Birocrația fură copilării – cum sistemul de adopții din România blochează dreptul copiilor la o familie. Corespondență de la Prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi (Preşedinte-fondator al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului–Naţiunile Unite, partener al Jurnalul Bucureștiului – publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)
Notă.Ne adresăm în primul rând compatrioților noștri români din diaspora care au fost arestați și plasați în detenție provizorie (ca „preveniți”) în Franța, înainte să fi angajat, deja, un avocat care să-i reprezinte, dar și celor care deși sunt asistați de un avocat, întâmpină dificultăți în comunicarea cu autoritățile de anchetă (franceze) datorită problemelor lingvistice (cu caracter socio- judiciar) cu care se confruntă. Să nu uitați că într-o mare majoritate de cazuri, sunteți victimele unor interpretări neadecvate și neadaptate ale infracțiunilor comise (indiferent de procedură: corecțională sau criminală), ceea ce agravează incadrarea voastră juridică și ca urmare pedeapsa la care veți fi condamnați. Contactați-ne pe site-ul nostru: oadd.ro
La finalul anului trecut,7.762 de copii aveau statutul juridic de adoptabil, adică erau oficial disponibili pentru adopție, dar fără o familie care să îi adopte. 1.093 de copii au fost adoptați la nivelul întregii țări: 1.080 prin adopție națională și 13 prin adopție internațională. Dintre cei care erau încă în așteptarea unei familii, cam 6.800 aveau între 7 și 17 ani, deja etichetați ca „prea mari”. Aceste cifre nu sunt simple statistici: fiecare copil din această listă este un minor care trăiește într-un centru de plasament, într-o casă familială sau la un asistent maternal, fără să știe dacă va avea vreodată părinți adoptivi.
Unde se blochează sistemul și care sunt principalele bariere birocratice
Statutul de „copil adoptabil” se stabilește cu întârziere
Mulți copii petrec ani în sistemul de protecție înainte ca instanța să le declare oficial statutul de adoptabil. Procedurile de decădere din drepturile părintești, evaluările psihosociale și rapoartele DGASPCse mișcă lent, iar până când statutul nu este declarat, copilul nu poate fi inclus în Registrul Național pentru Adopții. Rezultatul: copii care „există” în sistem, dar nu sunt vizibili pentru familiile care vor să adopte.
Dosare voluminoase și acte care expiră
Familiile care vor să adopte trebuie să depună un dosar complex la DGASPC: acte de identitate, cazier, adeverințe medicale, dovezi de venit, evaluări psihologice, participare la cursuri de pregătire. Aceste documente au valabilitate limitată; dacă procedura se lungește, părinții sunt obligați să le reînnoiască de mai multe ori, cu costuri financiare și emoționale suplimentare. În practică, unele direcții solicită documente suplimentare față de cele prevăzute de lege, ceea ce îngreunează și mai mult dosarul.
Evaluarea și atestarea: termene legale vs. realitate
Legea prevede ca raportul de evaluare să fie întocmit în maximum 90 de zile, iar atestatul de familie adoptatoare să fie emis în 5 zile lucrătoare după raportul favorabil. În realitate, evaluările pot dura mai mult din cauza programărilor încărcate, a vizitelor la domiciliu și a interviurilor repetate. Familiile trebuie să participe obligatoriu la 12 ore de cursuri de pregătire, care nu sunt întotdeauna organizate frecvent.
„Potrivirea”–termenul legal–etapa cu cel mai mare grad de incertitudine
Nu există un termen garantat pentru „potrivirea”–compatibilizarea dintre copil și familia adoptatoare. Aceasta depinde de Registrul Național și de deciziile comisiilor interne. Familiile pot aștepta luni sau ani până la o potrivire, în special dacă doresc copii mici, în timp ce majoritatea copiilor adoptabili au peste 7 ani. Procesul include întâlniri treptate care pot fi amânate din motive administrative sau de personal insuficient.
Monitorizarea post–adopție: necesară, dar percepută ca povară
După găsirea familiei potrivite, urmează perioada de încredințare în vederea adopției (minimum 90 de zile), timp în care DGASPC face vizite de monitorizare la fiecare 3–6 luni. Monitorizarea postadopție durează minim 2 ani, cu rapoarte și vizite regulate. Deși aceste măsuri sunt concepute pentru a proteja copilul, ele pot fi percepute ca o povară birocratică suplimentară de către familii, descurajând potențialii adoptatori.
Adopția internațională–blocaje majore
Adopția internațională este permisă doar în condiții foarte stricte (de exemplu, dacă adoptatorul este rudă sau dacă copilul nu poate fi adoptat intern după o perioadă lungă). Comisiile consultative pentru adopții internaționale se întrunesc rar, uneori o singură dată pe an, ceea ce duce la întârzieri majore în aprobarea dosarelor. Dosarele trebuie să treacă prin mai multe autorități (DGASPC,ANPDCA,autorități străine, organisme acreditate), fiecare cu propriile cerințe documentare.
Lipsa de transparență și interpretări diferite
Nu există o platformă publică, în timp real, unde familiile să vadă câți copii adoptabili sunt, care este stadiul dosarelor sau cum se alocă resursele. Unele prevederi legale sunt interpretate diferit de la un județ la altul, ceea ce creează inechități și confuzii pentru adoptatori. Studiile arată că primele 6 luni de viață sunt cele critice pentru formarea atașamentului; copiii adoptați după această vârstă prezintă riscuri mari de tulburări de atașament, hiperactivitate, ADHD, dificultăți de concentrare și probleme de relaționare. Instituționalizarea prelungită duce la creștere cerebrală redusă, întârzieri în dezvoltarea limbajului, a funcțiilor executive și a abilităților sociale, efecte care pot persista și în viața adultă. La noi în țară, mulți copii petrec ani întregi în sistem înainte ca statutul lor de adoptabil să fie declarat și înainte de a fi „potriviți” cu o familie, ceea ce agravează aceste efecte.
Copiii adoptabili provin din contexte de abandon, neglijare sau abuz, iar fiecare mutare între asistenți maternali, centre de plasament sau familii temporare reactualizează trauma pierderii. Procedurile lungi și imprevizibile țin copilul într-o stare de incertitudine cronică, care alimentează teama de abandon și nesiguranța afectivă. Rezultate subliniate și de inspectorii OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului-Ecosoc-Națiunile Unite) în urma vizitelor avute în centre de plasament, arată că mulți copii dezvoltă anxietate, dificultăți de încredere în adulți și comportamente de autoapărare (agresivitate, retragere). Majoritatea copiilor adoptabili au între 7 și 17 ani, iar sistemul și familiile îi etichetează adesea drept prea mari pentru adopție. Eticheta „prea mare” este egal cu excluderea socială și transmite copilului mesajul că nu este dorit, ceea ce erodează stima de sine și consolidează sentimentul de inutilitate. Adolescenții din sistem raportează sentimente de izolare, furie reprimată și disperare, iar mulți ajung la vârsta majoratului fără să fi avut vreodată o familie permanentă.
Copiii instituționalizați dezvoltă adesea atașamente dezorganizate sau dezinhibate:se atașează excesiv de orice adult sau, dimpotrivă, evită orice apropiere emoțională. Când în sfârșit apare o potențială familie, birocrația poate prelungi perioada de „potrivire” și de încredințare, timp în care copilul trăiește cu teama că și această relație se va rupe. În cazurile în care adopția eșuează după o perioadă mai lungă de așteptare, copilul suferă o a doua abandonare, cu efecte traumatice majore de lungă durată. Copiii care cresc mult timp în sistem au procente mai mari de abandon școlar, dificultăți de integrare profesională și probleme de sănătate mintală (depresie, anxietate, tulburări de personalitate). Fără o familie stabilă, mulți tineri care ies din sistem la 18 ani se confruntă cu lipsa unei plase de siguranță, ceea ce crește riscul de exploatare sau marginalizare socială, mulți dintre ei ajungând oameni ai străzii. Costul uman al birocrației se măsoară în vieți întregi marcate de pierdere, instabilitate și oportunități ratate, nu doar în cifre de adopții. În alte state europene, platformele digitale permit familiilor să vadă în timp real profilurile copiilor adoptabili și stadiul dosarelor, iar termenele legale sunt respectate sub sancțiune. În România, astfel de instrumente lipsesc, iar transparența rămâne un deziderat.
Ce trebuie schimbat
Digitalizare și transparență. Crearea unei platforme naționale, actualizată în timp real, unde familiile să poată vedea numărul de copii adoptabili, stadiul dosarelor și termenele estimate.
Respectarea termenelor legale. Implementarea unui mecanism de monitorizare care să sancționeze întârzierile nejustificate în evaluări, atestări și potriviri.
Reducerea documentelor repetitive.Eliminarea cerințelor de acte care expiră rapid și care trebuie reînnoite de mai multe ori pe parcursul aceleiași proceduri.
Sprijin pentru adopția copiilor peste 7 ani.Campanii de conștientizare și stimulente financiare suplimentare.
Formare continuă a profesioniștilor. Programe de training pentru asistenții sociali, psihologii și judecătorii implicați în procedurile de adopție, cu accent pe drepturile copilului.
Ultima lege a adopțiilor a adus simplificări procedurale și stimulente financiare, dar nu a rezolvat esențialul: birocrația prelungită transformă așteptarea într–o formă de violență instituțională asupra copiilor, birocrația nu este neutră –ea decide cine are familie și cine nu. Fiecare dosar care stagnează, fiecare act reînnoit, fiecare comisie care se tot amână înseamnă un copil care crește fără să știe ce înseamnă să ai părinți permanenți. Dreptul la o familie nu este un privilegiu–este un drept fundamental al copilului, recunoscut de Convenția ONU cu privire la Drepturile Copiluluiși de legislația română. Atâta timp cât birocrația va continua să fure timp din copilăriile lor, acest drept va rămâne o promisiune neîmplinită.
Jurnaliști români: Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras:Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în problematici internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
Matematica devine o hartă a vieții spirituale
Filosofia întâlnește teoria haosului
Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csintapentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
„Partea a doua a interviului cu prof. Thomas Csinta. Punctul în care emoția- identitatea, cultura, limba, visurile – se întalnesc cu rigurozitatea academică, cu viziunea pe termen lung. Vă mulțumim domnule profesor pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu si pentru deschiderea cu care ați împărtășit idei valoroase, experiențe de viață si perspective profunde asupra educației, identității culturale si implicării românilor din diaspora. Prin claritatea gandirii, pasiunea pentru educație si angajamentul față de excelența intelectuală ne reamintiți ca adevărată valoare a unui educator sta nu doar în cunoaștere ci și în capacitatea de a inspira și de a deschide drumuri.” (Anca Cheaito)
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”,dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
Prima reprezintă pregătirea candidaților românicu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii)CUFR R&Da devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora(a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&Dde către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.