cel de-al 2-lea era F. O. atunci patronul unei „Friterie Chips” (Fast Food) „volante”, amplasată în proximitatea locului în care asasini s-ar fi debarasat de echipamenul lor compromițător (armele, muniția, vestele antiglonț, etc.) pe care l-ar fi utilizat în jafurile lor armate. Amândoi, menționează că ar fi văzut 3 indivizi și 2 vehicule care ar fi sosit în miezul nopții (în jurul orei 00h30) la locul menționat și indică aceleași vehicule.F. O. aduce și o precizie suplimentară care face, indiscutabil, o conexiune „materială” cu asasinii, pentru că în declarația sa afirmă faptul că unul dintre vehicule, ar fi fost un VW Golf GTI, despre care știm că ar fi jucat un rol important în timpul asasinatelor și care ar fi fost îndreptat cu spatele (porbagajul) către canal și aproape de acesta, probabil, pentru a evita transportul sacilor, care putea da de băunit noctambulilor localnici.Tot el îi descrie (dar) cu o precizie destul de îndoielnică (confuză) și pe cei 3 „musafiri” ai locului unde „evenimentul”, mai mult sau mai puțin rocambolesc ar fi avut loc.În ceea ce îl privește pe martorul riveran, acesta susținea că el ar fi văzut (chiar) și sacii de plastic (de culoare închisă) când aceștia „ar fi început” să se plutească pe suprafața apei. Putem mavea sau nu încredere în aceste dezvăluiri făcute de către martorii mai sus menționați? Este greu de spus, cert este însă faptul că jandarmii–anchetatori de la BSR Soignies care au inspectat pe 12 noiembrie 1985 „locul” descris de către cei menționați mai sus ar fi confirmat veridicitatea declarațiilor acestora.Mai ales că ei ar fi descoperit atunci, printre altele, chiar și partea superioară a 7 cutii de cartușe de calibrul 12 (dintre care 4 marca Legia), dintre care două aveau numărul de fabricație 24Q35, ceea ce vom descoperii, de altfel, și în 1986 (un an mai târziu), adică, tot cutii de cartușe de calibrul 12 și cu numărul de serie (de fabricație), tot 24Q35.Investigațiile noastre pun în evidență faptul că acestea provin din același lot, fabricat pe 24 martie 1982 în cadrul firmei Stacchini, pe baza unui contract semnat cu FN Herstal. În ceea ce privește INCC (Institutul Național de Criminalistică și Criminologie) implicat în expertiza armamentului descoprit în canalul Bruxelles– Charleroi (la nivelul localității Ronquières–Large de Fauquez), este foarte probabil ca ar fi fost și acesta manipulat în legătură cu rezultatelr furnizate, mai ales dacă, conform celor menționate mai sus, armamentul descoperit, nu ar fi „zăcut în apă”, în locul unde a fost descoperit, timp de un an, dar doar câteva zile.Cu atât mai mult cu cât echipa de poliție științifică și tehnică n-ar fi fost în măsură să furnizeze informații, nu „certe”, dar nici măcar, „fiabile” (oarecum, acceptabile), legate de natura cec-urilor de hârtie, imprimarea lor, cerneala utilizată, etc. Probleme serioase le-a ridicat chiar și pata de sânge detectată în Laboratoarele Biotech and Life Sciences Industry in Begium (doar la începutul anilor 2000) pe gulerul vestei antiglonț tăiate în două (bucăți), în cel de-al 2-lea sac de plastic, ADN-ul căreia ar fi fost „exploatabil”. (...) Consultat în dosar, fostul polițist canadian Jacques Landry de la SQ (Siguranța din provincia Québec), devenit (la pensie) anchetator și poligrafist după ce a studiat dosarul, acesta a făcut mai multe declarații în cursul lunii februarie 2018 în care susține că „dosarul TBW este un dosar criminal de drept comun și nimic alteceva”.Ceea ce susținem, de altfel și noi în pista noastră franceză (încă din 2017) pe care urmează să o detaliem.Cu alte cuvinte, „pistele de extremă dreaptă, de destabilizare a statului belgian, a jandarmilor asasini sunt complet fanteziste”.Iar punctul de vedere al fostului polițist merită toată atenția, nu pentru că ar fi o „prelungire prin continuitate” a pistei noastre, dar pentru faptul că acesta ar fi intervenit cu succes într-un dosar criminal foarte mediatizat, asasinarea lui Alexia Daval (Fouillot, n.1988, titulara unui master în Științele Educației) în noaptea de 17/18 octombrie 2017 la domiciliul conjugal al cuplului din Gray-la-Ville (departamentul Haute-Saône, regiunea administrativă, Bourgogne-Franche-Comté).Inspirați din medtodele sale de interogatoriu, jandarmii de la secția de căutare a Jandameriei din Besançon (prefectura deparamentului Doubs, regiunea administrativă Bourgogne-Franche-Comté) ar fi reușit să-l identice pe asasin în persoana lui Jonathann Daval, soțul victimei, salariată a băncii Credit Mutuel, al cărei corp (parțial carbonizat) este găsit în îmrejurimile locului pe 30 octombrie 2017, după două zile de la semnalarea dispariției.Interpelat și plasat în detenție provizorie (după deschiderea unei informații judicare de către procurorul republicii Emmanuel Dupic), Jonathann Daval (n.1984) a fost găsit vinovat de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) al departamentului la Haute-Saône și al Territoire de Belfort de la Vesoul (sub președinția lui Matthieu Husson, consilier al Curții de Apel din Besançon și fost vicepreședinte al Tribunanului de Înaltă Instanță din Dijon–prectura departamentului Côte-d'Orși a regiunii adminstrative Bourgogne-Franche-Comté) pentru maltratarea și ștrangularea soției sale (cu mâinile sale), iar pe 21 decembrie 2020, el a fost condamnat la 25 de ani de recluziune criminală, după ce pe 30 ianuarie 2019 va face dezvăluiri complete despre asasinat (în timp ce, cu un an în urmă–pe 30 ianuarie 2018, susținea că și-a fi ștrangulat ssoția, „accidental”) în cadrul unui proces care va debuta 6 noiembrie. Se pare că în centrul problemei cuplului s-ar fi aflat infertilitatea soției și impotența sexuală a soțului.Conform art. 132-23 din CPF, cum sancțiunii penale nu i-a asociată și o perioadă de siguranță, condamnatul va fi liberal după efectuarea a ½ din pedeapsă, din care vor fi deduse, în primul rând, cei 3 ani petrecuți în detenție provizorie și „grațiile închisorii” pentru „bună purtare” (dacă va fi cazul), 3 luni în primul an de detenție și 2 luni în anii următori. În sfârșit, metoda (empirică) Jacques Landry, numită pe scurt „Progreai” (Processus général de recueil des entretiens, auditions et interrogatoires) care diferă foarte mult de un interogatoriu clasic, ar avea cca 80% de reușită pentru că anchetorii interacționează simultan, atât cu cel audiat (fiecare, cu probele lui materiale, inclusiv, cu rezultatele poliției științifice și tehnice, ale testelor psiholgice, ale expertizei psihice, ale declarațiilor martorilor, etc.), cât și între ei, în funcție de niște parametri psihosomatici intrinseci ai acestuia (legăturile dintre psihic și corp, personalitate, parcursul vieții, motivațiile sale, etc.) și socio–economici, respectiv juridici, care permit clasificarea infracțiunii în declict sau crimă, în timp real, datorită câmpului de interacțiune de tip socio–matematic generat de către anchetatori centrat pe el audiționat.Din punct de vedere matematic, cercetările mele conduc la o posibilă modelizare (cu mai multe variante, mai mult sau mai puțin fiabile) utilizând teoria grafurilor și cercetarea operațională.În principiu, anchetatorii se află plasați în vârfurile (nodurile) unui graf de ordinul n, complet (neorientat, simplu) și regulat de grad (n–1), Kn = Kn (N, M) complet cu n noduri (vărfuri) și un număr de muchii dat de numărul triunghiular [n(n−1)/2], adică, suma primelor (n-1) număre naturale.Toate grafurile complete sunt propriile lor clici maximale. Acestea sunt maximal conexe întrucât singurul separator (mulțime de noduri a cărei eliminare ar deconecta graful) este mulțimea tuturor nodurilor. Graful complementar al unui graf complet este graful vidDacă muchiile unui graf complet primesc fiecare o orientare, rezultă un graf orientat numit graf turneu. (Numărul de cuplaje al grafurilor complete este dat de numerele tefonice 1, 1, 2, 4, 10, 26, 76, 232, 764, 2620, 9496, 35696, 140152, 568504, 2390480, 10349536, 46206736, ... Șirul A000085 la Enciclopedia electronică a șirurilor de numere întregi–OEIS).O matrice de adiacență (matrice pătrată) este folosită pentru a reprezenta un graf finit, elementele acesteia indicănd dacă perechea de noduri corespunzătoare sunt sau nu adiacente în graf. În cazul special al unui grafic finit simplu, matricea de adiacență este o matrice (0,1) cu zerouri pe diagonală. Dacă graful este neorientat, atunci matricea de adiacență este simetrică. Relația dintre un graf și valorile proprii și vectorii proprii ale matricei sale de adiacență este studiată în teoria spectrală a grafurilor. Se face distincția între matricea de adiacență și matricea de incidență a unui graf, o altă reprezentare matricială ale cărei elemente indică dacă perechile nod–muchie sunt incidente sau nu. În ceea ce îl privește pe suspect (audiat, interogat) acesta se află plasat în centrulgrafului care are o muchie comună ci fiecare dintre cei n anchetatori, deci gradul nodul în care se află va fi 𝛿(v) = n (numărul de muchi incidente în acel nod).Construcția unor drumuri hamiltoniene (drum într-un graf neorientat sau orientat care trece prin fiecare nod o singură dată), permite determinarea unor cicluri hamiltoniane (drum hamiltonian care este un ciclu) probabilisice, care de altfel, vor genera și variantele diferite ale modelului.Determinarea existenței unui astfel de drum sau ciclu într-un graf este problema drumului hamiltonian, care este NP-completă (adică, este atât în NP cât și în NP-hard).În sfârșit, testul folosit în metoda empirică Jacques Landry trebuie astfel conceput (modelizat matematic), încât parametri aleși să fie reprezentivi suspectului audiat (interogat), iar ciclul hamiltonian al grafului asociat acestuia să fie „minimal” pentru ca acesta să aibă timp „infinit scurți” de reacție.N-ar fi exclus ca această metodă la care lucrez să fie mai eficace decât metoda „psy–spy”, matricial sub forma {[ps(y)–sp(y)]= [p–s]y} utilizată cu succes, în special în cazul unor subiecți, cu precădere, introvertiți (deci, puțin localizabili într-un spațiu psiho-social real), care constă, practic, plasarea unui „observator” (anchetator experimentat cu studii aprofundate în psihosociologie, comportament deviant) undercover (sub acoperire) în „full contact” cu subiectul de audiat (interogat) care eleboreze un test psohosociologic fiabil, care să permită determinare cu o mare precizie a CSG (Codul Socio-Genetic) din care poate „fi extrasă” informația legată de comportamentul deviant (în particular, infracțional) a acestuia.Chiar dacă, bipolaritatea, schizofrenia sau paranoia (schizofrenia paranoidă–care au ca efect iresponsabilitatea penală) sunt absente (în general), acestea pot fi prezente (periodic și temporar) de manieră pasageră, ceea ce este dificil de stabilit și de evaluat (pentru validarea responsabilității penale). În plus, subiecții pot fi și victimele unei dedublări de personalitate, tot periodice, care se instaurează în anumite condiții specifice (care au marcat viață subiectului), sub anumite forme „degenerate” (neconvenționale) care pot avea un efect dezastruos pe plan social (într-un context bine definit), chiar iremediabil, dacă nu sunt diagnosticați la timp și nu sunt luate măsuri de supraveghere și remediere ale afecțiunilor lor în timp util.Este de remarcat faptul că metoda empirică a lui Jacques Landry se bazează pe utilizarea poligrafului, iar acesta dirijează și o societate numită „Polygraphie Jacques Landry Inc.” care propune clientelei sale o gamă variată de servicii și de pregătire în omeniul investigațiilor (anchetelor).Format în cele mai „bune” școli de poligrafie din America de Nord, Jacques Landry este specializat în audierea (interogatoriul) celor suspectați de crime majore (de gradul 1 în SUA–(ultra)violente, antisociale, comise cu cruzime, premeditate cu meticulozitate, etc.).În cursul celor două decenii (de activitate) al a pus la punct o serie de programme de pregătire în tehnicile de audiere (interogare), în analizarea declarațiilor suspecților și în identificarea profilului criminalului.Formator până în 2010 la Institutul Poliției din Québec, ulterior a devenit profesor asociat la Universitatea din Montreal (UQAM). (...) Înainte de a formula conjectura noastră (pista franceză), am exclus și pista „americană”, pentru că în perioada anilor de plumb (în prima jumătate a anilor 1980, în care s-au derulat și asasinatele din Brabant, 1982–1985) serviciile secrete europene ar fi bănuit implicarea americanilor într-o serie de evenimente cu caracter criminal (mai mult sau mai puțin sângeroase) pe teritoriul europei occidentale cu scopul de o destabiliza din punct de vedere politico–economic. Acestea debutează cu atentatul din gara Bologna pe 2 august 1980 (cu explozia unei bombe în sala de așteptare) în care 85 de persoane vor fi ucise și cca 200 rănite.Este vorba de unul dintre cele mai sângeroase atacuri teroriste comise în secolul XX (și cel mai sângeros în Italia), de către extrema dreaptă italiană (neofascistă), în care ar fi fost implicat și venerabilul maestru al lojei masonice Propaganda Due (P2, dependentă de Grand Orient d'Italie de între 1945–1976) dar și 2 ofițeri ai serviciilor secrete militare italiene. (...) Merită să subliniez aici faptul că justiția italiană ar fi „neglijat” (intenționat sau nu) că în ziua atentatului ar fi fost prezenți la locul acestuia și Thomas Kramm (expert în explozivi) și Christa-Margot Fröhlich, membri ai echipei de atentatori a lui Carlos (Ilich Ramírez Sánchez, Chacalul, n.1949, marxist–leninist, antiimperialist, terorist originar din Venezuela, condamnat pentru asasinate cu carceter terorist, în 1997, în Franța la închisoare pe viață, încarcerat din 2006 în inchisoarea de maximă siguranță de la Clairvaux) dar și Francesco Marra (membru al Brigăzilor roșii) ceea ce ar pune la îndoială comiterea atentatului de către extrema dreaptă.Se pare că pista ar fi fost anchetată și analizată din 2011, dar ar fi fost clasată în 2014. Acest atentat va fi urmat de cel de la Oktoberfest din Munchen pe 26 septembrie 1980, perpetrat de către teroristul german de extrema dreaptă Gundolf Köhler (1959–1980) care va plasa bomba artizanală (compusă dintr-o grenadă și cuie introduse într-un extinctor, umplut cu 1,39 kg de TNT–Trinitrotoluen) în pubela de la intrarea principală (accesul principal) în Öffentliche Bedürfnisanstalt am Bavariaring și care va exploda în jurul orei 22h20 provocând decesul a 13 persoane și rănirea a 211 persoane (dintre care 68 în strare gravă–mulți dintre aceștia amputați de ambele picioare). (...) Menționez aici faptul că, tot la Munchen, pe 5 septembrie 1972, în cea de-a doua săptămână a Jocurilor Olimpice a avut loc un alt eveniment terorist dramatic în cadrul căruia, 8 membri ai organizației teroriste palestiniene „Septembre Noir/Septembrie Negru” (activă între 1970–1971 și constituită în urma confruntărilor sângeroase din septembrie 1970 între jordanieni, OLP–Organizația pentru Eliberarea Palestinei și comandourile Fedayin–care nu recunosc Israelul, în care au fost peste 10.000 de victime) degizați în sportivi (și echipați cu puști automate de asalt, grenade și pistoale automate) vor penetra la ora 04h30 în imobilul 31 al Satului Olimpic (în care era găzduită delegația Israelului) și vor lua 9 atleți israelieni ostatici, cu 2 alți 2 membri ai delegației, solicitând pentru eliberarea lor, punerea în liberate a 236 militanți palestinieni detinuți în Israel (și transferul lor la Cairo în Egipt), respectiv, a 2 militanți ai FAR (Facțiunea Armatei Roșii), Andreas Baader și Ulrike Meinhof, încarcerați în Germania (Federală).Acțiunea este o ripostă la eșecul palestinian în Războiul de 6 zile (5–10 iunie 1967) și în favoarea rezoluției no 242 al ONU de 1967, conform căreia Israel trebuia să restituie teritoriile ocupate în acest război, diferitelor țări arabe, context în care SUA urma să recunoască Statul Israelian. FPLP al OLP (aflată încă în 2021 pe lista oficială a organizațiilor teroriste a Uniunii Europene) și FDLP care a fost implicat în conflict avea conexiuni cu o serie de grupări revoluționare de extremă stângă, printre care și Fractiunea Armată Roșie (în Germania Federală), Action directe (în Franța), Brigăzile roșii (în Italia), Armata roșie japoneză și Tupamaros (în Uruguay)Însă, ceva mai devreme, în perioada de „relaxare criminală” a bandei din Nivelles (între 1 decembrie 1983 și 22 septembrie 1985) are loc pe 29 mai 1985 o altă dramă, deosebit de sângeroasă (cea mai sângeroasă din istoria postbelică a Belgiei), pe stadionul Heysel din Bruxelles în timpul unei manifestații sportive (în prezența a peste 60.000 de spectatori) în cadrul Cupei Campionilor Europeni (1984–1885) între FC Liverpool și Juventus Torino, în care 39 persoane (32 italieni–suporteri ai Juventus, 4 belgieni, 2 francezi și un britanic–nord irlandez) vor fi ucise și 450 vor fi rănite.
Protejat: Concours „Pérpa HEC” (Economique et Commerciale). Fusion des épreuves mathématiques...
Thomas CSINTA (France)
Enseignant-chercheur (Research professor) en modélisation mathématique et mathématiques appliquées en sciences de l’engénieur et social – éconimiques, Le Parisien (Franța), Director de...
Concours „Pérpa HEC” (Economique et Commerciale). Fusion des épreuves mathématiques HEC...
Thomas CSINTA (France)
Enseignant-chercheur (Research professor) en modélisation mathématique et mathématiques appliquées en sciences de l’engénieur et social – éconimiques, Le Parisien (Franța), Director de...
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 3). Subiecte de fizică...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society.Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions.The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers.The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741).Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era).In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 7). Subiecte de matematici...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society.
Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions.
The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers.
The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741).
Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era).
In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 2). Subiecte de fizică...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: Congresele internaționale (mondiale și regionale) contra pedepsei cu moartea organizate...
„Mulți dintre cei care trăiesc ar merita să moară, iar dintre cei morți, ar merita să trăiască. Puteți să le acordați această șansă? În acest caz, să nu fiți prea prompți în privința pronunțării pedepsei capitale” (John Ronald Reuel Tolkien, 1892-1973, fost professor universitar, scriitor, poet și filizof britanic, cunoscut, în special pentru lucrările sale Hobbitul și Stăpânul Inelelor/The Lord of the Rings)Congresele internaționale (mondiale) contra pedepsei cu moartea, organizate de către ECPM (Together Against the Death Penalty, fondată în 2000, cu statutul Ecosoc al Națiunilor Unite din 2016), care au ca scop lupta pentru abolirea universală a pedepsei capitale în lume (cel puțin, în cazul infracțiunilor care nu constituie, în sine, crime de sânge) și mobilizarea societății civile (pe plan international) contra acestei sancțiuni penale (inumane, ireversibile, etc.) au loc la intervale de 3 ani, începând cu 2001, când, între 21–13 iunie se va desfășura primul congres mondial la Strabourg (Franța). Cu ocazia acestor congrese internaționale, în afară de prezentarea unui bilanț general în privința aplicării pedepsei cu moartea în lume și rezultatele obținute în favoarea abolirii acesteia și de către alte organizații cu caracter inernațional, în special, din Malaezia, Adpan (Anti-Death Penalty Asia Network), Suhakam (Comisia Drepturilor Malaeziei), Bar Council of Malaysia (Badan Peguam Malaysia-Baroul Avocaților din Malezia), respectiv, Madpet (Malaysians Against Death Penalty & Torture), țară în care compatriotul nostrum (roman) Ionuț–Alexandru Gologan a fost condamnat la moarte (în 2013) și evident, bine cunoscuta Amnesty International (cu sediul la Londra, fondată în 1961 și distinsă în 1977 cu Premiul Nobel pentru Pace, având-l ca secretar general din 2010 pe Salil Shetty din India), un ONG care promovează drepturile omului, mai ales cele menționate în Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU sau Hands Off Cain (o ligă de cetățeni și parlamentari pentru abolirea pedepsei cu moartea la nivel Mondial, fondată la Bruxelles în 1993, ONG membru constitutiv al Partidului Radical Transnațional, având ca unul dintre obiectivele sale principale, un moratoriu al ONU asupra execuțiilor, privit ca un punct de întâlnire între aboliţionişti şi retenţionişti care permite statelor retenționiste să facă un pas către abolitionism), respective, Acat France (Actiuni Creștine pentru Abolirea Torturii, ONG creștină ecumenică fondată în 1974, care luptă contra torturii și a pedepsei capitale, în favoarea dreptului la azil și supraveghează condițiile de detentie ale celor condamnați definitiv), membră a Fiacat (Federația Internațională a organizațiilor ACAT, fondată în 1987)(Re)amintesc aici faptul că ECPM (Ensemble Contre la Peine de Mort/Together Against Death Penalty–Împreună contra Pedepsei cu Moartea) este o organizație francceză renumită (de referință) de luptă contra pedesei cu moartea, cu sediul central (general) la Paris (prezență și în SUA la New York, respectiv, în Canada la Montreal), creată în octombrie 2000 de către francezii Olivier Déchaud (președinte–fondator), Michel Taube și Jean-François Daniel, având ca scop promovarea abolirii universale în lume a Pedepsei Capitale (Pedeapsa cu Moartea), făcând lobbying pe lângă instanțele internaționale CDP (Comisia Drepturilor Persoanei) al ONU și FDP (Forumul Drepturilor Persoanei) al UE, fiind un membru activ al Comitetul de pilotaj CMPM (Coaliția Mondială contra Pedepsei cu Moartea). Printre membrii organizației Ensemble contre la peine de mort (ECPM) îl regăsim pe Profesorul Philippe Maurice, Director de Cercetări în Istorie Medievală la EHESS (Școală Superioară de Înalte Studii în Științe Sociale), fost condamnat la moarte (1980) și grațiat în 1981 de către președintele ales François Mitterrand (1916 – 1996, în funcție între 1981–1995) simbolul abolirii Pedepsei Capitale în Franța, precum și pe Profesorul de Drept Robert Badinter, abolitionist convins, părintele abolirii Pedepsei Capitale în Franța (1981), apărător benevol în anii 1970 a zeci de condamnați la moarte, care așteptau pe coloarul morții să fie ghilotinati, cu celebra „mașină umană și democratică a morții" a lui Jeseph-Ignace Guillotin (1838–1814, medic, om politic și deputat francez), care în ședința Adunării Naționale din 1789 (după succesul Revoluției franceze și Declarația Drepturilor Omului și al Cetățeanului), propune reforma(rea) vechiului Cod Penal (CP) francez, prin intermediul a 6 articole fundamentale, iar mai târziu, în ședința din 20 martie 1791, utiulizarea unei mașini „mecanice, eficace, sigure", dar în special „umane” și „democratice”, pentru executarea sentințelor de condamnare la moarte, căruia îi propune și numele „Louisette”! (după numele Doctorului J. Louis, Secretar al Academiei parisiene de Chirurgie care a studiat, a pus la punct și a perfecționat mașina!). Alți membri celebri ai organizației sunt și Profesorul Rick Halperin (SMU-Southern Methodist University, Dallas), cunoscut pentru convingerile sale abolitioniste, membru al CAIUSA (Chair of Amnesty Internațional, USA), Tristan Mendès France, reputat scriitor și jurnalist francez, fiul matematicianului și profesorului emerit de renume de la Universitatea Bordeaux, Michel Mendès France, și nepotul marelui om politic de stânga, Pierre Mendès France, fost Prededinte al Consiliului în Franța (19 iunie 1954–5 februarie 1955) în timplul Republicii a IV (27 octombrie 1946–4 octombrie 1958), fost Președinte al ECPM până în 2007. În prezent această organizație are ca Director general pe Raphaël Chenuil-Hazan, Secretar general pe Emmanuel Maistre și Director de Programe pe Nicolas Perron. „Dreptul de a trăi este cel mai important dintre toate drepturile (fundamentale) ale Omului” (…) „Am fost întotdeauna un aboliționist, prin educație, prin mediul meu profesional, prin sensibilitatea mea față de literatură, de la Victor Hugo la Albert Camus. (…). Dar aboliționismul nu era bătălia (lupta) mea prioritară. Au fost altele, mai mult politice, decolonizarea, Războiul Algeriei, libertățile (democratice). (…). Există o mare diferență între modul de a concepe, intelectualmente, lipsa de umanitate și incoerența pedepsei cu moartea (...) și este cu totul altceva de a le trăi în realitatea juridică (...). Condamnarea la moarte a teroristului într-o democrație, nu înseamnă altceva decât susținerea valorilor acestuia din urmă. (…). Eu nu doresc decât liniștea pe care morții o reclamă.” Robert Badinter (n.1928, profesor de drept, fost ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986; „părintele” abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de către Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptată în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru și 126 contra; consultant la elaborarea Constituției României/1991; fost președinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986–4 martie 1995 și președinte de onoare al celui de-Al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea de la Oslo-Norvegia, între 21-23 iunie 2016). (....) Ca urmare a presiunii politice (internaționale), asupra autorităților judiciare din această țară, în special, prin intermediul congreselor internaționale contra pedepsei cu moartea (mondiale și regionale), toate execuțiile au fost blocate ca urmare a unui muratorium, iar pedeapsa capitală a lui Ionuț Gologan a fost „convertită” în 10 lovituri de bici și 20 de ani de „temniță” (recluziune criminală). Menționez aici faptul că pe 27 iunie 2018, Curtea Federală a Malaeziei a condamnat la moarte și un alt român pentru traffic de droguri, pe Daniel–Ionel Țurcan (astăzi, în vârstă de 55 de ani, plecat din țară încă din anul 1999). După ce a lucrat în industria textilă din Turcia, românul s-a întors în Europa,în Italia, în 2004, pentru ca în 2009 să se stabilească (maim ult sau mai puțin legal) în Spania. Recrutat în „profesia” de „cărăuș” (în materie de stupefiante), la sfârșitul anului 2013, de către un oarecare „Jamal”, Țurcan pleacă în Brazilia, de unde urma să transporte drog dur (de mare risc) în Laos și Vietnam, în perioada 1 decembrie 2013–11 ianuarie 2014 și înainte de a pleca spre Malezia a avut chiar „satisfacția” de a locui într-un hotel de lux (timp de 4 nopți) San Raphael din Sao Paulo. Însă, pe 13 ianuarie 2014, acesta va fi interpelat de către polițiștii de pe Aeroportul din Kuala Lumpur în posesia a două pachete de cocaină. Încarcerat în închisoarea Simpang Renggam (împreună cu un alt român, Marian Laurenţiu Peity din Timișoara în vârstă de 35 de ani, interpelat pe 12 octombrie 2011 pe Aeroportul din Kuala) și achitat în prima instanță peste un an (în 2015), în urma apelului făcut de către procurorii parchetului, în 2017, Țurcan nu va mai avea noroc și contra acestuia va fi pronunțată pedeapsa capitală, ca și contra compatriotului său Ionu–Alexandru Gologan, iar pe 27 iunie 2018, în urma refuzului apelului acestuia de către Curtea Federală a Malaeziei, sentința rămâne definitivă. Având însă în vedere faptul că după 1991 Malaezia nu a mai executat niciun cetățean străin pentru trafic de droguri, pedeapsa acestuia, foarte probabil, va fi comutată la o pedeasă cu închisoare, cu executare în penitenciar, de tip recluziune criminală (peste 10 ani de detenție). În ceea ce îl privește pe Peity, cu 3,218.7 g de metanfetamină în bagaje, și el va fi condamnat la moarte pentru trafic de stupefiante în 2016, iar după 2 ani în așteptarea executării sentinței din 2017 (când recursul său a fost respins de către Curtea de Apel federală), și pedeapsa lui a fost comutată la 10 lovituri de baston de trestie de zahăr și 18 ani de recluziune criminală. La cel de-a 8-lea congres mondial de la Berlin, conform documentelor prezentate, în Iran, în cursul anului trecut, cel puțin 333 de execuții ar fi avut loc, ceea ce reprezintă o creștere de cca 25% față de 2020 (când numărul acestora ar fi fost de cel puțin 267) dintre care doar 55 (adică, cca 16,5%) ar fi fost anunțate „oficial” (contra unei medii de cca 33% în perioada 2018–2020), iar restul de 83,5% (dintre cele 278 de execuții în total, în 2021) n-ar fi fost au fost menționate de către autorități, printre care s-ar fi aflat și 2 delincvenți minori și 17 femei (față de 2020, când numărul acestora ar fost 9). În plus, cel puțin 193 de executii în 2021 (și cel puțin 3.758 din 2010) ar fi avut la bază pedepasa capitală pronunțată de către un Tribunal Revoluționar și cel puțin 183 de execuții (cca 55% din totalul lor) ar fi avut la bază sentințe de condamnare la moarte pronunțate pentru crime de sânge, iar 126 (cca 38%) pentru tafic de stupefiante, față de 25 (cca 10%) în 2020. Interesant este faptul că nicio execuție legată de traficul de stupefiante n-ar fi fost semnalată de către autorități (sursele oficiale), dar, pentru prima dată, în ultimii 15 ani, n-ar fi fost semnalată nicio execuție publică (ceea ce pare a fi evident, pentru că niciuna nu ar fi fost oficială). Nu mai puțin interesant este și faptul că cca 705 deținuți condamnați la moarte pentru crime de sânge ar fi fost „iertați” de către familiile victimelor lor în virtutea legii Talionului (a retribuirii/remunerării–a reciprocității între infracțiunea criminală și pedeapsă, cunoscută și sub numele de „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), intermediară, în cadrul justiției penale, între răzbunare și intervenția unui judecător imparțial, pe care Șaria le consideră „crime” (în particular, de „sânge”). Ca o consecintă a acestei legi (pe care savanții musulmani o consideră foarte justă/dreaptă și echitabilă), dacă un infractor a comis o crimă de sânge (a ucis intenționat/qatl-e-amnd sau a mutilat intenționat/zarb-Jahr amnd, o persoană), familia acesteia are drept la o „despăgubire” (retribuție) echivalentă (corespunzătoare) sub formă de daune morale și materiale din partea autorului crimei, iar dacă acesta își permite să le plătească diyya (prețul sângelui) el va putea fi iertat conform principilui „marelui pardon” al Islamului. Din contră, dacă moartea este accidentală (omucidere involuntară/qatl-e-na-amd) sau rănirea neintenționată (zarb-Jahr na-amnd), legea Talionului nu poate fi aplicată dar inculpatul riscă o pedeapsă până la 3 ani de închisoare și trebuie să se achite de compensarea prejudiciului suferit de victimă. Bătălia penntru abolirea pedepsei capitale în Franța, datează încă din secolul al XVIII-lea, când în 1791 au loc dezbateri de mare anvergură pe această tematică (între aboliționiști și retenționiști), avându-l ca simbol pe Louis-Michel Lepeletier Marchiz de Saint-Fargeau (1760–1993, victima unui asasinat, fost deputat între 1989–1793 și președinte al Adunării Naționale în 1990) raportor al primului Cod Penal pentru abolirea sentinței de condamnare la moarte. Tentative de abolire a pedepsei cu moartea vor avea loc și după mișcările revoluționare între 1830–1848 cu referire la principiile declarației Drepturilor Omului si ale Cetățeanului din 1789 (care se pronunță, atât, contra sclavagismului cât și contra pedeapsei cu moartea). În secolul al 19, numeroși juriști, avocați, magistrați, universitari și intelectuali francezi se vor angaja în bătălia pentru abolirea pedepsei cu moartea, pe care o declară „imorală”, ineficace și primitivă, pentru că are la bază legea Talionului. Cu toate acestea, pași importanți nu vor fi făcuți în această direcție, iar sancțiunea va fi, aproape, întotdeuna aplicată în cazurile în care victima era un „om al legii” (depozitar al ordinii publice), un copil, mai multe victime, etc., sau om politic, în particular, președinte de stat, cum a fost cazul lui Marie François Sadi Carnot (1837–25 iunie 1894 la Lyon, al 5-lea președinte al Franței, din 3 decembrie 1887, asasinat de către anarhistul de origine italiană Sante Geronimo Caserio/n.1873, condamnat la moarte și ghilotinat pe 16 august 1894) sau Joseph Athanase Doumer (Paul) Doumer (1857–7 mai 1932 Paris, al 14-lea președinte al Republicii, în funcție din 13 iunie 1931, asasinat de către medicul de origine rusă Paul Gorgulov/n.1985, condamnat la moarte și ghilotinat pe 14 septembrie 1932). Chiar și în secolul XX, societatea civilă va fi dominată de retenționiști, până la alegerile prezidențiale din 1981, când candidatul socialist François Marie Adrien Maurice Mitterrand (1916–1996, ales al 21-lea președinte al Franței, în funcție între 1981–1995) se va pronunța public contra pedepsei cu moarte și promite că în cazul alegerii sale în fruntea statului va aboli această sancțiune penală (în ciuda faptului că cca 2/3 dintre francezi erau favorabili acestei pedepse–conform legii Talionului).Ales în funcție pe 10 mai și numit, oficial, pe 21 mai, Mitterrand numește în funcția de ministru al justiției pe avocatul și profesorul de drept aboliționist convins Robert Badinter (n.1928, în funcție între 1981–1986, consultant la elaborarea Constituției românești în 1991), apărător benevol al condamnaților la moarte ai anilor 1970, care va pune în practică declarația președintelei, devenind astfel „părintele” abolirii pedepsei capitale în Franța. Iată, în continuare, cei 15 (cei mai mari) aboliționiști francez și rolul acestora (deosebit de important) în abolirea pedepsei capitale în Franta...
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 6). Subiecte de matematici...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI –1). Subiecte de fizică specială...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: „Un uomo d’onore” au-dessus de tout soupçon. „Regele (campionul) achitărilor”,...
După alegerea în funcția de ministru al justiției, celebrul și legendarul avocat penalist–„căpcăun” Eric Dupont–Moretii, unul dintre cei mai prestigioși și bine „cotați” din toate timpurile, alături de alți „avocati ai Diavolului”, printre care, profesorul de drept franco–armenianul Robert Badinter (n.1928, „istoricul”), franco–algerianul Jacques Vergès (1925–2013, „avocatul terorii”), Gilbert Collard (n.1948, „naționalistul”), franco–tunisianul Gisèle Halimi (1927–2020), franco–polonezul, Francis Szpiner (n.1954), Frank Breton (n.1962, „noul”), Francis Vuillemin (n.1968, „necunoscutul”), etc. este „cercetat penal” de către CJR (Curtea de Justiție a Republicii) sub pretextul că „ar avea intenția de a se răzbuna pe magistrații care l-au anchetat atunci când era avocat”.
Ironia sorții face că devenind ministru, Moretti („Căpcăunul”) trece din „privé”, din tabăra „tâlharilor la drumul mare” (ai căror apărători de succes era !) în cea a „înalților funcționari” ai statului, a magistraților, care mai mult sau mai puțin, cu sau fără voia lor, acum, sunt „la mâna acestuia”. Pentru prima dată, acest dispozitiv devine funcțional între 1983–1986 în timpul primului mandat prezidențial al lui François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1988 și 1988–1995), care chiar și în Palatul Élysée, va genera un scandal „monstruos” fără precedent în istoria Franței. Printre cei ascultați vor fi, desigur oameni politici, dar și Jean–Edern Hallier (1936–1997, jurnalist, scriitor, crtic literar, animator de televiziune și polemist) care avea informații despre Mazarine–Marie Mitterrand–Pingeot (n.1974, scriitoare) fiica nelegitimă a lui Mitterrand, alături de avocații Diavolului Jacques Vergès și Francis Szpiner.
Din păcate, nu peste mult va debuta un alt dispozitiv de ascultări ilegale ale convorbirilor telefonice, în celebrul dosar politico–financiar Sarkozy-Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, în care Nicolas Sarkozy (n.1955, președintele Franței între 2007–2012) și avovcatul său Thierry Herzog, sunt acuzați că ar fi corupt un magistrat al Curții de Casație, Gilbert Azibert, pentru ca acesta să se informeze despre ancheta judiciară aflată în curs în dosarul Woerth-Bettencourt (un vast dosar infracțional politico–financiar) în care sunt menționați Eric Worth (n.1956, fost ministru al Bugetului între 2007–2010, ministrul Muncii și trezorerier al partidului UMP–Uniunea pentru Mișcarea Populară) și miliardarul Liliane Bettencourt (1922–2017, patronul grupului L'Oréal). Ambele dosare corecționale, corelate între ele, vor constitui unul dintre cele mai scandaloase evenimente politico–financiare cu care Statul francez se va confrunta în deceniul trecut.
În sfârșit, este foarte probabil că așa cum celebra cântăreață canadiană Isabelle Boulay (n.1972), care anul trecut ar fi realizat cel mai mare câștig financiar dintre toți cântăreții profesioniști, pe plan internațional (în valoare de cca 60Mil $US) și care este „tovarășa de viată” a „căpcăunului” Eric Dupont–Moretti (din 2016), nu și-a imaginat niciodată că va fi soție de ministru francez, nici acesta din urmă, nu s-a gândit că vreodată ar putea deveni ministru și atunci va avea de înfruntat „banda” de magistrați cu care s-a confruntat (de altfel, cu succes !) de-a lungul celor peste 3 decenii și jumătatre, ca avocat al Diavolului.
După aproape 20 de ani de anchetă, dosarul corecțional al ascultărilor telefonice de la Palatul Élysée, în care au fost inculpați („12 oameni furioși”) va fi judecat de către a 16-a Cameră a TCP (Tribunalul Corecțional Paris) în perioada 15 noiembrie 2004–9 noiembrie 2005. Christian Prouteau (n.1944, șeful Celulei Antiteroriste a Palatului Élysée și fost șef al celebrului GIGN–Grup de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) este condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare și 5.000€ amendă penală. Vor fi sancționați penal și Marie-Pierre Sajous (secretara lui Prouteau), împreună cu alți 5 membri ai „Celulei”, Jean-Louis Esquivié (general de jandarmerie, adjunctul lui Prouteau), Pierre-Yves Gilleron (fost comisar șef la DST–Direcția de Supraveghere a Teritoriului), Jean Orluc (fost comisar șef la DCRG–Direcția Centrală a Informațiilor Generale, care după fuziunea cu DST în 2008 devine DCRI–Direcția Centrală a Informațiilor Interne și în 2014 DGSI–Direcția Generală a Informațiilor Interne), Michel Tissier (comisar de poliție, adjunctul lui Jean Orluc DCRG) Pierre-Eugène Charroy (general de brigadă al Armatei Terestre, responsabil al CIC–Grupul Interministerial de Control), Gilles Ménage (fost director de Cabinet al lui Mitterrand, șeful Celulei Aniteroriste până în 1983–condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendare și 5.000 € amendă penală), Michel Delebarre (fost director de Cabinet al lui Pierre Mauroy/1928–2013, fost prim ministri între 1981–1984), Louis Schweitzer (succesorul lui Laurent Fabius prim-ministru între 1984–1984 la „ascultarea convorbiriulor telefonice”), Paul Barril (căpitan de jandarmerie, fost șef al GIGN, condamnat la 6 luni de închisoare și 5.000€ amendă penală). Pierre-Yves Guézou (1943– 1994, fost căpitan de jandarmerie), se siuncide înainte de proces la domiciliul său pe 12 decembrie 1994.
Se pare însă că dosarul ascultării convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, va fi și mai scandalos, iar pedepsele pronunțate în acesta vor fi mult mai aspre, după soluționarea dosarului corecțional Woerth-Bettencourt, în care pe 28 iunie 2013, Nicolas Sarkozy, Éric Woerth, Stéphane Courbit, Pascal Wilhelm (fost mandatar și avocat al lui Liliane Bettencourt), Patrice Bonduelle (umul dintre notarii ei) și Alain Thurin (infirmierul ei) vor fi disculpați. Din contră, Patrice de Maistre, François-Marie Banier și companionul lui Martin Le Barrois d'Orgeval, Carlos Cassina Vejarano (girantul Insulei Arros din Seychelles), Jean –Michel Normand (notar) și Fabrice Goguel (avocat fiscalist) vor fi trimiși în instanță în fata Tribunalului Corecțional de la Bordeaux. Dar pe 4 iulie 2013, Éric Woerth, va fi și el inculpat în dosar pentru „trafic de influență” și trimis în fața instanței corecționale pe 7 octombrie 2013, care în verdictul său îl condamnă pe François-Marie Banier la 3 ani de închisoare dintre care 6 luni cu suspendare (redus în Apel pe 28 august 2016 la 4 ani de închisoare, dar integral cu suspendare și cu amenda penală, din contră, majorată de la 350.000€ la 375.000€) și la plata unor daune materiale și morale în favoarea miliardarei Liliane Bettencourt, în valoare de 158M€, sumă redusă în Apel la 1€, simbolic), pe Martin d'Orgeval la 18 luni de închisoare cu suspendare, pe Patrice de Maistre la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare, pe Stéphane Courbit la o amendă penală 0,25M€, pe Pascal Wilhelm la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare (pedeapsă redusă în Appel la 12 luni de închisoare cu suspendare dar cu o amendă penală de 3 M€), pe Jean-Michel Normand la 12 luni de închisoare cu suspendare și 50.000 € amendă penală, iar pe Patrice Bonduelle la 6 luni de închisoare cu suspendare și la o amendă penală de 80.000 € (acchitat în Apel).
Este mai interesant însă dosarul corecțional al ascultărilor convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth), pentru că în acesta va apare și numele lui Eric Dupont-Moretti, atunci, încă, un „simplu” avocat, dar deja „campion” al achitărilor care va fi „declanșat” în 2014 din cu totul din alte motive, decât dosarul politico–financiar Woerth-Bettencourt și care suucede sub formă de „prelungire prin continuitate” un alt dosar penal politico–financiar, complex și (mult) mai controversat, cel al finanțării campaniei prezidențiale din 2007, în care președintele ales, Nicolas Sarkozy, este bănuit că ar fi beneficiat de un „sprijin” financiar mai mult decât important din partea Libiei, aflată atunci sub președinția dictatorului Mouammar Kadhafi (1942–2011, în funcție între 1960–2011).
Oficial, bugetul lui Nicolas Sarkozy era de 20M€, iar Kadhafi „atașat” profund de valorile democratice franceze, ar fi fost majorat „substanțial” acesta cu cca 50M€, ceea ce, reprezenta, practic, de două ori și jumătate suma acordată acestuia, oficial, de către statul francez. Astfel, pentru ca acest „dispozitiv” să fie funcțional (în vederea alegerilor prezidențiale din 2007), un acord în privința unor „viramente modeste” ar fi fost prevăzut încă din 2005 și validat în 2006 de către prietenul fidel al acestuia, Brice Hortefeux (n.1958, ministrul delegat francez al Colectivităților teritoriale), devenit în timpul președinției lui Sarkozy, ministrul Imigrației, Integrării și Identității Naționale (între 2007–2009) și cel de Interne (între 2009–2011), în prezența, unui intermediar, omului de afaceri franco–libanez Ziad Takieddine (n.1950, posesor a unor contracte internaționale importante în industria armamentului și omul de încredere al lui Kadhafi), care ar fi facilitat intrarea în Libia, cu acordul lui Moussa Koussa (n.1950, șeful serviciilor de informații și de securitate libiene între 1994–2009, devenit pe 4 martie 2009 ministrul de Externe al Libiei) a celor din anturajul lui Sarkozy, dar în special a lui Claude Guéant (n.1945, fost prefect al departamentelor Finistère, Hautes-Alpes Franche-Comté, Doubs și director general al Poliției Naționale) devenit director de campanie electorală al acestuia din urmă, al cărui consilier oficios ar fi și devenit până la declanșarea primului război civil din Libia (revoluția libiană, 15 februarie–23 octombrie 2011) și invazia acesteia de către forțele NATO (conduse de către Franța) după „Primăvara arabă” (o serie de mișcări de protest în mai multe țări în care domnea un regim autoritar sau totalitar, de mare amploare din Orientul Mijlociu și Africa de Nord–Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran și de de mai mică amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman, cu demonstrații de diferite mărimi și în țări cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon) la baza căreia a stat, practic, sinuciderea prin auto-incendiere a lui Tarek el-Tayeb Mohamed Bouazizi în Tunisia, pe 17 decembrie 2010).
Cel însărcinat cu „viramentele modeste” ar fi fost Béchir Salah (n.1946, fost coleg de școală cu Kadhafi și profesor de biologie și matematică la liceul din Mourzouq, fost ambasador al Libiei în Tanzania și Algeria, iar din 1976 în Republica Centrafricană), atunci șeful LAP (Libyan African Portfolio) un fond de investiții financiare al regimului libian, care după revoluție, ar fi primit „azil” pe teritoriul național francez, în contextul în care era dat în UG (urmărire generală) de către Interpol. Bancherul Wahib Nacer (ale cărui birouri se aflau în Elveția) ar fi efectuat viramentul în contul său, ca de altfel și omul de afaceri franco-algerian Alexandre Djouhri (n.1959, intermediarul în tranzacții de armanent), un apropiat al fostului prim-ministru Dominique Galouzeau de Villepin (n.1953, în funcție între 2005–2007, ministrul Afacerilor eterne între 2002–2004 și de Interne între 2004 - 2005) devenit gestionar al conturilor lui Bachir Saleh au fost și ei audiați pe 31 martie 2015 (după perchezițiile efectuate la domiciliile lor).
Ca urmare, pe 13 noiembrie 2015 Claude Guéant este condamnat de către Tribunalul corecțional Paris, pentru „complicitate la deturnare de fonduri și însușire de bunuri necuvenite”, la pedeapsa de 2 ani de închisoare cu suspendare (și la o amendă penală de 75.000€, respectiv, la interdicția de a exersa timp de 5 ani o funcție publică), sancțiune care în urma apelului din 23 iabuarie 2017 va fi agravată la 2 ani de închisoare dintre care doar un an cu suspendare, confirmată și de către Curtea de Casație pe 16 ianuarie 2019.Pe 15 noiembrie 2016, vine și rândul lui Ziad Takieddine de a fi inculpat în dosar pentru „complicitate la trafic de influență” și „corupție de agent public de către o autoritate publică străină”, conform căruia, condamnat și el în dosar pe 15 iunie 2020 la 5 ani de închisoare cu executare, „Claude Guéant dădea indicațiile bancare lui Bachir Saleh, fost director de cabinet al lui Kadhafi, care a făcut acestuia din urmă un bilanț detaliat al vizitelor sale în Franța”.Dar puțin mai devreme, Moussa Koussa (fostul șef al serviciilor secrete libiene) semnatarul documentului de „deblocare” a sumei de 50 M€ în sprijinul candidatului Nicolas Sarkozy la alegerile prezidențiale din 2007, este și el audiat pe 5 august 2014 de către magistrații din Qatar (unde s-a exilat, cu acordul și susținerea Franței, după moartea lui Khadafi pe 20 octombrie 2011).
Conform surselor apropiate dosarului, în compania fiului său Moatassem Kadhafi, (n.1974, cel de-al 4-lea fiu) după ce a părăsit Syrte (ultimul bastion aflat în custodia partizanilor săi), Mouammar Kadhafi ar fi căzut într-o capcană (ambuscadă) organizată de către rebeli și capturat viu de către aceștia, dar până la urmă, în cursul aceleași zile, el ar fi fost găsit asasinat, fără ca asasinul să fi fost identificat. Într-o declarație făcută în cursul lunii aprilie 2012, Moussa Koussa afirmă că documentul de finanțare a canmpaniei electorale a lui Nicolas Sarkozy în 2007 de către Libia ar fi un „fals”, însă cu ocazia audierii lui pe 5 august 2014 el va susține că documentul nu este „un fals”, doar semnătura lui ar fi fost falsificată pentru că, în realiate, nu ar fi el semnatarul acestuia.
Recunoașterea oficială a CNT (Consiliul Național de Tranziție) Libian, de către Franța are loc pe 7 iunie 2011 (după Qatar, prima țară arabă care face acest lucru pe 28 martie) ceea ce nu va fi urmat (și) de către celelate state ale Uniunii Europene (conform declarației din 10 martie), motiv pentru care Libia va fi din nou „recunoscătoare” Franței.În martie 2018, justiția franceză îl ajunge din urmă și pe Nicolas Sarkozy („copilul minune al secoluluii XX”) care va fi și el inculpat în dosar pentru „corupție” și „deturnare de fonduri publice (libiene)”, iar în 2020, împreună cu Claude Guéant, Brice Hortefeux și Thierry Gaubert (n.1951, om de afaceri și prieten al lui Nicoilas Sarkozy, colaborator al acestuia la primăria din Neuilly-sur-Seine și apoi în cadrul Ministerului Bugetului, ca șef de cabinet adjunct în anii 1990).
Într-un alt dosar infracțional corecțional, „Karachi” (vânzarea fregatelor Arabiei Saudită și a submarinelor Pakistannului), Thierry Gaubert va fi din nou sancționat penal pe 15 iunie 2020 (în urma unui proces ținut în fața Tribunalului Corecțional Paris în periada 7–31 octombrie 2019) cu 4 ani de închisoare (dintre care 2 ani cu executare) și o amendă penală de 120.000€ pentru „însușire de bunuri necuvenite”, care va fi urmată de o altă condamnare pe 24 iunie pentru „fraudă fiscală” și „spălare de bani în cadrul unei fraude fiscale” într-un dosar în care va fi inculpat în 2019 (pentru infracțini comise în perioada 1996–2006 și o fraudă în valoare de 8,9-9M€) în Elveția, Bahamas și Columbia, la 3 ani de închisoare cu executare și o amendă penală de 600.000€ (pedepse reduse la jumătate în Appel, în cursul lunii februarie 2022) în timp ce soția sa Hélène de Yougoslavie, va fi condamnată și ea, pentru compliciate, la 18 luni de închisoare cu suspendare și o amendă penală de 50.000€.
În sfârșit, în dosarul Sarkozy–Kadhafi, pe 8 februarie 2006, acesta ar fi primit un virament bancar pe contul său din Bahamas în valoare de 440.000€ din parte unei societăți off-shore Rossfield Limited aparținând lui Ziad Takieddine, după ce această societate ar fi fost creditată pe 31 ianuarie cu suma de 3Mil€ provenind de la Tresoreria publică libiană. Plasat în GAV (garde à vue) pe 30 ianuarie 2020, pe 31 ianuarie Thierry Gaubert va fi din nou inculpat și în acest dosar pentru „asociere de răfăucători în bandă organizată”, cam în aceași perioadă ca și Alexandre Djouhri, fost caid (cunoscut autorităților polițienești și judiciare) și suspect pentru activitățile sale controversate, devenit, ulterior, prieten intim (și om de încredere) al lui Nicolas Sarkozy și Dominique de Villepin, despre care știm că pe 6 decembrie 2017 ar fi fost văzut la recepția de la ambasada Franței în Algeria (Alger) cu ocazia vizitei lui Emmanuel Marcon după ce în „trecutul său îndepărtat” în 1981 a fost interpelat pentru un jaf armat într-o bijuterie pariziană.
Din lipsă de probe fiabile nu va fi inculpat în dosarul criminal, însă, asociatul său din acea perioadă David Tordjman (apropiat mediului franco–tunisian) gestionar al mai multor discoteci pariziene a fost victima unei tentative de asasinat în 1985, iar conform unui raport al BAC (Brigada de AntiCriminalitate) se pare că cel vizat ar fi fost „Djouhri Ahmed” (sau „Monsieur Alexandre”) un „individ cu o moralitate îndoielnică, cu multiple activități obscure”. Avem și informații, grație confratelui nostru Pierre Péan (1938–2019, fost jurnalist de investigație și scriitor) conform cărora Djouhri ar fi fost implicat și într-o tentativă de asasinat contra omului de afaceri Ziad Takieddine, după ce l-ar fi amenințat cu moartea și pe Patrick Ouart (n.1959, magistrat), consilierul juridic (între 16 mai 2007–30 noiembrie 2009) al lui Nicolas Sakozy.
După cum putem constata, fostul președinte Nicolas Sarkozy ar fi fost „hărțuit” fără întrerupere de către justiția franceză, chiar înainte de terminarea mandatului său prezidențial. În luna martie 2011, cu puțin timp înainte de intervenția militară în Libia, Kadhafi afirma că Sarkozy l-ar fi trădat în ciuda faptului că Libia i-ar fi furnizat fondurile necesare pentru câștigarea alegerilor prezidențiale, după ce, pe când era ministru de Interne, cu ocazia unei vizite oficiale la Tripoli i-ar fi cerut un sprijin financiar penrtru campania sa electorală. Pe 12 noiembrie 2016, Ziad Takieddine face dezvăluiri în fața camerelor de fimat ale site-ului de investigații jurnalistice Mediapart în care declară că banii libieni aduși în 3 valize (5M€, între noiembrie 2006 și ianuarie 2007) ar fi fost predați „direct” („în mâinile”) lui Claude Guéant și Nicolas Sarkozy, provenind de la Abdallah Senoussi (n.1949, general maior libian căsătorit cu sora lui Safia Farkash, cumnatul prin alianță al lui Mouammar Kadhafi), ceea ce va confirma și în fața judecătorului de instrucție, Serge Tournaire, însărcimnat și el cu ancheta în dosar.
Originar din tribul Magarha (unul dintre principalele triburi din Libia, cu cca 1 million de membri) în anii 1980 Senoussi este responsabil cu securitatea internă al fostului Jamahiriya arabe libyenne (regimul politic al lui Mouammar Kadhafi) până când în 2002 este numit șeful serviciului de informații militare al Jamahiriya, după ce în 1999 Franța îl condamnă (prin contumacie) la închisoare pe viață pentru rolul său în atentatul terorist islamist (cu bombă) contra avionului McDonnell Douglas DC-10-30 (inmatriculat N54629 cu numărul de serie MSN 46852/125) al companiei aeriene franceze UTA (Uniunea de Transporturi Aeriene, activă între 1963–1990), în zborul UTA772 din 19 septembrie 1989, cu decolare la N'Djaména (în Brazzaville) cu destinația Paris, în care 170 de persoane și-au pierdut viața. Acesta se va prăbuși în deșertul Ténéré din Niger (la cca 650 km nord de N'Djaména, probabil, în jurul orei 12h50 GMT), descoperit de către un avion militar francez C-160 Transall, în cursul zilei următoare.
Conform dizidenților libieni, Abdallah Senoussi ar fi responsabil și de masacrul prizonierilor pe 28 și 29 iunie 1996 în închisoarea Abou Salim de la Tripoli (fostă închisoare de înaltă securitate pentru deținuți–inclusiv, politici în timpul regiumului Kadhafi), denunțat și de către Amnesty International, în care conform Human Rights Watch, cca 1.270 de prizonieri ar fi fost uciși. Conform guvernului libian, acesta ar fi avut loc cu ocazia unei confruntări deosebit de sângeroase între forțele guvernamentale și rebelii aparținând organizației Groupe islamique combattant en Libye, în care ar fi fost uciți și 200 membri ai gărzii închisorii. (...). Conform informațiilor noastre, justiția franceză (judecătorul de instrucție Serge Tournaire și polițiștii de la OCLCIFF–Office Central de Lutte contre la corruption et les infractions financières et fiscales) ar fi ajuns în posesia acestor „note” aflate într-un carnet al lui Choukri Ghanem, care ar fi fost și autentificate de către mai multe jurisdicții europene, printre care și de către cea franceză. În acest carnet însă, ar figura suma de 6,5M€ virată în mai multe „reprize” de-a lungul campaniei electorale din 2007. În timpul unei reuniuni din 29 aprilie 2007, Béchir Salah (atunci directorul de cabinet al lui Mouammar Kadhafi și patronul fondului Libyan Africa Portfolio) afirmă că ar fi virat (transferat), într-o primă fază, suma de 1,5M€ în fondurile campaniei electorale ale lui Nicolas Sarkozy. Conform „notițelor” din carnet, un alt transfer în valoare de 3M€, ar fi fost efectuat mai târziu, de către unul dintre fii lui Kadhafi, foarte probabil Saïf al-Islam Kadhafi („le glaive de l'islamn”, n.1972, președintele Fundației internatționale Kadhafi pentru caritate și dezvoltare) și în sfârșit, o altă sumă de 2 M€ de către Abdallah Senoussi (șeful serviciilor de informații militare libiene, al securității interne și cumnatul lui Kadhafi). (...).
În cee ace îl privește pe Nicolas Sarkozy, acesta denunță „nerespectarea vieții private”, dar și lipsa de imparțialitate în dosar, având în vedere faptul că unul dintre judecători era membru al Sindicatului Magistraturii (organizație „politică” de stânga). În cotidianul Figaro (Politique) din 20 martie 2014, acesta face afirmația că dispozitivul de ascultări telefonice ale cărui victimă este poate fi comparat cu cel implementat de către Stasi (Ministerium für Staatssicherheit–serviciul de poliție politică, informații, spionj și contraspionaj din Berlinul de Est al fostei RDA– Republica Democrată Germană, creat pe 8 februarie 1950 și dizolvat în 1989).Dar, ironia sorții face însă că „ascultările telefonice” au fost puse „în aplicare” întocmai, în perioada în care acesta a fost ministru de interne (2005–2007) și apoi președinte de stat (2007–2012), după ce au fost autorizate și votate, prin legile Perben II de 2004 (Legea din 9 martie 2004 privind adaptarea justiției la evoluția criminalității) promulgată de către Dominique Perben (n.1945, ministrul jutitiei între 2002–2005, membru al partidului UMP–Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Popoulară, al cărui președinte era Sarkozy) și LOPPSI 2 de 2011 (Legea no 2011-267 din 14 martie 2011 de orientare și de programare pentru performanța securității interne). (...).
Pe 3 octombrie 2022, Ministrul Justiției, avocatul penalist franco–italian Éric Dupond-Moretti (n.1961, unul dintre cei mai prestigioși avocați francezi, care între 27 martie 1987 (când reușește prima achitare într-un dosar penal criminal) și până la numirea sa în funcția de ministru al justiției pe 6 iulie 2022, obține, în total, 145 de achitări în cei peste 35 de ani de activitate–din 11 decembrie 1984) este obligat să se prezinte în fața Comisiei de instrucție a CJR (Cour de Justice de la République/Curtea de Justiție a Republicii), singura instituție (publică) abilitată să judece miniștri implicați în infracțiuni (corecționale/delicte sau criminale) comise în timpul mandatelor lor, după ce pe 16 iulie 2021, într-un dosar infracțional corecțional (delictual) de „conflict de interese” („prises illégales d’intérêts”–luare de decizii ilegale, care compromit imparțialitatea, independența sau obiectiviatea), conform art. 432-12 din CPF (sancționat penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă penală de 0,5M€), în ciuda faptului că de-a lungul anchetei preliminare acesta susținea că el n-ar fi făcut altceva decât „să urmeze recomandările administrației sale”, ceea ce nu l-a convins, evident, pe avocatul general Philippe Lagauche (reprezentând ministerul Public), care pe 9 mai 2022, în rechizitoriul său (de 55 de pagini) va detalia toate acuzațiile contra ministrului, fost „avocat al tâlharilor” (la drumul mare), supranumit (simbolic) „Acquittator", datorită rezultatelor salle de excepție în „materie” de achitări.
După cum era și de așteptat, avocații săi au făcut recurs, care urmează a fi examinat în ședința plenară a Curții de Casație (compusă din primul președinte al acesteia și președinții sau decanii camerelor) în primul semerstru al anului viitor (2023), iar după părerea mea, ar exista două motive pentru acest „eveniment”, oarecum, previzibil, unul „oficial” și altul „oficios”. (...). Nu pot să închei acest vast material fără să (re)amintesc faptul că într-o duzină de procese criminale am avut ocazia să mă „interesectat” cu Eric Dupont–Moretti („campion al achitărilor”) atunci, simultan, în calitate de avocat al apărării și al „diavolului”, un „dușman de clasă” al Ministerului Public, cel mai reputat avocat penalist francez (în viață), pe care îl consider mentorul meu în materie de justiție penală și care în pledoariile sale carteziene și ingenios concepute, fără falie, au provocat „cutremure” (de „magnitudini diverse”) în sălile de judecată, gestionate mai mult sau mai puțin cu succes de către Parchet, care într-o mare majoritate de cazuri erau „convergente” către „achitare” sau în cel mai rău caz, către o reducere semnificativă a pedepsei (a sancțiunii penale) și care au contribuit esențial la succesul meu în descoperirea sau restabilirea adevărului istoric, în mai multe dosare criminale....
Protejat: In memoriam Yitzhak (Ițhak) Rabin. Istoria unui asasinat comis de...
Marele om politic israelian Yitzhak (Ițhak) Rabin (1922-1995, fost ambasador al Israelului în Statele Unite, ministrul muncii și conducător al Partidului Muncii, ministrul apărării și de două ori prim-ministru israelian, între 1974-1977 și 1992-4 noiembrie 1995), simbolulul păcii în Orientul Mijlociu, fostul comandant al Statului Major al armatei israeliene (1964-1968) în Războiul de șase zile (5 iunie–10 iunie 1967), distins cu Premiul Nobel pentru Pace în 1994, a fost rănit mortal cu 2 focuri de arme (trase în abdomen și în piept, cu un pistol semiautomat Beretta 84F.380 ACP) în jurul orei 21h30 (după un meeting care a întrunit peste 100.000 de oameni în favoarea păcii, în sprijinul Acordurilor de la Oslo), în Rabin Square din Tel Aviv (Tel Aviv's Kings Square), de către extremistul evreu Yigal Amir (n.1970, terorist ultranaționalist israelian, fost student la facultatea de drept al Bar-Ilan University). Evenimentul are loc după ce premierul coboară treptele primăriei din Tel Aviv și înainte de a se urca în mașina (de serviciu) ministerială (la bordul căruia se afla șoferul său personal și omul său de încredere Menachem Damati). Un moment dramatic, scăpat de sub control care permite asasinului să-l surprindă pe acesta din spate. Vehiculul care va beneficia, pe parcurs, în drum către Spitalul Ichilov al Centrului Medical Sourasky din Tel Aviv (Ichilov Hospital at the Tel Aviv Sourasky Medical Center) și de intervenția eficace a ofițerului de poliție Pinchas Terem, va ajunge la destinație la ora 21h52, când victima, practic, nu mai respira (nu avea puls). După o serie de eforturi de resuscitare eșuate și deschiderea cutiei toracice a acestuia, la ora 23h02, operațiunile de salvare au fost sistate (au încetat) iar moartea lui Yitzhak Rabin a fost, oficial, declarată. Condamnat la închisoare pe viață în 1996 de către o Curte a Tribunalului din Tel Aviv (compusă din 3 magistrați-judecători, Edmond Levy-președinte, asisatat de Saviona Rotlevy și Oded Mudrik), după un proces desfășurat în perioada 23 ianuarie-27 martie 1996, în care a fost asistat, la început, de către avocații, Yonatan Ray Goldberg și Mordechai Ofri, iar mai târziu de Gabi Shachar și Shmuel Flishman) într-un dosar criminal instrumentat sub conducerea procurorului șef Pnina Guy al Districtului Tel Aviv, după 27 de ani, Yigal Amir este încă fidel „ideologiei extremiste de dreapta” și neagă „necesitatea” și „utilitatea” Acordurilor de la Oslo (Declarația de Principii privind Aranjamentele Interimare de Autoguvernare, o tentativă de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian, care reprezentat primul acord direct, față în față, între guvernul Israelului și Organizația pentru Eliberarea Palestinei-OEP, cu scopul de a asigura un cadru unic pentru viitoarele negocieri și relații între palestinieni și guvernul israelian, în cadrul cărora toate celelalte probleme dintre cele două părți să poată fi rezolvate). Yigal Amir s-a căsătorit (în închisoare, în 2005, după o deliberare a Jerusalem Rabbinical Court care a durat 3 luni) cu Larisa Trembovler (evreu ortodox, originară din Rusia, doctor în „medieval Jewish and Arab philosophy”, după un „master în biology” la Moscow University), pe care ar fi întâlnit-o în Letonia, unde preda iudaismul. După imigrarea ei în Israel, ea l-a vizitat pe acesta (din considerente umanitare) împreună cu fostul ei soț Benjamin Trembovler (cu care are 4 copii și de care este divorțată din 2003). Ea și-a exprimat sprijinul „ideologic” și s-au angajat într-o „profundă corespondență ideologică și convorbiri telefonice” care s-a finalizat cu căsătoria lor. De remarcat este și faptul că deși cei doi ar fi „anunțat” logodna lor încă din 2003, iar cerea lor de căsătorie au depus-o imediat, după sărbători, în ianuarie 2004, aceasta a fost refuzată de către Administrația Penitenciarelor din Israel, motiv pentru care ea va ajunge în fața Tribunalului Districtual din Tel Aviv, care în urma unui demers juridic „complex” și de mare anvergură, grație avocaților asasinului s-a putut finaliza cu succes (peste cca 1 an și jumătate), după ce, interesații s-ar fi căsătorit deja în august 2004, „în secret” prin „procură” având în vedere faptul că, conform legii evreiești, un „potențial” viitor soț poate acorda o formă de „împuternicire” unui reprezentant ales, care poate apoi transfera o verighetă, sau ceva de valoare similară, viitoarei soții.
Subiect de Teză de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în...
Résumé (vezi mai jos în românește!). Les erreurs judiciaires françaises qui ont marqué l'histoire de France, seront divisées en trois catégories, au sens de catégories mathématiques abstraites (c’est-à-dire une collection d'objets liés par des implications logiques ─ morphismes, ayant deux propriétés fondamentales: la capacité de composer des implications logiques associatives et l'existence d'une implication logique d'identité pour chaque objet) comme élément de base de la théorie des catégories (une branche des mathématiques qui tente de généraliser toutes les mathématiques en terme de catégories, quels que soient les objets et leurs implications logiques, avec des applications, y compris à la sémantique des langages de programmation et également au système judiciaire, en général et dans la théorie des erreurs judiciaires, en particulier).Voici les 3 catégories structurelles :Catégorie 1. - Erreurs judiciaires officiellement reconnues par la justice française („une justice à géométrie variable”) après la Seconde Guerre mondiale (après 1945, y compris, pendant la Vème République–depuis 1958). Sous-catégorie 1.a - Erreurs judiciaires officiellement reconnues à la suite de la révision des procès par la CRCP, au terme de laquelle les personnes concernées ont été condamnées de manière définitive.Sous-catégorie 1.b - Erreurs judiciaires reconnues officiellement (en première instance ou dans la procédure d’appel) sans l'intervention du CRCP, dans lesquelles les personnes concernées ont été incarcérées en détention provisoire.Catégorie 2. - Erreurs judiciaires officiellement reconnues par la justice française avant la Seconde Guerre mondiale.Catégorie 3. - Erreurs judiciaires officieuses, c'est-à-dire non reconnues officiellement par la justice française, en raison des rejets justifiés de la révision des procès par le CRCP, malgré le fait que la société civile les considère comme des erreurs judiciaires suite aux enquêtes, non judiciaires, menées par les médias.ConclusionDans le modèle mathématique proposé à la TEJ (Théorie des Erreurs Judiciaires), chaque erreur est une catégorie (C) placée dans le nœud (sommet) d'un graphe (G) liée par des foncteurs (F) et constitue globalement une topologie de réseau dans un espace topologique et probabilisé. Le but du travail scientifique est d’élaborer un espace topologique „stable” (standard) associé aux erreurs judiciaires en France, qui est le plus susceptible de se réaliser comme „événement” aléatoire (avec des fluctuations négligeables autour de sa „valeur” standard). Noua CRCP (Comisia de Revizuire a Condamnarilor Penale) a fost instituita în Franta prin Legea n° 89-431 din 23 iunie 1989 si ea este însarcinata cu organizarea revizuirii sentintelor judecatoresti (condamnarilor penale) atât în proceduri juridice corectionale (agresiune sexuala, vatamare corporala, tâlharie, furt calificat – cu sau violenta, consum si trafic de stupefiant, altele decât cele de mare risc, escrocherie, proxenetism – prostitutie, etc.), cât mai ales, în cele criminale (viol si tentaiva de viol, omucidere si tentativa de omor, crima premeditata–asasinat, trafic de stupefiante de mare risc, jaf armat, sechestrare de persoana–kidnapping, atentate – terorism, spionaj, etc.).Cunoscuta si sub numele de CRDP (Comisia de Revizuire a Deciziilor Penale), conform art. L.451-1 din COJ (Codul Organizatiei Judiciare) francez (text de referinta: art. 622-626 din CPP – Codul de Procedura Penala), aceasta este compusa din 5 magistrati ai Curtii de Casatie (membri titulari) desemnati de catre Adunarea Generala, asistati de catre 5 membri suplinitori desemnati prin acelasi procedeu, având ca presedinte unul dintre cei 5 membri titulari, ales dintre magistratii CPJC (Camera de Procedura Juridica Criminala).Comisia are obligatia (cel putin teoretic !) sa instrumenteze toate cererile care au fost depuse spre revizuire, dupa care, ea este abilitata sa efectueze direct sau indirect (prin comisii rogatorii) toate investigatiile pe care le estimeaza ca importante si necesare (în respectivul dosar penal), pentru descoperirea realitatii, respectiv, restabilirea adevarului (istoric).Ulterior, ea organizeaza o audienta în cursul careia, pe de o parte, Avocatul General (al acuzarii) reprezentand Ministerul Public, iar pe de alta parte, condamnatul, îmreuna cu avocatul sau sunt audiati (în scris si oral) în privinta capetelor de acuzare, care la rândul lor pot solicita ca decizia comisiei sa fie facuta într-o sedinta publica. În urma acesteia, ea statueaza printr-o decizie motivata (argumentata), incontestabila prin recurs.Admiterea unei cereri de revizuire de catre CRCP (CRDP) presupune în mod obligatoriu, pe de o parte, ramânerea definitiva a sentintei judecatoresti (în procedura corectionala sau criminala) prounutata de catre un TGI (Tribunalul de Înalta Instanta), eventual, în urma unei contestatii la Curtea de Apel, iar pe de alta parte, existenta unui element nou, necunoscut Curtii (Complet de judecata, în procedura corectionala, format din 3 magistrati, respectiv, Curtea cu Jurati, în procedura criminala, formata din 9 jurati – 3 magistrati si 6 cetateni alesi arbitrar de pe listele electorale în Prima instanta si 9 în Apel) în momentul procesului, care sa puna la îndoiala culpabilitatea celui condamnat.În cazul în care CRCP estimeaza ca cererea este susceptibila de a fi admisa, ea sesizeaza CPJC (Camera de Procedura Juridica Criminala – Chambre Criminelle) a Curtii de Casatie, statuând ca o „Curte de Revizuire a Condamnarilor Penale”.În Franta, ea este o „formatiune judiciara” speciala, atasata Camerei Criminale a Curtii de Casatie, însarcinata cu examinarea cererilor de revizuire a hotarârilor judecatoresti în materie penala (corectionala sau criminala) ramase definitive si nu poate fi sesizata direct de catre condamnat, care în prealabil, trebuie sa formuleze (el însusi sau prin intermediul avocatului sau) cererea de revizuire a sentintei sale de condamnare CRCP-ului, care la rândul ei decide daca transmite sau nu dosarul, Curtii de Revizuire.Iar conform Legii din 23 iunie 1989, art. 622 din CPP (Codul de Procedura Penala) îl autorizeaza pe condamnat (respectiv, pe avocatul sau), ca în cazul în care dupa pronuntarea sentintei (ramasa definitiva), apare în dosarul acestuia un „element nou” care îi este favorabil (fie îl disculpa, fie îi pune culpabilitatea la îndoiala) sa poata depuna o cerere la CRCP.În urma unei sedinte publice, Curtea de Revizuire, audiind, pe de o parte reprezentantii Ministerului Public, iar pe de alta parte, apararea, statueaza printr-o ordonanta (decizie) care ramâne definitiva, fara posibilitatea de a putea fi contestata ulterior în fata unei (alte) jurisdictii.Astfel, daca ea considera cererea „intemeiata”, poate anula condamnarea pronuntata anterior de catre un TGI ramasa definitiva si sa trimita condamnatul (devenind inculpat!) în fata unui alt tribunal având aceasi competenta juridica (teritoriala) în materie de condamnari penale.Daca nu exista aceasta posibilitate, în special, în cazul în care condamnatul a fost amnestiat (gratiat), a decedat sau este iresponsabil (ca urmare a unor boli psihice grave: schizofrenie, paranoie, dedublare de personalitate, etc.), în cazul contumaciei (judecarii în lipsa) sau al prescriptiei pedepsei, Curtea de Revizuire, poate ea însasi sa statueze în ceea ce priveste soarta fostului condamnat, devenind inculpat, în urma anularii hotarârii (sentintei) judecatoresti pronuntate anterior.În cazul în care revizuirea sentintei (hotarârii) judecatoresti a unui condamnat are ca rezultat achitarea lui („relaxe”/eliberarea, „non-lieu/încetarea urmaririi penale) el are dreptul sa fie despagubit si poate solicita statului „repararea” detentiei (inclusiv, provizorii) pe care a suferit-o pâna la punerea sa (defintiva) în libertate! (A se vedea pentru detalii si articolrlr autorului: „Repararea” detenţiei provizorii în cadrul Justiţiei franceze; „Repararea” eorilor judiciare si responsabilizarea magistraţilor în cadrul Justiţiei franceze; „Repararea" erororilor judiciare în cadrul Justiţiei franceze). Este vorba de prejudiciul material si moral, prevazut de catre articolul 149-1 din CPP (Codul de Procedura Penala).Atasata Curtii de Casatie, CNRDP (Comisia Nationala de Reparare a Detentiei Provizorii), „devine” începând din 2001 CNI (Comisia Nationala de Indemnizatie), care este compusa conform art. 149-3 din CPP din primul presedinte al Curtii de Casatie sau din reprezentantul sau, din 2 magistrati ai Curtii având gradul de presedinte de Camera Criminala si 1 consilier, respectiv, 3 membri supleanti, toti desemnati anual de catre Curte.Cererea se adreseaza primului presedinte al Curtii de Apel, în cel mult 6 luni de la decizia de „achitare” a condamnatului, devenita definitiva.Decizia luata de catre primul presedinte, în maximum 10 zile de la notificare, poate face obiectul unui recurs în fata Comisiei de Revizuire, decizia careia nefiind susceptibila de niciun recurs.Estimarea prejudiciului (material si moral) nu se bazeaza pe un „barem” sau pe o anumite „grila tarifara”.Calculul are la baza prejudiciul financiar, familial si moral suferit de catre încarcerat (fie ca prevenit, fie ca detinut) în functie de statutul sau socio–profesional. Este vorba de profesia acestuia, de veniturile sale, de locul sau de munca pierdut, de bunurile materiale posedate (legal) înainte de încarcerare si pierderile financiare suferite ca urmare a detentiei, respectiv, prejudiciul familial, tinând cont de numarul copiilor întretinuti, de un eventual divort, dar mai ales de cel moral, suferit în timpul detentiei.Merita sa mentionez aici faptul ca, practic (conform unor studii si statstici pe care le-am efectuat), în principiu, un proces penal nu va fi revizuit de catre CRCP decât în urmatoarele 4 cazuri diferite:Daca apar „elemente noi” in dosarDaca a fost stabilita (probata) inexistenta (lipsa) crimei Daca un martor (implicat în dosar) este condamnat pentru marturie falsa (mincinoasa)Daca 2 persoane sunt (au fost) condamnate pentru aceasi crima
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 5). Subiecte de matematici...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society. Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers. The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741). Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era). In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 4). Subiecte de matematici...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society.Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers.The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741).Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era).In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Sesiunea științifică anuală a Academiei Germano – Române din Baden –...
https://youtu.be/FVJG8rcehsQ
Mult stimate Domnule Profesor Thomas Csinta,
Vă invităm să tineti conferinta cu titlul: „Corsica nu crede în lacrimi. In memoriam Yvan Colonna (1960-2022). De ce...
Protejat: „Corsica nu crede în lacrimi”. In memoriam Yvan Colonna (1960–2022)....
În ceea ce îl privește pe camerunezul Franck Elong Abé (în vârstă de 36 de ani), fost jihadist, asasinul lui Yan Colonna la închisoarea de maximă siguranță (Maison Centrale) de la Arles (DISP Marseille–Sud Est, din str. Nicolas Copernic nr.44, 13200 Arles), construită între 1989–1991 (în cadrul programului 13.000 și dată în folosință în 1991, cu o capacitate operațională de 157 de locuri) acesta părea să fi fost un deținut „cu un trecut lipsit de orice fel de violență” (cel puțin, aparent și vizibil), conform fostei directoare a instituției penitenciare din Arles, Corinne Puglierini (care, în plus, mai menționa în declarația sa și faptul că „„bărbatul în vârstă de 36 de ani își desfășura activitatea sa de „auxiuliar” de sport–însărcinat cu menajul în sala de activități fizice, începând cu luna septembrie 2021, „mai mult decât satisfăcător”). Din contră, investigațiile noastre în acest dosar criminal de excepție au pus în evidență o serie de „elemente” care sunt mai mult sau mai puțin corente, contradictorii și chiar „departe de realiate” (lipsite de adevăr).În primul rând, Franck Elong Abé (n.1986 la Metet, în centrul Camerunului) nu era (numai) camerunez, dar și francez, ceea ce explică fatul că după interpelarea lui în 2012, în Afganistan (de către americani) el a fost extrădat în Franța (țara sa adoptivă), unde era, de fapt, admis încă de la vârsta de 15 ani, via OMI (Ornanizația de Migrație Internațională) cu dispozitivul de „reîntregire a familiei”, având în vedere că părinții săi au reușit să obțină, ceva mai devreme, statul de „refugiat politic” în regiunea administrativă Normandia în nordul Franței (provincie istorică divizată administrativ între 1955–2015 administrativ în Normandia de Sus, la nord de Paris, pe cursul inferior al Senei, și, în partea vestică, în Normandia de Jos, care cuprindea și Peninsula Cotentin). În țara sa natală, el va fi crescut de către bunicii săi din partea mamei (protestanți și conservatori), conform propriei sale decrații făcute expertului–psihiatru care l-a examinat după extrădarea lui în Franța (în luna mai 2014). Expertiza lui psihiatrică pune însă în evidență și „tulburări de comportament” care vor debuta în jurul vârstei de 13 ani (deci înainte de stabilirea lui în Franța), iar anturajului său familial evocă la acesta, încă de la vârstă fragedă, prezența unor „posesiuni diabolice” și „impulsiuni irezistibile” motiv pentru care ar fi fost consultat în repetate rânduri, fie de către „clarvăzători”, fie de către preoți. În al 2-lea rând, după sosirea lui în Franța (în 2001), Franck Elong Abé va fi marcat nu numai de tulburări de comportament dar si de un „parcurs carceral haotic”, motiv pentru care deși era încarcerat din 2014 (în Franța) și a fost condamnat „numai” la 9 ani de detenție criminală, încă în 2022, acesta era privat de libertate, în contextul în care, conform legii, după efectuarea a 2/3 din pedeapsă în caz de recidivă (1/2 în cazul dacă era „primar”–adică, la prima condamnare) era „liberabil” (adică, putea beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar).Cu alte cuvinte, după 6 ani de închisoare, din care erau deductibile (sub formă de „grații ale închisorii”), pentru „bună purtare”, 3 luni în primul an și 2 luni în fiecare dintre anii următori.Dar așa cum rezultă din dosarul de instrucție, din păcate, el a fost „victima” și și a unei alte condamnări în timpul detenției sale după „revenirea” (nu tocmai „protocolară”) în țară (Franța), care ar fi fost doar parțial (sau deloc) contopită cu cea „principală”, pe care o executa, motiv pentru care „liberabilitatea” lui (liberatea condiționată sub control judiciar), ar fi fost „ușor translataă în timp”.În sfârșit, întrerupându-și școlaritata (studiile) în clasa a VIII-a, devine un delincvent juvenil, iar de la vârsta de 16 ani va fi interpelat de mai multe ori pentru diferite infracțiuni (mai mult sau mai puțin minore) motiv pentru care va fi plasat sub tutela unui magistrat (judecător) pentru minori.Devenind „francez” la 18 ani (prin naturalizare), decide să integreze Marina militară (Forțele Armate al Marinei franceze), dar are ghinionul de a comite „un jaf armat” (infracțiune criminală deosebit de gravă) cu puțin timp înainte de încorpoare.Așa cu menționează în depoziția (declarația) sa „nu avea niciun motiv să acomită un asemenea act infracțional, doar voiam să devin militar”, dar, din păcate „nu eram stăpân pe situație și nu mă puteam controla”, pur și simplu, eram, efectiv, „posedat”.Din fericire (sau nu, pentru el), expertiza psihiatrică (conform căreia ar fi fost într-o stare de „iresponsabilitate penală”) „îl salvează” de detenție, dar va fi spitalizat în unități (structuri) psihiatrice ale unor spitale din departamentele Seine-Maritime și Eure cu diagnosticul de „schizofrenie” (paranoidă), timp de peste un an.Ceea ce nu a impiedicat, toutuși, justiția ca să-l condamne, pentru prima dată, în 2006 pentru furt, căreia vor urma alte condamnări până în 2011, printre care și amenințarea cu moartea, când decide să plece în Afganistan, o decizie foarte „la modă”, în acea perioadă, în rândul tinerilor francezi de origine musulmană.Între timp, în 2008 pleacă în Canada unde se va converti la islam luându-și numele de mujahedin „Zakaria” și intră în contact cu alții care au revenit din Afganistan. Dar în 2010 va fi expulzat din Canada pentru că ar fi agresat „mai mulți fideli ai unei moschee, cărora i-ar fi reproșat că ar fi „musulmani falși/ipocriți”.Ca urmare, anul următor el revine în Franța și se stabilește la Bordeaux, unde ia decizia de a se „instala” (stabili) în Afganistan unde reușește să intre legal cu o viză de lucru de 3 luni în domeniul „umanitar” cu scopul „de-a putea face o idee despre talibani” (adică, de a-i cunoaște pe talibani, de aproape). La început locuiește (ca „nou recrut”) într-o tabără (cu corturi) la Mir Ali în Pakistan (în munții pakistanezi Orakzai), unde după 6 luni fiind clasat (considerat) ca „sigur”, va deveni mesajer între talibanii din Waziristanul pakistanez și cei din provincia afgană Khost, unde de altfel, va fi și interpelat în 2012 de către un polițist de frontieră afgan care îl predă forțelor aliate internaționale.Merită de remarcat faptul (interesant) că el se va atașa „mentalității” talibanilor (din Afganistan și Pakistan) și luptei cu caracter terorist în care sunt angajați aceștia dar va denunța ideologia și practicile organizației teroriste și criminale Al Qaeda.Predat autorităților franceze în cursul lunii mai 2014 (după cca 1 an și jumătate de sejur în închisorile americane din Afganistan) și încarcerat în regiunea sa de reședință Normandia, la centrul „medieval” de detenție provizorie Bonne-Nouvelle din Rouen (DISP Rennes-Grand Ouest, Bul. Europei nr. 169, 76100 Rouen, dat în folosință 1864, cu 272 de celule și 518 locuri operaționale pentru bărbați, respectiv, cu 35 de celule si 52 de locuri operaționale pentru deținute și 34 de celule individuale pentru minori dar și un cartier de smilibertate cu 19 celule și 20 de locuri operaționale), expertiza psihiatrică pune în evidență la el „o structură de personalitate comportând caracteristici ale psihozei” dar neagă „abolirea discernământului” (deci, implicit, „iresponsabilitatea penală”) și aprobă cercetarea lui penală în stare dearest preventiv, recomandându-i, în plus, să beneficieze și de o „reală pregătire profesională”. Celibatar, fără familie (și fără copii), Franck Elong Abé va fi plasat în detenție provizorie și clasat, în cursul lunii noiembrie 2015, DPS (Détenu Particulièrement Signalé/Deținut sub supraveghere permanentă), datorită „periculozității sale deosebite/ieșite din comun” (pentru pericolul deosebit pe care îl reprezenta pentru anturajul său) și a „instabilității sale psihice” (care „genera, automat, un comportament violent), ceea ce îl izolează de școală, de activități socio–eucative și sportive, dar îl va apropia de deținuți integriști și radicalizați.Foarte probabil, pentru că în luna septembrie va fi condamnat la 30 de luni de închisoare de către Tribunalul Corecțional din Rouen (capitala regiunii administrative Normandia) într-un alt dosar infracțional grav, conform unor surse oficiale, de „tentativă de evadare” (cu luare de ostatici, cu un „makeshift weapon” în unitatea de ingrijiri medicale cu caracter phihiatric al închisorii Lille-Loos-Sequedin/DISP Lille Eurométropole, unde era încarcerat). De fapt, închisoarea Lille-Loos-Sequedin este un centru penitenciar modern aflat sub DISP (Direcția Interregională a Serviciului Penitenciar) Lille–Grand Nord dată în folosință recent (în 2005) care are în componența sa un cartier de detenție provizorie pentru bărbați (cu 361 de celule și o capacitate operațională de 436 de locuri), un cartier de detenție provizorie pentru femei (cu 129 de celule și o capacitate operațională de 149 de locuri), dar și un cartier de semilibertate pentru bărbați (cu 14 celule și o capacitate operațională de 49 de locuri) și pentru femei (cu 8 celule și o capacitate operațională de 11 locuri) dar și un CNE (CNO–Centru Național de Evaluare/Centru Național de Observație), o structură înternă a Administrației Penitenciare Franceze (AP) care are ca obiectiv studiul personalității deținuților și evaluarea periculozității acestora înainte de orientarea lor către centrele private de libertate în care urmează să-și execute pedepsele. În sfârșit, statutul de DPS lui Franck Elong Abé i-a fost renoit și în cursul lunii mai 2020. Între timp, în luna aprilie 2016, el va fi condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru participarea sa la „o asociere de răufăcători în vederea perpetrării unu act terorist”.Transferat la închisoarea de maximă siguranță de la Arles în luna octombrie 2019 el va fi plasat într-un QI (cartier de izolare) până când „grație comportamentului său corect și respectuos” și în „absența incidentelor disciplinare” începând cu luna august 2019, (re)devine DPS.În momentul transferului deținutului Abé în această închisoare (preveztă cu „Salons familiaux”/Saloane familiale, „UVF–Unités de vie familiales”/Unități de viață familială și „Parloirs simples”/Prison visiting room), densitatea carcerală era de 82,2%, adică, erau încarcerate cca 129 de persoane.Capturat de către americani în 2012 și încarcerat în închisoarea de la Kabul, acesta s-ar fi radicalizat, ceva mai devreme, în Centrul penitenciar (Maison d'arrêt/Centru de detenție provizorie) modern de la Bordeaux-Gradignan (DISP Bordeaux–Sud Ouest, dat în folosință în 1967, cu un cartier pentru bărbați cu 305 de celule individuale–cu o densitate carcerală de 221,61%, cu un cartier pentru femei cu 21 de celule și 22 de locuri operaționale–cu o densitate carcerală de 186,3%, cu un cartier pentru minori cu 23 de celule individuale–cu o densitate de 47,8% și cu un cartier pentru bărbați de „pedepse amenajate” cu 68 de celule și o capacitate operațională de 82 delocuri–cu o densitate carcerală de 61%).Conform informațiilor din dosarul de instrucție, Abé ar fi ajuns singur (adică, neînsoțit) în Afganistan (cu contract de mmuncă de tip umanitar), unde după ce ar fi aderat la triburile talibane urma să se angajeze ca mujahedin în „Războiul sfânt”, contra celor pe care aceștia considerau „mécréants” (atheistic, unbeliever), adică, „jandarmii lumii” (americanii) și forțele de coaliție internațională angajați în GWOT (Global War on Terror, declanșat pe 28 septembrie 2001 de către George W, Bush după atacarule teroriste de 11 septembrie în SUA). Înainte de a-l asasina pe Yvan Colonna în închisoarea de maximă siguranță de la Arles (unde este transferat în octombrie 2019), acesta l-ar fi „susținut” public pe asasinul profesorului de istorie–geografie Samuel Paty (de la școala generală Le Bois d'Aulne, în vârstă de 47 de ani, originar din Moulins, departamentul Allier, regiunea Auvergne-Rhône-Alpes, căsătorit și tatăl unui copil în vârstă de 5 ani) și ar fi refuzat orice fel de comunicare cu spraveghetorii (gardienii). Legat de acesta din urmă, reamintesc faptul că pe 16 octombrie 2020, în jurul orei 17h15 polițiștii de la BAC (Brigada Anticriminalitate) din Conflans-Sainte-Honorine (considerată capitala franceză a industriei transportului fluvial, departamentul Yvelines–Grand Paris Seine et Oise) sunt alertați de către polițiștii municipali din Eragny-sur-Oise (departamentul Val d'Oise), după ce descoperă pe drumul public județean (D48E) cadavrul unui bărbat decapitat, nu departe (la cca 3,5km, pe str. Ambasadorului) de Școala generală Le Bois d'Aulne (aparținând Academiei Versailles), identificat în persoana profesorului Samuel Paty.Agresorul, Abdoullakh Anzonov (având la naștere numele de Abdoullakh Abouyezidovitch), un tânăr cetățean rus (de origine cecenă) în vârstă de 18 ani (născut la Moscova), cunoscut autorităților polițienești franceze (ca delincvent juvenil) pentru infracțiuni corecționale de drept comun minore (degradare de bunuri și violență în bandă organizată), fără, să fi fost condamnat, deci fără să fi avut cazier judiciar, avea statutul de refugiat politic în Franta (împreună cu părinții săi) și a obținut pe 4 martie 2020 un titlu se sejur (carte de rezident, valabil 10 ani), cu domiciliul în Evreux (prefectura departamentul Eure, regiunea adminisrativă Normandia). „Auxiliar de curățenie” el va fi acceptat la un curs de „întreținere a spațiilor verzi” pe care ar fi trebuit să urmeze între iunie 2020 – februarie 2021, dar va fi exmatriculat datorită absențelor acumulate. În ciuda eșecului său școlar dar și a diferitelor incidente (violență verbală și fizică contra mai multor deținuți sau chiar și gardieni ai închisorii) în cursul anului 2020, începând cu luna februarie 2021, Franck Elong Abé redevine un „deținut cu statut ordinar” din DPS.În urma mai multor sesizări, în luna mai 2021, Administrația Penitenciară preconizează transferul acestuia într-o unitate administrativă de tip QER (Cartier de Evaluare al Radicalizării), dar până la urmă, proiectul este abandonat.S-ar părea că, cel puțin aparent, „omul ar fi fost pregătit să ajungă în Paradis” și „să moară ca un adevărat erou” (pentru Allah), evident, cu ambiția „de a deveni mare pentru Islam”.Ca urmare, Abé își instalează biroul în celula sa, își așează frigiderul pe pat, iar el doarme pe o pătură întinsă pe sol (o practică des întâlnită la „fanaticii” islamismului). Cum „liberabilitatea” lui (eliberarea sa condiționată sub control judiciar) se apropia, în cursul lunii februarie 2022, când, cu Yvan Colonna, încă juca șah și Pétanque (joc cu bile al cărui scop este de a arunca bilele de metal cât mai aproape de o țintă, o mică bilă de lemn colorată, numită și „cochonnet"/„purcica. în mod normal pe o suprafață plană de țărână, pământ uscat acoperit cu praf), Franck Elong Abé ar fi afirmat că după ieșirea din închisoare se va îndeletnicii cu „creșterea caprelor”, foarte probabil, ca o aluzie la „profesia” lui Yvan Colonna (care înainte de a fi interpelat în 2003 era specializat în această activitate).Într-un asemenea context, între „imaginea carcerală” a lui Franck Elong Abé, conform raportului lui Corinne Puglierini (fosta directoarea a închisorii de maximă siguranță de la Arles) și „parcursul carceral haotic” al acestuia (conform anchetei noastre) pare să fie o profundă disconcordanță.În sfârșit, în al 3-lea rând, trebuie să remarcăm faptul că pare mai mult decât suspect faptul că Abé a fost transferat la închisoarea de maximă siguranță de la Arles.Pentru că chiar și în cazul „deosebit” de grav, adică, recidivă, cu o condamnare suplimentară necontopită (de 30 de luni de închisoare de către Tribunalul Corectional din Rouen pentru o „tentativă de evadare”), inclusiv, fără grațiile închisorii pentru „bună purtare” (ceea ce ar contrazice conjectura lui Corinne Puglierini), în total, Abé avea de executat 9 ani+30 de luni de detenție criminală (adică 11 ani și jumătate), iar după 2/3 de privare de libertate, cel puțin teoretic, era liberabil (chiar dacă nu la prima sau a doua solicitare, dar la următoarele).Având însă în vedere încarcerarea lui în detenție provizorie din mai 2014 (imediat, după extrădarea lui în Franța), în octombrie 2019 (când are loc transferul lui la închisoarea de maximă siguranță/Maison Centrale de la Arles aflată pe DJ 35, pe o suprafață de 110 000 m2, cu 160 de celule, dar cu o o capacitate operațională de 157 de locuri), Abé ar fi executat deja (în cazul cel mai grav) din totalul pedepsei sale 5 ani, adică, aproape ½ din pedeapsă și în scurt timp, putea deveni liberabil, conform celor susținute de către fosta directoare a închisorii Corinne Puglierini.Într-un asemenea context, sub nicio formă nu poate fi justificat transferul lui într-o închisoare de maximă siguranță, rezervat, în exclusivitate, condamnaților la pedepse lungi de închisoare (recluziune criminală), inclusiv, celor condamnați la închisoare pe viață.Cu atât mai mult cu cât în „aprecierea parcursului său carceral” si „comportamentul său în mediul carceral” existau disconcordanțe radicale. Ca urmare, acest transfer nu a fost deloc întâmplător, ceea ce, de altfel, sursele mele din mediul carceral și confirmă.După „evaluarea” lui Abé în închisoarea Lille-Loos-Sequedin (în cadrul Centrului Național de Evaluare) în timpul detenției sale provizorii, acesta părea să fie „omul ideal” pentru misiunea de a-l executa pe Colonna.Amândoi erau erau „en fin de peine” (la srârșitul pedepsei) și în plus, exista riscul ca Yvan Colonna să fie transferat la închisoarea Borgo din Corsica (un „centru istoric de detenție” cu 2 cartiere pentru condamnați și un centru de detenție provizorie pentru preveniți, la cca 15km de Bastia–prefectura departamentului Corsica de Nord), dar de vină ar fi fost Covid-2019, care ar fi încurcat toate planurile.Inclusiv, pe ale mele, care ar fi împiedicat (conform Administrației Penitenciare) să-l vizitez și să stau de vorbă cu el.În orice caz, din „ordinul mieilor”, cel din urmă nu trebuia să părăsească închisoarea din Arles decât cu picioarele în față, pentru că acesta avea de gând „să vorbească”, ceea ce de altfel s-a și întîmplat.Iar asasinul era o „pradă ușoară”, ușor influențabil și manipulabil care are șanse relativ scăzute să asiste la propriul său proces și oricum, având în vedere tublburările sale psihice (schizofrenie, paranoia și foarte probabil, o combinație a lor, „liniară” sub formă de „schizofrenie paranoidă”) chiar dacă va spune „ceva” nu cred că va fi luat în considerare.Dar nici nu cred că ar avea ce spune, pentru că la rândul său, atât el, cât și Erignac și Colonna, el este victima unei conspirații naționaliste pusă la punct și dusă la bun sfârșit de către „mieii” corsican, reduși la tăcere și „crescuți” pe fermele insulei.Cu certitudine, având în vedere relațiile apropiate și „cordiale” pe care le-ar fi avut Abé (martir pentru Allah) cu Colonna (martir pentru Corsica), este foarte puțin probabil ca el să fi bănuit ca ve deveni, într-o zi asasinul lui, ceea ce celui din urmp „nici prin minte nu i-ar fi trecut” !Colonna era un ultranaționalist echilibrat, responsabil, de caracter, fără a fi un criminal, care s-a lăsat antrenat într-un joc al unor „iele” mai mult „mielizate” decât „sirenizate”, crezând că va putea ieși învingător și biruitor în calitatea sa pe care a dobândit-o (neintenționat/nepremeditat) de „icoană a naționalismului corsican”.În ceea ce îl privește pe Abé, acesta era un descreierat radicalizat cu o profundă instabilitate psihică, nu atât dominat de demoni (cum credea), cât mai ales de halucinații datorate unor simptome specifice unei schizofrenii „lejere” (debutante și netratate), fără un profil killer înnăscut, care, sub nicio formă n-ar fi trebuit să se „intersecteze” într-un centru privat de liberate, așa cum am detaliat acest lucru.Dar din păcate, soarta a decis altfel. Pentru ca nedeterminarea ambiguității comportamentului haotic a lui Franck Elong Abé să fie și mai clară în mediul carceral merită să menționez aici si faptul că pe 30 martie 2022, în fața Adunării Naționale, când Corinne Puglierini este audiată în prezența succesorului său la direcția închisorii din Arles, Marc Olivier, ea rămâne fermă pe poziție și susține (în continuare) că profilul deținutului Abé, nu ar avea nimic „notabil”, chiar dacă succesorul ei confirmă că acesta din urmă va comite, totuși, alte evenimente, considerate, „notabile”, înainte ca statutul său de DPS să fie „ridicat” pentru a devein un „dețiunt ordinar”.Astfel, pe 17 iulie 2020 (după numai două luni și jumătate după ce iese din izolare), atunci urmând o pregătire în domeniul întreținerii spațiilor verzi, acesta îi „dă un cap în gura unui detinut pe care îl umple de sânge”, numai pentru simplul fapt că „ar fi înțeles greșit modul în care urma să fie utilizat sistemul de irigare a a acestora”, iar pe 10 decembrie blochează curtea promenadei închisorii îar în interiorul acesteia va vandaliza (premeditat) proiectoarele, tuburile de neon, cabinele telefonice și alte obiecte puse la dispoziția deținuților.Și asta după ce în cursul lunii martie el s-a bătut cu alți 2 deținuți musulmani din cauza Islamului, motiv pentru care este transferat în QI (cartierul de izolare).Și în sfârșit. după ce pe 14 iulie 2021 (de ziua națională a Franței), el atacă un supraveghetor (gardian) pe care îl amenință cu moartea, pe 25 august va agresa fizic un membru al personalului închisorii în timp ce, în perioada mai–septembrie 2021 acesta va boicota, systematic, complexul sportive din cauza unor neînțelegeri cu instructorii responsabili cu educația fizică a deținuților.Înainte de a-l sugruma pe Yvan Colonna pe 2 martie 2022, pe 14 ianuarie va mai ataca și un alt deținut („dându-i un pumn în gură și făcându-l Ko”) pentru simplul fapt că i-ar fi făcut reproșuri în legătură cu menajul pe care l-a prestat și de care acesta n-ar fi fost mulțumit. Și în plus, conform investigațiilor noastre, acesta ar fi avut, deja, în total, înainte să fie transferat la Arles, cca 29 de incidente, mai mut sau mai puțin grave (conform dosarului său carceral/de detenție și reactualizat în „spitalul–închisoare” Seclin). Merită de menționat aici faptul că spitalul psihiatric pentru deținuți din Seclin (oraș în departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France în partea flamană a regiunii urbane Lille Eurométropole) dat în folosință în 2013, este o unitate medical – carcerală, „betonată” (atât în interior cât și „de jur împrejur”), cu foișoare și acces „ultrasecurizat”, numit în jargon administrativ UHSA (Unitate Spitalicească Special Amenajată), cea de a 6-a în Franța, în care sunt internați deținuții cu tulburări psihice (mai mult sau mai puțin grave) aflată în subordinea Centrului de detenție provizorie Lille–Sequedin și CHRU Lille (Centrul Spitalicesc Regional Universitar din Lille, cu profesorului Pierre Thomas, șeful Polului psihiatric) și creată prin Legea de programare și de orientare a justiției din 2002.Echipamentul personalul este prevăzut în jurul gâtului (atunci când se delasează) către „camerele” (celule îmbrăcate, în interior, în lemn) un „bandaj din fibră de carbon” pentru a fi protejat în cazul unui „derapaj” neprevăzut al unui bolnav (deținut), ceea ce mă duce cu cândul la celebrul film de ficțiune RoboCop (film de acțiune științifico-fantastic din 1987 regizat de către Paul Verhoeven). Instituția a fost dată în folosință cu 39 de supraveghetori (gardieni), 53 de asistenți medicali, 39 de infirmieri și 5 medici–psihiatru cu 60 de paturi, divizată în 3 secțiuni Majorelle (bleu–cu o tonalitate blândă, apropiată de culoarea violet, după numele artistului francez Jacques Majorelle care a promovat în lucrările sale, cea mai sensibilă, cu spitalizări sub constrângere, indiferent de sex și vârstă), Garance (garanță roșie extrasă din Roiba/Rubia tinctorum, o plantă ierboasă din familia Rubiaceae, cunoscută și sub denumiri populare: rimenele, rodea, pațchină, rezervată urgențelor, cu acordul deținuților, atăt bărbați, cât și femei sau minori) și în sfârșit Véronèse (după numele pictorului venețian al Renașterii Paolo Caliari/Véronèse dedicat deținuților cu lung sejur în vederea pregătirii unui „proiect de viață” după punerea lor în libertate). Interesant este și faptul că Abé ajunge în această unitate medicală (psihiatrică) pentru că în cursul lunii februarie 2015 (adică, după jumătate de ani după extrădarea sa în Franța și încarcerarea lui centrul de detenție „Bonne Nouvelle”/Veste bună – sic ! ca o ironie a sorții) el va eșua într-o sinucidere (voit sau nu), greu de spus dacă era sau nu, un fake.Cert este faptul că în ziua de 10 martie el reușește să „atragă” în „camera” (celula) sa o internistă (în psihiatrie) Diane D (în vârstă de 27 de ani) pe care o amenință cu moartea (punându-i la gât axul bobinei din toaletă pe care era plasat sulul de hârtie igienică) spunându-i: „Te previn, dacă vei apăsa pe bip-ul tău, eu voi înfige țeava (axul) în gâtul tău. Tu vei veni cu mine și mă vei însoți până la terenul de fobal”.Dar internista, în disperarea ei, după două minute, va striga după ajutor și imediat vor intervenii infimierii aflați în proximitatea locului care îl vor anihila pe agresor fără niciun fel de violență, prin injectarea unui calmant puternic.La întrebarea dacă actul său a fost sau nu o „tentativă de evadare”, Abé nu va răspunde deloc și ca urmare, va fi îndepărtat atât de curtea de promenadă cât și de terenul de fotbal.In fața instanței, avocatul său Pauline Vallois, a cărei intervenție, de altfel, va fi rapidă, nu existau niciun fel de probe materiale care să fi pus în evidență, o eventuală, tentativă de evadare, motiv pentru care acesta pleda pentru„relax” (achitarea lui).Din contră, procurorul Reublicii de Rouen, care se uita în ochii inculpatului, înconjurat în boxă de către membri ai BAC (Brigada de AntiCriminalitate) echipați cu pistoale Taser X26 (cu impulsuri electrice și cu cameră video incorporată), pregătiți să intervină cu „eficacite” (la nevoie), contestă spusele avocatei: „El și-a premeditat gestul. Contează prea puțin dacă avea sau nu șanse de evadare. Fapta este de o extremă gravitate” și silictă de 3 ani de închisoare.În ceea ce privește victima Diane D., conform avocatului ei Honoré Derain, afirma că ar rămâne traumatizat pe viață din cauza acestui eveniment dramatic, de care își va aduce aminte de fiecare dată când deschide poarta închisorii.Verdictul a fost conform așteptărilor, 4 ani de închisoare (cu 18 luni de suspendare) și plata sumei de 3.000 € reprezentând daune morale.
In live – de la trimisul nostru special Geo Scripcariu (Strategy...
The Third European Conference on Earthquake Engineering and Seismology will be organized in Bucharest in the period 4-9 September, 2022. The Romanian Association for...
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 3). Subiecte de matematici...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society.Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers.The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741).Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era).In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Protejat: „Corsica nu crede în lacrimi”. In memoriam Yvan Colonna (1960–2022)....
Notă. În acest vast material de anchetă (privată) fac dezvăluiri (inedite) legate de etapele vieții lui Yvan Colonna (post-asasinat al prefectului Erignac) și de motivul real al asasinării celor doi, Erignac și Colonna. Faptul că asasinarea prfefectului Erignac are loc într-un context social-istoric în care debutam cu cercetările mele socio-matematice (cu caracter socio-judiciar) în mediul carceral, faptul că în timpul cursurilor mele câțiva naționaliști corsicani implicați și în marea criminalitatea corsicană „sugerau” (deja, cu câteva zile înainte) ceea ce se va întâmpla și faptul că nu am putut face nimic pentru a scimba cursul istoriei, am considerat dramaticul eveniment, unul dintre cele mai mari eșecuri ale vieții mele de care am avut parte (printre altele, tot în mediul carceral) de-a lungul sfertului de secol de când mă ocup de investigații criminale (de mare anvergură). Rezumat. După interpelarea lui Yvan Colonna pe 4 iulie 2003 (după 4 ani de cavală/fugă), în jurul orei 18h45 în machia din Olmeto (Margaritaghia, la Porto-Pollo, în proximitatea Propriano) de către polițiștii de la RAID (unitate de intervenție de elită a Poliției Naționale), pe 5 iulie, după ce este inculpat de „asasinat în relație cu o întreprindere (organizație) teroristă” de către PNAT (Parchetul Național Antiterorist) de la Paris (unde este transferat cu un avion Falcone care a decolat în jurul orei 02h30 de pe aeroportul Ajaccio cu destinația aeroportul Villacoublay–din vestul capitalei), el este încarcerat în detenție provizorie, la celebra închisoare pariziană „de la Santé” pentru ca ulterior să fie trimis în fața Curții cu Jurați Specială în perioada 12 noiembrie–12 decembrie 2007.
În asasinul prefectului, martorii vor „vedea”, un „blond în vârstă de cca 30 de ani, cca 1,7m înălțime, corpulent cu prărul puțin lung, cu chii goi și chipul afundat”, dar și un altul „un brunet în vârstă de 25-30 de ani, de tip sud-european, care se uita de jur împrejur foarte atent, cu o privire anxioasă, trăgându-și mănușile de motociclist”.
Niciunul dintre ei nu semăna cu Colonna. Sunt depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului care „făceau” din el un asasin, iar majoritatea dintre ei, după interpelarea lui, așa cum am menționat, s-au retractat și în plus, Ferrandi a și recunoscut faptul că ar fi fost el asasinul. Într-un raport în 92 de pagini, predat judecătorului de instrucție Jean-Louis Bruguière de la DNAT (Direcția Națională Antiteroristă) pe 3 decembrie 1998, de către comisarul Roger Marion (n.1947), acesta indică naționaliștii suspecți care ar putea fi comis asasinatul dar și „intelectualii” care l-ar fi comandidat. Însă, în afară de declarația unor martori (mai mult sau mai puțin fiabili), Marion n-ar fi dispus de alte probe materiale, decât de pistolul automat Baretta (de calibrul 9mm, cu numărul de serie A00199, purtând o etichetă cu litera H.) abandonat voit (intenționat) la locul asasinatului, care ar fi fost furat pe 6 septembrie 1997 de la jandarmii sechestrați Hiernaux și Pamiez de la Pietrosella (departamentul Corse-du-Sud), când, așa cum am menționat, în cadrul unei operațiuni, un comando format din 5 oameni mascați care comunicau între ei cu talkie-walkie, printre care doi, cu numele de cod „King” și „Jacob” au asediat Jandarmeria din localitate.
Însă, conform investigațiilor noastre, „metodele de interogatoriu” utilizate în dosar de către DNAT (Division Nationale Anti-Terroriste) în timpul instrumentării acestuia (denunțat de altfel și în cartea cu tilul „Place Beauvau” ) ar fi fost mai mult decât „neortodoxe”, contrare legislației în vigoare, confirmat, de altfel, și de către IGPN (Inspection Générale de la Police Nationale–Police des Polices) în cadrul cărora, tortura și violența erau omniprezente.
(Re)amintesc faptul că evenimentul dramatic (asasinarea prfectului Claude Erignac) are loc în timpul unei coabitări politice, a președintelui Jacques Chirac (1932–2019, în funcție între 1995–2007) profund atașat partidului RPR (Rassemblement pour la République, partid politic gaulle-ist activ între 1976–2002) al cărui cofondator și președinte a si fost până în 1994 și prim-ministrul Lionel Jospin (n. 1937, în funcție între 1997–2002), profund atașat Partidulului Socialist (al cărui prim-secretar a și fost între 1981–1988, respectiv, 1995–1997) și fostului președinte socialist François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1995).
Naționaliștii corsicani aveau nevoie de o acține „hors norme” (ieșită din comun) pentru a putea relua negocierile în privința autonomiei (independenței) insulei lor, la un nivel „ridicat” având în vedere faptul că nici atentatele și nici vărsarea de sânge nu au impresionat, suficient, nici guvernul francez și nici președinția franceză.
Cu alte cuvinte, acestea nu ar fi fost „convingătoare”.
Situația este similară și în războiul ruso–ucraiean.
Majoritatea statelor membre NATO (dar, în special, ale celor cu „influență”) considerau că această organizație nu-și mai are rostul (nu-și mai justifică existența) după terminarea „războiuului rece ”, motiv pentru care multe dintre ele nu-și mai plăteau cotizațiile, iar altele se gândeau să se retragă definitiv din aceasta.
Pentru a putea menține, „artificial”, NATO, jandarmii lumii aveau nevoie și ei de o „acțiune hors norme” care să evidențieze rolul organizației și să-l resusciteze după o comă profundă.
Așa cum naționaliștii corsicani au decis asasinarea lui Erignac (cu acordul vârfului piramidei politice franceze), tot așa și rușii (cu acordul americanilor) au considerat că momentul este oportun pentru recâștigarea unor teritorii („puncte de aderență” Rusiei, din punct de vedere matematic), care să aibă ca efect, simultan, atât distrugerea Ucrainei (ca sancțiune/pedeapsă pentru retragerea sa în 2018 din CSI– Comunitatea Statelor Independente) cât și „revitalizarea” NATO în conștiința lumii contemporane.
Nimănui nu i-a păsat, în realitate, de Ucraina.
Jandarmii lumii (americanii) și-au „revitalizat” NATO și beneficiază de pe urma gravelor probleme socio–economice cu care se confruntă Europa (Uniunea Europeană) datorită războiului.
Rușii au arătat lumii că sunt „incă” o mare putere (de temut) capabilă de acțiuni militare „hors norme” și pot destabiliza, oricând, la nevoie, economia mondială, datorită dependenței acesteia de economia Federației Ruse, fără a putea fi sancționați de către organizațiile de menținere a păcii în lume, printre care, în primul rând, ONU.
În plus, au „dat peste nas” și Ucrainei, pe care au distrus-o „no mercy”, grație promisiunilor deșarte ale SUA și UE lui Volodîmîr Oleksandrovici Zelenski, care s-a făcut celebru în lumea întreagă (dintr-un actor mediocru) și n-ar fi exclus ca să fie și distins, pentru realizările sale macabre „în slujba poporului”, cu Premiul Nobel pentru Pace.
Europenii occidentali s-au debarasat de armamentul lor vechi, uzat moral și foarte probabil, cu jandarmii lumii vor reconstrui Ucraina, ceea ce va relansa, simultan și economiile lor, aflate, mai mult sau mai puțin, în impas.
Raăzboiul a permis „baronilor” și „căpătuiților” ucrainieni, dar și „șmecherilor” să-și găsească, în sfârșit, adăpost pe alte meleaguri, care să le permită legalizarea și expansiunea crimei organizate în care au fost și sunt implicați.
Ca urme, singura categorie socială–profesională ucaineană care în acest război a suferit și a pierdut, enorm, este cea compusă populația „second hand” sau „petites gens” (persoane cu câștiguri mici și modeste, cu o situație materială precară) dar care, din păcate, este majoritară, cel puțin, indicatorilor sociali și economici internaționali.
Dar cui îi pasă ? Mă întreb că atunci când Zelenski s-a lansat în acest război, a făcut cu convingere sau nu „în slujba poporului” ?!
În ceea ce îl privește pe naționalistul Yvan Colonna, „icoana naționalismului corsican, „ciobanul din Cargèse”, ales ca „asasin” al lui Claude Erignac, de către justiția franceză, acesta nu are, practic, absolut, nimic de-a face cu asasinarea lui.
De fapt, probele „materiale” incriminatoare contra lui nu sunt decât depozițiile (declarațiile) membrilor comandoului, arestați între 21–23 mai 1999 (Pierre Alessandri, Alain Ferrandi, Didier Maranelli, Martin Ottaviani și Joseph Versini)
Dar dintre cei 6 membri ai comandoului (Alain Ferrandi, Pierre Alessandri, Joseph Versini, Marcel Istria, Martin Ottaviani și Didier Maranelli, fără intelectalii Jean Castela și Vincent Andriuzzi–achitați în 2006 grație apărării asigurate de către Eric Dupont Moretti/„Acquitador”, devenit ministrul Justției în 2020) 4 s-au retractat în privința acuzării acestuia că ar fi fost trăgătorul.
În plus, Nicole Huber-Balland (atunci în vârstă de 59 de ani) companionul lui Joseph Versini a susținut și la bară (la procesul în apel în 2009) că numele lui Yvan Colonna nu ar fi auzit niciodată în timpul „dezbaterilor” care ar fi avut ca tematică asasinarea lui Claude Erignac (și nici nu l-ar fi văzut în anturajul celor implicați), ceea ce de altfel au făcut și alte soții ale celor condamnați în dosar (în 2003) începând din 2000, printre care și Michèle Alessandri (atunci în vârstă de 52 de ani), soția lui Pierre Alessandri (care se va retracta pe 26 octombrie 2000), pentru ca pe 9 ianuarie 2001 să facă la fel și Didier Maranelli și apoi Joseph Versini.
În plus, pe 27 septembrie 2004, Pierre Alessandri (pritenul ciobanului din Cargèse de peste 3 decenii) va declara și în fața judecătorului de instrucție Gilbert Thiel, că el este cel care a tras asupra prefectului Claude Erignac (ceea ce va declara și mai devreme judecătorului de instrucție Laurence Le Vert) și nu Yvan Colonna, care nici nu a participat la asasinat.
Singurul care a rămas „ferm pe poziție” în depoziția sa, a fost șoferul motocicletei Martin Ottaviani (de profesie șofer de camion, atunci în vârstă de 43 de ani, condamnat la 20 de ani de recluziune criminală) care susținea că în seara de 6 februarie 1998 i-ar fi depus în fața teatrului Kallisté pe Alessandri, Ferrandi și pe Colonna.
Dar la procesul său din 2003, se va retracta și el declarând „Yvan Colonna est innocent des faits qui lui sont reprochés. Il ne fait pas partie du groupe. Il n'a jamais participé, ni de près ni de loin, à l'action contre la gendarmerie de Pietrosella ou à celle contre le préfet Érignac".
Singurul care nu s-a retractat și nici nu a dat niciun alt nume a fost Alain Ferrandi.
În ceea ce îl privește pe Marcel Istria (atunci în vârstă de 52 de ani, condamnat ca și Ottaviani, la 20 de ani de recluziune criminală în 2003, ca cel de-al 2-lea șofer care ar fi adus/transportat o parte dintre membrii comandoului la locul asasinatului), ca și Ferrandi, după declarația sa acuzatoare în privința lui Yvan Colonna, a păstrat tăcerea pe tot parcursul instrumentării dosarului și a procesului, contestând până și Curtea cu Jurați Specială (formată numai din magistrați), care după părerea lui nu erau jurați– reprezentanți ai poporului.
În sfârșit, după părerea mea (ținând cont și de informațiile pe care dețin din mediul carceral, din anturajul unor naționaliști sau deținuți de drept comun, periferici gangurilor „Brise de Mer” și „Le Petit Bar”), viața lui Yan Coloona, după asasinarea prefectului Claude Erignac (a cărei activitate social–politică am analizat detaliat) și asasinarea lui de către Franck Elong Abé, ar fi fost împărțită în mai multe etape disjuncte care formează, din punct de vedere matematic, o partiție a acesteia. (vezi detaliat, aceste etape în articol). În ceea ce privește asasinarea avocatului Antoine Sollacaro (în ziua de 16 octombrie 2012 (în jurul orei 09h00 la Ajaccio, cu 9 cartușe de tip 11,43 mm trase asupra lui), se pare, că ar fi avut altă cauză decât „apărarea” lui Yvan Colonna.
O reglare de conturi între naționaliștii „Clanului Orsini” (format din Alain Orsoni, fiul său, Guy Orsoni și foștii militanți ai Mișcării pentru Autodeterminare/MPA) pe care îi reprezenta în instanță, reconvertiți (discret), oarecum (și pațial) în traficul de stupefiante și extorcare de fonduri, printre altele și obiectul „principal” de activitate al Gangului Petit Bar.
În 2014, ancheta polițiștilor de la JIRS Marsilia a fost fuzionată cu cea a tentativei de asasinat (cu 6 proiectile de 7,62 mm, trase cu o armă de tip Kalașnikov) din septembrie 2012 a lui Charles Cervoni (apropiat lui Alain Orsoni, de la Camera de Comerț și Industrie din Ajaccio, Corse-du-Sud–CCI de la Corse-du-Sud, la bordul vehicului său, un 4x4 BMW X5) și cu asasinatul lui Jacques Nacer (în vârstă de 49 de ani, fost președinte al CCI Corse du Sud și al Clubului de fotbal de la Ajaccio), pe 14 noiembrie 2012 (în jurul orei 19h00, în magazinul său de îmbrăcăminte, aflat pe strada Fesch în centrul orașului Ajaccio, la câteva sute de metri de comisariatul central de poliție – a 17-a persoană ucisă în Corsica/19, în cursul anului).
Pe 4 aprilie 2013, Jacques Santoni (n.1978, leader presupus al gangului „Le Petit Bar”, interpelat pe 17 decembre 2013 în apartamentul parizian în care locuia cu soția sa), André Bachiolelli (n.1967), Mickael Ettori (n.1973) și Pascal Porri (n.1972), arestați pe 30 martie, presupuși membri ai organizației criminale Le Petit Bar) au fost inculpați în dosarul cu asasinatele mai sus menționate (și tentativa de asasinat), datorită posibilei implicări a unuei motociclete furate (BMW type GS/1.200 cm3, 1200 GS, aflată în posesia bandei), respectiv, pe baza mărturiilor unui garajist (patron dealer auto/moto) și mecanic auto, plasați în GAV (Garde à Vue), pe 27 martie (la ora 06h00), respectiv, 28 martie 2013 (la ora 16h00), care, ulterior, s-au retractat. În 2019, alte două persoane care ar fi fost implicate în asasinat (apropiate gangului Le Petit Bar) au fost condamnate la pedepse lungi de închisoare.
Eric Coppolani (asistat de către Jean-Sébastien de Casalta) la 25 de ani de recluziune criminală și Antoine Mondoloni (asistat de către Caroline Perez-Canaletti), la 10 ani de detenție criminală, în prezența părții civile „satifăcute” de verdict (asistată de către Jean-Félix Luciani). După părerea mea, această ultimă perioadă a vieții lui Yvan Colonna este cea mai importantă din punct de vedere „istoric” și „socio–judiciar” pentru că știind că nu mai are nicio șansă de fi liber, practic, înainte (cel devreme) de 2025 (când devine liberabil condiționat sub control judiciar), acestuia nu i-au mai rămas decăt „să se împace cu el însuși, cu viața de deținut” și să se răzbune (după ce va fi liber), pe cei care l-au amăgit–făcând din el, oarecum (fără să fi fost un obiectiv al lui), „un erou–victimă al naționalismului corsican” dar l-au trădat, pe „tăcerea mieilor”, care a contribuit profund la „înfrângerea” și „distrugerea” lui în toate planurile vieții și nu s-au „achitat de datorii”.
Si poate nu în ultimul rând, „să vorbească” despre adevărul istoric în dosar, pe care, foarte probabil, îl cunoștea și care voiam să mi-l confirme, direct și personal.
Din păcate, pandemia Covid-19, în ciuda demersurilor făcute, nu mi-a permis să-l întâlnesc în detenție, iar acum, este prea târziu, pentru că după aproape 3 săptămâni de comă profundă, Colonna a decedat pe 21 martie 2022 în spitalul Nord din Marsilia, cu puțin timp înainte de a împlini 62 de ani (pe 7 aprilie).
În ceea ce privește eliberarea lui condiționată (cel devreme în 2025) este suficient să ne raportăm la ceilalți 2 membri ai comandoului, Pierre Alessandri (în vârstă de 63 de ani) și Alain Ferrandi (în vârstă de 62 de ani), interpelați și încarcerați în 1999 și condamnați ca și Colonna, la închisoare pe viață (în 2003), care în acest an (adică, după 23 ani de recluziune criminală au obținut transferul lor de la închisoarea de maximă siguranță Poissy (din regiunea urbană pariziană) în Corsica (la peste 1.000km distanță) pentru a putea beneficia de un regim de semilibertate (probabil și datorită dramei care a avut loc urmată din 9 martie de importante adunări și mișcări/manifestări populare, în special, ale naționaliștilor, la Ajaccio, Bastia și Calvi), în vedere (e)liberării lor condiționate în 2025.
Cei 2 (teoretic, „condiționabili” din 2017–după 18 ani de recluziune criminală) solicitau transferul lor (efectuat, în sfârșit, pe 11 aprilie 2022), de mai mulți ani (după mai multe cereri eșuate), în Corsica la închisoarea Borgo–„Centre de détention historique" (cu 2 centre de detenție și un centru de tetenție provizorie pentru preveniți, la cca 15km de Bastia–prefectura departamentului Corsica de Nord) dar acesta a fost respins, foarte probabil, pentru că eliberarea lor condiționată „nu era suficient de aproape în timp”, iar insula nu deține închisori de maximă siguranță (Maisons Centrale), cum ar fi cele de la Arles (unde era încarcerat Colonna, transferat în 2011 la Centrul Penitenciar Toulon-La Farlède–modern, cu 561 celule de 10m2 dat în folosință pe 26 iunie 2004, unde ajunge după 8 ani petrecuți la închisoarea de maxină siguranță de la Fresnes–departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris) sau Poissy (unde erau încarcerați Alessandri și Ferrandi) dar poate și statutul lor deosebit, ei fiind clasați de către AP (Administrația Penitenciară) „DPS” (deținuți cu regim de supraveghere specială), cum a fost de altfel și Yvan Colonna.
Deci după un scurt sejur la închisoarea „de la Santé” (în detenție provizorie), parcursul carceral al lui Colonna, a fost mult mai „rezonabil” decât al presupușilor complici ai săi Alessandri și Ferrandi și în plus, acesta era și mai aproape de familie, (fiind încarcerat în sudul Franței), în principiu, o serie de „favoruri” pentru el, care, sugereau, implicit, ideea că transferul lui la centrul penitenciar de la Borgo era, doar, un „detaliu al istoriei” care urma să aibă loc mult mai devreme decât în cazul „asociaților” săi.
Să fi intervenit oare „mieii”, în tăcere?
Cu certitudine.
În concluzie, foarte probabil, că și în ceea ce privește timpul pe care îl mai avea Colonna de petrecut în detenție ar fost mai scurt.
Liberabil, teoretic, cel puțin după 18 ani de recluziune criminală (ca de altfel și complicii săi, condamnați la aceași pedepsă–închisoare pe viață fără peroioadă de siguranță), adică în 2021, Colonna ar fi și început deja demersul, într-o primă fază, pentru regimul de semilibertate, putea ca ulterior să poată fi eliberat condiționat sub control judiciar, ceea ce, sigur, n-ar fi fost pe placul „mieilor”.
Cred că această utimă fază, a ultimei etapă, a resemnării, a fost cea mai „lungă” pentru el, nu în timp, dar în „trăiri intense”.
Pe de o parte, pentru că revenirea în societatea (civilă) din care a lipsit peste două decenii și care, întocmai, în această ultimă perioadă a evoluat enorm, sub toate aspectele nu, i-ar fi fost ușor de gestionat, iar pe de altă parte, pentru că trebuie „să-și regleze contrurile” cu mieii lui, care erau principalii responsabili pentru „tot răul care i s-a întămplat”.
Protejat: „Corsica nu crede în lacrimi”. In memoriam Yvan Colonna (1960–2022)....
Eu cred că prefectul Claude Erignac fost ucis pe 6 februarie și nu pe 5 februarie 1998 când a fost învestit în funcția de prefect al regiunii administrative Corsica (și a departamentului Corsica de Sud) pentru că, din nefericire pentru naționaliștii corsicani „condițiile” nu au fost optime (prielnice) pentru execuția (asasinarea) acestuia, în condiții de „siguranță”. Ca toți oameni politici importanți, Claude Erignac avea în jurul (anturajul) lui „indicuri” (turnători) în contact cu naționaliștii corsicani (inclusiv, din partea oamenilor politici locali–majoritatea naționaliști și ei) care îi cunoșteau toate planurile, proiectele, deplasările, iar execuția lui în seara zilei de 6 februarie, când era singur și se depasa pe jos, în drum către sala de spectacole a teatrului Kallisté (unde soția sa asista la un concert de muzică clasică a lui Hector Berlioz) părea să fi fost, pentru asasini, momentul „ideal”. Grație localizării apelurilor telefonice din zonă, după 1 an de investigații minuțioase, anchetatorii de la PJ (Poliția Judiciară) ajung la concluzia că pe 6 februarie, naționalistul corsican Alain Ferrandi (n.1960, angajat al societății Hertz, condamnat la închisoare pe viață pentru participarea la asasinat) se afla în proximitatea locului asasinatului. De altfel, pe 24 mai 2022, datorită intervenției în Apel al PNAT (Parchetul Național Antiterorist) pe 14 martie, acestuia (care ar fi fost „asociat” comandoului de pe motocicletă compus din Pierre Alessandri și Yvan Colonna, în calitate de „observator”), este refuzat regimul de semilibertate, aprobat fără dificultăți, pe 22 februarie, de către TAB (Tribunalul responsabil cu amenajarea pedepselor).
Menționez aici faptul că pe 19 august 1998, Ferrandi ar fi participat la o reuniune cu două cadre didactice, Jean Castella (profesor de istoarie–geografie) și Vincent Andriuzzi (profesor de matematică), considerați în același dosar ca „cei care au planificat asasinatul”, motiv pentru care în prima instanță, pe 11 iulie 2003, Vincent Andriuzzi (în vârstă de 50 de ani) și Jean Castella (atunci în vărstă de 46 de ani) aflați în detenție provizorie din 30 mai 1999, respectiv, din 2 decembrie 1999, au fost condamnați la 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare).
Pe 21 mai 1999, alături de Alain Ferrandi (atunci în vârsta de 42 de ani), vor fi interpelați și arestați în regiunea Ajaccio și alți 3 complici ai acestuia, Pierre Alessandri (în vârstă de 44 de ani), Didier Maranelli (în vârstă de 38 de ani) și Marcel Istria (în vârstă de 46 de ani). Didier Maranelli, primul interpelat, pe 22 mai ar fi avut un alibi „în beton” la o partidă de vânătoare (aranjată din timp), dar este trădat datorită convorbirilor sale telefonice din proximitatea asasinatului și în timpul derulării (desfășurării) acestuia. Ca urmare, „strâns cu ușa„ Maranelli va face dezvăluiri complete și își denunță complicii, cei 3 menționați mai sus, dar și pe alți 3, Joseph–Antoine Versini (în vârstă de 45 de ani), respectiv, pe Martin Ottaviani (în vârstă de 35 de ani) interpelați pe 27 mai 1999 și în sfârșit, pe Yvan Colonna (atunci, în vârstă de 39 de ani) care urma să fie arestat pe 24 mai, dar fiind în cavală (fugă) un mandat de arestare este delivrat conta acestuia. „Intelectualii” grupului, Vincent Andriuzzi și Jean Catella vor fi interpelați și ei pe 30 mai, respectiv, pe 2 decembrie 1999.
Toți vor fi inculpați în dosar și îl vor indica pe Yvan Colonna (atunci, dispărut fără urmă) ca „asasin” al lui Claude Erignac, cu alte cuvinte, cel care ar fi fost „trăgătorul” de pe motocicletă. Acesta (care urna să fie interpelat pe 24 mai 1999) fiind arestat, doar, pe 4 iulie 2003 (până când era în cavală–din 23 mai 1999), ca urmare, el nu va participa la procesul presupușilor săi complici (aflat, deja la sfârșit) și în care ei vor fi condamnați pe 11 iulie 2003 la pedepse cuprinse între 15 ani de recluziune criminală și închisoare pe viață.
Detaliat, în procesul care va debuta pe 2 iunie 2003, Alain Ferrandi (considerat coordonatorul assinatului) și Pierre Alessandri (cel care ar fi dirijat comandoul de la distanță), vor fi condamnați la închisoare pe viață, profesorii Jean Castela și Vincent Andriuzzi (care ar fi conceput planul asasinatului), la 30 de ani de recluziune criminală iar Joseph Versini (care era la curent cu asasinatul fără să fi participat, efectiv, la acesta, într-un fel sau altul), Marcel Istria, Martin Ottaviani (șoferul) și Didier Maranelli („observatorul și supraveghetorul” locului asasinatului) cu pedepse cuprinse între 15–25 de ani de recluziune criminală. De fapt, Avocatul general (ministerul Public) a solicitat închisoare pe viață, cu o perioadă de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală pentru Castella și Adriuzzi („intelectualii” și „inspiratorii” grupului), deși cei 2 au negat orice implicare a lor legat de asasinatul prefectului Erignac.
Aceași pedeapsă a fost solicitată și contra lui Ferrandi („coordonatorul” asasinatului) și închisoarea pe viață, contra lui Pierre Alessandri, iar contra lui Ottaviani și Maranelli, 25 de ani de recluziune criminală, în timp ce contra lui Versini sancțiunea solicitată era de „numai” 20 de ani de recluziune criminală, ca de altfel și contra lui Istria, care ar fi pus lșa dispoziția grupului un vehicul care îi era dat în folosință.
În sfârșit, absent în timpul instrumentării dosarului, Yvan Colonna va fi judecat separat de către Curtea cu Jurați Specială, în Prima instanță, între 12 noiembrie–12 decembrie 2007, fiind condamnat pe 13 decembrie la închisoare pe viață și apoi în Apel, pe 27 martie 2009, condamnat la ănchisoare pe viață căreia va fi asociată și o perioadă de siguranță de 22 de ani. Senința fiind anulată (pentru viciu de procedură) de către Curtea de Casație pe 30 iunie 2010, în cel de-al 3-lea proces al său (între 2 mai–20 iunie 2011), Yvan Colonna este condamnat, ca și în Prima instanță, la închisoare pe viață (fără perioadă de siguranță).
De remarcat este faptul că nu există în dosar nicio probă materială (științifică) directă și certă (fiabilă) care să-l încrimineze, nici amprente digitale, nici amprente genetice (ADN) și nici înregistrări telefonice care să confirme prezența lui la locul crimei alături de ceilalți inculpați, judecați și condamnați în dosar, care recunoscând particiuparea lor la asasinat l-au identificat pe acesta că ar fi fost „trăgătorul”. Însă, pe parcursul instrumentării dosarului său (după arestarea lui în 2003 și până la procesul în Prima instanță în 2007) mulți dintre ei s-au și retractat.
Pe 26 octombrie 2000, chiar și Alessandri (cel care a dirijat comandoul) neagă prezența lui Yvan Colonna la locul crimei, dar pe 2 august 2001 când ancheta este terminată, magistratul instructor nu ține cont de această „declarație” capitală. Unii anchetatori apropiați dosarului susțin că Alessandri ar fi făcut această declarație pentru a prevenii represaliile care ar fi urmat contra lui și contra familiei sale.
În ceea ce mă privește, personal, eu cred că punctul „forte” al nevinovăției lui Colonna nu constă în lipsa probelor materiale fiabile „directe” care ar trebui să-l incrimineze, pentru că, în principiu, în atacurile (atentatele) sau asasinatele comise „în bandă organizată”, în legătură „cu o întreprindere (organizație) teroristă”, trăgătorul (sau tragătorii), adică cei care execută „comanda”, nu participă la planificarea și pregătirea lor, cu atât mai mult cu cât în cazul asasinatului prefectului Erignac, killer-ul trebuia doar să deschidă focul de pe motocicletă și să fie un trăgător experiment care să-și atingă ținta și atât. Ori, în ceea ce îl privesște pe Yvan Colonna, în ciuda faptului că era un naționalist convins care își iubia „patria” Corsica, acesta nu avea nici profilul unui killer (asasin cu sânge rece) și nu era nici un trgător de elită.
În sfârșit, pe 7 mai 2002, cei 8 inculpați în dosar (Ferrandi, Maranelli, Alessandri, Istria, Ottaviani, Versini, Andriuzzi și Castela) vor fi trimiși în fața Curții cu Jurați Speciale de la Paris (creată în 1982, după dispariția Curții de Siguranță a Statului activă între 1963–1981, singura competentă pentru judecarea actelor de trădare națională și spionaj, a asasinatelor politice, a terorismului/atentatului contra statului și siguranței naționale, crimelor militare și a militarilor, a traficului de droguri de mare risc în bandă organizată, etc., care intervine, în medie, în cca 7-8 cazuri, anual) compusă din 7 magistrati ca „jurați” în Prima instanță (astăzi, numai 5) și 9 în Apel (astăzi, numai 6), conform legii din 28 februarie 2017 care reduce numărul judecătorilor, în loc de Juriul Popular obișnuit (departamental, constituit pentru crime de drept comun), compusă din 9 „jurați” (6 cetățeni aleși prin tragere la sorți de pe listele electorale și 3 magistrați) în Prima instanță și 12 „jurați” în Apel (cu 9 cetățeni aleși de pe listele electorale și 3 magistrați).
Pe 7 iulie 2006, Colonna este trimis în fata Curții cu Jurați Specială Paris cu acuzația „asasinat în relație cu o întreprindere (organizație) teroristă”. Pe 22 februarie 2007, Curtea de Casație refuză casarea (anularea) sentinței în condamnarea lui Andriuzzi și Castela, iar pe 4 aprilie, Colonna se va adresa lui Nicolas Sarkozy (atunci, candidat la alegerile prezidențiale, devenit cel de-al 23-lea președinte al Franței între 16 mai 2007–16 mai 2012, după ce între 2 iunie 2005–26 martie 2007 a fost ministru de interne) pentru a interveni în recalificarea inculpării, ceea ce de altfel a fost deja respinsă în octombrie 2006 și de către Curtea de Apel Paris.
Și motive ar fi existat, pentru că Jean Sarkozy (n.1986, fost consilier general al departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris, între 2008–2015, titular al unui master în finance la celebra și prestigioasa școală de înalte studii economice și comerciale ESCP Business School, astăzi profesor asociat de drept al societăților comerciale la Universitatea Paris 12), fiul lui Nicolas Sarkozy ar fi jucat deseori fotbal.în repetate rânduri cu Yvan Colonna pe plaja Sagone (în departamentul Corse-du-Sud/Corsica de Sud) unde bunicii săi aveau o casă în proximitatea satului Cargèse, unde acesta s-a reconvertit în creșterea caprelor și a mieilor.
Nu rareori, Colonna organiza turnee de fotbal la care Jean participa cu fratele său mai mare Pierre Sarkozy (n.1985, productător de muzică rap și hip-hop francez sub Mosey), împreună cu Jean-Baptiste Colonna (Ghjuvan Battista, n.1990) fiul lui Yvan Colonna. După care tinerii se întâlneau în fața vilei Ros'Hen (a părinților mamei sale Marie-Dominique Culioli) pe terasa patisierului Dolci a lui Pierre Geronimi (companionul lui Christine, sora lui Yvan Colonna), fiul brutarului–patisier din Vico, cu care Nicolas Sarkozy pleca desori în turnee. El este Fiul lui Pál (Paul) Sarközy de Nagy-Bocsa (n.1928) imigrant de naționalitate maghiară de origine evreiască și a lui Andrée Mallah (1925-2017), de naționalitate franceză, catolică, fiica lui Adèle Bouvier, franceză originară din Lyon și a lui Bénédict Mallah, evreu originar din Peninsula Iberică (din Thessalonique) aparținând atunci Impewriului Otoman. De remarcat este faptul și că Marie-Dominique Culioli (n.1956, Savigny-sur-Orge, departamentul Essonne, regiunea urbană pariziană, fostă însoțitoare de bord) miltantă a partidului UDR–Uniunea Democraților pentru Republica a V-a/24 noiembrie 1967–5 decemtie 1976, care succede pertidului Union pour la nouvelle République-Union démocratique du travail/10 novembre 1962–24 noiembrie 1967) mama lui Pierre și Jean Sarkozy, prima soție a lui Nicolas Sarkozy (între 23 septembrie 1982–26 septembrie 1996) era de origine corsicană și ca urmare copii lui Sarkozy îl vor frecventa în continuare pe Jean-Baptiste, băiatul lui Colonna, chiar și după ce acesta era în cavală și dat în UG (uemărire generală) pentru asasinarea prefectului de Corsica, Claude Erignac, iar zona era supravegheată „de aproape” de către jandarmi și polițiștii de la DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) care prin fuziunea sa cu DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului), un serviciu de informaţii al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Generală a Poliției Naționale, activă încă din 1934), însărcinat cu contraspionajul în Franţa, va da naștere pe 1 iulie 2008 la DCRI (Direcţia Centrală de Informaţii Interne), la propunmerea noului președinte Nicolas Sarkozy (în funcție între 2007–2012).
În cei 4 ani de fugă, fizionomia lui s-a schimbat radical, conform polițiștilor care l-au arestat, ceea ce îl făcea de nerecunscut („s-a îngrășat, și-a lăsat barbă și părul lung”), probabil, unul dintre pretextele pentru care arestarea lui a înârziat. Pentru că, conform informațiilor mele, localnicii îl cunosșteau bine și știau „cam pe unde se ascunde”. Evident, nu și Nicolas Sarkozy, atunci ministru de interne și principalul „vânător” (cu oamenii săi) al lui Yvan Colonna, care nu s-a predat nici măcar la rugămintea tatălui său „scos la înaintare”, pentru a-i solicita acest lucru, pe mai multe posturi de televiziune.
Imediat după arestarea lui el (una dintre „marile” realizări ale lui Nicolas Sarkozy-„copilului minune al secolului 21”) a fost transferat pe Aeroportul din Ajaccio, unde printre alții a venit să-l întâmpine și fratele său (mai mare) Stéphane Colonna (producător de ului de măsline) care, de altfel, pe 1 aprilie 2008, a fost și interpelat în compania lui Alexandre Alessandri în timp ce ce cei 2, fotografiau închisoarea de maximă siguranță Fresnes (departamentul Val de Marne, regiunea urbană pariziană) unde Colonna executa pedeapsa de închisoare pe viață (la care a fost condamnat pe 13 decembrie 2007 în primul său proces 12 noiembrie–12 decembrie 2007).
Subliniez aici faptul că fratele lui Colonna a fost interpelat și (mult) mai recent (împreună cu alți 2 presupuși complici), pentru tentativa de incendiere a paiotei (paillote, construcție din lemn acoperită cu paie) 1768 de pe plaja Peru (la Carghjese/Cargèse) în noaptea de 6-7 august 2019, mai ales, după ce proprietarul acesteia Maxime Susini (în vârstă de 36 de ani), militant naționalist (independentist) corsican și ecologist, a fost asasinat în dimineața zilei de 12 septembrie 2019, întocmai, când urma să o deschidă. Iar Procurorul Republicii de Ajaccio Carine Greff, ar fi fost convinsă, că acest asasinat ar fi avut loc în contextul unei confruntări (sau răzbunări) între grupări rivale ale naționaliștilor corsicani. Până la urmă, cei interpelați vor fi puși în libertate fără a mai fi urmăriți penal.
Dar întrebarea care trebuia pusă de către anchetatori era dacă Yvan Colonna era motivat să-l asasineze pe Claude Erignac sau nu, iar răspunsul la această întrebare este negativ. Pentru că nici el și nici presupușii săi complici nu aveau mai multe motive decât restul de câteva zeci de mii de corsicani (dintre cei cca 350.000) care doreau și doresc autonomia sau chiar independența insului de Franța. Într-un asemenea context, eu cred că prefectul Claude Erignac a fost doar o victimă de „circumstanță” iar asasinarea lui nu ar fi avut nimic de-a face cu măsurile social–economice pe care a început să le implementeze și orice alt prefect al insului, în locul său, ar fi avut aceași soartă.
Din discuțiile pe care le-am avut cu G.B. în cursul lunii februarie, după asasinarea lui Eignac și ulterior (până în luna aprilie, inclusiv) se pare că eliminarea unui prefect de Corsica (cea mai importantă autoritate politică franceză pe insulă) ar fi fost de foarte mult timp programată, atunci când numirea lui Erignac în funcție nici n-ar fi fost încă „vehiculată”. Evenimentul trebuia să reprezinte un avertisment „dur” dat autorităților franceze pentru ca acestea să înțeleagă că o „negociere” inconturnabilă (inevitabilă), în privința autonomiei (independenței) trebuie să aibă loc cât se poate de repede, ceea ce nu s-a întâmplat, decât acum, după 24 ani și numai după moartea lui Yvan Colonna în închisoarea de maximă siguranță Arles (departamenul Bouches-du-Rhône, regiunea administrativă Provence-Alpes-Côte d'Azur), pe 21 martie 2022, ca urmare a unui atac terorist islamist (agresiune prin ștrangulare și sufocare, timp de cca 8 minute) comis pe 2 martie de către un musulman fundamentalist (radicalizat) de origine cameruneză Franck Elong Abé însărcinat cu întreținerea sălii de sport.
În sfârșit, asasinarea prefectului Erignac ar fi fost doar o chestiune de timp și o conjunctură „favorabilă” pentru comiterea unui asemenea act, ceea ce contextul social–politic ar fi permis la începutul lunii februarie 1998. Ca dată, trebuia aleasă una simbolică, cum a fost, de altfel, numirea lui în funcție cu 2 ani în urmă. Contextul era și el unul simbolic: „blocarea” negocierilor revendicărilor naționalite și independentiste corsicane, într-adevăr, dar acesta nu era o noutate, pentru că, deja, de multă vreme, autoritățile franceze nu au făcut niciun „pas semnificativ în această direcție”. Iar acest lucru nu avea nicio legătură cu Claude Erignac, pentru că deciziile acestea nu erau de competența lui și nici nu era el cel care le lua.
După părerea mea, în dosarul asasinatului său „generat” de către fostul ARC (l'Azzione per a rinascita di a Corsica–Action Régionaliste Corse/Acțiunea regionalist corsicană, partid politic de stânga activ între 1967–1973, fondat de către Edmond Simeoni) rezultat din FRC (Front Régionaliste Corse/Frontul regionalist corsican), el a fost doar un țap ispășitor, devenit ulterior, FLNC (Front de Libération Nationale Corse).
După cum am menționat, deja pe 21 august 1975, cca 20 dintre membrii săi, în frunte cu dr. Edmond Simeoni (atunci, în vârstă de 41 de ani) vor ocupa beciurile (pivnițele) vinicole ale lui Henri Depeille („pied noir”) lângă Aléria (departamentul Haute-Corse) sub pretextul că acesta ar prejudicia micii producători agricoli (vinicoli) din Corsica, care va fi începutul unui lung șir de atentate și asasinate (majoritatea cu caracter politic) pe insulă timp de aproape 4 decenii.
Episodul îmi aduce aminte de cel rocambolesc de la „Fort Chabrol” între 12 august–20 septembrie 1899, când jurnalistul francez Jules Guérin (1860–1910, născut în Spania, directorul săptămânalului L'Antijuif) refuzând să se predea autorităților care au emis un mandat de arestare contra lui, se va baricada 38 de zile în imobilulul organizației Grand Occident de France (sediul jurnalului său) din strada Chabrol no 51 de la Paris, în timp ce guvernul francez condus de către Pierre Waldeck-Rousseau (1846 – 1904, in funcție de președinte al Consilului de Miniștri între 1899–1902) se temea de o revoltă populare (naționalistă și monarhistă) de mare anvergură cu ocazia celebrului proces de revizuire de la Rennes, al lui Alfred Dreyfus.
Ca urmare, luarea unei decizii „radicale” la sfârșitul secolului XX, care urma să sacrifice un om politic francez de prim rang (cum ar fi, prefectul rergiunii Corsica) a fost luată cu mult timp înainte ca Erignac să ajungă prefect al insulei și să fie asasinat pe 6 februarie 1998. De remarcat este aici și faptul că naționalismul (autonomismul, indepentismul) corsican cu cca 100 de asasinate pe ani (în medie), este mult mai bine organizat și structurat decât fundamentalismul musulman (jihadist) și este mult mai agresiv, periculos, distructiv și ucigaș, decăt acesta din urmă.
De altfel, așa cum am menționat deja, naționaliștii corsicani au și menționat într-un comunicat public că dacă pe teritoriul lor jihadiștii vor un comite un singur atentat, ei vor extermina întreaga populație de origine musulmană din insulă, care este considerabilă încă (peste 45.000 din cca 350.000 de locuitori ai insulei, cca 12%), având în vedere faptul că după Razboilul Algeriei (1954–1962), cca 77.000 de mii de musulmani au fost „expatriați” din țara lor în Corsica, nu numai la Ajaccio și Bastia, capitalele celor două departamente, Corsica de Sud si Corsica de Nord dar și in comune cum sunt Porto Vecchio, Corte, Calvi, Furiani, l’Île-Rousse, Ghisonaccia, Sartène, Propriano, Aléria, Linguizzetta, etc.
„Appel à témoins”. Usurpation d’identité (Apel la martori, uzurpare de identitate)....
Cu peste un deceniu și jumătate în urmă (vezi și Anexa cu Bibliografia) am adus în atenția societății civile din România o „conjectură rutieră...
Protejat: Cours Prépa (CPGE – MPSI – 2). Subiecte de matematici...
A Grande école is a specialised elite professional school that is separate from, but parallel and often connected to, the main framework of the French public university system. The grandes écoles offer teaching, research and professional training in single academic fields such as engineering, architecture, business administration, academic research, or public policy and administration. The schools only admit students through an extremely competitive examination process; a significant proportion of their graduates occupy senior positions in French business, academia, civil service and civil society.Grandes écoles primarily admit students based on their national ranking in competitive written and oral exams called concours, which are organised annually by the French central government. While anyone can register for concours, successful candidates have almost always completed two or three years of dedicated preparatory classes ('classes preparatoires') prior to admission. Most Grandes écoles are publicly funded and therefore have limited tuition costs. Some grandes écoles, especially business school (Écoles de Commerce), are organised privately, and therefore have more costly tuitions. The term Grande école originated in 1794 after the French Revolution, when the National Convention created the École normale supérieure, the mathematician Gaspard Monge and Lazare Carnot created the École centrale des travaux publics (later École Polytechnique), and the abbot Henri Grégoire created the Conservatoire national des arts et métiers.The model was probably the military academy at Mézières, of which Monge was an alumnus. The system of competitive entry was used as a means to open up higher education to more candidates based on merit. Some schools included in the category have roots in the 17th and 18th centuries and are older than the term Grande école, which dates to 1794. Their forerunners were schools aimed at graduating civil servants, such as technical officers (Ecole d'Arts et Métiers, renamed Arts et Métiers ParisTech, established in 1780), mine supervisors (École des mines de Paris established in 1783), bridge and road engineers (École royale des ponts et chaussées established in 1747), and shipbuilding engineers (École des ingénieurs-constructeurs des vaisseaux royaux established in 1741).Five military engineering academies and graduate schools of artillery were established in the 17th century in France, such as the Ecole de l'artillerie de Douai (established in 1697) and the later école du génie de Mézières (established in 1748), wherein mathematics, chemistry and sciences were already a major part of the curriculum taught by first-rank scientists such as Pierre-Simon Laplace, Charles Étienne Louis Camus, Étienne Bézout, Sylvestre-François Lacroix, Siméon Denis Poisson, Gaspard Monge (most of whom were later to form the teaching corps of École Polytechnique during the Napoleonic era).In 1802, Napoleon created the École spéciale militaire de Saint-Cyr, which is also considered a grande école, although it trains only army officers. During the 19th century, a number of higher-education grandes écoles were established to support industry and commerce, such as École Nationale Supérieure des Mines de Saint-Étienne in 1816, Ecole Supérieure de Commerce de Paris (today ESCP Business School, founded in 1819), L'institut des sciences et industries du vivant et de l'environnement (Agro ParisTech) in 1826, and École Centrale des Arts et Manufactures (École Centrale Paris) in 1829.
Celebrul penitenciar parizian „de la Santé” inaugurat cu 155 de ani...
Atunci când vorbim de obiectivele (mai mult sau mai puțin) prestigioase ale Metropolei pariziene, cele mai vizitate, în principiu, ne referim la Arcul de Triumf/Avenue des Champs-Élysées, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel/Champ de Mars, Catedrala Notre Dame/Île de la Cité, Cartierul Latin, Moulin Rouge, Bazilica Sacré-Cœur din Monmarte, Opéra (Platul) Garnier, Palatul Versailles, Grande Arche/La Défense (cel mai mare cartier de afaceri european), Disneyland Paris, etc., dar o imensă majoritate dintre noi nu știe că cel mai „vizitat" obiectiv parizian (cel puțin, simbolic) este celebrul „Centre Pénitentiaire de Paris-La Santé" aflat, ca o ironie a sortii pe Rue de la Santé (Str. Sănătății) în sectorul (arondismentul) 14, într-un cartier rezidențial „șic", dat în folosință în 1867 cu o capacitate operațională de 920 de locuri (cu 99 de celule repartizate în cartierul de semibertate și 684 în cartierul de detenție provizorie, cu dimensiuni de 7-9m2).
Dat în folosintă cu 155 de ani în urmă, celebritatea acestei închisori se datorează, în primul rând, celor care au fost încarcerați aici de-a lungul mai multor „pelerinaje” fie cu caracter infracțional, fie cu caracter politic, dintre care nu lipsesc nici brand-urile legendare ale marii criminalități franceze sau membrii crimei organizate de mare anvergură, iar pe unii dintre ei am avut (chiar) ocazia și plăcerea să-i cunosc. Să nu uităm nici faptul că există printre deținuți si nevinovați iar viața lor este un adevărat calvar. Și este de datoria noastră sa-i ajutăm, necondiționat, dacă avem această posibilitate. Din păcate însă, vizitatorii de la Santé nu sunt turiști ordinari, dar cei care vin să petreacă momente (mai mult sau mai puțin) agreabile în cadrul celebrului „Parloir” (MAF-Maison d'Accueil des Familles) în compania celor oropsiți ai vieții, dar iubiți, care nu sunt abandonați.
Începând cu 1 martie 2017, cele 186 penitenciare franceze (repartizate pe întreg teritoriul național) au o capacitate operațională de 58.664 de locuri. În prezent, sunt încacerate (deținute), în aceste centre private de libertate, 69.430 de persoane, dintre care 2.330 sunt persoane de sex feminin. Dintre aceste centre, 86 sunt Maisons d'arrêt (centre de detenție provizorie pentru „preveniți”–cercetați penal în așteptarea procesului), 94 sunt Centres de détention (pentru „deținuți”–condamnați la pedepse scurte de închisoare) și Maisons centrales (închisori de maximă siguranță pentru „deținuți”–condamnați la pedepse lungi de închisoare, inclusiv, la închisoare pe viață), iar 6 sunt Etablissements pénitentiaires pour mineurs (penitenciare pentru minori). Acestora se mai adaugă și un Etablissement public de santé (penitenciar public, național, de sănătate) situat în Maison d'arrêt de Fresnes (centrul de detenție provizorie de la Fresnes–regiunea urbană pariziană).
Centrul penitenciar de Paris-La Santé, este un Maison d'arrêt (centru de detenție provizorie pentru „preveniți”, adică, cercetați penal în stare de arest preventiv sau pentru deținuți care sunt „liberabili” în scurt timp, cel mult 1 an) cu un cartier de semilibertate, aflat pe Strada de la Santé nr.42, în sectorul (arondismentul) 14 înconjurat de Bulevardul Arago, Strada Messier, respectiv, Strada Jean-Dolent, pe care se află și o școală elementară (chiar) în fața închisorii, și este singurul penitenciar în metropola Paris–intramuros.
Însărcinat cu proiectul acestuia în 1861 arthitectul Joseph-Auguste-Émile Vaudremer, închisoarea va fi construită (pe un teren trapezoidal de 2,8ha), între 1863–1867 și inaugurată pe 20 august. O particularitate a acestei închisori (penitenciar, compus dintr-un cartier de centru de detenție provizorie și un cartier de semiliberate–pentru deținuții care desfășoară o activitate lucrativă în exterior, în timpul zilei, și care urmează a fi eliberați condiționat sub control judiciar sau definitiv–cu pedeasa efectuată integral) aparținând DISP (Direcția Interregională de Serviciu Penitenciar) Paris–Ile de France în cadrul Curții de Apel Paris, este că până în 2000, deținuții erau repartizați în funcție de originea lor geografică și etnia lor, în 4 blocuri: Blocal A (Europa Occidentală sau de Vest), Blocul B (Africa Neagră sau Subsahariană), Blocul C (Magreb/„Africa franceză”–Algeria, Tunisia, Maroc) și Blocul D (restul lumii).
În sfârșit, Centrul de detenție provisorie de la Santé dispune și de un cartier (Q) B4 al „persoanelor vulnerabile” (PV), conform Administrației Penitenciarelor, considerat de către mass–media un cartier (Q) „VIP” cu 19 celule (identice cu celelalte ale închisorii), ceea ce de altfel, posedă, cel puțin oficios, fiecare închisoare franceză, cu scopul de a proteja „anumite” persoane de restul populației carcerale (printre care și polițiști, jandarmi sau magistrați, și poate nu în ultimul rând, „turnători/„indic”-uri care riscă să fie maltratați și chiar uciși). Celelate închisori „pariziene”, din zona Paris–extramuros (în cadrul Curții de Apel Paris) sunt cele de la Villepinte, Fresnes, Fleury-Mérogis, Meaux, Melun și Auxerre.
La inaugurarea închisorii de la Santé pe 20 august 1867, penitenciarul dispunea de 500 de celule, dar în secolul XX, numărul lor s-a dublat, ajungând le 1.000.
Prima execuție a avut loc în 1909, iar ultimele două execuții pe 28 noiembrie 1972, în jurul orei 05h15, când sunt ghilotinați „pe ascuns” („fără publicitate”) Claude Buffet (1933–1972, fost legionar francez, devenit criminal) și Roger Bontems (1936–1972, fost militar parașutist francez, devenit delincvent multirecidivist), la un interval de numai 7 minute de către călăul André Obrecht (1899–1995, executor șef între 1951–1976), penultimul „în post”, avându-l ca succesor pe Marcel Chevalier (1921–2008).
Înainte de a deveni un criminal notoriu, Claude Buffet, se angajează în 1953 în Legiunea Străină și este trimis în Indochina, dar dezertează pe 6 octombrie 1954 și dispare timp de 5 luni și 29 de zile. Interpelat pe 4 aprilie 1955, el este plasat în detenție și apoi trimis în Algeria pentru executarea contractului de 5 ani cu Legiunea Străină, în cadrul celui de-al 4-lea Regiment al acesteia care opera în Maroc. La demobilizarea lui pe 4 august 1958, Buffet era titular al Medaliei coloniale și al mai multor medalii comemorative ale Campaniei din Indochina și ale operațiunilor de menținere a ardinii în AFN (Africa franceză de Nord/Margreb–Algeria, Maroc, Tunisia).
În ceea ce îl privește pe Roger Bontems, după Războiul din Algeria (1954–1962) acesta devine instructor parașutist în cadrul Armatei franceze, dar în urma unui accident cu motocicleta (când își fracturează vertebrele cervicale) este trecut în rezervă și se califică în meseria de instalator, dar și în cea de furt (jaf) calificat și agresiune cu violență. Particularitatea lui în ceea ce îi privește pe cei condamnați la moarte constă în faptul că el este singurul condamnat la moarte (și executat), fără să fi comis o crimă de sânge (în același dosar criminal cu Buffet, care era asasinul, iar el, doar, complice la asasinat).
Pe 21 septembrie 1971, cei 2 colegi de celulă încarcerați pentru diferite infracțiuni criminale la Maison centrale de Clairvaux, vor pune la cale o evadare, luând ca ostatici la infirmeria închisorii pe gardianul Guy Girardot (în vârstă de 25 de ani, tatăl unei fetițe) și infirmiera Nicole Comte (în vârstă de 35 de ani, mama a 2 copii), care vor fi uciși (sugrumați). În acest an se îmlinesc 5 decenii de la execuția lor în închisoarea de la Santé, care a fost și ultima în această închisoare (celebră) și 155 de ani de la inaugurarea acesteia. Iar, dacă pe profesorii Robert Badinter și Philippe Maurice îi considerăm, părintele, respectiv, simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța, pe Claude Buffet și Roger Bontems îî putem considera ca „precursori” ai acestui eveniment istoric.