Acasă Investigații jurnalistice Subiect de teză de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale)....

Subiect de teză de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale). Brabantul în haos și sub teroare (integral). „Letopisețul” marii ciminalități belgiene postbelice (inclusiv, a „anilor de plumb”). În căutarea adevărului istoric în cel mai important dosar criminal, nesoluționat timp de 4 decenii, „Asasinatele din Brabant” (1982 – 1985). Exclusive private investigation with a probable solution in the „Brabant killers” criminal case.

Dedic acest vast material de investigație (de cercetare, în cca 1.200 de pagini), fără precedent în literatura de specialate (care urmează a fi publicat și într-o carte, atât în format clasic cât și în format electronic) prietenilor și colegilor Pompiliu Comnșa și Marinică Beșcucă (al cărui „Letopiseț” mi-a inspirat titlul lucrării)

„Hanul Răzeșilor”–Letopisețiul lui Marin Beșcucă. Letopisețul metaforei de atitudine. Ultimile rânduri scrise de Doru – Dinu Glăvan (fostul președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România). Corespondență de la Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitatea, directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu – Iași) 

Volumul „Culisele Securității”, al gazetarului – pamfletar gălățean Pompiliu Comșa (Corespondență de la scriitorul Săndel Dumitru, autorul lucării  „Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc”)

Subiect de teză de doctorat inter-pluri și transdisciplinar. Sisteme complexe. Formalismul (modelul) matematic al algebrei și analizei matriciale în contaminarea unui „human specimen” cu un virus (agent patogen inframicrobian, inclusiv, Covid-2019/SARS-CoV-2). Aplicații la crearea unui vaccin rezistent contra acestuia. [Subject of inter-pluri and transdisciplinary doctoral thesis. Mathematical (model) of algebra and matrix analysis in contamination of a „human specimen” with a virus (inframicrobial pathogen, including Covid-2019/SARS-CoV-2). Applications to create a resistant vaccine against it. (Multi-and inter-disciplinary dissertation topic. The mathematical algebraic and matrix model in the contamination of a human specimen with a virus)].

Nota Autorului

Teoria haosului (teoria sistemelor complexe) este o ramură a matematicii și fizicii teoreticii (moderne) care descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare, a acelor sisteme care prezintă fenomenul de instabilitate numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor pe termen relativ lung (deși se conformează legilor deterministe) este imprevizibil, adică aparent haotic (de unde și denumirea teoriei) și a fost formulată în 1960 de către Edward Lorenz, care spunea că  „Un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic.” Cu alte cuvinte, există o ordine ascunsă în orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. (A se vedea și Scientia). Numele de Teorie a Haosului vine de la faptul că în sistemele descrise de aceasta există o dezordine aparentă datorită unei „sensibilități” numită și The butterfly effect. Mici modificări ale condițiilor inițiale (cum ar fi rotunjirea numerelor cu care se lucrează) au ca efect rezultate haotice, făcând ca anticiparea efectelor pe termen lung să fie imposibilă. Acest lucru se întâmplă chiar dacă sistemele sunt deterministe, ceea ce înseamnă că comportamentul lor viitor este determinat în întregime de condițiile inițiale, fără intervenția altor elemente aleatorii. Cu alte cuvinte, natura deterministă a acestor sisteme nu le face predictibile. Acest comportament este cunoscut sub denumirea de „haos determinist”. Comportamentul haotic a fost observat în laborator pe o varietate de sisteme care include circuite electrice, lasere, reacții chimice oscilante, dinamica fluidelor și aparate magneto-mecanice și mecanice, dar și în simulări virtuale ale proceselor haotice. Una dintre aplicațiile cele mai de succes a teoriei haosului este în ecologie, unde sistemele dinamice de genul modelului lui Ricker au fost folosite pentru a arăta cum creșterea populației în raport cu suprafața ocupată duce la o dinamică haotică.

Sistemele complexe sunt sistemele care conțin atât de multe elemente în mișcare încât este nevoie de un calculator (ultra)performant care să calculeze toate posibilitățile (probabilitățile) de interacțiune. Acesta este și motivul pentru care Teoria Haosului (care ne arată că natura lucrează după anumite tipare care sunt suma mai multor impulsuri mărunte) nu avea cum să apară înainte de sfârșitul secolului al XX-lea. Mai există un alt motiv pentru care această teorie a aparut atât de recent, acel motiv este Revoluția Mecanicii Cuantice și felul în care a terminat Era Deterministă. Atunci când Sigmund Freud a elaborat teoria  psihanalizei, el a pornit de la ideea că problemele mintale sunt rezultatul unor traume din trecut. Terapia psihanalitică permite pacientului să își străbată amintirile, să găsească, să înfrunte și să rezolve problema generatoare de conflict. Toată această idee se baza pe o cauză și un efect liniar.

Rezumat. Ca urmare a unei noi „piste” propuse autorităților belgiene (aflată în studiu) pentru unul dintre cele mai mari și spectaculoase jafuri de diamante (în valoare de 21M€) comise în Belgia (la ABN Amro din Anvers Diamond Center), pe 2 martie 2007, fără violență, am fost contactat pentru realizarea unei anchete private legate de identificarea membrilor unei grupări infracționale de crimă organizată specializată în jafuri armate (banda din Nivelles), care în prima jumătate a deceniului opt al secolului trecut (1982–1985) a comis o serie de bracaje (jafuri armate), cu precădere în spații comerciale mari (Delhaize-Mega Image) din provincia belgiană flamandă Brabant, făcând 28 de victime (29 din surse sigure), dintre care 3 copii. Autoritățile belgiene consideră că dosarul „teroii din Brabant”, care urmează a fi prescris în 2025 și în care asasinii nu au fost identificați, încă, nici astăzi, este cel mai sângeros dosar criminal din întreaga istorie a regatului. În acest vast articol de investigatie, încerc să lansez o nouă pistă, în care fac o serie de conexiuni între evenimentele infracționale criminale de mare anvergură din anii 1980, care au marcat atât istoria criminală a Franței cât și a Belgiei, bazându-mă pe rezultatele unei anchete (cercetări) minuțioase conform căreia, unii infractori francezi (criminali) de mare anvergură din acea perioadă istorică (cu care am reușit să intru în contact) ar fi avut legături cu membri ai bandei din Nivelles, care și ei, la rîndul lor, ar fi fost, la origine, infractori francezi, iar ulterior, ar fi devenit criminali (asasini) în Belgia. [A se vedea pentru detalii lucările autorului: O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari. Jafuri de diamante remarcabile comise în Europa, în acest secol, „cu sau fără armă de foc, fără violență și fără ură”. O posibilă legătură dintre jaful de diamante de la ABN Amro din Anvers și vastul trafic belgian de carne de vită contaminată cu Encefalopatia Spongioformă Bovină, O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne bovină contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină). Legătura cu jaful de diamante de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre)]. Dacă în Franța, pedeapsa capitală a fost abolită pe 9 octombrie 1981 (cu puțin timp după câștigarea alegerilor prezidențiale de François Mitterrand) de către profesorul de drept Robert Badinter (ministru al Justiției între 23 iunie 1981-19 februarie 1986, consultant la elaborarea Constituției României în 1991, președinte al Consiliului Constituțional Francez între 4 martie 1986-4 martie 1995, etc.), considerat, printre altele, și părintele abolirii pedepsei capitale, în Belgia, această sancțiune penală (care exista după cîștigarea indeperndeței în 1830–și era rar aplicată) va fi abolită doar prin legea din 10 iulie 1996, adică, peste un deceniu și jumătate. Însă, după 1950 (când are loc ultima execuție), pedeapsa de condamnare la moarte, este, automatic, comutată la pedeapsa de înnchisoare pe viață (compresibilă), adică posibilitatea (e)liberării condiționate sub control judicar (în majoritatea cazurilor „sub sechestru electronic”), cel puțin, teoretic, după 15 de ani de recluziune criminală (18 ami, în Franța), dacă nu există și alte amendamente (printre care și o perioadă de siguranță, care în principiu, este de 22 de ani de recluziune criminala, iar în cazuri excepționale, poate ajunge până la 30 de ani–pedeapsă maximă în executare, în Franța– în funcție de o serie de factori, printre care menționez recidiva criminală și circumstanțele agravante).În Belgia, ca și în Franța (în trecut), în principiu, în cazul coondamnării la 30 de ani de recluziune criminala (maximă în executare) sau la închisoare pe viată, condamnatul este liberabil condiționat după 15 ani de încarcerare (recluziune criminală), care, practic, poate fi pus ăn aplicare, dupa 19, 20, 23 sau chiar și 25 de ani îin cazurile menționate mai sus. Este JAP (Judecătorul responsabil cu executarea și amenajarea pedepsei), care împreună cu TAB (Tribunalul responsabil cu executarea și amenajarea pedepsei– compus din 3 magistrați, la recomandarea unei comisii formate din experți–psihiatrii, membri ai Administrației penitenciare) iau această decizie. (A se vedea pentru detalii La perpétuité en Belgique).În sfârșit, deși după cel de-al 2-lea Război Mondial exista o reală tendință (din partea tribunalelor) de a-i sancționa pe „colaboraționiștii” (belgieni) cu cel de-al 3-lea Reich (Germania nazistă) cu pedeapsa capitală, dintre cei 1.202 condamnați la moarte (mai puțin, cei condamnați la moarte prin contumacie–în lipsă), numai 242 au fost executați (106 în regiunea flamandă Flandra, 122 în regiunea francofonă Valonia și 14 în regiunea Bruxelles – Capitală).Este criminalul de război german Philipp–Johann–Adolf Schmitt (1902–1950), comandantul Fortăreței (Fort) Breendonk (Breendonck–din Willebroek, o comună din regiunea Flandra) și a lagărului de tranzit (fosta cazaemă) „General Lt. Dossin de Saint–Georges” de la Malines (Mechelen), ultimul și singurul criminal german executat în Belgia, pe 8 august 1950 (în urma unui verdict pronunțat pe 25 noiembrie 1949), arestat în Olanda, în 1945 și încarcerat la închisoarea din Rotterdam, după ce a fost recunoscut de către jurnalistul Paul–Michel–Gabriel Lévy (1910–2002), profesor la UCL (Univeritatea Catolică de la Louvain la Neuve), fost șef al serviciului de informații al INR (Institutul Național de Radiodifuziene belgian) înainte de război. În sfârșit, revenind la banda (gangul) de asasini din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant, care a activat în prima jmătate a anilor 1980, în ciuda indulgenței autorităților judiciare belgiene, în contextul social–istoric de atunci, membrii acesteia (acestuia) ar fi fost condamnați la moarte, fără niciun fel de îndoială.Din contră, în ceea ce privește execuția lor, desi unii specialiști în materie criminală nu se îndoiau de acest lucru, eu sunt sigur de faptul că, „principiul” comutării automate a pedepsei capitale în închisoare pe viață ar fi funcționat și în cazul lor, iar ei ar fi fost eliberați (sub o formă sau alta), cel mult, dupa un sfert de secol de recluziune criminală.În ceea ce privește abolirea pedepsei capitale în Franța, ea devine în 1981 cel de-al 36-lea stat aboliționist în lume, era însă ultima țară a CEE (Comunitatea Economică Europeenă – predecesorul UE) care o mai aplica (practica).Iar ultimul executat în Franța, nu este Christian Ranucci (așa cum crede o importantă majoritate a societății civile–susținută greșit chiar și de mijloacele mass– media), dar Hamida Djandoubi, ghilotinat pe 10 septembrie 1977 la celebra închisoare Baumettes de la Marsilia.În sfârșit, nu pot să nu fac o conexiune (indirectă) între jafurile armate, cu precădere, din supermarket-urile Delhaize (Mega Image) ale Bandei din Nivelles (din provincia Brabant) și cele ale Bandei „Deghizaților” (de la Paris), derulate, practic, în aceași perioadă (1981–1986), specializată în spargerea de seifuri (bancare) care au comis 27 de atacuri armate, fără, însă a comite asasinate.A se vedea pentru detalii lucrările autorului: „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați…, Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam…), Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam…, Pedeapsa Capitală (Document istoric – Thomas CSINTA), Împreună contra pedepsei cu Moartea (Congresele internaționale de la Geneva, Kuala Lumpur și Oslo). Asasinatele din Brabant (Brabant wallon din 1995, Belgia) desemează (de fapt), o serie de bracaje (jafuri armate) deosebit de sângeroase care au avut loc în perioada 1982–1985, în special, în supermarket-urile Delhaize (Mega Image) din Flandra Orientală (provinciile Hainaut, Namur), dar și în nordul Franței în departamentul Nord (la Maubeuge), comise de către un gang (o bandă) de răufăcători (criminali), neidentificat(ă) până în prezent, în care 28 de persoane își vor pierde viața (printre care și 3 copii).Practic, activitea criminală a acesteuia (acesteia) o putem grupa în două etape.Prima, între 1982–1983 iar cea de-a doua, în toamna anului 1985.Iată și atacurile aramate (din punct de vedere cronologic) pe care Poliția federală belgiană presupune că ar fi fost comise de către acest gang (compus, din 3 sau 4 persoane purtătoare de măști) ca, de altfel, și „les postiches” (deghizații), care operau, aproximativ, în aceași perioadă istorică (la Paris). Prima etapă.- 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) dintr-o armurerie (Dinant, provincia Namur).- 13 august 1982, furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot (Maubeuge, departamentul Nord, regiunea administrativă Nord-Pas de Calais, astăzi, Hauts de France), un polițist rănit grav.- 30 septembrie 1982, jaf armat comis de către doi indivizi (fără măști sau cagule) la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), 15 pistoale automate furate, un polițist municipal, ucis la fața locului și mai mulți răniți, aflați la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit.- 23 decembrie 1982, jaf armat la Auberge du Chevalier (Beersel, provincia Brabant/sudul regiunii Bruxelles–Capitală), 1 mort–administratorul, după ce acesta a fost torturat cu sadism, în timp ce criminalii au „ospățit” și petrecut (cu voie bună), ciocnind cu șampanie, la fața locului.- 9 ianuarie 1983, asasinarea unui șofer de taxi (la Mons, provincia Hainaut).- 11 februarie 1983, jaf la un supermarket Delhaize (Genval, provincia Brabant), sustrași 692.384 FB (echivalentul a cca 35.000€PPA).- 25 februarie 1983, jaf armat la un supermarket Delhaize (Uccle, provincia Brabant/regiunea Bruxelles–Capitală), sustrași 600.000FB (cca 30.000€PPA), un rănit grav. – 3 martie 1983, jaf aramat la un supermarket Colruyt (Hal, provincia Brabant), 704.077 FB (36.000€PPA), un mort.- 7 mai 1983, jaf armat la un supermarket Grand Bazar (Carrefour Market din 2009), sustrași 800.000 FB (echivalentul a cca 41.000€PPA).- 10 septembrie 1983, jaf armat la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem (Tamise, provincia Flandra Orientală), 7 veste anti-glonț sustrare, un mort și un rănit.- 17 septembrie 1983, jaf armat la un supermarket Colruyt (Nivelles, provincia Brabant), 3 morți (jandarmul Marcel Morue și cuplul Fourez–Dewit) și un rănit (jandarmul Jean-Marie Lacroix).- 2 octombrie 1983, jaf armat la Auberge des Trois Canards (Ohain, provincia Brabant), 1 mort.- 7 octombrie 1983, jaf aramat la un supermarket Delhaize (Beersel, provincia Brabant), 1 mort.- 1 decembrie 1983, jaf armat la o bijuterie (Anderlues, provincia Hainaut), 2 morți.A doua etapă.- 27 septembrie 1985 (între orle 20h00–21h00), jaf armat la un supermarket Delhaize (Braine–l’Alleud, provincia Brabant), 3 morți (Roger Engelbienne, Ghislain Platanne și Bozidar Djuroski) și un rănit (Bozidar Djuroski Jr.), sustrași 200.000 FB (cca 10.000€PPA). Probabil că, având în vedere faptul că Jurnalul Le Soir afirmă (din greșală) că și Bozidar Djuroski Jr. ar fi fost ucis, numărul victimelor (persoanrlor ucise de către gangul din Brabant) este indicat în mijloacele mass–media că ar fi fost 29, în loc de 28.- 27 septembrie 1985 (dupa jaful armat de la Braine–l’Alleud), 5 morți (printre care un băiat în vârsta de 13 ani și bancherul Léon Finné), un rănit (avocatul Jean-Paul Macau), sustrași 991.103 FB (cca 50.000€PPA)- 9 noiembrie 1985, jaf armat la un supermarket Delhaize (Alost, provincia Flandra Orientală), un măcel, 8 morți și 9 răniți, sustrași 937.777 FB (cca 47.500 €PPA).Notă. Dacă în privința victimelor nu există niciun fel de dubii (28 de morți și 22 de rănăți), în ceea ce privește suma totală realizată din jafuri (între 6–7 MFB, adică între 300.000–355.000€PPA), există o serie de divergențe, în fuuncție de surse, pentru că sumele sustrase erau approximative, între 200.000–776.000 FB la Braine–l’Alleud, între 991.103–2.511.103FB la Overijse și între 737. 777– 937. 777FB la Alost. Trebuie sî ținem cont și de faptul că 1.000FB, în acea perioadă, valorează astăzi, cca 50€PPA. Ancheta dirijată între 1985–2000 de către Lionel Ruth (sub conducerea procurorului Regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre și al magistratului Eric Van der Sypt, procuror la Parchetul federal de la Bruxelles) ar fi pus în evidență o serie de elemente comune acestor jafuri (în număr de 17–dintre care 4 comise în 1982, 10 comise în 1983 și 3 comise în 1985), mai ales, balistice (cu același tip de armament), vehicule utilizate (Volkswagen Golf GTI), modul operatoar (asasinte la întâmplare), zona geografică (provincia Brabant și vecinătăți) etc., mai ales în urma unor descoperiri, în cursul lunii noiembrie 1986, care vor avea loc în Canal Bruxelles-Charleroi, la Ronquières (componența municipalității Braine-le-Comte, în provincia valonă Hainaut din Belgia, înainte de fuziunea comunelor belgiene din 1977, cunoscută în special datorită planului înclinat, o construcție hidrotehnică de mari dimensiuni, inaugurată în 1968 și realizată pentru a compensa o diferență de nivel de aproximativ 68 de metri pe canalul Bruxelles-Charleroi). Aceste obiecte (probe materiale judiciare) apartinând presupușilor membri ai gangului din Nivelles, sunt adunate și păstrate în arhiva procuraturii federale, de care răspunde Eddy Renard. Portretrul robot al atacatorilor ar pune în evidență 3 persoane, cu trăsături (fizice) diferite.Un „ucigaș cu sânge rece” (descreierat, probabil și toxicoman), un „uriaș” (copulent de cca 1,80–1,82m) și un „bătrân” (probabil, peste 60 de ani).Identificarea lor însă, timp de cei 35 de ani care au trecut de la „retragerea lor voluntară la vatră” („pensionarea” lor) nu a fost posibilă, în ciuda unor eforturi deloc neglijabile din partea autorităților polițienești și judiciare belgiene, care, susțin că au exploatat cîteva zeci de piste, aparent, fiabile de-a lungul anilor (din câteva sute posibile). Ce am flat de la membri organizației criminale a lui Ruddy Decock ? Nimic, pentru că nu eram un om de încredere, așa cum era Tornel, al cărui loc de boss în cadrul firmei l-am preluat, privizoriu. S-au prins că nu sunt de-al lor, cu toate că am făcut tot posibilul ca să le fiu pe plac. Oricum, eu sunt convins că ei habar nu aveau cine erau membri bandei din Nivelles, dar bănuiau și ei că erau francezi și că ar fi avut relații cu membri poliției locale și chiar cu polițiștii–judiciari federali. N-ar fi fost exclus faptul că interesul meu deosebit pentru acest dosar să le fi atras atenția și să fi căzut, întocmai, din acest motiv, în dizgrația lor. Dar eram la începutul activității mele de investigator și corespondent de presă al Ziarului (Revistei) Poliției Capitalei (la investigații criminale) și mă gândeam că fiind în contact cu răufăctori (criminali) ar trebui să insist pentru că în cei aproape două decenii de la debutul bandei, bembri săi nu au fost identificați și nici dosarul jafurilor și asasinatelor lor, nu a fost clasat. Cuvinte cheie: Thomas Csinta – jurnalul bucureștiului, Albert Fagniard, Albert II al Belgiei, Ali Suleiman Ahmad, Bruno Berliner, Célestin Rinchard, Christiaan Bonkoffsky, David Van de Steen, Paul Van den Boeynants, Lionel Ruth, Francis Zwarts, François Rasse, Freddy–André Horion si Roland Feneulle, Jan Caubergh, Jean-Claude Myszka, Jean-François Ertrijckx, John Thomas Straffen, Juan Mendez, Julien Lahaut, Lucien Léger, Mahmoud-Philippe El Shennawy, Marc Dutroux și Michel Nihoul, Michel Bellen, Odon Renard, Patrick Geay, Patrick Haemers, porte-avions-Michel Ardouin, Robert Marguery, Roger Champenois, Serge Hernout, Staf Van Eycken, Taleb Hadjadj, Philipp–Johann–Adolf Schmitt, banda din Nivelles (Nijvel)

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric (Marile dosarele criminale postbelice care preced asasinatele din Brabant, până în 1982 și asasinatele din Brabant între 1982 – 1985). Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. Les grands dossiers criminels précédant les assassinats du Brabant. En quête de vérité (Corespondență din Belgia)

Rezumat. În căutarea adevărului istoric, în celebrul dosar criminal, neelucidat, al bandei din Nivelles (Brabant), am avut ocazia să studiez o serie de (alte) dosare criminale, de mare anvergură, care îl succed pe acesta, dintre care unele au fost soluționate, iar altele nu. Și care, ca de altfel, ca și dosarul Cools sau Brabant, așteptă soluții, motiv pentru care Ministerul Justiției a decis prelungirea prescrierii acestora cu un deceniu. În vasta mea lucrare de aici (cca 100 de pagini), prezint cu detalii, pe baza unui sistem axiomatic logico – deuctiv, carențele unui sistem judiciar inchizitorial belgian moștenit de la Napoleon (via Franța), aflat în pragul unui colaps cronic. Dosarul criminal „Marc și Cori(n)ne” (1992), în care cuplul de îndrăgostiți format din Marc Kistemann (în vîrstă de 21 de ani) și Cori(n)ne Malmendier (în vârstă de 17 ani), iar, ulterior, Lucien Schmitz (în vârstă de 36 de ani–ucis cu 13 lovituri de cuțit, soția căruia, Marianne, este violată) sunt asasinați în cursul lunii iulie 1992, de către cei 2T (Thierry Muselle–în vârstă de 33 ans și Thierry Bourgard–în vârstă de 24 de ani), originari Plombières (comună francofonă din regiunea Valonia formată din localitățile Gemmenich, Hombourg, Montzen, Moresnet și Sippenaeken). Cadavrele lor sunt descoperite pe 22 iulie 1992 în pădurea Lierneux (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Lierneux, Arbrefontaine, Bra, Trou de Bra, Grand Heid, Reharmont, Sur le Thiers, Derrière le Thiers, Les Villettes, Erria, Pont de Villettes, Florêt, La Chapelle, Odrimont, Jevigné, Verleumont, Hierlot, Petit-Sart și Grand-Sart). Conform expertizei medico–legale, cuplul ar fi fost ucis pe 14 iulie. Cei 2T (Thierry) ar mai fi comis și violuri (în regiune) în perioada 11–16 iulie. Identificați, arestați (Muselle–pe 19 iulie, iar în proximitatea domicilului său, iar Bourgard în cursul zilei următoare) și încarcerați în detetenție provizorie pe 23 iulie 1992 și condamnați la moarte de către Juriul Popular (Curte cu Jurați) de la Liège, pe 18 decembrie 1995, Curtea de Casație va anula (casa) sentința (din cauza unor vicii de procedură), pe 9 mai 1996, ceea ce va genera un al 2-lea proces, care va debuta pe 18 noiembrie 1996, în fața Curții cu Jurați de la Arlon al provinciei Luxemburg (comună din regiunea Valonia, la frontiera cu Luxemburg, formată din localitățile Arlon, Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) și care, în verdictul său din 13 decembrie 1996 îi condamnă pe cei doi criminali Muselle și Bourgard la muncă silnică pe viată. Merită de remarcat aici și fapul că înainte de a fi interpelați, cei 2 din urmă, erau recidiviști și ar mai fi fost condamnați și încarcerați, tot pentru viol și crimă, iar în luna iulie 1992, Thierry Muselle (condamnat la 10 ani de detenție criminală în 1984 pentru violul și asasinarea unei adolescente ăn vărsta de 16 ani) a fost în libertate condișionată sub control judiciar, iar Thierry Bourgard (condamnat la 10 ani de detenție criminală pentru viol și tortură) „în concediu penitenciar” (după 3 ani efectați din pedeapsă). Bourgard și-a recunoscut faptele care i-au fost reproșate, mai puțin asaniarea cuplului Marc et Cori(n)ne. Din contă, Muselle a negat orice implicare a sa în asanite și violuri. Ca urmmare a acestor evenimente dramatice, tatăl lui Cori(n)ne, Jean-Pierre Malmendier (1949–2011, om politic belgian), membru al partidului MR (Mișcarea Reformatoare, de inspirație liberală, prezentă în Belgia francofonă), împreună cu tatăl lui Marc, François Kistemann, vor depune, pe 4 decembrie 1992, la Parlamentul belgian, o petiție (semnată de către 259.445 de persoane), pentru reformarea sistemului carceral și „severizarea” punerii în libertate a recidiviștilor în materie criminală, conmdamnați, în special, pentru crime sexuale și crime de sânge. În ceea ce îi privește pe 2 criminali, detenția lui Thierry Muselle va fi prelungită de către TAP (Tribunalul de Aplicare si Amenajare a Pedepsei) de la Arlon, cu puțin timp înainte de acordarea libertății conditionate sub control judiciar acestuia (pe 20 aprilie 2010), după examinarea cererii de caătre Curtea Criminală pe 5 aprilie, ca urmare a unei tentative de asasinat (prin ștrangulare) în noaptea de 30–31 martie 2010 asupra unui deținut (cu care împărțea celula de numai 2 zile) în închisoarea Lantin, pentru care, pe 20 iulie 2011, el va fi condamnat la 20 de luni de închisoare, confirmat în Apel și pe 15 februarie 2012. Conform investigațiilor mele, gestul lui Muselle este explcabil, pentru că în cei 18 ani de detenție (1992–2010) el ar fi stat singur în celula sa, pentru că ar fi refuztat, întotdeauna, un „colocatar”, iar această doleanță a lui ar fi fost până atunci, oarecum, respectată, cu toate că alte 4 tentative de acest gen, în trecut ar fi eșuat. Mă întreb dacă n-ar fi fost un pretext, din partea autoritîților carcerale (administrației penitenciare), pentru a-i refuza eliberarea condiționată, asupra cărei urma să statueze TAB în luna aprile cu un aviz favorabil din partea celor care l-au examinat. Este foarte probabil că rudele victimelor s-ar fi opus eliberării sale condiționate (care sunt consultate în asemenea situații), iar administrația penitenciarului ar fi găsit pretextul pentru a nu-l elibera. Cu atăt mai mult cu cât Jean-Pierre Malmendier, tatăl lui Corin(n)e l-a și „vizitat” (întîlnit) pe acesta pentru a-i cere explicatii, cu puțin timp înainte de a muri din cauza unui stop cardio – respirator în 2011. El își va tenta din nou norocul în 2013, dar din păcate, fără succes! Până la urmă, moare, din cauze naturale, cel puțin oficial (datorită unei supradoze de heroină–conform surselor mele) în noaptea de 31 martie – 1 aprilie 2015 în închisoarea din Huy (oraș francofon din regiunea Valonia situat pe cursul fluviului Meuse, formată din localitățile Huy, Ben-Ahin, Tihange și Neuville-sous-Huy), la vârsta de 55 de ani, în timp ce Thierry Bourgard, încarcerat și el, pe 5 decembrie 2019. În cursul lunii viitoare (augut 1992), vor debuta alte două dosare criminale belgiene sordide. Dosarul criminal Patrick Derochette (1992), în care pe 5 august, o fetiță Loubna Benaïssa (în vărstâ de 9 ani), dispare fără urmă la Ixelles (una din cele 19 comune din Regiunea Capitalei Bruxelles situată în partea de sud-est a aglomerației Bruxelles, învecinându-se cu localitățile Bruxelles, Etterbeek, Forest, Auderghem, Uccle, Saint-Gilles și Watermael-Boitsfort). Criminalul, care a și violat-o înainte de a o ucide și a-i ascunde corpul în pivnița stației de benzină–Service auto (a părinților săi) a fost identificat, tardiv (datorită indiferenței și a multor erori comise de către cei implicați în dosar), peste 4 ani și jumătate (cu ocazia investigațiilor dezlănțuite în dosarul pedocriminal Dutroux) pe 5 martie 1997, de către o celulă de anchetatori de la Neufchâteau, în persoana lui Patrick Derochette (în vârstă de 28 de ani, recidivist, condamnat, deja, în 1984, pentru infracțiuni sexuale), care lucra ca mecanic auto–pompist la benzinăria Q8 (împreună cu tatăl său) aflată la colțul străzii Wéry cu șoseaua Couronne din Ixelles. (A se vedea pentru dealii lucrările autorului Ce s-a întâmplat cu Estelle Mouzin? Dezvăluirile pedofilului–violator și serial…În exclusivitate absolută: Subiect de teză de doctorat. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa…). În ziua dramei, Loubna Benaïssa (de origine magrebină) și sora sa Nabela intră într-un magazin alimentar Aldi de pe Goffart din Ixelles (nu departe de domiciliul lor pe strada pentru a face niște cumpărături, dar, din păcate, uită să cumpere iaurt, motiv pentru care după revenirea acasă, mama lor o trimite pe Loubna înapoi după iaurt. De atunci, ea n-a mai fost văzută niciodată. Merită subliniat aici faptul că ancheta a fost neglijată (voit sau nu!) încă de la început, pentru că magistratul instructor (judecătorul de instrucție) pentru a demara ancheta nu a fost numit în dosar decât după 6 zile de la dispariția fetiței (care, practic, nu va trece la studiul dosarului decăt peste 16 zile) ori, după cum știm, primele zile în cazul unei dispariții sunt determinante. Apoi, anchetatorii din Ixelles, în paralel cu pista lui Patrick Derochette s-ar mai fi risipt și în alte două piste (pe care nu le mai menționez pentru că au fost abandonate din lipsă de probe materiale), probail, pentru faptul că mecanicul auto–pompist, ar fi furnizat un alibi solid, afirmând că în timpul comiterii crimei, între orle 11h30–13h30 ar fi luatm masa de prânz cu fratele său. Cadavrul victimei descoperit pe 5 martie 1997 în pivnița benzinăriei (demolată în 2001) a fost ascuns într-o cutie metalică, oarecum, întâmplător, cu ocazia unei vaste percheziții în dosarul Dutroux care va debuta în cursul lunii septembrie 1996. Pe 8 martie 1997, o ceremonie funerară va fi organizată în memoria ei la marea moschee de la Bruxelles, de unde corpul ei va fi transportat în Maroc pentru a fi înmormântat la Tanger, de unde familia ei este originară Arestat pe 7 martie 1997, Patrick Derochette (atunci în vârstă de 33 de ani) recunoaște „parțial” faptele care îi sunt reproșate, adică, numai violul comis asupta fetiței. Cu această ocazie sunt descoperite și victimele lui Dutroux, în viață, Laetitia și Sabine, care vor fi eliberate, dar și cadavrele lui Julie și Melissa. Ancheta va fi relutată de la început, după transferul dosarului de la Parchetul de la Bruxelles la cel din Neufchâteau, odată cu căutarea victimelor lui Duroux. Atunci intră în vizorul anchetatorilor 2 bărbați, condamnați deja pentru viol asupra minorilor, care locuiau în zona magaziunului unde Loubna s-a întors pentru a cumpăra iaurt. Unul dintre ei, un algerian (pe care nu-l nominalizăm pentru că a fost disculpat în dosar) era în Algeria atunci când evenimentul dramatic are loc, iar celălalt, Patrick Derochette, a declarat că ar fi luat masa de prânz cu fratele său, ceea ce, atunci, îl disculpă, cu toate că acesta a fost recunoscut vinovat într-un dosar criminal, dar „infracționalizat” (practică aplicată, în special în cazul „primarilor”–inculpați pentru prima oară), de atentat la pudoare în cazul a 2 băieți (cu vârstele de 9 și 13 ani) în perioada 1982–1984. Pe 13 iunie 1984, ca urmare a unor expertize psihiatrice, conform deciziei TCB (Tribunalul Corecțional Bruxelles) Patrick Derochette este declarat iresponsabil penal, spitalizat, dar după 50 de zile, este „lăsat la vatră”, adică, să plece acasă! Începând cu 4 martie 1999 (după o perioadă de observație în anexa psihiatrică a închisorii Forest) acesta va fi internat în QHS (Cartier de Maximă Securitate) al EDS (Eablissement de Défense Sociale) „Les Marroniers” de la Tournai (oraș francofon din regiunea Valonia), cu o capacitate de 350 de locuri, rezervat persoanelor cu probleme psihice grave (iresponsabili penali). Notă. În Belgia, Legea Défense Sociale (Apărarea socială) din 1930, modificată prin legea din 1 iulie 1964 instituie două măsuri specifice (conform art.71 din Codul Penal Belgian) autorului atins (bolnav) de „demență” (o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, având ca simptome problemele emoționale, dificultățile de comunicare, scăderea voinței și forma comună Boala Alzheimer–între 50% și 70 % din cazuri, demența vasculară–cca 25%, demența cu corpi Lewy–cca 15% și demență fronto-temporală–Boala Pick), „aflat, din punct de vedere juridico–medical, într-o stare gravă de dezechilibru mintal (sau de debilitate mintală) care nu-i permite acestuia să-și controleze acțiunile.” Prima măsură constă în punerea sub observație a acestei personae într-o anexă psihiatrică a unei închisori, iar cea de-a doa măsură, plasarea lui, pe termen nelimitat, într-un EDS, conceput cu acest scop. Conform unor investigații aprofundate, dintre cei 229 de pacienți internați (atunci), la EDS Tournai, cca 48,8% ar fi comis infracțiuni cu caracter sexual (viol, tentativă de viol, atentat la pudoare, exhibiționism, etc.) iar valoarea media a IQ a acestora ar fi fost 71,4, adică mult sub limita inferoară a mediei populației centrată pe 100 (în vecinătatea 80–120), conform curbei (clopotului) lui Gauss. În plus, 33,2% din ei nu prezentau nuciun fel de trulburări psihice (psihiatrice), iar din restul (dintre cei cu tulburări psihice), cca 37,4% aveau simptome de tulburări psihotice (cu precădere, schizofrenie sau schizofrenie paranoidă), dar 26,8% nu prezentau nici măcar tulburări de personalitate (constatat la majoritatea persoanelor care suferă de tulburări psihotice), adică, cca ½ din totalul care erau diagnosticați cu această maladie (57,3%), iar 37,9% erau clasați persoane cu tulburări de personalitate antisociale. [A se vedea pentru detalii articolul autorului M’s („Mensanii”) lui Roland Berril!]. În sfârșit, Patrick Derochette moare (din cauze naturale) pe 14 decembrie 2016 (la vârsta de 52 de ani), după ce pe 14 iunie 2015, ca urmare a unei agresiuni fizice grave (care nu ar fi avut nicio legătură cu moartea lui Loubna Benaïssa), cu ocazia unei altercații, acesta intră într-o comă profundă la Clinica Notre-Dame de la Tournai, unde este transportat în regim de urgență. Ca urmare a unor complicații, el va fi adus pe 14 decembrie, în jurul orei 22h00, la Serviciul de urgență al CHWP (Centre Hospitalier de Wallonie Picarde–Centrul Spitalicesc al Valoniei Picard), dar, puțin înainte de ora 23h00, el este victima unui stop cardio–respirator. Dosarul criminal care urmează celor două (mai sus menționate) în vara anului 1992 („Marc et Cori(n)ne”, respectiv, „Loubna Benaïssa–Patrick Derochette”) este Dosarul criminal al „nebunului de la Mouscron” (oraș francofon din regiunea Valonia), în care criminalul Arnaud Degezelle (adolescent în abandon școlar, în vârstă de 17 ani, singuratic, „monstrul care nu si-a regretat niciodată actele sale criminale”), în ziua de 12 august 1992, la Mouscron, o rănește grav (în spate) cu un foc de armă (revolver de calibrul 7.65) pe Carine Moerman (în vârstă de 25 de ani), îl lucide pe stradă, pe 24 august, cu un glont în ceafă, pe David Matton (în vârstă de 16 ani), iar pe 11 septembrie, într-un imobil de pe strada Pèlerins, o rănește grav (cu un glont în zona lombară) pe Nathalie Vanbraekel (în vârstă de 19 ani) prin ușa camerei în care aceasta se ascundea împreună cu mama sa (Thérèse Pollet), după ce în noaptea de 9–10 septembrie, tentativa sa de asasinat contra lui Éric Delemme (în timp ce acesta penetra cu vehiculul său în garaj), eșuază. Condamnat pe 25 noiembrie 1993 de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) a provinciei Hainaut la închisoare pe viață pentru un asasinat și 4 tentative de asasinat, Arnaud Degezelle („Fantomas”, „ucigașul nebun din Mouscron ”, atunci în vărstă de 18 ani), care își alegea victimele la întâmplare (și care ar fi recunoscut că dacă n-ar fi fost arestat la timp ar fi ucis mai multe persoane !), moare ca urmare a unui consum excesiv de droguri (supradosă–overdose de herionă), pe 8 decembrie 2012, în patul său, într-o celulă a închisorii din Andenne (oraș francofon în pregiunea Valonia, în provincia Hainaut, situat pe malul frluviului Meuse, formată din localitățile Andenne, Baronville, Coutisse, Landenne, Maizeret, Namêche, Sclayn, Seilles, Thon-Samson și Vezin–învecinându-se cu localitățile Fernelmont, Héron, Huy, Namur, Gesves și Ohey). Conform investigațiilor mele, Arnaud Degezelle (care ar fi fost terifiant în timpul procesului și ar fi „râs în nas” magistraților și juraților–în timp ce mama sa ar fi izbucnit în plâns) ar fi fost înscris în 2010 (prin intermediul unui juriu de învățământ universitar al Comunității franceze) în anul doi la Departamentul (Facultatea) de Matematică a Universității Namur (la forma de învățământ „la distanță”), unde profesorii săi îl considerau „distant, rigid (autoritar) dar foarte implicat în cursurile sale”, iar, conform directorului departamentului Anne Lemaître, care l-a întâlnit de mai multe ori, „acest băiat nu era nici simpatic si nici agreabil”, iar trecutul său n-a avut, absolut, nicio legătură cu misiunea noastră de educație. În cadrul întrevedrilor noastre noi nu am abordat decât, strict, probleme legate de organizarea cursurilor ”. Nici Marcel Rémon, vicerectorul (prorectotul) universității, care ar fi avut un rol important în admiterea lui (mai ales, pentru a-i da o șansă), care l-a întâlnit o singură dată afirma într-un proces verabal că „Aranaud era rezervat, tăcut și nu era ușor de comunicat cu el”. Cu puțin timp înainte de decesul său (neprevăzut), acesta ar fi trimis o scrisoare lui Anne Lemaître (legat tot de cursurile sale), în care fîcea cunoscut acesteia că el nu mai suporta că era descurajat și sabotat în activitatea sa de studiu și că îi părea rău că, crează probleme universității. Se pare că singurul lucru care l-ar fi deranjat (avîn în vederefaptul că ar fi recunoscut fără niciun fel de obiecții atât asasinatul cât și cele 4 tentative de asasinat) ar fi fost verdictul de „muncă silnică pe viață” (maximă, având în vedere vârsta sa fragedă–după o deliberare a juriului de numai ½ h) pronunțat de către Jean-Claude Lacroix, președintele juriului la proces (având ca avocat general pe Luc Van Ausloos) o expresie care îi părea depășită, în loc de care ar fi preferat-o, poate, pe cea modernă, de „închisoare pe viață”! Mi s-a părut însă intersant schimbul de replici înainte de pronunțarea verdictului. Întrebându-l Lacroix, „ce ați face, deci, în libertate ?”, Arnaud Degezelle (apărat de către avocatul Gérard Rivière) i-a răspuns, sec, acestuia: „cum nu este cazul, nu (mai) are niciun rost să vorbim…” Din nou Lacroix: „Vă gândiți din când în când la David Matton (tânărul de 16 ani pe care l-a ucis)? Ce ați vrea să-i spuneți familiei acestuia?” Din nou, răspunsul lui Arnaud este jalnic: „Ce ați vrea să-i spun?” În sfârșit, până la debutul celebrului dosar criminal Dutroux (1995–1996), justiția belgiană va cunoaște alte două dosare criminale de mare anvergură, care au rămas, de-a lungul timpului, nesoluționate, ca de altfel și dosarele criminale „Asasinatele din Brabant” și „Asainarea lui Cools”. Este vorba de dosarul criminal „Decupastorul din Mons” (Hainaut, 1993 – 1998) și „Dispaiția lui Kim și Ken Heyrman” (Anvers, 1994) A se vedea pentru detalii articolul…

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric (Marile dosare criminale care succed asasinatele din Brabant–Partea 1, 1983 –1995, CCC– Celule Comuniste Combatante, „Marc et Cori(n)ne”, Patrick Derochette, Arnaud Degezelle/„Nebunul de la Mouscron, Kim și Ken Heyrman/Ronald Janssen, multifeminicid „Decupatorul din Mons”). Le Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. Les grands dossiers criminels succédant les assassinats du Brabant (1ère Partie). En quête de vérité (Corespondență din Belgia)

Rezumat. Dosarul criminal Lecrenier (1997) reprezintă un cvadruplu asasinat și un dublu viol, comise cu sânge rece, cu un pistol Colt 45 și o arbaletă (armă din Evul Mediu constând dintr-un arc montat pe un suport pentru aruncare de săgeți sau proiectile- dotată cu un pat cu încărcător precum cel al puștilor, un mecanism de blocare pentru menținerea corzii la elongație maximă și un trăgaci pentru eliberarea corzii) pe 7 iulie 1997 de către Rémy Lecrenier (în vârstă de 28 de ani) la Bas-Oha (secțiune a orașului Wanze din provincia Liège, regiunea fancofonă Valonia), condamnat de către Curtea cu Jurați a provinciei Liège, pe 7 decembrie 1999, la închisoare pe viață (asimilabil, în practică, cu 30 de ani de recluziune criminală). Cele 4 victime sunt membri ai aceleași familii, Tellier. Dosarul criminal Lecrenier va fi succedat, de unul, cu totul de altă natură, care nu este specific (caracteristic), în general, țărilor occidentale democratice. Este vorba de Dosarul criminal Adamu (1998) în care o tânără refugiată din Nigeria, Sémira Adamu (n.1978, solicitantă de azil politic în Belgia), va deceda la Bruxelles (provincia Brabantul flamand) pe 22 septembrie 1998, după ce jandarmii belgieni însărcinați cu expulzarea ei de pe teritoriul național, o vor sufoca, neintenționat.Adică, fără intenția de o ucide! Evenimentul are loc pe acelasi aeroport național Bruxelles–Zaventem, pe care, pe 22 martie 2016, are loc cel mai sângeros atac terorist islamist din istoria Belgiei – constând din 2 atentate sinucigașe, în care, în afară de cei 2 teroriști islamiști (Najim Laachraoui și Ibrahim El Bakraoui), vor muri și alte 14 persoane, aflate în incinta aroportului. [A se vedea pentru detalii lucrarea autorului Subiect de teză de doctorat. Graful (socio–matematic) al Metagalaxiei eurojihadiste. Mujahedinii…]. Notă. „Centrele închise” belgiene sunt destinate, fie strănilor aflați în situație administrativă ilegală pe solul (teritoriul) belgian, fie tinerilor delincvenți. Cele destinate persoanelor aflate în situație administrativă ilegală sunt gestionate de către DGOE (Direcția Generală a Oficiului pentru Străini), de la Bruxelles (World Trade Center Bruxelles), un serviciu federal (cu un efectiv de cca 1.700 de persoane), dependent de Serviciul Public federal al Internelor (Ministerul de Interne) însărcinat cu controlul populației imigrante (cca 1 milion de persoane), care colaborează cu o serie de alte instanțe (ambasade, consulate, administrații comunale, serviciile federale de poliție, inspecția socială, parchetele, etc.). Ancheta deschisă în acest dosar criminal de excepție va avea ca efect inculparea celor 9 jandarmi care au gestionat (practic), executarea procedurii de expulzare forțată, fără ca ministerul federal de interne sau conducerea clinicii universitare Saint-Luc să fi fost implicate. Dintre cei 9 jandarmi inculpați, inițial, 5, considerați vinovați pentru moartea ei, vor fi trimiși de către Camera Consiliului de la Bruxelles, pe 26 martie 2002, în fața Tribunalului Corecțional, care în verdictul său anunțat pe 23 decembrie (în urma procesului debutat pe 12 decembrie), va achita unul dintre ei, iar pe ceilalți 4 îi va considera responsabili, dar numai pentru „aplicarea unor lovituri care au antrenat moartea, neintenționat”. Ca urmare, ei au fost condamnați la pedepse cuprinse între 12–14 luni cu suspendare și la plata unei amenzi de 500 € (fiecare), în timp ce statul belgian, responsabilitatea căruia ar fi fost, oarecum (?!), angajată, a fost amendat cu 20.000€”. Evenimente dramatice, asemănătoare, legate de expulzări forțate („îndepărtare de teritoriul național”) au avut loc, aproape în toate țările occidentale considerate democratice, inclusiv, în Franța. [A se vedea pentru detalii lucrările autorului Fără milă, fără sentimente, cu sânge rece, în slujba Republicii Francez (Corespondență din Franța), „Asediul”! „Blestemul pământului, blestemul iubirii”. Pământul „sacru”. Moarte pe Mana (Corespondență din Guyana franceză), Fără sentimente!, Democrația în pericol!, „No mercy”! , „Cei 7 magnifici” ai Companiei a 7-a !]. Dacă până în 1993 modalitățile de repatriere au fost gestionate de către serviciul Office des Etrangers/Oficiul Strănilor (din 02.08.1977), iar intervenția jandarmilor avea loc numai în cazul unor incidente (mai mult sau mai puțin grave), iar Louis Tobback (în 1993) a anulat utilizarea „tehnicii (metodei) pernelor”, ea va fi reintrodusă în 1996 de către Johan Vande Lanotte (n.1955, membru al partidului socialist flamand și profesor de drept la Universitatea din Gand/Gent, vice-prim-ministru federal al Internelor între 1995–1998, ulterior, vice prim-ministru al Bugetului între 1999–2005 și al Economiei între 2011–2014) cu mențiunea ca starea de sănătate a expulzatului să fie verificată cu severitate în fiecare moment, iar pentru eventuale incidente, responsabilitatea revine, integral, celui responsabil cu aplicarea dispozitivului. Acordul (pentru expulzări de pe teritoriul național belgian) cu compania națională de aviație Sabena a fost semnat pe 24 iulie 1998, adică, cu aproape două luni înainte de expulzarea lui Sémira Adamu, în care este prevăzută, deasemenea, escorta jandarmilor, dar numai în cazuri grave. Oare, Semira, putea fi considerat un „caz grav”? Naționaliștii, extremiștii, rasiștii, etc., spun că da, pentru că a făcut, deja, obiectul a 5 expulzări eșuate. Membrii Consiliului de Sprijin, contestă acest lucru, iar eu sunt convins, că indiferent de pozițiile adoptate de către cei menționați, ar fi existat, cu siguranță, alte mijloace și dispozitive socio–umane care să fi permis expulzarea lui Sémira Adamu fără ca viața ei să fi fost pusă în pericol. În sfârșit, conform purtătorului de cuvânt al Oficiului Străinilor, Dominique Ernould, în anul care a precedat pandemia Covid–19, în Belgia, 4.651 de persoane ar fi fost supuse (expuse) expulzării de pe teritoriul național, dintre care numai cca 20% ar fi creat probleme, motiv pentru ar fi fost necesară escortarea lor la avion. Notă. Faptul că lucrurile nu prea s-au schimbat în cele peste două decenii care au trecut de la moartea lui Sémira Adamu rezultă dintr-un eveniment asemănător petrecut, recent, pe Brussels South Charleroi Airport–Aeroportul din Charleroi (oraș francofon din regiunea Valonia fondat pe cursul râului Sambre, în perioada Țărilor de Jos spaniole, în secolul al XVII-lea). Aici, pe 23 februarie 2018, cetățeanului slovac Jozef Chovanec (în vârstă de 38 de ani), venit la Bruxelles în interes de serviciu, i s-a impus coborârea dintr-un avion al companiei Czech Airlines în direcția Bratislava (unde îl aștepta soția sa Henrieta Chovancová împreună cu fiica lor Lucia), datorită comportamentului său recalcitrant și agresiv, după ce a îmbrâncit o însoțitoare de bord. Ceea ce el ar fi refuzat! Ca urmare, Pilotul–comandant refuză și el, la rândul sâu, să decoleze (cu acesta, la bordul aeronavei) și solicită intervenția poliției federale aeroportuare, care, până la urmă, în ciuda unui scandal monstruos, inclusiv, pe sol, va fi stăpânit, interpelat (arestat) și încarcerat într-o celulă din localurile poliției federale de la Bruxelles. Aici, conform unei înregistrări video (de supraveghere), pe 24 februarie, la ora 04h20 acesta își pierde controlul și cu o violență rară (ieșită din comun), începe să-și lovească capul de poarta metalică (blindată) a celulei sale. În urma intervenției a 6 polițiști, la ora 04h31, pentru a-l calma, acesta va fi victima unui stop cardio–respirator, după ce, unul dintre polițiști îi apasă pieptul cu genunchii cca 16 minute (timpul în care îi și pune cătușele), iar altul lângă acesta, întors către ceilalți, râzând, îi salută, victorios, în stil nazist (Heil Hitler). Dosarul criminal (franco–belgian) „Violatorul de la Sambre” (1996–2018), în care Dino Scala (n.1961, originar din Pont-sur-Sambre–de lângă Maubeuge, agent de întreținere în cadrul unei ăntreprinderi din Jeumont, serviabil, „respectabil tată de familie”), în ultimele 3 decenii ar fi comis 44 de violuri și agresiuni sexuale în localitățile din jurul fluviului Sambre (Sambe, Samber, cu o lungime de cca 190km) care izvorăște în Franța, trece apoi în Belgia, până la vărsarea sa în Meuse, la Namur (Nameur, Namen, Naemen, oraș francofon, situat la confluența fluviilor Sambre și Meuse, capitala Valoniei și reședință a provinciei cu același nume, aflat la 60 km sud de Bruxelles). Confluența Meusei cu Sambre se cheamă Grognon, cuvânt ce în limba valonă înseamnă „rât”. După ce era inculpat, deja, într-un dosar de agresiuni sexuale și viol cu 19 victime și încarcerat în detenție provizorie din 28 februarie 2018, Dino Scala recunoaște între 20–21 iunie, în fața judecătorului de instrucție, încă 25 de violuri comise în valea fluviului Sambre, între 1988–2018. Notă. A nu se confunda diagnosticul de „dublă personalitate” cu cel de „dededublarea personalității” (DID–Dissociative identity disorder, o tulburare a unității conștiinței de sine care se caracterizează prin apariția în alternanță, a unei prime personalități și a uneia sau mai multe personalități secundare la același subiect) descrisă de Alfred Binet (1857–1911) în cartea sa (Le dédoublement de la personnalité et l’amnésie périodique), care intervine pe fondul unor tulburări psihice, iar adesea persoana suferindă trăiește cu convingerea că este o altă persoană (în majoritatea cazurilor, cunoscută ca o celebritate sau un personaj religios). În sfârșit, ancheta în acest dosar este în derulare și n-ar fi exclus ca numărul victimelor să crească până la judecarea acestuia. Merită să menționez aici și o serie de dosare criminale franceze cu caracter sexual, care ridicat serioase probleme pentru soluționarea lor în acest secol (mileniu). În 2000, pentru 15 infracțiuni sexuale (violuri sau agresiuni sexuale), respectiv, pentru două temntative de asasinat cu barbarie, comise între 1992–1995 Alain Viallet (în vârstă de 39 de ani) este condamnat la Grenoble (regiunea administrativă Auvergne–Rhône–Alpes) de către Curtea cu Jurați a departamentului Isère, la 19 ani de recluziune criminală. În 2002, pentru 20 de infracțiuni sexuale (violuri, agresiuni sexuale sau tentative de agresiuni sexuale) asupra unor tinere fete sau femei, sub amenințarea cu armă albă (cuțitul), Didier Edom (care ar fi acționat „sub efectul impulsiunilor sale”) este condamnat la Paris (de către Curtea cu Jurați Paris) la 16 ani de recluziune criminală. În 2005, Roland Cazaux („Le chat”, violator recidivist, în vârstă de 47 de ani), pentru 34 de infracțiuni sexuale (violuri și tentative de violuri) comise asupra unor femei, în timpul somnului, între 1985–2002 în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, în cartierele rezidențiale Arcachon, de la Teste (departamentul Gironde) și Hossegor (departamentul Landes), interpelat pe 20 februarie 2002, este condamnat la Bordeaux (de către Curtea cu Jurați a departamentului Gironde) în cadrul unui proces care debuteazaă pe 28 noiembrie 2005, într-un verdict anunțat pe 16 decembrie 2005, la 14 ani de recluziune criminală și la 15 ani de tratament socio – judiar după eliberarea lui, timp de 15 ani. În continuare, anul 2006 va fi un an cu mai multe dosare criminale de (mare) anvergură, care vor cuprinde o mare majoritate a teritoriului belgian și bulversa atât societatea civilă cât și justiția belgiană. Este vorba de dosarul criminal Joe Van Holsbeeck (Bruxelles), dosarele criminale Hans Van Themsche și Guido Demoor (Anvers), respectiv, dosarul criminal Abdallah Ait Oud (Liège) și Clottemans (Limburg). Toate, diferite, deosebit de interesante, atât ca tematică criminlală cât și ca, context social – istoric, în care au loc. Acestea sunt urmate de Dosarul criminal de infanticid Lhermite (Brabantul Valon, 2007–2010), dosarul criminal de familicid Storme (Bruxelles, 2007), respectiv, cel de pruncucidere de la Termonde (flandra Orientală/de Est, 2009) confirmă cele menționate mai sus. Etc.

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric (Dosarele criminale care succed asasinatele din Brabant – Partea 2, 1996 – 2009, Rémy Lecrenier, Sémira Adamu, Jozef Chovanec, Dino Scala/„Violatorul de la Sambre”, Joe Van Holsbeeck, Hans Van Themsche, Guido Demoor, Abdallah Ait Oud și Els-Babs Clottemans). Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. Les grands dossiers criminels succédant les assassinats du Brabant (2e Partie). En quête de vérité (Corespondență din Belgia)

Rezumat. Deși există foarte mari asemănări între jurisdicțiile franceză și belgiană (ambele de tip inchizitorial, moștenite de la Codul criminal al lui Napoleon, pus în aplicare din 12 februarie 2010), spre deosebire de jurisdicția franceză, în care tribunalele corecționale (commpuse din 3 magistrați) judecă, doar, infracțiuni penale cu caracter delictual (conform art.131-3 și următoarele) care sunt sancționate penal cu maximum 10 ani de detenție criminală și o amendă de maximum 3.750€, tribunalele corecționale belgiene, create cu ocazia reformei codului de instrucție criminală prin legea din 10 iulie 1967, au competență atăt în judecarea delictelor (sancționabile penal între 8 zile și 5 ani de închisoare și cu o amendă de cel puțin 26€-indexed the additional decimals/„opdecimes” on criminal fines) cât și a crimelor („corecționalizabile”), cu circumstanțe atenuante, care, în general, ca și în Franța sunt judecate de o Curte cu Jurați (Juriu Popular), al provinciei (în Belgia, compusă din 3 magistrați și 12 jurați) sau a departamentului (județului, în Franța, compusă din 3 magistrați și 6 jurați–în Prima instanță, respectiv, 9 jurați în Apel). O altă deosebire fundamentală este cea legată de menținerea inculpatului în detenție provizorie. Dacă în Franța, în procedura corecțională, mandatul de încarcerare preventivă este de 4 luni iar în procedura criminală 1 an, renuvlabile cu încă 4 luni, respectiv, cu încă 1 an în cazul unui recidivist, sau cu ½ din manadatul de încarcerare inițială în cazul în care inculpatul este „primar”–adică, la prima condamnare), iar responsabil cu acesta este judecătorul de instrucție (cu Camera Criminală), căruia se poate opune JLD (Judecătorul de libertate și detenție creat prin legea din 15 iunie 2000 a lui Elisabeth Guigou), în cadrul jurisdicției belgiene, mandatul este renuvlabil lunar și este Camera de Consiliu (componentă a Tribunalului de Prima instanță) compusă din 3 magistrați–judecători, responsabilă cu prelungirea detenției provizorii. Spre deosebire de jurisdicția belgiană, ăn Franța mai există și o Curtea cu Jurați Specială (compusă din 7 magistrați–judcători, ca jurați, în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel) care judecă infracțiunile criminale deosebit de grave (atentate–terorism, infracțșiuni comise contra siguranței/securității statului–spionaj, infracțiuni criminale comise de către militari, crimă organizată de mare anvergură/tentaculară cu caracter internațional–trafic de stupefiante de mare risc/ droguri dure, etc.). Un dosar criminal belgian de mare anvergură, în care Curtea cu Jurați va fi „înlocuită” cu o Curte Corecțională, detaliat în articol, printre altele, este și dosarul criminal „Kasteelmoord” (Crima de la Castel, Flandra Occidentală/de Vest, 2012), unul dintre cele mai „misterioase și bizare”, conform Procurorului Regelui de Bruges, Jean-Marie Berkvens (șeful Parchetului din Bruges din 1988), în care are loc asasinarea lui Stijn Saelens (în vârstă de 34 de ani, projectontwikkelaar/dezvoltator de proiect în construcții–„baron al imobiliarului” și consilier financiar), pe 31 ianuarie 2012, în castelul Carpentier (aflat pe un domeniu de cca 9o ha, achiziționat în 2004, pentru suma de cca 2M€) din Wingene (formată în urma unei reorganizări teritoriale în anul 1977, prin înglobarea într-o singură entitate a 2 comune, Wingene cu Sint-Jan și Wildenburg și Zwevezele cu Hille). Dispariția acestuia a fost anunțată poliției, în jurul orei 13h00, de către soția acestuia Elisabeth Gyselbrecht („lady of a manor”, medic, tot, în vârstă de 34 de ani și ea) care la întoarcerea acasă din comună descoperă pete mari de sânge și un glonț (cartuș) de calibru 9mm în holul Castelului Carpentier (Kasteel Carpentier) în care cuplul locuia cu cei 4 copii ai lor (cu vârstele lor reprezentând termenii unui șir aritmetic de rație r=2, adică, 2, 4, 6, 8–caz întâlnit mai rar). André Gyselbrecht, tatăl și Peter Gyselbrecht fratele lui Elisabeth Gyselbrecht (originari din Ruiselede–comună neerlandofonă situată în provincia Flandra de Vest, regiunea Flandra) care constituiau o echipă medicală cu aceasta din urmă, au fost interpelați, audiați și supuși unor interogatorii ore în șir în timpul celor 48h00 de GAV (Garde à vue–arest la sediul poliției judiciare) cât prevede în asemenea cazuri Legea Salduz, după care au fost încarcerați în detenție provizorie în complexul penitenciar (mixt) din Bruges (unul dintre cele mai mari închisori în Belgia dată în folosință în 1991, care găzduiește atăt preveniți–cercetați penal, cât și deținuți–condamnați definitiv) aflat, astăzi, sub direcția lui Tineke De Waele. Pe 3 februarie este arestat la Beauraing și Pierre Serry, un foarte vechi și fidel prieten al lui André, comerciant de carne bovină membru al mafiei hormonilor de creștere. Pe 4 februare, ar fi fost arestați și 4 ceceni în Polonia, despre care procurorul regelui credea că ar fi fost angajați pentru a comite asasinatul, avăndu-l ca intermediar pe Pierre Serry și comanditar pe André Gyselbrecht, dar după 24h00 de GAV vor fi puși în libertate (eliberați fără a fi urmăriți penal în dosar). Pe 26 ianuarie 2013, pe baza amprentelor genetice, este identificat ucigașul lui Stijn Saelens, angajat de către Pierre Serry. Este vorba de Ron (ald)/„Ronnie/Ronny” (Antonius) Van Bommel (un criminal olandez, care a murit/decedat de cancer la pancreas pe 7 mai 2012) din Eindhoven (oraș situat în provincia Brabantul de Nord, în sudul Olandei, inițial la confluența pârâielor Dommel și Gender, care găzduiește sediile centrale ale marilor companii Philips, ASML și DAF, precum și Universitatea Tehnică Eindhoven–TU/e, înființată în 1956). Acesta ar fi incasat 30.000€ pentru executarea contractului. Urmând pista acestuia, vor fi arestați în scurt timp, olandezul Francis–„Roy” Larmit (în vârstă de 37 de ani) șoferul lui Van Bommel, care ar fi făcut dezvăluiri și ar fi mărturisit faptul că Van Bommel ar fi primit „ordin” (comandă), ca să ucidă un „bărbat cu un trecut de pedocriminal incestuos”, ceea ce va avea ca efect arestarea celuilat (nou) suspect în dosar, olandezul Evert d(D)e Clercq (care a mai fost interpelat în trecut după declarația lui Franciscus–„Roy” Larmit) și care ar fi fost complice la asasinatul lui Stijn Saelens. Pe 2 mai 2017, Gyselbrecht mărturisește că, într-adevăr, i-ar fi cerut prietenului său Pierre Serry ca să-l ucidă pe Stijn Saelens, care, foarte probabil, pentru a scăpa de hărțuirea socrului său, ar fi vrut să se mute, cu familia, în Australia, în sânul unei comunități sectare.Conform declarației acestuia, propunerea de a asasina Stijn Saelens ar fi venit din partea lui Serry, iar decizia, ar fi luat-o, definitiv, pe 26 ianuarie 2012. Gestul său ar fi fost motvat prin faptul că autoritățile polițienești și judiciare belgiene n-ar fi luat nicio măsură în legătură cu plăngerea contra ginerelui său Stijn Saelens, iar el voia să pună capăt, cu orice preț activității sale pedoincestuoase. Conform declarației soției victimei, Elisabeth, Stijn ar fi fost hotărât să urmeze o terapie conta impulsiunilor sale (pedo)incestuoase (după ce în vara anului 2011 „ar fi pupat-o cu limba” pe fiica sa în vârstă de 4 ani). Procesul va debuta pe 9 martie 2017 (după 5 ani de la evenimentul dramatic) în fata Curții Corecționale de la Bruges prezidată de către Els D’Hooghe (asistat de către Peter D’Hondt, Hendrik Hameeuw, Bruno Criel, Filip D’Hont)..Dosarul cazului are are 63 volume, în total, 63.000 de pagini. Instanța a decis ca procesul să nu aibă loc cu ușile închise. De asemenea, președintele a limitat numărul de martori de „moralitate” la 11 persoane. Este vorba de judecătorul de instrucție Koen Wittouck, de ofițerul care a dirijat ancheta David Roelant, de medicul–expert judiciar Geert van Parys, de expertul în arme Erik De Durpel, de terapeutul (lui Stijn Saelens, al lui Elisabeth și André Gyselbrecht) Johan Maertens, de psihologul copilului An Verstuyf, de polițiștii–anchetatori Eric Verhenne și Sven Bertels, de medicul de familie (care lucra cu generalistul Gyselbrecht) Hanneke Vandewalle, de mama lui Roy Larmit și în cele din urmă de S. Ramautarsing (care l-a însoțit pe Larmit când a primit banii de la Evert De Clercq). Dezbaterile în acest vor dura mai multe luni, iar conform verdictului din 18 aprilie 2018, cei 4 inculpați (André Gyselbrecht, Evert de Clercq, Pierre Serry și Roy Larmit) vor fi condamnați, primii 2, la 27 de ani de recluziune criminală, iar ceilați 2, la 21, respectiv, 15 ani de recluziune criminală. Sancțiuni penale, după părerea mea, complet incompatibile cu decizia unei Curții Corecționale (chiar dacă condamnații vor face apel la sentință – iar ulterior, în Apel, 6 mai 2019, la primii 3, pedepsele se vor reduce la 21, 20 și 19 ani de recluziune criminală), care sunt viciate de mai multe proceduri (datorită unor disfuncțiuni majore în cadrul justiției belgiene), ceea ce impune (condiționat) rejudecarea dosarului (după casarea sentinței de către Curtea de Casație) în fața unei Curți cu Jurați, caz în care, atăt verdictul cît și adevărul istoric pot fi, radical, schimbate. Merită remarcat și faptul că, conform declarației, la proces, a psihologului Johan Maertens (în vârstă de 69 de ani), Stijn Saelens  ar fi reprezentat un pericol pentru copiii săi, iar un tratament medical, chiar, apropriat (adecvat) n-ar  fi putut avea o eficacitatea de (mare) anvergură în cazul său. Cu alte cuvinte, clientul său (Stijn Saelens) ar fi fost incorigibil și ar fi recidivat, cu siguranță, mai puțin cazul în care ar fi fost castrat chimic. Inculpatul principal, André Gyselbrecht, ar fi făcut apel la acesta de mai multe ori cerându-i sfat și ajutor. Se pare că, recent, pe 1 martie 2021, acesta ar fi fost (re)audiat de către procurorul Fien Maddens, pentru că ar fi făcut niște dezvăluiri strict confidențiale dr.-ului André Gyselbrecht (comanditarul asasinatului), despre fostul său ginere și client al său, Stijn Saelens (victima asasinatului), ceea ce ar fi contribuit la reducerea substanțială a pedepsei acestuia în apel. În acest caz el riscă o pedeasă cu închisoarea.

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric (Dosarele criminale care succed asasinatele din Brabant–Partea 3, 2009–2012, Nordine Amrani, Johan Guilbert–Ludovic Neyts, André Gyselbrecht–Pierre Serry–Evert de Clercq–Franciscus Larmit/„Kasteelmoord”).

Rezumat. În cadrul studiilor aprofundate ale misterioaselor și neelucidatelor asasinate din Brabant, din punct de vedere cronologic, dosarul criminal Kasteelmoord, este succedat, până în zilele noastre de dosarul criminal Ihsane Jarfi (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2012), în care Mutlu Kizilaslan, Jeremy Wintgens, Jonathan Lekeu și Eric Parmentier vor comite pe 22 aprilie 2012 o crimă de sânge în comuna francofonă valonă Villers-le-Temple (fondată de către Géras de Villers, cavaler al Ordinului Templului) cu caracter homofob, ucigăndu-l pe tânărul homosexual Ihsane Jarfi, respectiv, de alte 3 dosare criminale, care au ca obiect criminogen asasinarea unor persoane de sex feminin. Este vorba de dosarul criminal Bernard Wesphael (provincia Flandra Occidentală/de Vest, regiunea Flamandă/Flandra, 2013) în care omul politic belgian Bernard Wesphael este inculpat pentru asasinarea soției sale pe 1 septembrie 2013, Véronique Pirotton, într-un hotel din Ostende, de dosarul criminal Béatrice Berlaimont (Arlon, provincia Luxembourg, regiunea Valonia, 2014), în care minora Béatrice Berlaimont (în vârstă de 14 ani) este sechestrată, violată și ucisă de către Jérémy Pierson (în vârstă de 26 de ani) pe 21 noiembrie 2014 și în sfârșit, de dosarul criminal Louise Lavergne (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), în care Louise Lavergne (în vârstă de 22 de ani, studentă franceză la facultatea de medicină veterinară în cadrul Universității Liège) este ucisă pe 12 octombrie 2017 de către Patrick Vanderlinden (în vârstă de 54 de ani). Primul dintre acestea, dosarul criminal homofob Ihsane Jarfi a fost foarte mediatizat și a șocat profund societatea civilă belgiană (dar și cea internațională), mai mult datorită modului barbar în care tânărul belgian homosexual este asasinat pe 22 aprilie 2012 (de fapt, data dispaiției acestuia) și al cărui cadavru va fi descoperit pe câmp (prerie), pe 1 mai 2012 în zona Villers-le-Temple, făcând parte din Tinlot (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Abée, Fraiture, Ramelot, Seny, Scry și Soheit-Tinlot), la cca 25km distanță de Liège. Conform documentelor din dosarul de instrucție victima ar fi fost ucisă (masacrată) cu bestialitate „în bătaie” după ce ar fi fost ștrangulată (neletal), „dezbrăcată și batjocorotă”, expertiza medico–legală punând în evidență pe corpul acestuia (pe cutia toracică) 17 fracturi (de coaste). Asasinii săi l-ar fi abandonat în strare de agonie (între 4 și 6 ore înainte de a muri), la baza unui stâlp de înaltă tensiune la Seny (accesibil numai printr-o potecă îngustă care traversează pădurea din jur), după cei-ar fi furat banii, cardurile bancare și telefonul mobil. În vârstă de 32 de ani (și gestionarul unui magazin de îmbrăcăminte) Ihsane Jarfi, ar fi fost văzut în viață, pentru ultima oară, părăsind discoteca (cu bistro) gay „Open Bar” (place du Marché–din centrul orașului Liège) în compania a 4 persoane și apoi urcând într-un vehicul VW Polo, după care ar fi dispărut fără urmă. Se pare că el ar fi urcat în vehicul (conform unor „martori de moralitate”, de „bună voie și neslit de nimeni”, făcând agresorilor săi o „propunere” cu caracter sexual, care, la rândul lor, „ar fi vrut, doar, să-i dea o lecție” pentru orientarea sa (homo)sexuală. Dar, conform depoziției (declarației) companionului său (atunci în vărstă de 24 de ani), cei 2 (care locuiau la început într-o casă, în comuna Fexhe-le-Haut-Clocher), s-ar fi cunoscut cu 5 luni în urmă, iar cuplul lor ar fi fost „solid” și „ foarte stabil”, ca dovadă, că acesta s-a mutat, ulterior, într-o locuință cumpărată (îmreună) în cartierul Burenville de la Liège. Ca urmare, acesta ar fi susținut în fața judecătorului de instrucție că, companionul său Ihsane Jarfi, nu s-ar fi urcat, sub nicio formă într-un vehicul cu 4 bărbați necunoscuți, ceea ce va reduce investigațiile polițiștilor la cei din anturajul acestuia, adică, la cei pe care îi cunoștea, ceea ce a permis interpelarea (arestarea) a 3 dintre ei, pe Mutlu Kizilaslan, Jeremy Wintgens, Jonathan Lekeu înainte dedescoperirea cadavrului, iar pe cel de-al 4-lea, Eric Parmentier, pe 3 mai 2012. După un interogatoriu de 48h00 la sediul PJ (Poliției Judiciare), ei vor fi și inculpați în dosar cu capetele de acuzare: „tortură, tratament inuman și degradant, umilire, prespectiv, sechestrare și asasinat cu caracter homofob”. Menționez aici faptul că după promulgarea legii din 10 mai 2007 Belgia consideră că discriminarea cu caracter sexual, în cadrul unui act infracțional (criminal sau corecțional) constituie circumstanțe agravante (ca de altfel, și rasismul sau antisemitismul), iar dosarul penal (infracțional criminal) Ihsane Jarfi este o premieră în Belgia și cel de-al 2-lea, având ca obiect homofobia. În timpul instrumentării dosarului, evident, cei 4 inculpați vor furniza variante diferite despre modul în care victima a fost „executată”. Și în plus, ei ar fi contestat faptul că ar fi fost vorba de un asasinat, ca de altfel, și faptul că acesta ar fi avut caracter homofob. Doi dintre cei 2 inculpați, Jérémy Wintgens și Mutlu Kizilaslan erau cercetați penal, în paralel, și într-un alt dosar, de natură corecțională, pentru violență fizică, precum și pentru o serie de jafuri cu violență. În plus, cei 2 ar mai fi fost cercetați și într-un dosar penal asemănător cu cel aflat în instrumentare, în care în cursul lunii octombrie 2011, un individ cu probleme psihice (deficiență mintală–care afectează 2-3% din populaţie, caracterizează prin valoarea scăzută a coeficientului de inteligenţă–IQ şi limitarea funcţiilor adaptative) ar fi fost îmbarcat de către cei 2 meționați mai sus, într-un vehicul și ulterior, abandonat, după ce ar fi fost maltratat și deposedat de bunurile sale (bani, telefon mobil, etc.). Cei 4 inculpați în dosar instrumentat de către Pascale Gossens (judecătorul de instrucție) vor fi audiați de către Curtea cu Jurați (constituită înițial, pe 19 noiembrie, din 8 femei și 4 bărbati, compusă (în final), din 9 femei și 3 bărbați) prezidată de către Philippe Gorlé în prezența avocatului general Murielle Radoux (reprezentând Ministerul Public). Mutlu Kizilaslan (în vârstă de 30 ans) era originar din Grâce-Hollogne, psihic instabil, introvertit și violent instable, cunoscut autorităților polițienești și judiciare pentru provocare de incendii și furt cu violenț, asista de către avocații Philippe Moureau și Dorothée Galopin; Jérémy Wintgens (în vârstă de 30 de ani) era impulsiv și narcisist, „ușor” alcoolic, cunoscut autorităților polițienești și judiciare pentru fapte de violență fizică, dar mai pentru că ar fi tras cu o carabină asupra unui vecin, el era asistat de către avocații Mes Jean-Louis Gilissen și Maxime Toller; Jonathan Lekeu (în vârstă de 25 de ani) era originar din Seraing, influențabil, care s-ar fi asociat cu primii 2 în seara dramei, era asistat de către avocații Jordan Lecuyer și Alexandrù Lazar; în sfârșit, Eric Parmentier (în vârstă de 36 de ani) era originar din Flémalle, era tatăl a 2 copii, șoferul vehicului VW Polo, cu un rol decisiv în comiterea actului criminal, cunoscut autorităților polițienești și judiciare belgiene pentru o serie de infracțiuni dar și pentru încarcerări de lungă durată și era asistat de către avocații Luc Balaes și Shirley Franck. În sfârșit, Ministerul Public, reprezentat prin avocatul general Marianne Lejeune, va solicita în rechgizitoriul său, contra celor „4 mușchetari” teribiliști, sancțiunea penală maximă prevăzută, în acest caz, de legislația belgiană în materie criminală, adică, închisoarea pe viață, sancțiuni confirmate și în rechizitoriul lui Murielle Radoux (substitutul delegat în calitate de avocat general). Însă, în verdictul său din 23 decembrie 2014, Curtea cu Jurați de la Liège (în care jurații au trebuit să răspundă la 110 întrebări imprimate pe 32 de pagini) care l-a considerat pe Jonathan Lekeu „mai puțin vinovat” decât pe complicii săi, îl condamnă pe acesta la „numai” la 30 de ani de recluziune criminală, în timp ce în cazul celorlați (Parmentier, Wintgens și Kizilaslan), Curtea a confirmat pedepsele solicitate de către Ministerul Public, adică, închisoarea pe viață. Notă. Mutlu Kizilaslan, va fi îndemnizat pe 12 decembrie 2019 cu suma de 27.000€ în dosarul infracțional (correctional) în care a fost rănit la picior în 2009, pentru că glonțul i-ar fi generat o (oarecare) invaliditate, ceea ce nu i-ar mai fi permis să fie „activ din punct de vedere economic”. Este vorba de disputa (altercația) care a avut loc în cafeneaua (barului) lui Roberto (în vârstă de 52 de ani) în Saint Nicolas. Deși originile acesteia rămân neclare, cert este faptul că Mutlu (atunci în vârstă de 26 de ani), la mijlocul lunii iunie 2009 ar fi aruncat un coctail molotov în vitrina barului. Ca urmare a acestui eveniment el ar fi devenit alcoolic și consumator de stupefiante, care, mai târziu l-ar fi antrenat în crima de sânge odioasă în care a fost condamnat pe 23 decembrie 2014 la închisoare pe viață. Din punct de vedere cronologic, acest dosar criminal homofob este urmat de un alt dosar criminal, mai mult decât controversat și des întâlnit și în criminalitatea (de sânge) franceză (asasinarea unui membru al familiei), dosarul criminal Bernard Wesphael (provincia Flandra Occidentală/de Vest, regiunea Flamandă) în care omul politic belgian ecologist (de stânga) Bernard Wesphael (n.1958, fost deputat valon între 1999–2014) este inculpat pentru asasinarea soției sale Véronique Pirotton, pe 31 octombrie, într-un hotel (Mondo) din Ostende. Membru fondator al Partidului Ecolo în 2008, deja, începând cu 1987, Bernard Wesphael este un „ales provincial” (în Consiliul legislativ al provinciei Valonia), pentru ca din 1999 să devină deputat al provinciei Valonia în circumscripția Liège. Considerat mai mult „fundamentalist” decât „realist”, el se va opune Tratatului Constitușional European, fiind singurul care va vota conta acestuia, dar și a „neutralității” (în vigoare, atunci, în Belgia) în favoarea „laïcității” statului. Ca urmare a mai multor conflicte ideologice în sânul partidului, dar și a eșecurilor acestora, pe 28 martie 2012, se retrage, oficial, din partidul fondat, pentru ca pe 20 aprilie șă anunțe crearea „Mișcării de Stânga” (expresia noii stângii democratice, radicale, ecologiste, laice al cetățeanului), pe care îl va părăsi, definitiv, în 2014. Nesatisfăcut de scorul obținut la sondaje, în septembrie 2017 decide scindarea acesteia, iar cu „ramura” căreia îi va aparține se va prezenta la alegerile comunale (la Awans), dar fiind clasat pe locul 3, el nu va fi ales. Este greu de confirmat (sau de infirmat) faptul că eșecul lui pe plan electoral, s-ar fi datorat sau nu, inculpării sale în dosarul asasinării soției sale Véronique Pirotton, în hotelul Mondo de la Ostende (pe 1 noiembrie 2013), după care va fi interpelat, arestat și încarcerat în detenție provizorie la închisoarea de la Bruges (Brügge). De altfel, cariera politică a acestuia s-ar fi rezumat, în principiu, la a fi „consilier provincial” (consilier al provinciei) la Liège în perioada 1988–1999, deputat al regiunii francophone Valonia în perioada 1999–2014 și șef al grupului Ecolo în Parlamentul Valoniei între 1999–2012. În momentul dramei Véronique Pirotton (în vârstă de 42 de ani) era deja cazată la hotelul Mondo din Ostende (în camera 602), unde soțul ei Bernard Wesphael (în vârstă de 55 de ani) ajunge, mai târziu, pe 30 octombrie (cu mașina personală) pentru a petrece împreună o scurtă vacanță (în intimitate), de „îndrăgostăți” (mai mult sau mai puțin) departe de „lumea dezlănțuită”. Însă, din păcate, în seara zilei următoare (în jurul orei 22h50), acesta va anunța, cu stupefacție, pe Servranckx Romual (recepționerul hotelului de pe Leon Spilliartstraat nr.1) de „sinuciderea soției sale”, în timp ce el dormea, „nedezbrăcat”, pe patul (conjugal) „nedesfăcut”, care, imediat, va și anunța serviciul național (federal) de urgenă (numărul unic 101). Conform versiunii sale (din depoziția sa aflată în dosarul de instrucție), soția lui s-ar fi sinucis (în timp ce el dormea „buștean” ca urmare a unui consum important de alcool la barul hotelului), prin (auto)sufocare cu o pungă de plsatic trasă în cap (în sala de baie), o conjectură la care nu vor adera nici polițiști care vor ajunge rapid la locul dramei (în jurul orei 23h10) și nici medicul legist Geert Van Parys care va examina corpul (cadavrul) și va întocmi un raport detaliat al autopsiei (contrasemnat de către prof. dr. J. Casselman–șeful serviciului), pe 2 noiembrie 2013. Ca urmare, după audierea lui (timp de 24h00), el va fi prezentat judecătorului de instrucție Christine Pottiez (de la Parchetul Bruges) care îl va inculpa în dosar pentru asasinarea soției sale și îl va plasa în detenție provizorie la închisoarea Bruges (Legeweg 200, 8200 St.-Andries, un complex penitenciar, dispunând de sectoare, cu sau fără droguri, atât pentru bărbați cât și pentru femei, atât pentru preveniți cât și pentru condamnați, unul dintre cele mai mari în Belgia din 1991, avându-l ca director pe Tineke De Waele). Pe de o parte, pentru că „rănile interne și externe, dar și studiul toxicologic practicat pe cadavrul victimei” (inclusiv, urmele de ștrangulare de pe gât) contrazic teza siunciderii (conform purtătorului de cuvânt al Parchetului Bruges, Fien Maddens) și pledează pentru o moarte violentă, iar pe de altă parte, pentru că, în ciuda faptului că omul politic (parlamentar) susținea că soția sa era depresivă și ar mai fi tentat să se siuncidă, cel puțin, o parte dintre apropiații săi susțineau că aceasta n-ar fi fost, sub nicio formă, depresivă și ar fi preferat, fără ezitare, să divorțeze de soțul ei (cu care era căsătorit doar de 14 luni) „decăt să recurgă la un asemenea gest disperat, nefondat (nejustificat)”, cu atăt mai mult cu căt, ea avea și un copil, Victor (dintr-o căasătorie anterioară) care, oarecum ar fi fost în „custodia” ei și de care era foarte atașată. Însă, în ciuda lipsei unui cazier judiciar, Véronique Pirotton ar fi fost citată în 14 proceduri judiciare la Parchetul de la Liège (dintre care în 7 era reclamantă), cu precădere pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice (peste limita legală de 0,5g/l) în 2012 și 2013, respectiv, pentru altercație (cu lovituri, cu violență și degradare) între 2 amanți de-ai ei în 2011, apoi, pentru perturbarea ordinii publice (pe drumul public) în stare avansată de ebrietate, în 2005 și pentru tentativă de siuncidere sub influența unui amestec de medicamente antidepresive și alcool, în 2007 și 2013. Conform informațiilor noastre, primul ei soț, Konstantinos Tzermias (de origine greacă, „o dragoste la prima vedere”) tatăl lui Victor, ar fi depus și el plângere contra ei în 2012, în care semnala autorităților polițienești problemele ei grave cu care se confrunta (depresia și alcoolul), cu toate că anturajul său nu ar fi confirmat nici faptul că ar fi fost depresivă și nici faptul că ar fi fost alcoolică. În sfârșit, ea ar fi depus în 1999 plângere contra unui profesor de religie și franceză (Alain S.) pentru viol (sistematic), pe vremea când era elevă la liceu (timp de 4 ani), dar și contra soției acestuia și contra școlii, care ar fi fost clasată fără urmări, apoi alte două, în 2005 și 2012 contra primului său soț, contra unui amant Francis în 2012 dar și contra celuilalt amant al ei („de suflet”) Oswald De Cock, tot, în 2012, pentru ca în 2013 să facă acelaș lucru contra mamei lui Fémi (Femy) fiul lui Bernard Wesphael din căsătoria cu Yélonissé (cea de-a două sa soție). Cred că legat de „violul” comis de profesorul de religie și limba franceză la Viemme (în a doua jumătatea a anilor 1980), cînd Véronique era, practic, o adolescentă (cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani) merită să menționăm aici faptul că, conform lui Nadine Pirotton (sora mai mare a ei, pe care mama ei a crescut-0 acasă), n-ar fi fost vorba de un viol în adevăratul înțeles al cuvântului, pentru actul sexual ar fi fost consimțit de către victimă, adică Véronique. S-ar părea că relația ei cu acest profesor familist (considerat un pervers, un manipulator un narcisist, etc.) care „ar fi ințiat-o în tainele plăcerilor sexuale” (mai ales, în ale sexului oral și anal), ea ar fi fost foarte specială, pentru că, simultan, l-ar fi perceput atât ca tată (care a lipsit din viața ei) cât și ca amant (care a „reușit să o transforme într-un obiect sexual atât pentru plăcerea lui cât și pentru plăcerea ei” convingând-o că este „nimfomană și că rolul ei în viață nu ar fi altul decât să fie târfă”). Având în vedere faptul că vârsta răspunderii penale într-un asemenea caz (act sexual consimțit de către un minor) și „agresor” are loc numai dacă victima are mai puțin de 15 ani, ceea ce ea nu ar fi putut proba cu certitudine, dosarul a fost clasat fără urmări. Deși investigațiile efectuate în dosar ne-au permis identificarea unui fost prieten al ei din adolescență, pe Frédéric Volont, care mai târziu (pe când ei ar fi avut, 17, respectiv, 18 ani), i-a devenit și boyfriend, iar ulterior, urma să devină și tatăl unui copil al ei dacă „ea n-ar fi pierdut sarcina” în Italia (cu ocazia unei excursii). Frédéric susțina că atunci când erau încă prieteni „platonici”, el „ar fi dat din întâmplare peste jurnalul ei”, în care ea vorbea de relatiile ei intime (detaliate) cu profesorul de religie și pe care l-ar fi predat directorului școlii pentru luarea unor măsuri administrative contra acestuia. Din nefericire însă, jurnalul ar fi dispărut fără urmă, iar „măsuri administrative” n-ar fi fost nici măcar inițiate și cu atât mai puțin luate contra dascălului, dar, totusi, dezvăluirile făcute în „document” ar fi contribuit la sistarea (întreruperea) relațiilor sexuale dintre cei doi. Conform asvocatului general Alain Lescrenier (Ministerul Public), ar fi fost vorba de o crimă și nu de o sinucidere, așa cum susținea cu vehemență, inculpatul și chiar dacă ea ar fi fost comisă de către Bernard Westphael (care avocatului familiei Pirotton, Philippe Moureau „fiind om politic s-a apărat ca un om politic”) un rol important în dramă, ar fi jucat și Oswald De Cock, nu din punct de vedere juridic (pentru că el nu a fost prezent la locul dramei) dar, cel puțin, moral. Convins de culpabilitatea lui Bernard Wesphael și respingând varianta siunciderii, respectiv, a intoxicației alcoolo–medicamentoase, Alain Lescrenier susține în rechizitoriul său că victima ar fi fost ucisă, voluntar, pentru că inculpatul „ar fi renunțat să mai fie câinele gentil mângâiat și s-ar fi răzvrătit contra stăpânului său.” Conform acestuia, n-ar exista nicio îndoială că inculpatul ar fi vrut să ucidă pe Véronique Pirotton („un șoricel încolțit de 2 motani”–conform avocatului familiei, Philippe Moureau) pe care, atunci când a întâlnit-o în cursul lunii mai 2012, era „liberă din punct de vedere sentimental” ca de eltfel și el, și cu care ar fi avut, cel puțin aparent, la prima vedre, o serie de puncte comune (interese comune). Cu toate acestea, Curtea cu Jurați al provinciei Hainaut de la Mons (după o instrucție judiciară deosebit de complexă și dificilă și un proces care a durat 3 săptmâni), îl achită pe Bernard Wesphael în beneficiul îndoielii, iar pentru cei 10 luni de detenție provizorie statul belgian îl va despăgubi cu 83.150 € (cca 150/zi de detenție). Exist însă o întrebare, mai mult decât pertinentă, legată și de „diputa violentă” dintre soți (în camera 602), pe care vecinii din camerele 601 și 502 le-au interpretat ca „strigăte (gemete) de plăcere sexuală”. Este oare posibil ca o dipută violentă să poată fi confundată cu gemete sexuale de plăcere ? În principiu, nu, dar în cazuri particulare, da! De-a lungul timpului am lucrat la mai multe dosare infracționale cu caracter criminal–sexual, în care inculpatații au fost condamnați câțiva ani de detnție pentru că în timpul actului sexual și-ar fi ucis „femeile” (iubitele), în general, prin sufocare „tradițională” cu mânile sau chiar și cu un sac de plastic tras pe capul femeii, evident, fără intenția de a ucide! Având în vedere că acest game era consimțit (și solicitat de către victimă), inculpatul se simțea nevinovat și, sub nicio formă, el nu se considera un criminal. De fapt, el era vinovat, dar nu de omor calificat, dar „imprudență” (accidentală) datorită „unei lipse corecte de coordonare dintre plăcerea oferită femeii și violența asupra acesteia în timpul actului sexual”. Studiind această complexă problematică, printre altele, am consultat și „profesioniști” care m-au introdus în labirintul plăcerilor sexuale „deosebit de intense și practic, incontrolabile” la frontiera dintre viață și moarte practicate în unele cluburi libertine sau echangiste (eșanjiste), cu caracter privat, în circuit închis. Ideea era că la „frontiera” dintre viată și moarte, orgasmele femeii (într-un context de tip „game sado-masochist”) ar fi mult mai ușor de multiplicat și ar putea fi majorate (considerabil) în intensitate. Concret, dacă femeia (în special „nimfomană”) este supusă în timpul unui act sexual prelungit (desigur, întreținut, mai mult artificial), precum și unor violențe fizice (de mai mare sau mai mică intemsitate), desigur fără a o maltrata, ocazie cu care este strânsă de gât (până la aproape de sufocare) sau ștrangulată cu o pungă de plastic pe cap (care să-i blocheze, un timp respirația) în timpul orgasmului, plăcerea sexuală ar fi atât de mare încât până la descărcarea ei nervoasă (completă) ea ar putea beneficia de alte orgasme (multiple) secundare, de mare intensitate. Este o practică asemănătoare cu „Jocul cu Moartea” (jocul cu fularul, jocul cosmosului, jocul magic, visul albastru, sărutul Dragonului, etc.) practicat de către adolescenți. Mă întreb dacă „psihopatul” și „perversul” Bernard Wesphael (care, conform Acuzării ar fi venit la Ostende ca să-și asasineze soția) nu ar fi recurs cumva la o asemenea practică pentru a-i deruta vecinii de cameră?! Acest lucru ar putea explica și (cel puțin) o parte a leziunilor (hematoamelor) de pe corpul victimei, iar celelalte, puteau fi provocate, într-adevăr, de căzăturile ei (inclusiv pe scară) sau ciocnirile ei, involuntrare (datorită stării ei alcoolice cvasipermanente), cu diferie obiecte aflate în locuință sau pe stradă. Însă, dacă inculpatul ar fi declarat acest lucru (nu neapărat incredibil, avînd în vedere trecutul victimei), dosarul ar fi fost transferat la Curtea Corecțională (compusă din 3 magistrați) și cu sigurană, Bernar Wesphael ar fi fost la condamnat cîțiva ani de închisoare (maximum 5 ani) din care ar fi avut de excuta doar 1/3 sau cel mult ½ , dacă ținem cont de poziția lui socială sau de faptul că era „primar” (condamnat pentru prima oară). Este cert însă faptul că din punct de vedere juridic el ar fi fost „pătat”, iar retragerea lui din politică ar fi fost, foarte probabil, obligatorie. Acest dosar de „triunghi amoros” este unul dintre cele mai complexe și laborioase din istoria Belgiei, care deși a fost, teoretic, „soluționat” de către justiție, așteaptă, totuși, o altă soluție! Evident, mai există și o altă explcație pentru asfixierea cu punga de plastic aflat pe capul victimei. Dacă în timp ce Bernard Wesphael (cu alcoolemie de 0,93g/l de sânge) dormea, Véronique Pirotton (cu o alcoolemie de cca 2,99g/l de sânge-aflată în pragul comei alcoolice) s-ar fi dus la baie să facă un dus pentru a se răcori cu scopul de a reveni „puțin la viață”? În acest caz, putem presupune că în timp ce își punea punga pe cap pentru a-și proteja părul (sau ulterior) s-ar fi putut dezechilibra și cădea la podea. astfel încât să se lovească și să-și piardă cunoștința. Acest lucru ar putea explica și de ce ea era culcată pe sol cu fața în sus și cu mâna dreaptă aflată (anormal) sub corp. În ceea ceea ce privește asfixierea eu cred că era inevitabilă dacă avem în vedere suprapunerea multiplelor „stări speciale” (anormale) în care se afla: punga pe cap (în contextul în care ara astmatică), instalarea comei alcoolice (în contextul în care avea o alcoolemie de cca 2,99g/l de sânge) și starea de leșin (în contexul unei căderi necontrolate la podea). Din contră, afirmația conform căreia „fața victimei ar fi fost în contact cu perna” ceea ce ar dovedi că ea ar fi fost sugrumată cu ea, este falsă, pentru că ea dormit deja o noapte singură la hotel (noaptea de 29-30 octombrie) cu fața pe pernă.

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric (Dosarele criminale care succed asasinatele din Brabant–Partea 4, 2012– 2014, homofob Ihsane Jarfi și feminicid Bernard Wesphael). Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. Les grands dossiers criminels succédant les assassinats du Brabant (4e Partie). En quête de vérité (Corespondență din Belgia)

Rezumat. Feminicidele Jéremy Pierson și Patrick Vanderlinden. Iată și celelalte (și ultimele două) dosare criminale („feminicidele” comise de către Jéremy Pierson și Patrick Vanderlinden) după asasinatele din Brabant (1982– 1985), în care au fost implicate, tot, tinere femei ca și în dosarul de feminicid al lui Bernard Wesphael (ultimul, prezentat detaliat în partea a 4–a, a celebrelor și sângeroaselor asasinate din Brabant neelucidate până în prezent, timp de 4 decenii!). În Dosarul criminal (de feminicid) Jérémy Pierson (Arlon, provincia Luxembourg, regiunea Valonia, 2014), minora Béatrice Berlaimont (în vârstă de 14 ani) este răpită, sechestrată, violată de către Jérémy Pierson (în vârstă de 26 de ani) pe 21 noiembrie 2014 și ucisă pe 29 noiembrie, fiind găsită moartă pe 1 decembrie 2014. În Dosarul criminal (feminicid) Patrick Vanderlinden (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), Louise Lavergne (în vârstă de 24 de ani, studentă franceză la facultatea de medicină veterinară a Universității Liège) este ucisă pe 12 octombrie 2017 de către Patrick Vanderlinden (în vârstă de 54 de ani) condamnat deja pentru viol (în 2004 și 2006), decedat pe 23 iunie 2018 (prin sinucidere) în celebra închisoare belgiană Lantin (zona metropolitană Liège). Ambele dosare de feminicid sunt deosebit de complexe, în care, după, cum veți vedea (ca urmare a rezultatelor unor anchte private) există o serii de confuzii, contradicții, interpretări greșite care nu vor permite, pâmă la urmă poliției și justiției, nici cunoașterea (cu precizie a) „realității obiective” și nici „adevărul istoric” în acestea. În primul dintre aceste dosare criminale, kidnapping-ul și asasinarea lui Béatrice Berlaimont are loc între 21–29 noiembrie 2014, cadavrul ei fiind descoperit, de către un trecător, într-o pădure de brazi de la Sesselich, localitate aparținând orașului Arlon (format din comunele Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) la cca 4km de acesta, la sud de autostrăzile E 411/E 25 din provincia Luxembourg (în regiunea francofonă Valonia). Înainte de reforma administrativă din 1977 ea aparținea localității Toernich (astăzi, o secțiune a orașului Arlon). (Re)amintesc aici faptul că în Belgia, ca urmare al primului „proces de fuziune a comunelor” (localităților), pe 1 ianuarie 1977, numărul acestora se va reduce de la 2.359 la 596 de comune (localități) autonome. După cea de-a 2-a fuzine (în zona metropolitană Anvers), pe 1 ianuarie 1983, numărul lor se va reduce 589. În sfârșit, după procesul de fuziune a comunelor (localităților) din regiunea flamandă (Flandra) conform decretului din 24 iunie 2016, care încurajează „fuziunea” voluntară a comunelor (localităților) pe bază de criterii bine definite și determinate, din 1 inanuarie 2019, Belgia numără 581 de comune (localități). Vom vedea că acest „dispozitiv” de urbanizare (prezentat schematic în articol), este unul dintre factorii generatori ai eșecului menținerii infracționalității criminale în Belgia, oarecum, sub control. Suspectul Jérémy Pierson va fi arestat pe 9 decembrie 2014, după ce a reușit să fugă în Luxembourg și apoi, în Franța, unde ar fi agresat și violat o tânără automobilistă la Saint-Avold (departamentul Moselle, Lorena, regiunea administrativă Grand Est). Pe 21 noiembrie 2014, în jurul orei 18h15, Isabelle Hustin, mama lui Béatrice Berlaimont, sună la numărul de urgență 101 (unic, în Belgia) și se arată îngrijorată de faptul că fiica sa, care în jurul orei 07h30, a plecat („pe jos”) la școală (la Athénée royal de pe strada Sesselich) încă nu s-a întors acasă, ceea ce este nu s-ar mai fi întâmplat. Practic, ea anunță dispariția fiicei sale, Béatrice. În scurt timp, Poliția locală se lansează într-o vastă operațiune de cătare a ei (pe la vecini, prieteni, cunosștinșe, inclusiv, în anturajul tatălui său care avea reședința la Bastogne (oraș francofon din regiunea Valonia, afșlat la cca 2 km de la frontiera cu Luxemburg, format din localitățile Bastogne, Longvilly, Noville, Villers-la-Bonne-Eau și Wardin, faimos pentru cursa ciclistă clasică anuală Liège-Bastogne-Liège). Menționez ai și faptul că orașul Bastogne a fost un loc important de desfășurare al Ofensivei din Ardeni în timpul celui de-al Doilea război mondial, bătălia fiind lansată de către Germania nazistă pe data de 16 decembrie 1944, ca o ultimă încercare de a prelua inițiativa în război, prin separarea armatelor britanice și americane. Principalul scop era capturarea orașului-port Anvers. Trupele americane, luate prin surprindere și suferind de numeroase pierderi, au fost în masură să mențină punctele cheie ale frontului, orașele Sankt Vith (oraș germanofon din regiunea Valonia format din localitățile Sankt Vith, Recht, Schoenberg, Lommersweiler și Crombach) și Bastogne. Orașul Bastogne este asediat intensiv de către trupele germane și chiar înconjurat, dar garnizoana americană din localitate, sub conducerea generalului Anthony McAuliffe, rezistă, în ciuda atacurilor intensive și a lipsei importante de provizii și muniție. Desigur, primul lucru la care s-au gândit anchetatorii ar fi fost vorba de o posibilă „fugă”, ceea ce se întâmplă des (pretutindeni, în lume) la această vârstă „vulnerabilă” a adolescenței sau, eventual, deplasarea ei (în cadrul unei acțiuni organizate) la un centru de consiliere pedagogică a școlii, cu atât mai mullt cu cât ea ar fi întâmpinat „ceva dificultăți” la școală, motiv pentru care rezultatele ei școlare ar fi fost mai mult „nesatisfăcătoare”. Numai că Athénée royal nici nu a semnalat absența ei de la școală și nici nu ar fi confirmat punerea în aplicare a unui dispozitiv extrașcolar cu carater administrativ– educațional. Ca urmare, celula specială a disparițiilor poliției locale va fi activată, iar geolocalizarea lui Béatrice va fi realizată, nu peste mult, grație telefonului său mobil. Conform acestuia, la ora 07h42 ar fi trimis ultimul SMS din Alorn, după care până la ora 16h27 ea se afla în localitate, ora la care telefonul ei ar fi fost închis în proximitatea magazinului Ikea la intrarea pe șoseaua europeană E411 (o autostradă care leagă Belgia de Franța) și care începe cu interescția Léonard la Bruxelles, apoi, continuă pe autostrada A4 până la Arlon, continuând cu drumul național N81 și cu autostrada A28 în Aubange, unde s prelungește, în Franța, cu autostrada A30 de la France în direcția Metz (reședința departamentului Moselle în Lorena), pentru ca, în sfârșit, să se termine la Uckange (aflat în aria urbană Thionville (în departamentul Moselle) via autostrada A31-E25. În Belgia ea este numită și autostrada Ardennes (A4). Ceea ce va urma în acest dosar de feminicid, până la descoperirea cadavrului este greu de imganit.Cerct este că, Conjectura îndoielii are la bază mai multe aserțiuni. În primul rând, în activitatea mea (destul de lungă și complexă) cu infractorii (corecționali și criminali) am constatat că rareori un „mărunt” infractor devine un criminal și acest lucru se întâmplâ numai în cazuri extreme. Fie din „autoapărare” (pentru supraviețuire), fie atunci când acesta se află într-o stare avansată de ebrietate și (sau) sub influența stupefiantelor (incapabil să aprecize dimensiunea și gravitatea faptei pe care urmează să comită) și în sfârșit, fie că acesta suferă de tulburări psihice, mai mult sau mai puțin grave (nu neapărat cele care îl fac iresponsabil penal–schizofrenia, pranoia sau combinația lor „liniară”–schizofrenia paranoidă, dedublarea de personalitate, etc.) cea ce îl „dezechilibrează” mintal, făcându-l incapabil să gestioneze o situație criză. În al doilea rând, Jérémy Pierson ar mai fi avut ocazia să-și ucidă și cea de-a doua victimă, dar n-a făcut-o, cum nu a fost în stare să o ucidă (efectiv, cu propriile sale mâini) nici pe Béatrice Berlaimont, cu toate că a avut și ocazia să facă acest lucru, atât unde, cât și cu ce. În loc să o „execute” (după viol) cum ar fi procedat un criminal cu „sânge rece”, Pierson era debusolat (într-o oarecare măsură și datorită unei capacități mintale, relativ, scăzute) și era incapabil să-și gestioneze, efectiv, criza pe care a creat-o. Din contră, depoziția companionului ei, conform căreia, el ar fi fost un tată bun și responsabil, pe care ea l-ar fi crezut capabill de viol, dar sub nicio formă, de crimă (de sânge), poate implica o „personalitate multiplă”, care poate „gnerea prin degenerare” o dedublare de personalitate, un caz extrem în care el ar fi devenit iresponsabil penal. Subliniez aici și faptul că personalitatea multiplă „normală” (obișnuită, afecțiune psihică „ușoara”) nu converge, în mod necesar, către o dedublare de personalitate (boală psihică deosebit de gravă). Acest lucru am putut constata în nenumărate situații. Este suficient să-i amintim pe naziștii de tristă amintire, care erau capabili de crime odioase, abominabile, macabre, etc., „în timpul serviciului”, iar acasă, „în sânul familiei”, erau aproape „îngeri”, părinți atenți cu membri familiei, iubitori, politicoși cu cei apropiați (din jur) etc. sau pe membrii clanurilor mafiote, care comit crime de sănge (asasinate) fără milă și fără niciun fel de regrete, în timp ce pentru care familia este „sfântă”. Mă întreb atunci, în ce context și sub ce formă se „manifestă” acest „benefici al îndoielii”. Probabil că și acesta are o „culoare” politică, iar marele om de cultură Spiru Haret (1851–1912, matematician, fizician, astronom, sociolog și pedagog, om politic liberal, membru al Academiei Române, fost ministru al Educației și Învățământului timp de 12 ani) în cartea sa „Mecanica Socială (La Mécanique sociale”), publicată, simultan la Paris și la București, foarte probabil, are dreptate. În sensul că, ca și în mecanică (în particular, rațională), în care, cunoașterea coordonatelor generalizate ale unei particule la un moment dat permite determinarea acestora la un moment ulterior, în socilogie, un individ uman („particulă” cu conștiință) cu un trecut infracțional, nu poate profita de „beneficiul îndoielii” în cazul unei infracțiuni, dar un om politic recunoscut și necontroversat (adică, moralmente, corect) cu un trecut „normal”, are acest drept, aproape „din oficiu”, fără nicio îndoială. Cu alte cuvinte, pe scurt, un individ cu antecedente penale (mai mult sau mai puțin grave), inculpat într-un dosar criminal (cu caracter foarte grav), are șanse minime ca să poată profita de „beneficiul îndoielii”, deci va fi, mai mult ca sigur, condamnat și pedepsit sever. Ceea ce implică, de altfel, cel puțin din acest punct de vedere, „echivalența” dintre particula „materială” cu particula „umană”. În cel de-al 2-lea dosar de feminicid, în dosarul criminal (de feminicid) Patrick Vanderlinden (provincia Liège, Regiunea Valonia, 2017), în care Louise Lavergne (în vârstă de 22 de ani și nu 23 sau 24 cum susțin sursele mass–media franco–belgiene), studentă de naționalitate franceză la facultatea de medicină veterinară în cadrul Universității Liège, este ucisă pe 8 octombrie 2017 (și nu 9 sau 10 decembrie cum susțin sursele o parte din mass–media franco–belgienă) de către Patrick Vanderlinden (n.1963, aflat în libertate condiționată sub supraveghere electronică și tratament medical–ca delincvent sexual recidist) problemele se vor complica și mai mult, motiv pentru care autoritățile polițienești și judiciare vor fi complet depășite de situație. Investigații mele în acest dosar de feminicid, de excepție, au pus în evidență o serie de incoerențe, confuzii, informații false, preluate și difuzate de către mass–media franco–belgiană care au influențat „prost” și dezinformat atât societatea civilă cât și ancheta, care (din păcate!), datorită scurtei supraviețuiri a lui Patrick Vanderlinden în detenție provizorie (10 octombrie 2017–23 iunie 2018) nu a reușit să „înțeleagă” nici complexitatea evenimentului dramatic (uciderea lui Louise Lavergne) și nici cauzele care le-ar fi generat. Ancheta mea privată are (doar), pe de o parte, caracter informațional/informativ (pentru marele public, justiție și poliție) cu scopul (re)stabilirii adevărului istoric în dosar (pentru feminicidul lui Vanderlinden a fost clasat ca urmare a decesului acestuia), iar pe de altă parte, ea ar putea schimba cursul istoriei în ceea ce privește militarea în favoarea refuzului eliberării condiționate a criminalilor sexuali (din partea societății civile) și declararea iresponsabilității penale în cazul multora dintre ei (care suferă de tulburări psihice grave), nu numai atunci când este vorba de schizofrenie paranoidă, dedublare de personalitate, etc., dar și în cazul unor traumatisme cu caracter fizic care distrug (mai mult sau mai puțin) creierul și „avariază” grav sistemul cognitiv, cum se întâmplă în unele cazuri de AVC (Accident Vascular Cerebral), lovituri brutale (șocuri puternice) la cap, etc. Nota Autorului. Menționez aici faptul că, cu aceste ultime două dosare de feminicid, am prezentat detaliat (evident, cu contribuțiile mele personale–considerabile, ca importanță, cel puțin pentru justiția și societatea civilă belgiană), în exclusivitate, cele mai importante dosare criminale belgiene (de mare anvergură) care au marcat istoria infracționalității contemporane a acestei țări, atât înainte de celebrele asasinate (deosebit de sângeroase) și nesoluționate până astăzi, din Brabant (1981-1985), cât și ulterior, până în zilele noastre. Am evitat acele crime de sânge care au făcut obiectul unor atacuri teroriste, jihadiste sau nu, pe care însă le-am studiat cu alte ocazii în lucrări speciale consacrate lumpenterorismului, terorismului modern, contemporan sau în alte părți ale asasinatelor din Brabant Ca urmare, cu acest (vast) material de investigație jurnalistică se încheie studiul consacrat marilor crime de sânge și sexuale belgiene, care ne-a permis să înțelegem, în ce context, cum și sub ce formă au fost comise aceste infracțiuni criminale abominabile, lugubre, bestiale, etc., care însă nu au absolut nimic în comun cu asasinatele din Brabant, comise cu ocazia unor jafuri armate, în perioada 1981-1985, în majoritatea cazurilor, în supermarkeurile Delhaize (astăzi, Mega Image). Intenția noastră în căutarea adevărului istoric, în acest dosar de excepție (în cele 11 părți), nesoluționat până astăzi (clasarea căruia a fost amânată la solicitările noastre, evident, cu scopul suluționării lui) este de a demonstra că celebrele asasinatele din Brabant nu ar fi fost comise de către criminal de drept comuni belgieni, dar francezi, utilizând metode și tehnici specifice jafurilor armate care se regăsesc în istoria marii criminalități (crimei organizate de mare anvergură) franceze în perioada „anilor de plumb”, în special, în Europa continentală (sfârșitul anilor 1960–sfârșitul anilor 1980), care se caracterizează printr-o prezență și creștere importantă a activismului politic violent (armat), al extremei stângi (comuniste), al extremei drepte (neofasciste), dar și al „separatismului/autonomiei”. În celelate părți care vor urma (și care împreună cu celelate 11 părți, vor fi publicate și separat într-o carte cu titlul „Brabantul în haos și sub teroare, cu 4 decenii în urmă”. Membri gangului din Nivelles, jafurile armate și asasinatele lor”) vom prezenta, atât „pistele belgiene” cât și „pista noastră franceză”, cea care poate conduce la „soluționarea” dosarului, adică, la identificarea criminalilor francezi care au (ar fi) făcut parte din comandoul care a terorizat Brabantul (cu populația lui) în perioada 1982–1985.

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric (Dosarele criminale care succed asasinatele din Brabant–Partea 5, 2014–2021, feminicidele Jérémy Pierson și Patrick Vanderlinden). Brabant dans le chaos et sous la tereur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. Les grands dossiers criminels succédant les assassinats du Brabant (5e Partie). En quête de vérité (Corespondență din Belgia)

 

Lucrări asociate

Rezumat. Dosarul criminal Pándy (1986–1989), este unul dintre cele mai importante dosare criminale (de mare anvergură) din istoria Belgiei, în care András Pándy (1927–2013, pastor de origine maghiară din Cehoslovacia, „le Landru du Danube”, „le Petiot de Bruxelles”, „Vader blauwbaard”), împreună cu fiica sa naturală Agnès, vor asasina 6 membri ai familiei lor (Ilona Sőrés și Edit Fintor, cele două soții și 4 copii ai lor, Daniel și Zoltán respectiv, Andrea și Tünde) la Molenbeek-Saint-Jean (regiunea Bruxelles–Capitală). Este, practic, primul dosar criminal pe care l-am urmărit (de aproape) cu două decenii în urmă, în calitate de corespondent de presă al Ziarului „Poliția Capitalei 955” (Redactoe șef, Florin–Gheorghe Zagoneanu). [A se vedea „Poliția Capitalei-955” (2002 – 2007). Selecție de articole de investigație. Integral (Thomas CSINTA…]. Nu a fost ceva programat, dar în acea perioadă (1999–2002) urmăream un alt dosar criminal belgian de mare anvergură legat de vastul trafic belgian de carne bovină contaminata cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină), în care am fost înfiltrat sub acoperire, care ulterior, ca urmare a unor investigații laborioase m-a condus la posibila legătură a acestuia cu jaful de diamante de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) din 2007, aflat acum în studiu de către autoritățile belgiene. [A se vedea lucrăile autorului O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne…, O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari….]. Este și primul proces criminal la care am asistat (în cursul lunii martie 2002), evident, numai datorită circumstanței menționate mai sus, care m-a pus foarte mult pe gânduri. Pentru că în dosar, cadavrele persoanelor ucise nu au fost găsite, deci nu existau probe materiale fiabile acuzatoare contra lui András Pándy, iar justiția belgiană nu avea la dispoziție decât mărturia încriminatoare a complicelui acestuia, a ficei sale, Agnès Pándy, care și-a denunțat tatăl și, și-a recunoscut complicitatea ei la asasinate, motiv pentru care „dezbaterea”, practic, a avut loc, nu între magistrații sau între membrii Curții (cu Jurați) a regiunii Bruxelles–Capitală, dar între tată, care își clama nevinovăția și susținea că fiica lui (îndrăgostită de el), fabulează pentru că este bolnav phic, respectiv, aceasta din urmă (implicat în relații incestuoase de peste un deceniu cu taăl său), care descria cu cele mai mici detalii asasinatele (cu modul operator premeditat) la care ar fi participat și ea în calitate de coautor, ca urmare a unei manipulări de natură sentimentală. Adică, în fond și la urma urmei, era „cuvântul” ei, contra „cuvântului” tatălui său. András Pándy va fi condamnat la închisoare pe viață și moare în 2013 la închisoarea din Bruges, iar fiica sa, Agnès Pándy, la 21 de ani de recluziune criminală, eliberată condiționat sub control judiciar în 2010. Probabil, pentru că din 1996 pedeapsa cu moartea fiind abolită în această țară, închisoarea pe viață era cea mai gravă sancțiune penală care putea fi pronunțată în cadrul legislației penale criminale în vigoare. Nu a existat niciun document medical care să fi probat (confirmat) că ar fi suferit vreodată de o boală psihică. Nici înate de evenimente, nici ulterior, în libertate. Înainte de terminarea procesului András Pándy, a făcut o afirmație, căruia de fapt, se datorează acest vast articol de investigație jurnalistică: „Vinovat sau nu, parchetul m-a condamnat deja. Falsul triumf asupra adevărului. (…) Acum, având în vedere că sunt condamnat, justiția va avea mai mult timp ca să-i caute pe asasinii din Brabant.” Modul în care a făcut această mențiune, în urma unor cercetări aprofundate în dosar (în derulare), n-ar fi fost exclus ca András Pándy (atât în calitatea sa de pastor, cât mai ales în cea de private investigator – pentru care avea o licență) să fi fost în contact cu unii care i-ar fi cunoscut pe asasini…[A se vedea pentru detalii lucrările autorului Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor). Partea I. Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor). Partea II]. Au existat și zvonuri conform cărora Pándy ar fost recrutat de către KGB [Komitet Gosudarstvennoj Bezopasnosti/Comitetul Securității Statului, precedat de CEKA (1917-1922), GPU (1922-1934), NKVD (1934-1946), MGB (1946-1953), succedat de FSK (1991-1995) și de FSB din 1995], care l-ar fi însărcinat să-i spioneze și să-i identifice pe cei implicați în Revoluția Ungară din 1956], mai ales că el era și în posesia unei diplome de Private investigator (detectiv privat), care i-ar fi permis ca sub acest pretext și-ar fi permis să solicite și să obțină diferite informații despre anumite persoane, mai mult sau mai puțin, bine plasate, în sânul comunității religioase (creștine) maghiare din Belgia. Așa cum demonstrez în acest articol, această informație ar fi fost doar o specaluție a celor din anturajul lui Pándy, pentru a influența autoritățile judiciare belgiene în dosar. După moartea sa, două dintre imobile în care avea locuințele sale vor fi dărâmate (în unghiul format între str. Vandermaelen nr.52 și quai des Charbonnages, respectiv, cea, în pivnița căreia vor fi comise asasinatele de pe quai de l’Industrie nr.5 colț cu str. Heyvaert, în Molenbeek-Saint-Jean) ca urmare a unei decizii a primăriei, iar în cadrul unei noi amenajări teritoriale, terenurile vor fi acoperite cu spații verzi, cel puțin, temporar, pentru ca ulterior, recent, în 2020, să fie lansat un proiect cu construirea a 7 imobile cu locuințe. Cea din Bruxelles din str. Vandenbranden nr.29–31 din Bruxelles, în care locuia și avea și în care avea și biroul, a fost consolidat recent, în cadrul unui program de rabilitare al clădirilor vechi din Bruxelles. Nota Autorului. Atât Bruxelles (mai ales Molenbeek-Saint-Jean) cât și Liège vor deveni ulterior, „focare” ale unor grupări de islamiști radicali(zați), care vor comite atacuri teroriste și care vor face parte din dosarele criminale (cele mai) sângeroase după atacurile asasinilor din Nivelles (Brabant). Dintre acestea menționez, atacul terorist de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles pe 24 mai 2014, în ajunul alegerilor, în care 4 persoane vor fi ucise (cu o pușcă de asalt (Kalasnikov AKM și Revolver de calibrul .38 Special) de către Medhi Nemmouche (n.1985, criminal și terorist jihadist francez, din Roubaix–regiunea metropolitană Lille, de origine algeriană kabilă, aparținând organizației salafiste teroriste Satul Islamic–Daesh, apărat de către avocații Sébastien Courtoy și Henri Laquay), care împreună cu complicele său Nacer Bendrer (n.1989, originar din Marsilia, apărat de către Gilles Vanderbeck, fost codeținut al lui Nemmouche la închisoarea Salon-de-Provence din departamentul Bouches-du-Rhône, între 2009–2010), vor fi condamnați pe 12 martie 1919 de către Curtea cu Jurați Bruxelles (avându-l ca procuror pe Yves Moreau), la închisoare pe viață, respectiv, la 15 ani de recluziune criminală, cu un minim de 15 ani, respectiv, 5 ani la dispoziția TAB (Tribunalul responsabil cu aplicarea și amenajarea pedepselor). Este vorba de Emanuel și Miriam Riva (israelieni, în vârstă de âgés 54 și 53 de ani), Dominique Sabrier (franceză, în vârstă de 66 de ani) și Alexandre Strens (evreu și berber, originar din Maroc, în vârstă de 25 de ani, rănit grav, care va deceda la spital pe 6 iunie). Acest atac are rădăcini, în cel comis de către Mohammed Merah (n.1988, „asasinul pe scooter”, terorist jihadist franco–algerian, originar din Toulouse), care a ucis între 11-22 martie 2012 în Touolouse Métropole, 7 persoane, dintre care 3 copii (și a rănit, grav 4 și foarte grav, 2) cu un pistoale semiautomate (mitralieră) de calibrul 9 Para Pistolet .45 ACP. Este vorba de Imad Ibn Ziaten (n.1981, francez de origine marocană, militar în Primul regiment de parașutiști, ucis cu pistolul mitralieră de calibru.45 ACP), pe 11 martie 2012 și de alți 2 militari, uciși (cu același tip de armă) pe 15 martie 2012, Abel Chennouf (n.1986) și Mohamed Legouad (n.1988), de la cel de-al 17-lea Regiment de geniu parașutist, în timp ce un al 3-lea, Loïc Liber (n.1984) este grav rănit la colona vertebrală, devenind, tetraplegic. Și, în sfârșit, de asasinarea rabinului Jonathan Sandler (n.1982, profesor la șscoala evreiască Ozar Hatorah) pe 19 martie 2012, împreună cu cei 2 copii ai săi Gabriel (în vârstă de 3 ani) și Arié (Aryeh, în vârstă de 6 ani), respectiv, cu Myriam Monsonégo (în vârstă de 8 ani, fiica directorului școlii Yaakov Monsonégo), folosind ambele tipuri de pistoale mitralieră (9 mm Parabellum ți cel de calibru .45 ACP). Mohammed Merah va fi ucis de către polițiștii unității de elită RAID al Poliției Naționale franceze, în urma unui asalt al acesteia asupra apartamentului său din str. sergent Vigné nr.17, din cartierul Côte Pavée de la Toulouse, la care am putut asista, în direct. Un alt atac terorist islamist va avea loc, tot la Bruxelles, deosebit de sângeros care va depăși efectivul mortal al asasinilor din Brabant. Este vorba de triplul atentat comis pe 22 martie 2016 în regiunea Bruxelles–Capitală, două pe aeroportul național Bruxelles–Zaventem și al 3-lea la Bruxelles, la o ramă (garnitură) din metrou, din stația Maelbeek (în cartierul european), în care bilanțul total se ridică la 32 de morți (16, pe aeroport și tot, 16 la Maelbeek) și 340 de răniți. În acest dosar, în cursul lunii iunie 2013, 3 persoane vor fi implicate pentru complicitate la atacuri teroriste islamiste cu asasinate,. Este vorba de Abdelkader Merah (n.1982, fratele asasinului, pentru susținere logistică și furnizarea scooterului furat, utilizat de către asasin), Fettah Malki (n.1982, pentru vânzarea armelor și a unei veste de antiglonț asasinului) și Mohammed Mounir Meskine (pentru furnizarea unor echipamente militare de care s-ar fi folosit asainul), contra căruia, cercetarea apenală a fost anulată, ulterior, în timpul anchetei. Într-un proces care va debuta pe 2 octombrie 2017, primii doi vor fi condamnați de către Curtea cu Jurați Paris Specială (prezidată de către Franck Zientara), la 20 de ani, respectiv, la 14 ani de recluziune criminală cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă, în timp ce, pe 30 octombrie, avocatul general al acuzării (Ministerul Public) Naïma Rudloff, a solicitat închisoarea pe viață pentru Abdelkader Merah. În urma apelului Parchetului, într-un nou proces care debutează pe 25 martie 2019, cei 2 vor fi rejudecați de către Curtea de Apel Paris – tot, cu Juriu Popular Special (prezidată de către Xavière Simeoni, având-l ca avocat general Rémi Crosson du Cormier), iar în urma verdictului din 18 aprilie 2019, pedeapsa lui Abdelkader Merah va fi majorată la 30 de ani de recluziune criminală (cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă), maximă în executare. În sfărțit, Abdeslam Salah (n.1989, terorist jihadist francez crescut la Bruxelles în cartierul– localitatea Molenbeek-Saint-Jean), arestat pe 18 martie 2016 (după o cavală – fugă de 125 de zile) la Molenbeek-Saint-Jean (și încarcerat la 27 avril 2016, incarcéré à Fleury-Mérogis, în Franța), singurul terorist rămas în viață dintre cei implicați în cele mai sângeroase atacuri teroriste islamite din istoria Franței, perpetrate pe 13 noiembrie 2015 de la Paris, în care 131 de persoane își vor pierde viața (și 413 vor rănite, dintre care 99, grav) la Stade France (1 mort) în sectoarele (arontismentele) pariziene 10 (la restaurantul Le Petit Cambodge și bistroul Le Carillon–3 morți) respectiv, 11 (la berăria Café Bonne Bière și restaurantul Casa Nostra–5 morți, sala de spectacole Bataclan–90 morți și în sfărșit la barul La Belle Équipe–21 morți), va fi condamnat (fără să fi participat la proces ca semn de protes!) la 20 de ani de închisoare pe viață pentru planificarea acestora și pregătirea lor logistică, de către Juriul Popular al Tribunalului Corecțional Bruxelles, ca de altfel și complicele său, Sofiane Ayari. Pentru implicarea sa în atacurile teroriste de la Paris (din 13 noiembrie 2015), el va fi trimis în fața Tribunalului Judiciar Paris pe 20 martie 2020, pentru un proces care urma să debuteze în cursul lunii ianuarie 2021, dar acesta va fi amânat datrită crizei sanitare provocată de către Coronavirus (Covid–2019). Conform informațiilor obținute de la Minbisterul Justiției din Franța, până la sfărșitul lunii februarie a acestui an, detenția lui Salah Abdeslam l-ar fi costat pe contribuabili 433.000 €. În încheiere, pe 29 mai 2018, va avea loc un alt atac terorist islamist sângeros la Liège, în care 3 persoane vor fi ucise și 4 vor fi rănite, într-o fuziadă (schimb intens de focuri cu polițiștii locali, ca urmare a unui atac cu un cuțit (tip baionetă) perpetrat, contra unui polițist, de către Benjamin Herman (n.1982, arestat de mai multe ori, pentru trafic de stupefiante și furt cu efracție) care este rănit mortal în timpul evenimentului (în proximitatea cafenelei Aux Augustins, aflat în unghiul dintre str. Augustins și bul. Avroy, în centrul orașului). Este vorba de poolițiștii Soraya Belkacemi (în vârstă de 45 ani, mama unei perechi de gemene în vârstă de 15 ani) și Lucile Garcia (în vârstă de 53 de ani), respectiv, de Cyril Vangriecken (un trecător în apropiere, în vârstă de 22 de ani, elev la Școala de Înalte Studii din Liège). Cu acest efectiv sinistru, numărul persoanelor ucise în cele 5 atacuri teroriste islamiste, pe solul belgian, se ridică la 39. Menționez aici faptul că regiunea francofonă Valonia a mai cunoscut un asemenea act terorist, perpetrat, cu puțin timp după atacurile teroriste islamiste de la Bruxelles, pe 6 august 2016, în care în care teroristul jihadist („soldat lal Statului Islamic”) Khaled Babouri (în vârsta de 33 de ani, originar din Berrahal, Provincia Annaba – Algeria) rezident ilegal în Begia din 2012, necunoscut serviciilor de poliție belgiene în absența unui cazier, înarmat cu o macetă, atacă polițiștii din fața Hotelului de Poliție (Comisariatul Central) Tour Bleue, în care erau vizați oameni ai legii (ca, de altfel și la Liège, în atacul armat al lui Benjamin Herman), fiind rănite două polițiste, Corinne Raymond (anchetatoare în cadrul secției de omucideri), mai puțin grav (transferată ulterior la Clinică universitară Saint-Luc la Bruxelles, pentru o a 2-a intervenție chirurgicală, ca urmare a unei paralizii parțiale la încheietura mâini stângi) și Hakima Dhamna (fost jandarm, care lucra în cadrul Poliției locale de peste un deceniu și jumătate), transportată de urgență la spitalul Notre Dame din oraș. Atacatorul este rănit grav (în abdomen și la picioare), de către cea de a 3-a politistă aflată la fața locului, care deschide focul asupra acestuia. El va deceda pe masa de operație în spitalul universitar Marie Curie (din Lodelinsart), unde a fost internat și el, tot în regim de urgență. Bibliografie Metagalaxia eurojihadistă. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicați în atacurile teroriste contemporane din spațiul francofon european! (Partea I și Partea II). Euro(lumpen)jihadologia virala, moderna. Conexiunea dintre „Gemenii de la Toulouse” si procesul lui Abdelkader Merah, respectiv, atacurile teroriste de la Manchester si Londra. Toulouse („focar” al islamismului radical), „plânge cu lacrimi de sânge”! Verdictul în dosarele AZF Toulouse si Asasinatele lui Merah. Atacul armat de la Liège al lui Benjamin Herman, un act (lumpen)terorist islamist low-cost sau un act de razbunare crapulos (sordid) contra Politiei Locale? Jihadologie contemporană prin intermediul faptului divres. Lumpen-terorismul, terorismul modern, contemporan. Contribuții la studiul jihadologiei contemporane prin mecanismul efectului de „ciocnire inversă” (efect – cauză)! Dezechilibre religioase și ideologice. Atentate extremiste în numele religiei. Lumpen-teroristul, teroristul modern, contemporan (Subiect de teză de doctorat în MAss – Matematici Aplicate în științe sociale – cu fonduri europene) Subiect de teză de doctorat. Graful (socio – matematic) al Metagalaxiei eurojihadiste. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicați în atacurile teroriste contemporane din spațiul francofon european! Criza de identitate a Poliției Naționale Franceze! Asasinarea funcționarilor de poliție de la Magnanville. Legătură dintre graful socio-matematic „orientat” al nebuloasei jihadiste franco-belgiene și manifestațiile nocturne ale sindicatelor franceze de Poliție. 

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele pastorului („demonic–diabolic–satanic, psihopat, pervers narcisist și manipulator”) András Pándy, unul dintre cei mai mari serial–killers sexuali din istoria criminală a Belgiei. În căutarea adevărului istoric în dosarul asasinilor din Nijvel (Nivelles)–Brabant (Brabant dans le chaos et sous la terreur. Le serial – killer et prédateur sexuel András Pándy. En quête de vérité) Corespondență din Belgia

Rezumat. Dosarul criminal Cools, în care are loc asasinarea, pe 18 iulie 1991, la Liège, a omului politic belgian André Cools (1927–1991), fost președinte al Partidului Socialist (1973–1981), fost ministru al Bugetului (1968–1971), fost vice-prim-ministru (1969–1972), fost președinte al Parlamentului Valon și fost primar al orașului francofon Flémalle (regiunea Valonia din Belgia, formată din localitățile Flémalle-Grande, Flémalle-Haute, Awirs, Alleur, Ivoz-Ramet, Mons-lez-Liège, Gleixhe, Chokier și Cahottes și este situată în aglomerația orașului Liège), reprezintă cea mai importantă crimă politico – financiară din istoria Belgiei.În ciuda faptului că acest dosar a fost judecat de 3 ori (în criminal, cu Curte cu Jurați), adevărul istoric, în acesta, rămâne, în realitate, neelucidat, motiv pentru care acesta prezintă o importanță deosebită și este catalogat (de către autoritățile belgiene) ca și unul dintre cele mai misterioase dosare politico–criminale din istoria regatului, motiv pentru care termenul de prerscriere dîn acest an (1921) a fost prelungit cu încă un deceniu (până în 2031). Evenimentul are loc în dimineața zilei de 18 iulie (în jurul orei 07h30), tocmai, în momentul în care Cools urca în mașină (untr-un Audi A100), pe Av. de l’Observatoire nr.215 (la Cointe–domeniul  la Tourelle), în paracarea din fața reședinței sale. Rănit grav cu două gloanțe (la plămâni și la gât), el va deceda, puțin timp după după atac, la fața locului. Din contră, companionul lui care îl însoțea, Marie-Hélène Joiret, pe care Cools, o conducea (cu mașina) la gara  Guillemins (în fiecare dinmineață pentru a lua trenul urban către Bruxelles – centru), deși va fi grav rănită, va supraviețui.O „celulă Cools” (constituită din agenți ai Poliției Judiciare) este imediat constituită sub comanda judecătorului de instrucție de la Parchetul Liège Véronique Ancia, care era de gardă în momentul derulării dramei. Conform documentelor din dosarul de instrucție, ar fi fost 2 trăgători, iar pe 1 iunie 1994 (adică peste 3 ani de la eveniment), judecătorul de instrucție însărcinat cu instrumentarea dosarului Jean-Marc Connerotte (n.1948, implicat și în celebru dosaru pedocriminal Marc Dutroux) va delivra un mandat de arestare contra comerciantului belgian Silvio de Benedictis din La Louvière (oraș francofon din regiunea Valonia,  formată din localitățile La Louvière, Haine-Saint-Paul, Haine-Saint-Pierre, Saint-Vaast, Trivières, Boussoit, Houdeng-Aimeries, Houdeng-Gœgnies, Maurage și Strépy-Bracquegnies, vecină cu comunele Binche, Le Roeulx, Manage, Mons, Morlanwelz și Seneffe), care a mai fost anchetat în dosar, dar ulterior, a fost disculpat.În sfârșit, peste alți 4 ani, alți 2 indivizi, de origine tunisiană, Ben El Amine Abdelmajid (Abdelmajid Almi, n.1966) și Ben Rajib Abdeljalil (Abdeljelil Ben Brahim, n.1973) vor fi arestați, inculpați și judecați în dosar, care în urma unui proces scurt (mai puțin de 8 ore), nu foarte complex (laborios), pe 2 iunie 1998 vor fi condamnați de către Curtea Criminală din Tunis (sub președinția lui Hamadi Ben Dekhil), după o deliberare care a durat cca 3 ore, la 20 de ani de recluziune criminală pentru asasinarea lui André Cools și la 5 ani de detenție criminală pentru tentativa de asasinat contra companionului acestuia, Marie-Hélène Joiret. Cei doi (care habar n-ar fi avut că au ucis un ministru!) ar fi fost angajați de către Mafia italiană, în timp ce lucrau ca sezonieri în colectarea fructelor (portocale,  mandarine, lămâi, pomélo, Kumquat, etc.) la Agrigento (Girgenti, până în anul 1927) un oraș italian în Sicilia de sud (cucerit  de către romani, în anul 262 î.Hr. și apoi, definitiv, în anul 210 î.Hr.), capitala provinciei cu același nume, întemeiat în secolul al VI-lea î.Hr. decătre  grecii dorieni (cu numele de Akragas), devenit, ulterior, un important centru comercial al lumii antice. Victima, André Cools, conform declarațiilor acestora din dosarul de instrucție, le-ar fi fost „prezentat” ca un ordinar vânzător (traficant) de stupefiante. Într-un dosar criminal instrumentat de către Parchetul de la Liège (oraș francofon din regiunea Valonia, capitala provinciei cu același nume, situat pe cursul fluviului Meuse și este cel mai important centru economic din Valonia), într-un proces care a durat 12 săptămâni și în care cca 400 de martori ar fi fost audiați, pe 7 ianuarie 2004, Richard Taxquet (fost secretar particular al omului politic socialist belgian Alain Van der Biest, fost ministru valon între 1990–1992, succesor al lui André Cools) și Pino di Mauro (fost șofer al ministrului Cosimo Solazzo) au fost condamnați  la 20 de ani de recluziune criminală de către Curtea cu Jurați Liège pentru organizarea asasinatului lui André Cools, iar Luigi Contrino și Carlo Todarello (unchi prin alianță a lui Taxquet), au fost condamnați la 5 ani de detenție criminală, fiecare, pentru complicitate la organizarea acestuia, deci, implicit, la asasinat. Absenții de la proces Cosimo Solazza (reprezentat prin avocatul său Jean-François Defourny) și Domenico Castellino au fost condamnați prin contumacie, tot la 20 de ani de recluziune criminală ca și, complicii lor, Taxque și di Mauro.Din contră, siunciderea lui Alain Van der Biest (AVB, n.1943) pe 17 martie 2002 (inculpat și încarcerat în dosar și el în închisoarea Lantin de la Liège), a pus capăt urmării penale a acestuia. Pus în libertate în 1997, numai cu o săptămână după eveniment,  Camera Criminală a Tribunalului penal de la Liège urma să formuleze noi acuzații (încriminatoare) grave contra acestuia în dosar.Într-o scrisoare lăsată soției sale el își susținea nevinovăția și prin moartea sa „voia să pună capăt calvarului pe care îl trăia” ! Merită să menționez aici faptul că deși închisoarea Lantin este „un minimum detention centre” (pentru 694 de deținuți bărbați și 61 de femei), condițiile de detenție nu sunt dintre cele mai apreciate.După ce în 2007 au avut loc mai multe decese din cauza consumului important de droguri, în 2008, cca 10% din personal ar fi fost testat pozitiv cu tuberculoză.Însă, închisoarea Lantin rămâne celebră, nu pentru cele menționate mai sus, dar pentru evadarea spectaculoasă a lui Eric (Erik) Ferdinand (încarcerat pentru furt, fals și uz de fals, respectiv, pentru delapidare) cu puțin timp înainte de extrădarea sa în Spania (în închisoarea Gerone), de unde a evadat și urma să fie reîncarcerat. Evenimentul istoric are loc  pe 15 aprilie 2007 (în jurul orei 15h00), cu un elicopter  Ark pilotat de către Eric Mathieu, luat ostatec de către 2 complici ai lui Ferdinand pe aerodromul orașului Sint-Truiden (aflat la cca 50 de km de Bruxelles), spunând acestuia că sunt turiști francezi din Marsilia care vor să facă turul regiunii Bruxelles.Curtea închisorii (în care se aflau atunci cca 200 de deținuți în „promenada” clasică zilnică) fiind mult prea mică pentru aterizare elicopterului,  Mathieu refuză să efectueze manevra, dar fiind amenințat cu pistolul la ceafă, este obligat să tenteze imposibilulu, adică, aterizarea forțată și să-l recupereze pe Eric Ferdinand (n.1976, răufăcător de naționalitate franceză, înscris în fișierul național al marelui banditism) în timp ce complicii săi vor arunca (lansa) asupra gardienilor și deținuților zeci de petarde și bombe lacrimogene. După decolare, elicopterul Ark va ateriza din nou, tot forțat de împrejurări și nu neapărat într-un loc autorizat, în zona industrială Alleur, la cca ½ km distanță de penitenciar, unde cei 3 vor dispare la bordul unui vehicul (Peugeot 206 de culoare gri), nu înainte însă de a se ține de cuvânt și de a-l elibera pe pilot.Cei 2 complici ai lui Fredinand, vor fi identificați rapid.Ei erau membri ai mediului infracțional din Nîmes (capitala departamentului Gard în sudul Franței) aparținând clanului lui Richard Perez și au fost interpelați în cursul săptămânii 7–12 mai, cu ocazia unui control de rutină, la bordul unei motociclete furate, după ce autoritățile judiciare belgiene (procurorul Regelui de la Liège, Daniele Reynders și ministrul Justiției Laurette Onkelinx) i-au alertat pe colegii lor francezi.Este vorba de Cyrille Schramm (în vârstă de 22 de ani, arestat și încarcerat la centrul de detenție privizorie Nîmes), șoferul motocicletei, respectiv, de pasagerul acestuia, care deși reușește să fugă, va fi identificat în persoana lui  Nassim Chanti (în vârstă de 20 de ani), iar în urma emiterii unui mandat de arestare european de către judecătorul de instrucție Vivianne Joliet, însărcinat cu instrumentarea dosarului, va fi și el interpelat pe 22 septembrie (în Italia) și încarcerat în aceași închisoare, în izolare, ca și complicele său, Cyrille Schramm.Subliniez aici faptul că Eric (Erik) Ferdinand care era originar din Nîmes (ca și complicii săi), a fost arestat și încarcerat în închisoarea Lantin sub o identitate falsă, Gamez Vincent (născut pe 27 septembrie 1973, de naționalitate franceză), iar pe 15 aprilie, acesta era la cea de-a doua evadare, după ce cu ocazia unei reconstituiri, ceva mai devreme, în Spania (în timp ce era încarcerat la închisoarea din Gerone) a reușit să dispară fără urmă, fiind recuperat, după nu foarte mult timp, în regiunea urbană Liège.Printre altele, el era specilizat și în jafuri armate, dar și în furtul carnetelor de cecuri bancare în cadrul unor acte infracționale de tip carjacking (piraterie rutieră–furt de vehicul motorizat sub amenințare cu armă, considerat furt cu violență, deci, cu circumstanțe agravante)Interpelat în Italia pe 22 septembrie 2007 (pe insula Murano, la cca 25 km de Veneția) de către carabinierii de la BNRF (Brigada Națională de Căutare a Fugarilor) cu sprijinul SRPJ[1] (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Montpellier (prefectua departamentului Hérault în regiunea administrativa Occitania) conform procurorului Republicii de Nîmes Éric Maurel, el va fi extrădat și (re)încarcerat la închisoarea din orașul Hasselt (regiunea Flandra, format din localitățile Hasselt, Sint-Lambrechts-Herk, Wimmertingen, Kermt, Spalbeek, Kuringen, Stokrooie și Stevoort). Înregistrat în fișierul crimei organizate (marele banditism) și considerat ca „rege al evadării” (în Belgia), în momentul interpelării sale, el se afla în compania complicelui său Nassim Chanti, „copilotul” elicopterului Ark cu care a evadat.Cei doi polițiști belgieni care l-au adus de la Veneția au aterizat pe Aeroportul International Bruxelles cu o cursă a combaniei aeriene Sabena în jurul orei 17h30, ceea i-a permis acestuia să petreacă, deja, noaptea, în închisoare.În paralel, PJ (poliția Judiciară) franceză l-a arestat la Nîmes și pe Tarik Chanti (fratele lui Nassim), care și el, ar fi fost complice la organizarea evadării lui Eric Ferdinand.Având în vedere că evadarea, ca act în sine, nu este un delict în Belgia, în scurt timp după eliberarea lui Eric Ferdinand (care nu a fost, deci condamnat pentru evadare !), acesta va comite o sere de alte infracțiuni în perioada 2008–2011, care vor conduce, din nou, la interpelarea lui pe 24 aprilie 2012 și aducerea (prezentarea) acestuia în fața judecătorului de instrucție Michèle Nesme, care îl și inculpă într-un dosar corecțional de extorcare de fonduri în bandă organizată și asociere de răufăcători.El era suspectat că ar fi făcut parte dintr-un grup de recuperatori (cu caracter infracțional) compus din 5 indivizii care ar fi utilizat în cursul lunii octombrie 2011 metode mai puțin „ortodoxe” pentru recuperarea a ¼M€, context în care un depozit ar fi fost incendiat la Bouillargues (regiunea urbană Nîmes), ceea ce ar fi avut ca efect deschiderea unei informații judiciare în legătură cu activitatea sa infracțională.Ca urmare SRJP[1] (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) din Montpellier va dezlănțui o vastă anchtă în dosar care va scoate la iveală, în anii care urmează, o serie de infracțiuni reproșabile lui Eric Ferdinand (după eliberarea lui din închisoare).Cu ocazia percheziției  anchetatorii găsesc la domicililul său, printre altele, și un pistol de calibru 7.65mm, dar și material tehnologic ultraperforant, de ultimă generație.În ceea ce îi privește pe foștii săi complici, Cyril Schramm (atunci, în vârstă de  27 de ani, apărat de către Philippe Rey) și  Nassim Chanti (atunci, în vârsta de 25 de ani, apărat de către  Carmelo Vialette) nu vor rămâne nici ei mult timp în libertate, după ce pentru complicitatea lor la evadarea lui Erik Fredinand au fost condamnați la 6 ani de detenție.Implicați în mai multe dosare (furt de motociclete, port ilegal de armă–pistol 9mm, trafic de droguri), ei vor fi judecați de către Tribunalul Corecțional din Nîmes într-un proces, pe 13 mai 2012, împreună cu Sophiane Ichba (în vârstă de 26 de ani, apărat de către Karim Bensakina și Philippe Expert), cu care cei doi ar fi avut o altercație deosebit de violentă.De fapt, acesta din urmă ar fi fost atacat de către cei 2 aflați pe o motocicletă furată (înarmați cu pistoale automate), cu care avea un „conflict de interese”, ocazia cu care i-ar fi accidentat pe cei doi.Ca umare, el va pleda nevinovat, susținând că ar fi fost în legitimă apărare.După ce avovcatul general (substitutul procurorului Republicii) Pierre Cramier solicita pedepse cuprinse între 2–3 ani, Ichba va fi condamnat, numai, la 8 luni de închisoare, iar Chanti și  Schramm,la 18 luni, respectiv, la 2 ani de închisoare cu executare în penitenciar.Schramm, însă, principalul complice al lui Eric Ferdinand, va fi judecat și pe 8 iunie 2009 de către Tribunalul Corecțional de la Nivelles (Belgia), pentru evadarea lui în compania unui alt codeținut Rachid Amhandan (în vârstă de 26 de ani) pe 7 decembrie 2008 din închisoarea de la Ittre (orășel în regiunea Valonia, formată din localitățile Ittre, Haut-Ittre și Virginal-Samme).Așa cum am menționat, cei 2 nu vor fi judecați, nici ei, pentru evadare, ca faptă în sine, dar, doar pentru actele infracționale comise înaintea și ulterior, acesteia.Pe 7 decembrie, în jurul orei 15h00, cu ocazia revenirii din curtea (deschisă) de „promenadă” (de recreație) a închisorii, cei doi vor lua ostatec un gardian cu un mic cuțit de bucătărie și cu un ac de siguranță (industrial, cu o lungime de cca 14cm–cu care vor răni și un alt gardian), pe care îl vor obliga să le deschidă poarta închisorii.Ajunși în parcare, prin metoda carjacking, ei sechestrează un vehicul–camionetă Renault (al unui cuplu care venea în vizită la închisoare), la bordul căruia vor dispare pe autostrada A54.Cavala lor, din păcate pentru ei, va fi scurtă, pentru că urmăriți, din mai multe direcții de către vehicule de poliție, ei vor fi blocați la Maisières (regiunea urbană Mons, provincia Hainaut, regiunea Valonia), la ieșirea de pe autostradă.În verdictul său, Tribunalul Corecțional  din Nivelles îi va condamna pe cei 2 (pe Cyril Schramm și pe Rachid Amhandan)  la 6, respectiv, la 5 ani de închisoare, nu pentru evadare, dar pentru luare de ostatec (gardianul), furt cu violență (vihiculul prin metoda carjacking) și pentru deținere de arme prohibite (interzise în închisoare).Schramm a fost sanctionat suplementar pentru că ar fi fost la volan (șofer) și ar circulat neregulamentar pe autostrada (în zig-zag), motiv pentru care  ar fi pus în pericol siguranța circulației.În sfârșit, Eic Ferdinand va fi judecat în stare de libertate, de către Tribunalul Corecțional din Nîmes, în cadrul unui proces în cursul lunii septembrie 2019, într-un dosar corecțional (delictual) instrumentat de către judecătorul de instrucție Fabien Chenevier.Însă, pe 13 septembrie, în ziua deliberării Curții (care îl condamnă la 6 ani de închisoare), spre surprinderea magistraților, dar și a celor din sală, acesta va fi absent din boxa acuzaților.Fiind dat în urmărire generală (pe baza unui mandat de arestare european semnat de către președintele Curții) și înregistrat în fișierul marelui banditism (crimă organizată), conform procurorului Republicii de Nîmes, Éric Maurel, el va fi interpelat, anul trecut, pe 3 decembrie 2020 într-o cabană din Marguerittes (orășel în departamentul Gard) și încarcerat dupa aproape 15 luni de cavală (fugă), cu ajutorul unei unități de luptă de elită a GIGN (Grupul de Interventie de al Jandarmeriei Naționale franceze), 

Brabantul în haos și sub teroare. Asasinarea omului politic André Cools cu 3 decenii în urmă și amânarea prescrierii faptei criminale cu scopul identificării comanditarilor. În căutarea adevărului istoric în dosarul asasinilor din Nijvel (Nivelles)–Brabant (Brabant dans le chaos et sous la terreur. Qui a tué l’homme politique André Cools il y a 30 ans? En quête de vérité) Corespondență din Belgia)

Rezumat. Un dosar criminal belgian, de mare anvergură, care succede asasinatele din Brabant, uciderea premeditată a medicului veterinar Karel Van Noppen, în care, după un sfert de secol de la eveniment, aduc probe materiale fiabile care pun la îndoială comanditarul, adică, pe Alex Vercauteren (agricultor, crescător de bovine, în vărstă de 53 de ani), condamnat la închisoare pe viață (fără posibilitatea eliberării condiționate), în 2002.Înfiltarat sub acoperire (grație unei cunjuncturi) în vastul trafic de carne de vită britanică via Belgia, contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină) pus la cale in anii 1990-2000 de către Mafia hormonilor de creștere din Belgia, cred că mă aflu în posesia unor informații și documente care pot schimba cursul istoriei în acest dosar.Conform acestora, comanditarul asainatului lui Van Noppen nu ar fi cel pe care justiția belgiană l-a condamnat, aproape cu un deceniu în urmă, la închisoare pe viață, dar, un asasin plătit, din partea clanului omului de afceri Ruddy Decock, fostul director al întreprinderii Tragex-Gel, principalul leader al „mafiei hormonilor de creștere″. În acest dosar care merită o atenție deosebită, după părerea mea, Karel Van Noppen (1952–1995, medic veterinar, inspector guvernamental al abatoarelor) de la IEV (Institutul de Expertize Veterinare) este ucis pe 20 februarie 1995 în proximitatea casei sale din Wechelderzande (secțiune a orașului belgian flamand Lille din provincia Anvers). În jurul orei 19h30, acesta iese pe ușa casei sale și se îndreaptă către mașina sa din parcare, când este întâmpinat de 2 necunoscuți care îl escortează în mașina sa (un Mercedas 190 alb), aflat la cca 10 m distanță, în care îl execută cu sânge rece, cu 3 gloanțe. Van Noppen era responsabil cu o anchetă legată de practicile ilegale (ilicite) ale agriculturilor și oamenilor de afaceri din Belgia care utilizau hormonii de creștere (în cazul animalelor) pentru a mări profitul între 10–100% (pe cap de animal), cu toate că erau interzise de către Uniunea Europeană încă din 1989.Acest dosar complex al „Mafiei hormonale” avea și o ramură care comercializa (sub formă de trafic) carnea contaminată cu „boala vacii nebune” (Encefalopatia Spongioformă Bovină) importată (la preț derizoriu) din Marea Britanie (aflată sub embargou), prin schimbarea etichetelor britanice cu cele belgiene. [A se vedea pentru detalii lucrările autorului O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne…, O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari….]În sfârșit, cei care l-au exacutat pe veterinar, l-au identificat ca comanditar al asasinatului pe Germain Daenen (ale căror animale au fost testate pozitiv).Astfel, pe 12 iunie 1996, în jurul orei 09h00, Poliția Judiciară din Turnhout (oraș din regiunea Flandra, vecină cu localitățile Baarle-Hertog, Beerse, Kasterlee, Merksplas, Oud-Turnhout, Ravels și Vosselaar și cu cea olandeză Baarle-Nassau), îl interpelează la domiciliul său de la Munsterbilzen pe Germain Daenen (atunci, în vârstă de 36 de ani, fost director al abatoarelor Bilzen din provincia Limbourg), ulterior administrator a două firme, una de de crecătorie de bovine și cealaltă, de vânzare en gros, la Munsterbilzen.Ca urmare, după cca 20h00 de audiere, judecătorul de instrucție de la tribunalul Turnhout Myriam Vrints, îl inculpă pe Germain Daenen (cu un cazier judiciar important) de complicitate la asasinat și îl plasează în detenție provizorie.Ceilalți 2 inculpați în dosar, asasinii, sunt arestați, mai devreme, pe 20 mai la Sainte-Maxime (comună în departamentul Var, regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d’Azur/Provence-Alpi-Coasta de Azur, în sud-estul Franței).Este vorba de Carl De Schutter (în vârstă de 30 de ani), cel care ar fi furnizat arma crimei (revolver chinez marca Norinco) și de Albert Barrez (în vârstă de 39 de ani) cel care ar fi fost trăgătorul.Interpelarea lor nu ar fi fost un ar fi ridicat niciun fel de probleme (conform unor surse apropiate dosarului), pentru că, încă de la început, polițiștii – anchetatori bănuiau că la originea execuției lui Van Noppen ar fi fost „Mafia hormonală.”Între 1990–1993, Germain Daenen a exploatat abatoarele din Bilzen, perioadă în care ar fi hrănit animalele sale (bovine) cu hormoni de creștere (interzis din 1989) și ar fi furat 32 de bovine (crescute cu hormoni de creștere) sesizate din Sittard (Olanda), iar mai târziu din Saint-Trond (după care dispare, undeva, în Valonia), pentru care, de altfel, a și fost condamnat la 5 zile de închisoare.El ar fi fost arestat în 1994 pentru o escrocherie legată de semnarea unor cecuri bancare neacoperite în valoare de cca 160MFRB (cca 55.000€PPA), după care ar fi făcut declarații în documente administrative de falimente frauduloase.Încarcerat în detenție provizorie la închisoarea din Anvers, aici i-ar fi întâlnit pe cei 2 complici ai săi, Albert Barrez și Carl De Schutter (transferat, ulterior, la închisoarea de la Draguignan–sub-prefectură a departamentului Var, în regiunea Provence-Alpi-Coasta de Azur, din sudul Franței).Audiați în dosar, cei 2 vor face aceleași dezvăluiri anchetatorilor, atât în Belgia cât și în Franța, conform cărora, Germain Daenen (în vârstă de 36 de ani) ar fi fost cel care a comanditat asasinarea doctorului Karel Van Noppen.Singura disconcordanță în declarațiile cei 2 ar fi fost rolul pe care l-ar fi avut fiecare în acest asasinat.De Schutter își minimiza rolul, afirmând că el i-ar fi dat doar arma lui Albert Barrez și suma de 600.000FRB (cca 21.000€PPA) ca să-l ucidă de doctorul Karel Van Noppen, pe când, celălalt, susținea că, din contră, nu el, dar celălalt, Carl De Schutter, l-ar fi executat pe medic. De fapt, problema anchetatorilor n-ar fi fost cei 2 asasini, dar faptul că dacă Daenen ar fi fost adevăratul comanditar sau doar un intermediar al acestuia, ceea ce, de altfel, a și fost.Pentru că, comanditarul, agricultorul–fermier Alex Vercauteren (crescător de bovine, în vărstă de 53 de ani) a fost identificat, mult mai târziu și nu foarte ușor.Merită de remarcat aici faptul că în anii 1990, inspectorii veterinari ar fi fost expuși în repetate rânduri unor atacuri din partea membrilor Mafiei hormonilor de creștere (compusă din cu cca 50 de membri – importatori, distribuitori, vânzători, agricultori, dar și câțiva veterinari și farmaciști), iar Karel Van Noppen ar fi fost și el amenințat, la rândul său. Ceea ce era de înțeles, pentru că Belgia era una dintre țările Europei în care hormonii de creștere erau cel mai mult utilizați la creșterea animalelor (în particular, a bovinelor), ceea ce avea ca rezultat (conform unor investigații private la care am participat), că între 40–55% din carnea bovină vândută (comercializată) „en détail” era obținută cu ajutorul hormonilor de creștere. Ca urmare a unei vaste anchete care a durat peste 5 ani, pe 5 iunie 2002, Juriul Popular (Curtea cu Jurați) al provinciei Anvers (prezidat de către Van Fraechem), în cadrul unui proces corecțional care a debutat pe 15 aprilie, i-a condamnat (după o deliberare care a durat cca 3 ore) pe fiecare dintre cei „3 mușchetari”, Albert Barrez, Carl De Schutter și Germain Daenen la 25 ani de recluziune.Din contră, cel de-al 4-lea, comanditarul, Alex Vercauteren, acesta a fost condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitatea eliberării condiționate.Instrucția a demonstrat (oarecum) faptul că arma crimei a fost procurată și furnizată de către Carl De Schutter (un cunoscut traficant de arme), arestat, după cum am menționat în Franța (la Sainte-Maxime, pe 20 mai), iar acesta, îmrpeună cu Albert Barrez (arestat împreună cu De Schutter) ar fi fost asasinii lui Karel Van Noppen, ceea ce, de altfel, cei 2 ar fi și recunoscut. Din contră, presupusul intermediar Germain Daenen (apărat de către avocatul Marc Similon) și presupusul comanditar Alex Vercauteren (apărat de către cunoscuții avocați Walter Van Steenbrugge și Hans Rieder), au negat orice implicare a lor în asasinat, atât în timpul instrcției cât și la proces, în ciuda dezvăluirilor făcute de către asasini, conform cărora, vinovăția lor ar fi fost o certitudine.Este interesant și faptul că Albert Barrez, înainte de deliberare, încearcă să facă un prim pas către o „clemență”, implorând pe Flor Van Noppen (om politic belgian, deputat) fratele lui Karel Van Noppen, prezent în sală „Eu nu mă pot scuza, dar sper că mă veți (putea) ierta”.Conform omului politic, Mafia hormonilor de creștere ar fi continuat să contamineze carnea de bovină în Belgia, încă și în deceniul trecut, pentru că AFSCA (Agenția Federală pentru Securitatea Alimentră) din Belgia, ar fi incapabilă să facă față controlului, iar pentru forțele de ordine publică, acesta n-ar mai fi o prioritate.Complicele său la asasinat, Carl De Schutter, sper și el că va beneficia și el de o oarecare clemență, pentru că a colaborat cu autoritățile polițienești și judiciare.Din contră, Germain Daenen ar fi fost revoltat doar pentru că a considerat despăgubirile materiale și morlale pe care îi reclama justiția, disproporționate.Comandoul ar fi executat, de fapt, o acțiune criminală numită „Opération vache malade” (Operațiunea vaca bolnavă), cu o rară lașitate.Atunci când asasinul îl sună la ora 19h30 (de la telefonul unui client al veterinarului–fără știrea lui), îl întreabă pe acesta „ați putea veni la mine, unul dintre animalele mele este bolnav (suferind)…”, Karel Van Noppen răspunde cu afirmativ și iese pe ușa casei, îndreptându-se către mașina sa din parcare.Asasinii îl așteptau ascunși într-un vehicul BMW Seria5 (semilux, cu jante speciale) furat, parcat în apropiere.Imediat cum s-a asezat pe scaunul șoferului, asasinul îi trage un prin glont în abdomen, apoi, un al doilea în spate, și în sfârșit, un al treilea, pentru a fi sigur că moare pe loc, în ceafă. Deși, încă pe 27 martie, judecătorul de instrucție Myriam Vrints de la tribunalul din Turnhout îi interpelează (pe cei „3 muschetari”), având în vedere contactele lor cu Mafia hormonilor de creștere, pe 18 aprilie sunt puși în libertate, pentru că aparent, aceștia ar fi avut alibiuri „solide”.Dar, pe 20 mai 1996, la instigarea PJ (Poliției Judiciare) din Turnhout și Anvers, în cadrul celului numită „Orma” (contra Mafiei hormonilor de creștere) dirijată de către judecătorul de instrucție Marc Allegaert, poliția franceză îl interpelează (arestează) pe traficantul de arme Carl De Schutter (în vârstă de 30 de ani, din Anvers, condamnat în Franța la 2 ani de închisoare pentru deținerea unui arsenal militar la domiciliul său fără autorizație) în vila luxuoasă a mamei sale (aflată pe drumul Sadequets la Sainte-Maxime, de pe Coasta de Azur).La originea arestării sale ar fi fost un „hoț ordinar” de mașini, tot din Anvers (care nu figurează ca inculpat în dosar, deci nu-i declinăm identitatea), care ar fi fost însărcinat pe 19 februarie de către traficantul de arme să fure un vehicul la Eeklo (oraș neerlandofon situat în provincia Flandra de Est, regiunea Flandra), capitala regiunii Meetjesland (aflată între Gand și Bruges).Ca urmare, deja, în timpul arestului său, Carl De Schutter va colabora cu polițiștii și îl va denunța pe Albert Barrez, căruia, acesta din urmă i-ar fi înmânat arma crimei (un revolver marca Norinco) și „recompensa” pentru executarea contractului. Supus unui interogatoriu în închisoarea din Draguignan (centru penitenciar ăn departamentul Var în regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d’Azur, dat în folosință în 1984 cu 367 de locuri, închis în 2010 datorită inundării lui și demolat în 2018) De Schutter, dezvăluie anchetatorilor cum ar fi fost contactat în închisoarea din Anvers de către Germain Daenen (fost director al abatoarelor din Munsterbilzen) care l-ar fi însărcinat ca să se „ocupe” de Van Noppen, contra smei de 600.000 FRB (100.000FFR).Totuși, anchetatorii erau convinși că acesta din urmă ar fi fost doar un intermediar și nu adevăratul comanditar.La început, bazându-se pe declarațiile lui De Schutter, ei îl băniau pe crescătorul de vite Théo Goossens din Lokeren (oraș neerlandofon situat în provincia Flandra de Est, regiunea Flandra).Dar acesta din urmă nega cu vehemență orice implicare a sa în crimă.În sfârșit, se pare că De Schutter ar fi vrut să bruieze adevărata pistă, dar până la urmă cedează (psihic), iar în luna septembrie 1996, într-o scrisoare adresată avocatului lui Théo Goossens, acesta se va retracta, afirmând că aceste nu are, absolut, nimic de-a face cu crima.Acest lucru este confirmat și cu ocazia confruntării dintre cei 2 în fața judecătorului de instrucșie pe 8 octombrie 1996, motiv pentru care Théo Goossens va fi pus în libertate și disculpat în dosar.În cartea sa „Opération vache malade” (Operațiunea vaca bolnavă), nume de cod al asasinatului dr. Van Noppen, Albert Barrez (autorul) prezintă (sugerează) mai mulți comanditari potențiali posibili.

Brabantul în haos și sub teroare. Asasinarea medicului veterinar Karel Van Noppen. O nouă pistă, după un sfert de secol, pentru identificarea adevăratului comanditar. În căutarea adevărului istoric în dosarul asasinilor din Nijvel (Nivelles)–Brabant (Brabant dans le chaos et sous la terreur. Qui a tué Karel Van Noppen, une nouvelle piste après un quart de siécle. En quête de vérité). Corespondență din Belgia

Rezumat. Nici sfârșitul primului deceniu al acestui secol (mileniu) nu va fi scutit de crime abominabile, lugubre, sordide (macabre), în Brabantul belgian, care succed sângeroasele asasinate din Brabant (Nivelles) și care vor marca profund, nu numai, istoria țării dar și a Europei Occidentale. Dosarul criminal de infanticid Lhermite (Brabantul Valon, 2007), dosarul criminal de familicid Storme (Bruxelles, 2007), respectiv, cel de pruncucidere de la Termonde (Flandra Orientală/de Est, 2009) vor confirma cele menționate mai sus. În primul dintre acestea, Geneviève Lhermitte (n.1996, housewife, domiciliată la Bruxelles, în str. Berkendael nr.42/44), profitând de absența soțului ei Bouchaib Moqadem (cu ocazia unei deplasări la Marrakech, în Maroc, pe 31 ianuarie 2007, pentru a-și vizita familia), pe 27 februarie 2007 își ucide cei 5 copii din disperare, în orașul Nivelles (provincia Brabant, regiunea francofonă Valonia), după care tentează o sinucidere, dar, din (ne)fericire, va supraviețui. Arestată pe 1 martie 2007 si încarcerată în detenție provizorie la închisoarea Forest (secțiunea Berkendael), ea este inculpată într-un dosar criminal (pentru crimă de gradul 1, conform art.392–394 ale Codului Penal Belgian), iar în procesul său desfășurat între 8–19 decembrie 2008 la Nivelles, în fața Curții cu Jurați a provinciei Brabant (în care era apărată de către prestigioșii avocați Daniel Spreutels și Xavier Magnée–fostul decan al Baroului din Bruxelles între 1990–1992) compusă din 8 femei și 4 bărbați, aceasta din urmă, o va condamna la închisoare pe viață, cu toate că avocatul general al acuzarii,  procurorul Pierre Rans a solicitat contra acesteia 30 de ani de recluziune criminală, ca urmare a unor circumstanțe atenuante invocate de natură psihică (depresie profundă, tulburări emoționale și de comportament, halucinații, etc.), fără ca iresponsabilitatea penală a ei să fie legal – stabilită (acceptată). Se pare că barbaria și cruzimea cu care ea și-a ucis copii ar fi determinat Curtea să-i majoreze pedeapsa (peste cea solicitată de către avocatul general), la maximă prevăzută de lege, ceea ce, în principiu, se întâmplă foarte rar în dosarele criminale belgiene în care este vorba de crime de sânge (multiple).  Bouchaib Moqadem, fostul ei soț s-a recăsătorit pe 14 februarie 2010 la Etterbeek cu jurista Asmae Beldie (n.1975, dr. în dreptul islamic), în fața primarului comunei, Vincent De Wolf, iar în primăvara anului ea va da naștere unei fetițe cu prenumele Youssra (care are trăsături comune cu Nora, una dintre cele 5 fete ale lui  Bouchaib Moqadem, ucise de către fosta sa soție). Originară din Bruxelles, Geneviève Lhermitte (fiica lui Michel Lhermitte–mic om  de afaceri și Marina Schoevaert–asistentă medicală), a absolvit la Uccle, în 1991, IEPSCF (Institutul Educațional de Promovare Socială a Comunității Franceze) cu o diplomă de licență în limba franceză și istorie, unde în cursul anului universitar 1988–1989 îl întâlnește pe  viitorul său soț, Bouchaib Moqadem (narocan de origine, care studia matematica și fizica, fără să fi obținut diplomă de licență).După căsătoria lor pe 22 septembrie 1990, cei 2 se vor muta (aparent, temporar) în apartamentul din Bruxelles (Forest) al doctorului Michel Schaar, în care funționa și cabinetul său (de medic generalist), și care îl găzduia pe Moqadem după venirea lui studii în Belgia. Schaar (care avea conultații și la spitalul francez Berchem Sainte Agathe) l-ar fi cunoscut pe fratele acestuia în Maroc, în anii 1980, care l-ar fi rugat să-l susțină și să-l ajute pe Bouchaib să poată studia în Belgia, în învățământul superior,   motiv pentru care cel din urmă, îl considera pe medic, oarecum, un tată adoptiv, spiritual, mai ales, datorită sprijinului financiar (permanent) al acestuia.În 1991, Geneviève Lhermitte obține un post de profesor în localitate și în curând va da naștere și la primii doi copii ai săi,  Yasmine (n. 13 august 1992) și Nora (n. 13 februarie 1995). Din păcate, însă, între 1 iunie 1995–31 august 1996, a fost concediată medical datorită unei depresii post-partum (postpartum–caz  specific de depresie care afectează unele femei după naștere și poate dura chiar și câteva luni) ale cărei cauze nu sunt pe deplin cunoscute, dar se pare că s-ar datora transformărilor hormonale pe care le suferă femeia (creșterea exccesivă a nivelului de estrogen și progesteron–cca de 10 ori pe perioada sarcinii, scăzând brusc după naștere). Pentru a putea face față cheltuielilor cotidiene, Michel Schaar îl angajează (oficial, cu acte), în 1998, pe Moqadem, ca asistentul său cu timp parțial (part–time) de iar din 1998 cu normă întreagă (full–time), dar medicul este cel care va susține financiar toată familia, inclusiv, repareațiile legate de casă, cheltuielile legate de întreținerea acesteia, cheltuielile de asigurare de sănătate, respectiv, cele în timpul vacanțelor sau cele legate de taberele școlare ale copiilor, etc.După nașterea lui Yasmine, acesta din urmă va cumpăra o casă în care alături de el se va instala și cuplul Geneviève Lhermitte–Bouchaib Moqadem cu fetița lor, iar apartamenul său din Bruxelles îl va utiliza, în exclusivitate, consultațiilor sale medicale. În această perioadă cu importante dificultăți financiare, într-un context complet nefavorabil „măririi” (extinderii) familiei, Geneviève va da naștere lui Miriam (n.20 aprilie 1997) și Mina (20 mai 1999), ceea ce va determina mutarea familiei (cu puțin timp înainte de nașterea copiilor) de la Bruxelles (din casa dr.-ului Michel Schaar), în orașul Nivelles, la parterul si primul etaj al unui imobil, de pe Av. General Jacques nr.42), unde acesta din urmă va plăti chiria pentru „familia numeroasă” (compusă din Geneviève Lhermitte și Bouchaib Moqadem, cu cei 4 copii ai lor Yasmine, Nora, Miriam și Mina), ipoteca, întreținerea, etc., dar va și petrece câteva zile, săptămânal, la etajul 2 al acestuia (amenajat, special, pentru el și nevoile sale). Dar nu peste mult vor debuta și primele tensiuni în sânul familiei, mai ales pentru că Geneviève, care avea și două surori, pe Catherine (n.1969) și Mireille (n.1972) va fi debordată cu creșterea copiilor dar și cu problemele casnice (gospodărești), în timp ce Bouchaib petrecea din ce în ce mai mult timp în baruri și la spa, pe lângă care, își vizita, anual, și familia sa din Marrakech, la care petrecea, în medie, cca 2 sătămâni (variabil, între o spătămână și o lună). În sfârșit, pentru ca tensiunile să-și atingă apogeul, pe 9 august 2003, se va naște și cel de-al 5-lea copil al cuplului, ultimul, Mehdi. Copleșit de griji și probleme materiale, depresia post-partum a lui Geneviève se va accentua și ușor, pe neobservate, aceasta se va transforma într-o tulburare psihică, care, în scurt timp, relativ, se va agrava și va dobândi un caracter ireversibil. „Condiționabilă” teoretic (adică, liberabilă condiționat sub control judiciar)  din 2017 (adică, după ispășirea a 10 ani de pedepasă privată de libertate, conform legii), Geneviève Lhermitte și-ar fi pus mari speranțe (în timpul detenției sale) în refacerea vieții sale post-carcerale, pe baze noi, conform altor criterii (principii), demne de un condamnat care și-a executat pedeapsa în condițiile legii, adică, care „și-ar fi plătit datoria față de societatea civilă. În ceea ce îi privește pe psihiatri–experți, aceștia au fost convinși că  Geneviève Lhermitte ar fi vrut, cu certitudine, să se siuncidă. Cu alte cuvinte, să comită un act de „siuncidere alturistă”! Faptul că autoînjunghierea ei nu i-a permis acest lucru (adică, a eșuat), suferința (din cauza durerii), epuizare fizică și psihică, dar și conștientizarea actului macabru comis, o determină să sună la urgență (100 Mons) pentru a solicita intervenția SMUR. Ca urmare, după părerea mea, faptul că în momentul comiterii actului său criminal Geneviève Lhermitte suferea de un grav dezechilibru mintal, nu există nicio îndoială, dar acest lucru nu o absolvă de responsabilitatea penală, care intervine, doar, în cazul unor afecțiuni psihice deosebit de grave, cum sunt demența mixtă (vasculară și Alzheimer) într-o fază (foarte) avansată (categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a  gândi afectând modul de desfășurare a activităților uzuale de zi cu zi), schizofrenia paranoidă (caracterizată prin halucinaţii, care presupun, de obicei, o anumită formă de ameninţare sau de conspiraţie) dedublarea de personalitate (caracterizează prin apariția în alternanță, a unei prime personalități  și a uneia sau mai multe personalități secundare la același subiect pe fondul unor tulburări psihice) sau bipolaritatea cronică degenerativă (cunoscută anterior ca  depresie maniacală, o tulburare mentală care cauzează perioade variabile de depresie), o formă mult mai garvă de depresie (și mult mai profundă) decât depresia de care suferea inculpata (anxio– depresivitate severă).Subliniez aici și faptul că există o diferenţă considerabilă între schizofrenia paranoidă şi tulburarea de personalitate paranoică, care nu este o formă de schizofrenie. Persoana care are doar o tulburare de personalitate nu are halucinaţii, dar, doar o extremă suspiciune. Un schizofrenic paranoic are un sistem complex de idei bizare, care este, de obicei, organizat în jurul unor teme coerente care implică persecuţia sau conspiraţiile unor forţe puternice, secrete. Dacă schizofrenicul paranoic aude voci, ele se referă de obicei la această temă.În sfărșit, nu cred nici în pericolul public pe care ar putea reprezenta inculpata, dar nu exclud recidivarea acesteia, într-un context, oarecum, asemănător. Cred că merită să mai adaug și faptul că înainte de ăntocmirea actului de acuzare, judecătorul de instrucție, a solicitat și părerea profesorului de psihologie (expert) Christian Mormont, în privința rezultatelor projective  psychological test  realizate de către Martin Bronckart.Într-un raport al său din data de 8 noiembrie 2007, acesta menționează la inculpată și o posibilă depresie maniacală (de tipul celei pe care am menționat-o mai sus), însă, într-o formă afectivă și defensivă (mult mai puțin gravă), între agonie și extaz, care, nu a permis, sub nicio formă, declararea, în dosar, a iresponsabilității ei penale (din punct de vedere medico–legal). Probabil, că acest lucru ne permite să imaginăm și faptul că, prin cvintuplul său asasinat, Geneviève Lhermitte ar vrut să (ne) lase un mesaj, dacă ținem cont și de faptul că ea va comite actul său odios în ziua revenirii soțului său din Maroc, Bouchaib Moqadem, al cărui avion a aterizat pe Aeroportul (Național) Bruxelles–Zavemtem la ora 17h15, adică, cca 2h ½ după derularea dramei, când, în principiu, dacă ar fi reușit să se și sinucidă, așa cum a prevăzut, acesta din urmă ar fi avut parte, la intrarea în acasă, de un un adevărat horror show, cu atât mai mult cu cât, cei doi copii mici Mina și Mehdi au fost executati pe patul matrimonial iar Nora, copilul preferat al dr.-ului Schaar, în sala de baie a acestuia.  Așa cum am menționat, inculpata conștientiza fapta și voia (dorea) să fie pedepsită sever și în fața Curții cu Jurați de la Nivelles în 2008. Faptul că aceasta a condamnat-o la pedeapsa maximă (închisoare pe viață) dovedește că aceasta nu i-ar fi acordat niciun fel de circumstanțe atenuante, chiar dacă probleme ei (grave) de natură psihică (puse în evidență ăn timpul instrumentării dosarului) au fost invocate de către apărare. Din contră, se pare, totuși, că TAB (Tribunalul de Aplicație și Amenajare a Pedepselor) de Bruxelles a fost impresionat de comportamentul ei ireproșabil în detenție, pentru că după 10 de încarcerare (minimă conform legislației belgiene, necesară în cazul condamnării la închisoare pe viată–majorată, ulterior, la 15 ani de rexcluziune criminală), chiar dacă eliberarea ei condiționată sub control judiciar i-a fost refuzat-o, prima dată în 2017 (chiar și în urma unui recurs la CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strabourg, conform art.6, pragraful 1), a acceptat-o (anticipat) în 2019, adică, după 12 ani de privare de libertate.După căsătoria lui Moqadem Bouchaib cu Asmae Beldi, pe 14 februarie 2010 la primăria din Etterbeek, oficiată de către Vincent De Wolf (și după un pelerinaj la Mecca în Arabia Saudită în cursul lunii mai 2015), se pare că acesta s-ar fi mutat, ulterior, de la dr. Schaar (astăzi în vărstă de 73 de ani), care, actualmente, ar trăi singur în casa lui de la Bruxelles și si-ar fi propus să scrie o carte (încă din 2015) având ca tematică cvintuplul asasinat al lui Geneviève Lhermitte, în care a fost implicat (indirect).   În timp, ce Bouchaib Moqadem, urma să devină, conform documentului de filiație, Bouchaib Moqadem-Schaar (conform avocatului său Carine Liekendael.În încheiere, conform avocatului ei, Nicolas Cohen, TAB ar fi aprobat punerea în libertate condiționată a ei (anticipată–după extinderea detenției la 15 ani de recluziune criminală) din închisoarea Forest-Berkendael pe 18 aprilie 2019, pentru a fi plasată într-un centru psihiatric (la alegere–de pe o listă oficială), cu regim strict (sever ), pe care a și părăsit-o, efectiv, pe 6 mai. După ce ea a beneficiat deja de două concedii penitenciare (de o jumătate de zi) în cursul lunilor iulie și august 2019, Geneviève Lhermitte (în vârstă de 54 de ani) a fost plasată în centrul psihiatric „închis” Saint-Bernard, de la Manage, de unde pe 21 ianuarie 2021 a fost transferată într-unul mai puțin restrictiv. Din contră, cartea promisă a dr.-ului Scahaar (care n-ar fi „perceput niciodată antagonismul lui Geneviève Lhermitte”) n-a apărut încă, din păcate!

Brabantul în haos și sub teroare. Cvintuplul masacru al lui Geneviève Lhermitte (din Nivelles), cel mai lugubru (macabru) dosar de infanticid din istoria criminalității belgiene, care succede asasinatele din Brabant. În căutarea adevărului istoric în dosarul asasinilor din Nijvel (Nivelles)–Brabant. (Le Brabant dans le chaos et sous la terreur. Le quintuple assasinat de Geneviève Lhermitte, le plus lugubre infanticid de l’histoire de la Belgique. En quête de vérité). Corespondență din Belgia

Rezumat. Dosarul criminal de infanticid Lhermite (Belgia, Brabantul Valon, 2007), în care Geneviève Lhermitte (n.1996) profitând de absența soțului ei Bouchaib Moqadem (cu ocazia unei deplasări la Marrakech, în Maroc, pentru a-și vizita familia), pe 27 februarie 2007 își ucide din disperare pe cei 5 copii ai săi (prin secționarea beregatei cu un cuțit de bucătărie sustras dintr-un supermarket), în orașul Nivelles (provincia Brabant, regiunea francofonă Valonia), după care tentează o sinucidere, nu este singurul dosar criminal de la sfârșitul deceniului trecut care succede asasinatele din Nivelles (Brabantul Valon) și în care copii și familia fac obiectul unor asasinate macabre, care vor marca profund istoria criminală a spațiului francofon, în general și a Brabantului Valonului Valon, în particular. Acesta este urmat de alte două dosare criminale sinistre în care profilul psihologic al asasinilor a ridicat serioase probeme atât experților–medici însărcinați cu evaluările psihice ale acestora cât și magistraților implicați în dosar care trebuiau să se pronunțe în legătură cu (i)responsabilitatea lor penală. Este vorba de Dosarul criminal de familicid Storme (Bruxelles, 2007), în care Léopold Storme (n.1987, student la Solvay Business School) își ucide părinții și sora pe 16 iunie 2007 în magazinul familial Marolles la Bruxelles (cu 22, 33 și 44 lovituri de cuțit – considerate „numere de înger”), respectiv, de Dosarul criminal de pruncucidere de la Termonde (Flandra Orientală/de Est, 2009) în care Kim De Gelder (n.1987) introducându-se în creșa Fabeltjesland (aflată în centrul orașului Saint-Gilles-Lez-Termonde), pe 23 ianuarie 2009, va ucide 2 bebeluși (Léon și Korneel, cu vârstele de 6 luni, respectiv, de 9 luni) și o „infirmieră puericultor” (Marita Blindeman, în vârstă de 54 de ani), după ce pe 16 ianuarie 2009, el ar fi ucis la Vrasene și o altă persoană (Elza Van Raemdonck, în vârstă de 73 de ani). În primul dintre aceste doare criminale ieșite din comun, Léopold Storme (originar din Tournai–regiunea Valonia, provincia Hainaut, în vârstă de 19 ani) își ucide părinții și sora sa în magzinul familial din Marolles la Bruxelles. El era student la SBS–EM (Solvay Brussels School of Economics and Management), facultatea de economie și de gestiune a ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), în urma fuziunii (în 2008) dintre Școala de comerț a ULB, fondată de către în 1903 de către chimistul și industriașul belgian Ernest Solvay (1838–1922), creatorului grupului de chimie belgian Solvay (care are cca 30.000 de membri în cca 400 de institușii, în 50 de țări) și departamentul de economie al ULB, fondat în 1899 cu ajutorul unor fonduri obținute de la Ernest Solvay (care este și inițiatorul celebrelor Congrese Solvay, la care, în 1911, au fost prezenți 11 laureați ai premiului Nobel și numeroși oameni de știință prestigioși, printre care și Marie Curie, Albert Einstein, Paul Langevin, Max Planck, Ernest Rutherford, Henri Poincaré și ducele Maurice de Broglie). Clasată pe locul 57 în topul șscolilor comerciale și de afaceri europene, este evident faptul că, asasinul dispunea, cu certitudine de calități intelectuale deosebite, ceea ce nu este cazul într-o mare majoritate de cazuri în dosare criminale de această natură. Cele 3 victime ale sale, tatăl său François–Xavier Storme (în vârstă de 48 de ani), mama sa Caroline Van Oost (în vârstă de 48 de ani) și sora sa Carlouchka (în vârstă de 22 de ani) au fost înjughiate cu bestialitate și sadism, cu 22, 33 și 44 lovituri de cuțit, cadavrele lor fiind descoperite în cursul zilei următore, adică, pe 17 iunie 2007. Este de remarcat, în primul rând, șirul aritmetic „sobru” al loviturilor de cuțit (cu rația r = 11) dar și faptui că asasinul, arestat a doa zi după triplul asasinat (familicid) după o asemenea faptă ar fi încercat să se sustragă răspunderii penale, motiv pentru care, în timpul audierii sale (în timpul arestului său) încerca să-și justifice, de manieră mai mult decât confuză, rânile de mâini cu „povești de adormit copii” (cădere de bicicletă, automutilare, agresat ăn magazinul familial de către necunoscuți–cagulați, accident de circulație–în transportul feroviar, etc.). În versunea „finală” a depozițiilor sale, până la urmă, se consideră și el o vitimă, dar un supraviețuitor. O problemă care, după părerea mea, nu a fost exploatată, este șirul „aropape” aritmetic al loviturilor de cuțit aplicate victimelor (sau chiar, perfect aritmetic, dacă ținem cont de faptul că una dintre rănile tatălui agresorului era aplică doar suplimentar, fără ca aceasta să fi avut caracter letal). De ce acest sinistru tip de șir (nn)n≥1, cu rația r=11 a stat la baza numărului loviturilor (înjunghierilor) sale cu cuțitul ? De ce nu a pornit el cu primul său termen general, 11 (doar, 11 lovituri de cuțit ar fi fost suficiente pentru un asasinat), în loc de 22, cel de-al 2-lea termen al șirului și de ce l-a „desfășurat” crescător, începând că tatăl său (22 de lovituri), continuând cu mama sa (33 de lovituri) și terminând, în sfârșit, cu sora sa (44 de lovituri) ? În sfârșit, cel de-al 2-lea dosar criminal, cel de la Termonde, este, simultan, pe de o parte, un dosar criminal de dublă pruncucidere, iar pe de altă parte, un dublu asasinat, comis de către Kim De Gelder (n.1987) pe 23 ianuarie 2009. Pruncuciderea are loc într-o creșă în centrul orașului, Fabeltjesland (aflată în centrul orașului Saint-Gilles-Lez-Termonde), în care asasinul se introduce, oarecum, prin efracție, în timpul nopții, ocazie cu care o va ucide pe „infirmieră puericultor” Marita Blindeman (în vârstă de 54 de ani) după ce o somează, spunându-i „rămâneți calmă, acesta este un atac”. Asasinarea ei va fi urmată de o dubla pruncucidere, în care 2 bebeluși (Léon Garcia-Arbesu și Korneel Vermeir, cu vârstele de 6 luni, respectiv, de 9 luni) vor fi masacrați și o duzină de bebeluși vor fi răniți. Kim De Gelder se justifica la proces: „am panicat și ei se afau în calea mea la ieșirea din imobil”. Învestigații efctuate în dosar (instrument de către judecăturul de instrucție Evi Muylaert și Paul De Bruecker), ulterior, îl vor încrimina pe Kim și într-un alt dosar criminal, în care este ucisă cu sânge rece (cu 17 lovituri de cuțit, dintre care mai multe letale) pe 16 ianuarie 2009 și pensionara Elza Van Raemdonck (în vârstă de 73 de ani), la domicilul său din Galgstraat, la Vrasene (în proximitatea Beveren), care i-ar fi dat voie să pentreze în locuința ei. Magistratul instructor, care la început bănuia soțul acesteia Jozef Heyrman (în vărstă de 76 de ani), avea dificultăți în a admite că acesta din urmă, la vârsta lui ar fi fost capabil de o asemenea cruzime și violență. Conform documenteleor din dosarul de instrucție, confirmat și de către avocatul inculpatului, Jaak Haentjes, bătâna ar fi fost o victimă colaterală, pentru că Kim s-a introdus la ea cu scopul de a-i ucide vecinii (pe toți, fără excepție – familia Van Der Westerlaken, ca și în creșă), pe care ar fi fost „foarte supărat”. Interpelat în ziua comiterii actelor sale criminale, procesul său va debuta pe 22 februarie 2013 în fața Curții cu Jurați de la Gand (Gent–oraș neerlandofon capitala provinciei Flandra de Orientală/de Est, regiunea Flandra), prezidată de către Koen Defoort, avându-l ca avocat general (Ministerul Public) pe Yves Van Den Berge – substitut al procurorului din Gand, pentru ca pe 22 martie 2013 (cu întrerupere) Kim de Gelder să fie condamnat în verdictul său anunțat la ora 16h30 (fără circumstanțe atenuante), la închisoare pe viață, „în ciuda faptului că și-a cerut scuze în public rudelor victimelor sale”, cu mențiunea că „nu-și poate explica gestul” cu unmprofund regret, după audierea a 170 de martori. Este vorba de 4 asasinate și alte 25 de tentative de asasinat (contra tuturor cele 22 ființe aflate în creșă în momentul atacului, bebeluși și ingrijitori – aduulți), respectiv, alte 3, în ziua de 14 ianuarie, când a ucis-o pe Elza Van Raemdonck. Consituirea Curții cu Jurați (Juriul Popular – compus dintre 12 jurați, dintre aleși de pe listele electorale) a debutat pe 9 februarie 2013 iar lista candidaților conținea 180 de nume. Koen Defoort (consilier la Curtea de Apel de la Gand), președintele Curții, era asistat de către Marleen Ramboer și Hans De Waele (judecători de primî instană la Gand). Ca medici legiști–experți au fost audiați, în dosar, în fața Curții, Marc De Leeuw și Werner Jacobs. Părinții lui Kim De Gelder, Nic și Katia, nu puteau asista la ședințele procesului înainte de mărturia lor pe 14 martie. Conform documentelor de instrucție (confuze și nu rareori, incoerente), Kim susține că atunci când ar fi intrat în creșă (cu cuțitul ascuns în spale său) el avea de gînd să-i ucidă pe toți, toată lumea (angajați, copii) dar în interior s-ar fi răzgândit. Întrebat de către președintele Koen Defoort dacă în momentul asasinatelor desfășura sau nu o activitate ucrativî, Kim a declarat „nu știu, nu sunt sigur, la această întrebare nu am un răspuns”, nu fără să adauge ulterior, într-un alt context că „nici nu prea mai contează, pentru că actualmente eu sunt convins că sunt mai inteligent decât voi”! În urma percheziției la domiciliul lui Km (adept al filmelor cu personje psihopate, ca Hannibal Lecter, Jokerul, etc.), conform avocaților părții vătămate (civile) Michael Verstraeten și Jef Vermassen (agentul de poliție Pasqinely Raes ar fi găsit o cantitate importantă de combustibil (bnzină) pe care, după părerea lui (având în vedere și alte materiale artizanale de care dispunea inculpatul) acesta din urmă voia să utilizeze și în alte institușii cu caracter medical sub formă de „cckteil molotov”, cu atât mai mult cu acesta nici n-ar fi negat că ar fi avut intenția ca după creșa Fabeltjesland să comită și alte atacuri (printre care la prințului Laurent la Tervuren, o altă creșă, un cabinet medical din Harelbeke, o casă de bătrâni din localitate, spitale, școala de poliție, etc.).

Brabantul în haos și sub teroare. Dosarele criminale Léopold Storme (triplu familicid) și Kim De Gelder (dublă pruncucidere și un dublu asasinat) care succed asasinatele din Brabant. În căutarea adevărului istoric în dosarul asasinilor din Nijvel (Nivelles)–Brabant. (Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les dossiers criminels de familicide–Storme et d’infanticide et du double assassinat–Kim de Gelder. En quête de vérité). Corespondență din Belgia

Rezumat. Asasinatele din Brabant (Brabant wallon, Belgia) sunt crime deosebit de sângeroase comise într-o serie de bracaje (jafuri armate) care au avut loc în perioada 1982–1985, în special, în magazinele (supermarketuri) ale grupului agroalimentar Delhaize Group (Mega Image) din Flandra Orientală (în provinciile Hainaut și Namur), respectiv, în magazine rețelelor de supermketuri Colruyt Group și GB Group dar și în nordul Franței, la Maubeuge (în departamentul Nord), de către un gang (o bandă) de răufăcători (gangsteri–criminali cu sânge rece), „Banda din Nivelles” neidentificat(ă) până în prezent, în care 28 de persoane și-au pierdut viața (printre care și 3 copii și 2 polițiști). Este cel mai sângeros dosar criminal de „drept comun” (dacă admitem că nu este politic!) și printre cele mai sângeroae din întreaga istoria criminală a Belgiei (inclusiv, printre cele politice, extremiste-de stânga, de drepta, separatiste, atacuri teroriste -jihadiste), care așteaptă și astăzi „soluționarea”. Pentru vizualizarea rezumatului (consistent, în 4 pagini) este suficientă accesarea (printr-un click) a oricărei etichete (din bcâteva zeci) după deschiderea articolului.. Practic, activitea criminală a acesteuia (acesteia) o putem clasifica în două etape. Prima, între 1982–1983 (13 martie 1982–1 decembrie 1983) iar cea de-a doua, în toamna anului 1985 (27 septembrie și 9 noiembrie). Dacă în privința victimelor nu există niciun fel de dubii (28 de morți și 22 de rănăți), în ceea ce privește suma totală realizată din jafuri (între 6–7 MFB, adică între 300.000–355.000€PPA), există o serie de divergențe, în fuuncție de surse, pentru că sumele sustrase erau approximative, între 200.000–776.000 FB la Braine–l’Alleud, între 991.103–2.511.103FB la Overijse și între 737. 777–937. 777FB la Alost. Trebuie sî ținem cont și de faptul că 1.000FB, în acea perioadă, valorează astăzi, cca 50€PPA. În ceea ce privește identificarea asasinilor din Brabant, adică, ai membrilor gangului (comandoului) care comitea jafurile armate, poliția federală și justiția belgiană ar fi făcut eforturi ieșite din comun (apelând chiar și la colegii lor din Franța și din Germania Federală–Germania de Vest), dar fără succes. Au existat, într-adevăr, câteva piste (mediatizate sub formă fake news) care păreau a fi reale (cel puțin, în timpul și ulterior derulării evenimentelor), între care ar fi existat, chiar și o oarecare „convergență”, în sens mai „slab”, suficientă însă, pentru enunțarea unei „conjecturi judiciare” ca o posibilă „soluție” în dosarul de instrucție, dar, ulterior, acestea au fost (toate) abandonate pentru că s-ar fi dovedit, din păcate, a fi false (adică, lipsite de un „suport material solid și fiabil”). În caduil investigațiilor noastre în acest dosar (sub formă de „privat investigation”) an enunțat o conjectură, care credem că va conduce la „soluționarea” dosarului, adică, la identificarea asasinilor și ca urmare, la restabilirea adevărului istoric în acest dosar. În acest vast material (în cca 60 de pagini) prezint din punct de vedere cronologic, „construcția” mai mult sau mai puțin artificială a acestor conjecturi „oficiale”, care, până în prezent nu au condus nicăieri (adică, au înaintat către o „fundătură”), probabil și unul dintre motivele pentru care timp de 4 decenii acest dosar criminal de excepîie nu a putut fi soluționat. Adunând toate informațiile disponibile la aceea vreme despre atacurile (jafurile) armate ale asasinilor din Brabant (derularea evenimentelor, caracterul lor infracțional-criminal, modul operator, depoziția martorilor, descrierea asasinilor, etc.) poliția (judiciară) federală belgiană a emis, încă de la început, ipoteze care, deși, aparent, păreau justificate, nu ar fi avut nimic de-a face cu realitatea. Este vorba de o posibilă reglare de conturi (sub formă de răzbunare) față de lanțul de supermarketuri Delhaize (cu filialele AD Delhaize, Proxy Delhaize, City Delhaize, Shop & Go, Tom&Co, cca 16.000 de salariați în Belgia și o cifră de afaceri de cca 20Md €) aparținând grupului Ahold Delhaize (creat în 1867 de către care Jules Delhaize, cu sediul social în strada Osseghem din Molenbeek-Saint-Jean–una dintre cele 19 localități ale regiunii Bruxelles Capitală), care, ulterior va exploata magazine și într-o serie de state din Europa și SUA. Dacă ținem cont și de faptul că în 1982, comandoul, practic „s-a echipat” (adică, „s-a pregătit”) doar pentru jafurile armate pe care urma să le comită, ulterior, în supermarketuri (pe 13 martie 1982 furtul unei puști de la Armureria din Dinant–provincia Namur, pe 30 septembrie furt de arme din Armureria Daniel Dekaise din Wavre–provincia Brabant, iar pe 23 decembrie furtul vehicului VW Golf GTI de la Auberge du Chevalier din Beersel–provincia Brabant) sentimentul răzbunării față de rețelele de magazine implicate în marea distribuție pare și mai justificat, cu atât mai mult cu cât vor fi vizate, pe lângă magazinele Delhaize și magazinele rețelei Colruyt (fondată în 1965 sub numele „Discount”, de către Franz Colruyt la Lembeek din provincia Brabant flamandă, regiunea Flandra făcând parte din Colruyt Group, o întreprindere familială belgiană multinațională ca și Delhaize). Particularitățiile acestor atacuri constau în faptul că în timpul derulării lor, gangsterii „trăgeau în tot ce mișca” în jurul lor, fără niciun fel de milă, chiar dacă în cauză erau și copii, sau mai mult, forțele de ordine (polițiștii și jandarmii), dar și sumele mici de bani furate, care erau într-o totală disconcordanță cu amploarea și anvergura acestora. Primul ucis, va fi polițistul comunal (municipal) Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani, de 10 în serviciu) la Wavre, pe 30 septembrie 1982, care atunci când are loc atacul de la armureria lui Daniel Dekaise (în vârstă de 27 de ani) de pe strada Bruxelles, deschis cu 4 ani în urmă (în 1979), distribuia convocări în cutiile de scrisori (legat de alegerile care urma să aibă loc peste 10 zile. În momentul atacului (hold–up), Dekaise se întreținea cu 2 clienți (Gérard Gradzki și Cyrille Seykens) și niciunul dintre ei nu a observat parcarea în fața magazinului a unui VW Santana (albastru), la bordul căruia au sosit 2 asasini. Cei 2 nu păreau interesați de bani, doar de arme.Vor alege 15 handgun (pistoale, revolvere cu țeavă scurtă), o pușcă de vânătoare (semiautomată) Baretta (calibrul 12), două pistoale-mitraliere Ingram, 3 Colt 45, un pistol calibrul 7,65 (italian), un pistol FN Browning M1910 (semi-automat proiectat de John Browning și produs de Fabrica Națională din Belgia, folosit de naționalistul sârb Gavrilo Princip ca să-l asasineze pe arhiducele austro-ungar Franz Ferdinand pe data de 28 iunie 1914, de fapt, pretextul declanșării Primului Război Mondial), 4 Smith & Wesson 9 mm (American Outdoor Brands Corporation, noul nume din 2016 al Smith & Wesson Holding Corporation), un pachet de cartușe (muniție) polivalentă 357 Magnum (.357 Smith & Wesson Magnum, .357 S&W Magnum, .357 Magnum, sau 9×33mmR), 3 Ruger 45 (calibrul 45 Auto, cu o capacitate 7+1, Novak® LoMount Carry 3-Dot). Cel de-al 2-lea ucis, va fi jandarmul Marcel Morue cu ocazia atacului de la magazinul Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983. Acesta din urmă, împreună cu colegul său Jean-Marie Lacroix (fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”!), vin la magazin doar pentru un control de rutină, pentru că semnalul de alarmă al acestuia (aparținănd societății de supraveghere din Hal) ar fi fost foarte „sensibil” și suna la orice zgomot de mai mare intensitate. Dar, fiind așteptați în parcarea magazinului, imediat după ce se opresc (la o distanță de cca 3 m) lângă un Saab Turbo 900 (de culoarea albastră) un individ deschide focul asupra lor cu un .22 long rifle. Jean-Marie Lacroix fiind rănit ușor la mâna stângă, se ascunde în spatele vehiculului (un combi VW T3, aflat în dotarea Jandarmeriei belgiene) și încearcă să riposteze cu pistolul său de calibru 7,65 trăgând 3 gloanțe, după care urcă la volanul vehiculului pentru a părăsi locul dramei, nu înainte însă de a transmite mesajul la Jandarmeria din Nivelles „Marcel este ucis, repede, întăriri” (la ora 01h34). După o altă rafală trasă asupra vehicului său, „făcându-l pe mortul” cu picioarele căzute (ușor din cabină), scapă cu viață. Din contră, Marcel Morue rănit la gleznă cu două proiectile, cade pe spate și solicită ajutoare prin stația radio, dar în acel moment, un alt criminal (cu corpulență medie, cca 1,80m înălțime, purtând barbă, îmbrăcat cu un impermeabil lung) va deschide focul asupra lui (tot cu un 22 long rifle) dintr-un alt vehicul, marca Mercedes 190 (alb), rănindu-l grav la gât, iar ulterior, îl execută cu 3 gloanțe trase în cap cu o pușcă cu acțiune la pompă (tip de pușcă de vânătoare, aproape întotdeauna cu țeava lisă, care utilizează un mecanism numit „sistem de alunecare” sau pompare pentru a încărca un nou cartuș. Pentru a activa mecanismul de resetare, a scoate cartușul deja explodat și a introduce noua muniție mânerul din față trebuie din tras înapoi. Unele modele particulare, cum ar fi Rys-K-ul rusesc produs de către KBP instruments și Neostead-ul produs de Truvelo, funcționează cu o așa-numită pompă inversată, deoarece mișcarea de rearmare se face împingând mânerul spre față. Acest tip de armă este mult mai rapid decât o pușcă tip bolt-action și deasemenea decât una cu levier, deoarece nu necesită scoaterea mâinii utilizatorului de pe trăgaci în timpul reîncărcării). La locul dramei jandarmii vor descoperi și cadavrele omului de afaceri Jacques Fourez (în vârstă de 49 de ani) figurând cu domicilul Knokke (dar rezident la Uccle, pe Av. Mercure nr.13) și Elise Dewit (de aceași vârstă, cu același domiciliu, secretara unui notar de pe strada Jordaens din Bruxelles) Cuplul ar fi plecat de la Paris la începutul serii, la bordul unui vehicul marca Mercedes 190 (CNN254, alb) iar Fourez ar fi ieșit de pe autostradă pentru a se alimenta cu carburant la stația de benzină al supermaketului Colruyt, la care acesta avea un card de credit magnetic de alimentare (cu numărul DATS 00/321336).Înainte de alimentare, el s-ar fi îndepărtat însă de vehicul („pentru a-și satisface niște nevoi personale”) și „ar fi dat nas în nas” cu 2 dintre asasini aflați în parcare déjà de la ora 01h10.Ca urmare, asasinii vor deschide focul asupra lui și îl vor răni mortal cu un proiectil de 7,65 în cap, după care „îl lichidează” cu alte două proiectile, tot în cap.Acele ceasornicului său Seiko, au rămas blocate (probabil în urma căderii pe bitum) la ora 01h16. Jacques Fourez (om de afaceri celibatar, foarte discret, domiciliat la Menin), care avea o relație („secretă”) cu Elise Dewit (de peste un deceniu), își cunpștea mașina și consumul acesteia și nu s-ar fi „alimentat decât la nevoie”, iar cei 2 aveau o situație materială prosperă. El era girantul unei societăți imobiliare (de închirieri apartamente), dar și al unui lanți de „superettes ” (magazine alimentare de dimensiuni mici) în contact cu suprafețele mari de alimentație (de distribuție) și era asociat într-o afacere cu dulciuri și cafea. Elise Dewit era proprietarul unui apartament (de lux) și a unui hotel la Bruxelles, dar și a unei proprietăți la Knokke.În sfârșit, investigații aprofundate în dosar ar fi scos la iveală și faptul că Jacques Fourez ar fi fost un „client fidel” al restaurantului gastronomic din Ohain, cunoscut la Bruxelles sub numele de Auberge des „Trois Canards”. Trebuie să menționez aici și faptul că, conform investigațiilor mele, în cursul zilei de 17 septembrie 1983, cu puțin timp înainte de atacul de la Colruyt, 38 de deținuți ar fi evadat „în masă” de la închisoarea Tournai (construit în 1868 după modelul Ducpétiaux, avându-l ca director, astăzi, pe Madeleine Den Haerynck).Printre aceștia se afla și Philippe De Staerke (fost angajat în Legiunea Străină franceză) al cărui frate Léon („Petit Léon”) a fost anchetat timp de un an și jumătate după descoperirea a 3 cadavre într-o pădure de brazi din de Rhode Saint Genèse, la începutul toamnei 1980, un dosar în care putea fi implicat și evadatul.În ciuda acestui eveniment excepțional, presa n-a acordat nicio importanță acestuia datorită celui care a avut loc în cursul nopții în parcarea de la Colruyt. Merită să adaug aici și faptul că, gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost bănuit și de implicarea sa și în Dosarul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale), evident, cu complicitatea unor „oameni din interior” (jandarmi), ceea ce va îi orienta, de altfel, pe anchetatori, către o pistă conform căreia gangul ar fi compus fie din jandarmi cu orientări extremiste de stânga, membri ai CCC (Celulele Combatante Comuniste, organizație belgiană clandestină de luptă armată de ideologie marxist–leninistă, fondată în 1983) sau cu orientări de extremă dreaptă WNP (Westland New Post, creat în 1970 de către un grup de neonaziști, cu aspirații teroriste, de către Paul Latinus–inginer de cercetări aplicate în domeniul industriei nucleare care lucra în cabinetul ministerial al lui Cécile Goor, protejat un timp de către leaderii CEPIC–Centrul Politic al Independenților și Cadrelor Creștine (Centre politique des indépendants et cadres chrétiens), o organizație politică condusă de către Paul Vanden Boeynants, ai căror membri frecventau „Cercul Națiunilor”), fie acesta ar avea complicitatea unor jandarmi (deveniți bandiți), care, la rândul lor, ar fi avut legături cu organizația Gladio (rețeaua clandestină stay-behind a NATO o structură creată „sub egida” ministrului de Interne, Mario Scelba, imediat, după terminarea celui de-al 2-lea Război Mondial, contra unei posibile invazii sovietice). Dar ambele organizații vor dispare însă, CCC în 1985, după arestarea membrilor săi, iar WNP, după „siunciderea” lui Paul Latinus pe 23 aprilie 1984, ca urmare a unei anchete minuțioase lansate de către autoritățile juridico–poliținești responsabile cu siguranța statului. Dacă foarte mult timp ancheta va stagna în acest dosar, un eveniment neașteptat, foarte important și nefericit, o va relansa și va bulversa opinia publică. Este vorba de asasinarea la Rosières, pe 7 ianuarie 1986, a iginerului comercial Juan Mendez (de la FN Herstal–fabrica națională belgiană de armament), șef al departamentului de Apărare și Securitate pentru America Latină, Spania și Portugalia. Acesta practica tirul sportiv și avea la domicilul său o importantă colecție (un arsenal) de arme.O parte (considerabilă a acestei colecții) va fi furată, de către necunoscuți, de la domiciliul său din Overijse pe 15 mai 1985, atunci cănd, gangul asasinilor din Brabant era, încă, operativ și era în pregătirea perpetrării celor 3 jafurilor armate (deosebit de sângeroase) din cea de a doua etapă a activității sale criminale (două, pe 27 septembrie și unul pe 9 noiembrie 1985). Ca urmare, Memdez își va lansa propria anchetă în acest „dosar” (în care autoritățile competente nu „prea” s-ar fi implicat!), pentru ca până la urmă să-și bănuiască prietenul (intim), fostul jandarm Madani Bouhouche.Cu ocazia celor două atacuri armate de la supermarketurile Delhaize pe 27 septembrie 1985, acesta (fiind în străinătate, deci „mai presus de orice bănuilă”) s-ar fi temut că asasinii ar fi comis atacurile cu armele furate de la el, avându-l ca intermediar pe Bouhouche.Nu vom cunoaște niciodată raționamentul lui (care l-ar fi condus la identificarea lui Bouhouche), pentru că pe 7 ianuarie 1986, el va fi „ciuruit” și ucis cu mai multe gloanțe în cap, în vehiculul său descoperit pe „breteaua” autostrăzii Bruxelles–Namur de la Rosières, iar Madani Bouhouche, a decedat pe 22 noiembrie 2005 la Fougax-et-Barrineuf (în regiunea muntoasă din zona Foix–prefectura departamentului Ariège, în sudul Franței), unde trăia sub identitatea Daniel Bureau. Arme dispărute de la sediului Grupului Diane, vor fi găsite, ulterior în locuința lui Mendez (o mitralieră HK de fabricație germană), „depusă” la acesta după asasinarea lui, în locuința lui Bouhouche (urme de „riot gun/less-lethal launcher”, arme-puști/lansatoare de muniție neletală–din cauciuc/grenade-cu caze lacrimogene sau fumigene utilizată contra manifestanților, în revoltele urbane, în revoltele din mediul carceral etc.), apoi, ascunse sub viaductul Vilvorde (în 1988) sau în vehiculul Renault 25 ascuns la Woluwe-Saint-Etienne ascuns într-unul dintre garejele „rețelei” de jandarmi, grație infomațiilor recuperate de pe hardiskul calculatorului lui Beijer (un jandarm prieten intim cu Bouhouche). Justiția belgiană bănuia că în jafurille și asasinatele din Brabant ar fi implicat jandarmii Grupului „G” și Diane (grup de intervenție de elită în Belgia) din care ar fi făcut parte, alături ce 2 menționați mai sus și ații, printre care Christian Pattijn și Marc Fiasse, care în 1974, ar fi făcut parte din grupul Diane, alături de Martial Lekeu și Christian Amory (împreună cu Claude Godin, Mirco Trava, Jean-Pierre Stiénon, Alain Libert și Jean-Pol Quasin, respectiv, Jean-Pierre Stiénon) și după ce s-au refugiat în Florida (SUA) s-ar fi convertit în „diferite” funcții în cadrul Bisericii de Scientologie, respectiv, Christian Pattijn, Marc Fiasse și Jean-Pierre Stiénon refugiati în Florida (la Clearwater) chiar, puțin mai devreme în 1983, care conform investigațiilor noastre, împreună cu încă câțiva, printre care și Francis Pattyn, Lucien Marbaix, Jean-Pierre Stiénon, Jean-Marie Millet, Madani Bouhouche și Martial Lekeu, ar fi fost și membri ai „grupului G”. În sfârșit, acest lucru s-ar fi datorat unul alt fost jandarm din Dendermonde, Christiaan Bonkoffsky (menționat în repetate rânduri în documente cu inițialele C. B.), care era bănit de către anchetatori că ar fi fost „le géant” (gigantul, uriașul–cca 1,90m) în jafurile armate din Brabant. Fratele acestuia ar fi indicat presei flamande că Robert Beijer și Madani Bouhouche ar fi venit la domiciliul lor (din Dendermonde), la sfârșitul anilor 1970 și prima jumătate a anilor 1980, în repetate rânduri (desori) „pentru a se consulta” cu Christi(a)an Bonkoffsky (1954–2015, originar din Termonde), fost jandarm membru al Brigadei Diane (Direcția de unități speciale–Directorate of Special Units-fostul Comisariat General al Unităților Speciale al Poliției federale creat în 1972, însărcinat cu misiuni de supraveghere, de protecție, de arestare și intervenție specializată în materie de crimă organizată, banditism și terorism), al Carnavalului din Termonde (înființat în 1979) și vivepreședinte al asociației De Tijlvrienden (cu pseudonimul „Bonno”). În urma unui incident (utilizare nejustificată a armei de serviciu) pe Aeroportul Bruxelles–Zaventem, este mutat în 1982 de la Brigada Diane la cea din Alast, în cadrul Poliției Locale (după reforma Poliției belgiene în 2001), de unde se va pensiona în 2014, cu puțin timp înainte decesul său pe 14 mai 2015 la Alost (și incinerarea corpului acestuia). În concluzie, cu alte cuvinte, cei 3 jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche ar fi fost mai mult decât „apropiați”.Ceea ce Robert Beijer a negat cu vehemeță, afirmând că el nici măcar nu l-ar fi cunoscut pe fostul jandarm Christiaan Bonkoffsky, deci cu atât mai puțin ar fi fost probabil ca să-l întâlnească la el acasă și ca urmare, fratele acestuia ori îl confundă, ori ar fi făcut această declarație cu un scop precis, datorită unei manipulări din partea unor instituții ale statului care vor să claseze („soluționeze”) dosarul, cu atât mai mult cu cât recompensa de 10 Mil FB (cu o valoare de 250.000€ dar cca 520.000€PPA în 2021) promisă de rețeaua de supermarketuri Delhaize (în cazul furnizării unor informații fiabile care pot conduce la descoperirea „adevărului istoric” în dosar) și-a păstrat valabilitatea. În sfârșit, pe 13 februarie 1995, Curtea cu Jurați a provinciei Brabant, îl va condamna pe Bouhouche la 20 de ani de recluziune criminală pentru complicitatea sa în toate dosarele criminale mai sus menționate, mai puțin în cel al lui Mendez, în care va fi achitat. El ar fi murit accidental pe 22 noiembrie 2005 (atunci în vârstă de 52 de ani), după ce un copac, pe care îl tăia (în cădere) i-ar fi strivit capul (craniul) în proximitatea locului retras (și greu accesibil) unde locuia, cunoscut sub numele de Barthole de la Fougax-et-Barrineuf (conform procurorului republicii de Foix).El a fost eliberat din închisoarea de la Jamioulx în cursul lunii iunie 2000, după ce testul pe care la trecut la poligraf (ca de altfel și fostul său coleg, jandarul Beijer) în cursul lunii mai, i-a fi fost favorabil. În sfârșit, nici Robert Beijer nu scapă de justiția belgiană, chiar dacă „cavala” lui va fi mult mai lungă. Interpelat ca și Bouhouche, dar mult mai târziu (peste 5 ani), el va fi extrădat din Tailanda (unde se ascundea) în Belgia (via Aeroportul Internațional de la Frankfurt) și încarcerat în închisoarea de la Nivelles pe 30 august 1991, pe baza unui mandat internațional de arestare delivrat pe 12 septembrie 1989 de către autoritățile judiciare belgiene, după ce va fi interpelat la Bangkok la data de 18 ianuarie 1991. În aceleași dosare criminale ca si Madani Bouhouche, Robert Beijer va fi condamnat la („numai”) la 14 ani de recluziune criminală, jurații considerâand că implicarea lui în cele ce i-a reproșat justiția ar fi fost „considerabil” mai mică decăt al colegului său.Eliberat condiționat din închisoare în 1999, el își va reface viața în Tailanda (pentru tratamentul cancerului său pe căi neconvenționale), țara în care a fost interpelat de către autoritățile polițienești cu aproape un deceniu în urmă. În 2010 Beijer publică o carte cu titlul „Le dernier mensonge”, (Ultima minciună) în care susține că ar fi fost însărcinat cu destabilizarea Jandarmeriei belgiene din partea GRU (Direcția Principală de Informații–agenția de informații militare externe a statului major al Forțelor Armate ale Federației Ruse) fostul Stat Major al Armatei Sovietice a Uniunii Sovietice), care începând cu anul 2010, oficial, se va numi (complet), Direcția Principală de Activitate a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse și este cea mai mare agenție de informații externe a Rusiei, considerată mai activă pe plan internațional decât succesorul KGB-ului, FSB (serviciul secret al Federației Ruse, înființat oficial pe 12 aprilie 1995, cu sediul central în Moscova, având ca principale activități în interiorul țării, contra-inteligența, securitate internă și de frontieră, contra-terorism și supraveghere, precum și investigarea altor tipuri de infracțiuni grave, inclusiv, încălcarea legii federale).

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric. „Pistele belgiene” (Partea 1). Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. Les pistes belges (1ère partie). En quête de vérité (Corespondență din Belgia)

 

Rezunat (prin extrase). Înainte de a exploara (detaliat) celelalte piste belgiene (privilegiate de către autoritățile judiciare competente în materie criminală), pe care l-am investigat, trebuie să subliniez faptul că acest dosar excepețional (fără precedent) a fost instrumentat de-a lungul timpului (timp de 3 decenii, între 1982–1912) de către 5 judecători de instrucție, Guy Wezel, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix și Jean-Paul Raynal, până la numirea în 2012 a lui Martine Michel (cel de-al 6 judecărtor de instrucție, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi), cu Comisarul Eddy Vos ca șef de anchetă, care ar fi avut la dispoziție un efectiv de cca 80 de anchetatori (polițiști și jandarmi). Aceștia au fost numiti, la rândul lor, de către procurorii regelui Jean Deprêtre (care a și supervizat ancheta între 1983–1987), urmat de Jean-Claude Elslander (între 2002– 2019), căruia îi va succede, în sfârșit,din 9 septembrie 2019, Marc Rézette, dar și procurorul general de Liège Christian De Valkeneer, care din acest an va prelua președinția Tribunalului de Prima Instanță din Namur.Având în vedere derularea evenimentelor (jafurile armate și asasinatele) și modul operator, primul magistrat instructor însărcinat cu dosarul, Guy Wezel, era ferm convins că banda din Nivelles ar fi copmpusă din foști polițiști sau/și jandarmi (extremiști de stânga sau de dreapta), trecuți în rezervă (în principiu, din motive disciplinare sau pentru diferite abuzuri în serviciu–escrocherii, trafic de inflență, etc.), care ar fi avut ca scop destabilizarea social–politică a Regatului Belgiei și, „mai mult ca sigur”, ar fi acționat la o „comandă politică”. Ca urmare, înainte ca „grupul G”–„Gendarmerie” (și în particular, ceianchtați și inculpați în dosar, Christiaan Bonkoffsky, Madani Bouhouche, Robert Beijer, Martial Lekeu și Christian Amory) să intre în atenția judecătorului de instrucție Jean-Michel Schlicker (cel de-al 2-lea magistrat instructor), Guy Wezel (primul judecător de instrucție) numit în dosar de către procurorul regelui Jean Deprêtre (decedat pe 12 iunie 2014, la vârsta de 76 de ani, ca urmare a unui cancer generalizat, la spitalul Sainte-Élisabeth de la Bruxelles) își concentrează „atenția” (mult mai mult decât ar fi fost necesar, din păcate) asupra unei bande, înregistrată în dosarul de instrucție sub numele de „Filiera Boraine” (după numele zonei geografice belgiene La Borinage din regiunea administrativă Valonia, provincia Hainaut, la vest și la sud–vest de orașul Mons, până la frontiera franco–belgiană și extremitatea vestică Sillon Sambre-et-Meuse–Faille du midi) (…..) În iulie 1997 a fost declanșată o anchetă de către procurorul regelui din Bruges după interceptarea (de către vameșii de pe aeroportul Ostende) materialul militar destinat statului Burundi. Ar fi fost vorba de o încărcătură de aproape 40 de tone de material militar dintr-un surplus al armatei olandeze și destinată Angolei (care urma să fie livrat în cursul lunii mai 1998), într-un Boeing 707 al companiei Avistar Airlines (înmatriculat în Cipru cu indicativul 5B-DAZ) închiriat de către Occidental Airlines. Conform altor investigatii ale noastre, în decembrie 1998 și februarie 1999, aeronave ale companiei slovace Hermes ar fi decolat de pe aeroportul din Ostende cu încărcătură de arme către Sudan, în ciuda embargoului UE. În 1999, Occidental Airlines, împreună cu London Sky Air Cargo de la Syed Naqui, au aranjat transportul a 400 de tone de material militar destinat statului Congo de la Bratislava în Sierra Leone, prin intermediul unor aeronave Boeing.(….). În ceea ce privește CEPIC (Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens), acesta a fost înființat pe 14 iunie 1972, de către Vanden Boeynants, împreună cu Paul Vankerkhoven, baronul Benoît de Bonvoisin („Baronul Negru”, probabil cel mai notoriu personaj din această organizație), Edmond Nerincx, cavalerul Jean Breydel și André Saint-Rémy. În anii 1970, de Bonvoisin era „consilierul politic” al lui Paul Vanden Boeynants. Chiar și atunci, însă, este (în secret) unul dintre principalii contribuabili ai Front de la Jeunesse și omul care ținea frâiele revistei Nouvel Europe în mâinile sale. La mijlocul anilor 1970, Baronul Negru a fost și la originea creării organizației „Mouvement des Forces Nouvelles”, emanația politică a Front de la Jeunesse, iar Albert Lambert, un prieten de afaceri al Baronului, devine primul președinte al Forces Nouvelles.În toamna anului 1975, baronul, împreună cu Emile Lecerf, Francis Dossogne și Albert Lambert, au organizat o întâlnire a „euro dreptei” în castelul său din Maizeret, iar pe lista invitaților figurau și leaderi ai MSI italian (Movimento Sociale Italiano) și Ordine Nuovo (Centro Studi Ordine Nuovo/New Order Scholarship Center) Parti des Forces Nouvelles Franceze (Naționalismul francez care se manifestă în general sub formă de naționalism cultural prin care se promovează unitatea culturală a Franței).   Frontul Național Britanic (BNF, numit Frontul Național, un partid politic ultranaționalist Marea Britanie fondat în 1967 de mare succes în anii 1970 – 1980, care se opune multietnismului și multiculturalismului) și Fuerza Nueva (partid politic spaniol de extrema dreată, fondat de căte notarul și omul politic franchist Blas Piñar López pe 19 octobrie 1976 și dispărut pe 20 noiembrie 1982).(….). Conform investigațiilor noastre, printre „apropiații” majorului Jean Bougerol ar fi fost și comisarul pentru securitatea statului Victor Massart (decedat pe 10 ianuare 2016 la Braine-l’Alleud), colonelul de jandarmerie René Mayerus (decedat în 1985 ca urmare a unui infarctus al miocardului, fost membru al al organizației de extremă dreată WNP, dar și al Rezistenței, colaborator al Office of Strategic Services–fostă agenție de informații guvernamentale ale SUA activă între 13 iunie 1942–1 octombrie 1945 și fondator al grupului de intervenție de elită Diane, angajat al CIA din 1981 și manager al EIM- European Institute of Management, o companie de securitate finanțată de SUA, specializată în paza depozitelor de muniții și a cazărmilor armatei, care conform investigațiilor noastre ar fi fost „a privatized fascist army intelligence group which tried to undermine the Belgian democratic process and appears to have been at the center of a child abuse, torture and murder ring”)  și comandanții  Robert Fagnart (de la Poliția Federală) și Claude Déry (fost comandant al Forțelor Aeriene, șef al serviciului de informații militare ADIV-Algemene Dienst Inlichting en Veiligheid/Serviciul General de Informații și al Securității și expert în balistică al instanțelor judecătorești, decedat în 1995 la vârsta de 60 de ani, care în cei 20 de ani de activitate în cca 17.000 de dosare criminale ar fi efectuat cca 20.000 de expertize balistice) ai SDRA, care în „timpul liber”, în numele procurorului regelui de la Nivelles Jean Deprêtre (care a și supervizat ancheta în dosarrul TWB/AB–Asasinii din Brabantul Valon între 1983–1987), s-au ocupat de majoritatea investigațiilor balistice ale soliciutate de către Instanță.Subliniez aici faptul că Francine Lyna (1922–2013, fost judecător de instrucție în cadrul Parchetului de la Bruxelles), care deși nu desfășurat niciodată investigații („direct”) în dosarul TBW (Bende van Nijvel), a fost responsabil cu anchetarea CCC (Celule Comuniste Combatante, organizație teroristă de extremă stângă activă între 1983–1985) și WNP (Westland New Post, organizație teroristă de extremă dreaptă activă între 1970–1984) și care, ca urmare a jucat (totuși), un rol (indirect), foarte important, în acesta, într-o emisiune RTL a programului dominical Controversy a declarat pe 19 noiembrie 1995, că masacrele bandei din Nivelles nu au nicio legătură cu jafurile (armate) obișnuite (clasice) cu violență și că acestea erau într-adevăr acte teroriste, „iar de mai multe ori ancheta lui a dat peste obstacole care nu puteau fi depășite, parțial, pentru că Securitatea Statului a fost implicată în acestea și a încercat să ascundă adevărul”. (…). În sfârșit, să revenim acum, la Claude Dubois (n.1943 la Ixelles-Bruxelles, un psihopat „foarte inteligent” care pentru a ucide nu ar fi avut, neapărat, nevoie de motive întemeiate), implicat, oarecum (direct sau indirect), în ramificațiile tentaculare ale dosarului TBW (al Asasinilor din Brabant), care ar fi fost bănuit de asasinarea lui Djamila (decapitată), fata lui Kaçi Bouaroudj suspect (inculpat) în dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), care în barul său ar fi asistat (intenționat sau nu) la toate discuțiile (dezbaterile) răufăcătorilor din zonă și în special, la cele dintre Adriano Vittorio (considerat, mult timp,de către anchetatori, creierul atacurilor armate din Brabant) și restul inculpaților în dosarul „filierei boraine” (inclusiv, jandarmul Daniel Choquet), considerat de către membri bandei din „borinage”, un trădător (turnător al poliției).După cum am menționat, el scapă miraculous, achitat în dosarul criminal Collette Dumont (în „beneficiul îndoielii”), grație intervenției lui Rossignol (Ronny) Ronald, misteriosul avocat, unul dintre cei mai dotați și apreciați și poate în ultimul rând, bogați (cu o avere estimate la cca 400Mil FB–20 M€PPA) și influenți avocați în Baroul din Bruxelles. După cum am menționat, corpul acesteia (în vărstă de 42 de ani) este găsit la începutul lunii noiembrie sub un pod peste care trece o autostradă (viaductul autostrăzii des Ardennes) la nivelul localității Beez, în fluviul Meuse (fluviu european care izvorăște din regiunea franceză Lorena și traversează Belgia și Țările de Jos, până la vărsarea în Marea Nordului). Dar, peste două decenii, pe 26 aprilie 2004, Claude Dubois va fi judecat de către Curtea cu Jurați din Bruxelles într-un alt dosar criminal de mare anvergură neelucidat (Dépeceur de Mons) legat de cadavrul lui Karim Mounouar (Menouar Megherbi, algerian în vârstă de 33 de ani), descoperit pe 22 octombrie 2001, în canalul Bruxelles-Charleroi (pe rol încă din 1983 și în care, tot din probe insuficiente, a fost achitat în 1989).Asistat de către cel de-al 9-lea avocat al său, Cédric Waucquez (cu peste 300h de studiu consacrat dosarului), în acest ultim dosar, Dubois a fost condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (sancțiune penală destul de rară în Belgia), după ce justiția i-ar fi reproșat alte 6 asasinate în 1996 (fără probe fiabile). Avocatul ar fi avansat și ipoteza că victima ar fi în viață și ar trăi în Algeria, unde ar fi fost și văzută la Oran, Blida și Alger, dar justiția belgiană refuză comisia rogatorie care l-ar putea disculpa pe clientul său. Ea (care, lucra în garajul Park Inn din strada Vanderkinderen la Uccle, aparținând Leila Boukhoubza din Ixelles–Bruxelles), ar fi fost torturată după care, executată în genunchi, cu un glont în ceafă și cu două gloanțe în spate, înainte de a fi decupată (secționată) în 6 bucăți, dintre care una–brațul drept al acesteia, n-ar fi fost găsit niciodată.Conform investigațiilor noastre, înainte de fi măcelărit, algerianul ar fi fost ras în cap, mutilat cu acid, iar sexul lui ar fi fost secționat, după care asasinul l-ar fi îmbrăcat cu chiloți de damă. Rămășițele corporale acestui solicitant de azil politic în Danemarca au început să fie pesccuite începând cu 22 octombrie 2001, dar conform legiștilor el ar fi fost ucis pe 19 octombrie. Studiile lui Claude Dubois la o școală de carmangerie (ocazie cu care ar fi frecventat și abatoarele din Andrelecht) l-ar fi ajutat în „dezosarea” și secționarea victimei sale și poate nu în ultimul rând, în ambalarea și disimularea părților corpului în saci de plastic înainte de a fi aruncate în Canalul Bruxelles–Charleroi. Alte investigații de-ale noastre aduc în prim plan și alte „elemente” care nu cred că ar fi fost exploatate suficient. În primul rând faptul că algerianul ar fi fost amantul lui Leila Boukhoubza,companionul lui Claude Dubois și proprietarul garajului în care el lucra, apoi, acesta ar mai fi avut și o datorie de cca 60.000 FB (cca 3.000€PPA) pe care aceste „uita” (voit sau nu) să-i rambursese „stăpânului”.Arestarea lui Claude Dubois va avea loc (conform investigațiilor noastre) pe 6 noiembrie 2001 la Anderlecht, în toaleta casei vechiului său prieten Raymond Lippens (inculpat pentru complicitate într-un „jaf al secolului” –în valoare de 400 Mil FB, cca 20 M€PPA, de la Agence Chapelle–Société Générale de Banque, din strada Haute la Bruxelles, în week-endul de Paște de 11–14 aprilie 1980, în urma a spargerii a 220 de căsuțe cu valori, inclusiv, acțiuni și tiluri). Ar fi fost el cel care ar fi transportat banii rezultați din „jaful secolului” de la Société Générale într-o camionetă cu portbagajul „înzestrat” cu dublu capitonaj, adus special, cu acest scop din Franța. Acest jaf, cel puțin teoretic, este reiterarea celebrului jaf al secolul de la Nisa în 1976 (în week-endul 16–17 iulie), de la Société Générale (Av. Jean-Médecin), avândul „în calitate de creier al loviturii”, pe legendarul răufăcător franco–italian Albert Spaggiari. Cu această ocazie, 200 de căsuțe cu valori au fost sparte (cu cash, bijuterii, lingouri de aur, titlui și acțiuni, etc.) pentru un total de 46MFFr (cca 30 M€PPA). Justitia franceză l-ar fi considerat ca șef al operațiunilor (în absența lui Spaggiari) pe Jacques Cassandri. (…). Nu pot să nu menționez aici, totuși, faptul că el a fost inculpat într-un dosar de corupție în 1990 și condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare în 1996, pedeapsă redusă la 10 luni în 1999, în Apel. În concluzie, esențial este faptul că Claude Dubois era prieten cu frații De Staerke și Lippens (în acea perioadă, gestionar al unui bistrot cu numele satiric de „Loi”–Legea), care (conform investigțiilor noastre) ar fi fost „brațul drept” al „nașului” Michel Dewit (care în anii 1970 era „stăpânul” infracțiunilor criminale în regiunea Bruxelles–Capitală). Trebuie să adaug aici și faptul că, conform investigațiilor mele, în cursul zilei de 17 septembrie 1983, cu puțin timp înainte de atacul de la Colruyt, 38 de deținuți ar fi evadat „în masă” de la închisoarea Tournai.Printre aceștia se afla și Philippe De Staerke (fost angajat în Legiunea Străină franceză) al cărui frate Léon De Staerke („Petit Léon”) a fost anchetat timp de 1 an și jumătate după descoperirea a 3 cadavre într-o pădure de brazi din de Rhode Saint Genèse, la începutul toamnei 1980, într-un dosar în care putea fi implicat și evadatul, adică Philippe De Staerke, fratele său. În ciuda acestui eveniment excepțional, presa n-ar fi acordat nicio importanță acestuia, probabil, datorită celui care a avut loc în cursul nopții în parcarea de la Colruyt. Foarte probabil, pentru a nu „bruia” pista (pistele) jandarmilor legate de asasinii din Brabant, care, ar fi avut deja „clienții” lor.În sfârșit, investigații aprofundate în dosarul asasinilor din Brabant (TBW) ar fi scos la iveală și faptul că Jacques Fourez (om de afaceri celibatar, foarte discret, domiciliat la Menin, care avea o relație „secretă” cu Elise Dewit de peste un deceniu), au fost uciși de către asasinii din Brabant în jaful armat de la supermarketul Colruyt (Nivelles, provincia Brabant), pe 17 septembrie 1983, ocazie cu care este ucis și jandarmul Marcel Morue, iar un altul, Jean-Marie Lacroix a fost rănit.(Re)amintesc faptul că  Jacques Fourez era patronul unei societăți imobiliare (de închirieri apartamente), dar și al unui lanți de „superettes” (magazine alimentare de dimensiuni mici) în contact cu suprafețele mari de alimentație (dedistribuție), fiind asociat și într-o afacere cu dulciuri (și cafea) iar amanta sa Elise Dewitera, era proprietarul unui apartament de lux și a unui hotel (particular) la Bruxelles (dar și a unei proprietăți la Knokke). Conform investigațiilor noastre aprofundate (în care am inclus și autoritățile belgiene), se pare că între Michel Dewit („nașul” afacerilor de tip mafiot în regiunea Bruxelles) și Elise Dewit n-ar fi existat nicio „relație de sânge”, dar, cel puțin, eu, personal, nu sunt convins de acest lucru, având în vedere „activitățile lucrative”, ale lui Michel Dewit și ale cuplului Jacques Fourez – Elise Dewit.În sfârșit, tânărul algerian ar fi fost identificat după amprentele sale digitale de către poliția daneză, care l-ar fi interpelat în 1999 pentru „ședere ilegală pe teritoriul național”. Inspectorii de la Brigada criminală Bruxelles vor identifica rapid reședința (domiciliul) lui Karim, iar din aproape, în aproape, identifică și garajul (dezafectat) din strada Vanderkindere la Uccleîn care acesta a efectuat lucrări de reparații (zugrăveală) și în care găsesc, spre surprinderea lor, și o găletă plină cu sângele aparținând acestuia. Proprietarul acestuia va fi interpelat si el la scurt timp, dar și Claude Dubois, care, imediat va fi arestat, inculpat și încarcerat în detenție provizorie, grație mai ales, trecutului său criminal (după punerea lui în libertate în 1984) de către judecătorul de instrucție de la parchetul din Bruxelles, Sophie Huguet. Acesta n-ar fi recunoscut niciodată asasinatele care i-au fost reproșate, iar pe 5 mai 2012 ar fi murit (din motive medicale) în penitenciarul de maximă siguranță din Louvain, unde își executa pedeapsa, în contextul în care urma să fie audiat în dosarul asasinatelor din Brabant, de care se pare că n-ar fi fost străin.Menționez că „Prison centrale de Louvain” (Geldenaaksevest nr. 64), monument protejat din 9 iulie 1996, este o închisoare (foarte) veche cu o capacitate de 350 de locuri, iar din 1 octombrie 1860 (când a fost dată în folosință, conform unui proiect al directorului administrației penitenciarelor al epocii Édouard Ducpétiaux) este destinată executării pedepselor lungi de închisoare (cel puțin 5 ani). Moartea lui Claude Dubois n-ar fi fost mai puțin suspectă decât cea a lui Paul Latinus sau siunciderea lui Patrick Haemers (în închisoare). Cei din urmă ar fi avut legături „solide” cu grupul neonazist WNP (Westland New Post) organbizație de extremă dreaptă fondată în 1979, și ar fi avut informații despre autorii jafurilor armate din Brabant comise în perioada 1982–1985. După sinuciderea leaderului grupului Paul Latinus pe 24 aprilie 1984. WNP a fost dizolvat, cel puțin, teoretic.(…). Conform documentelor, către Congo, ar fi fost folosite avioanele companiei Congolese Planet Air și New Goma Air. Conform unor surse (mai mult sau mai puțin oficiale), se pare Rossignol ar fi fost implicat și în transportul de arme, de pe Aeroportul „Henri Coandă” București–Otopeni al companiei românești Romtehnica (una din companiile naţionale de renume cu 40 de ani de experiență pe piața internațională, aflată în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale, care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară și promovează produsele de apărare fabricate în România pe pieţele internaţionale de profil).Tot conform investigaiilor noastre, ca fapt divers sau ca o simplă „coincidență”, Jacques Van Camp se pare că îi datora lui Ronny (Rossingol) o mare sumă de bani. Ori, acesta are legătură cu dosarul TBW (Aasasinatele din Brabantul Valon) pentru că pe 2 octombrie 1983, în jaful armat de la Auberge (restaurant-pensiune) „Les Trois Canards” (Ohain, provincia administrativă Brabant), în care patronul localului Jacques Van Camp își pierde viața, iar vehiculul furat (de la fata acestuia), un VW Golf GTI (roșu, model 1981, inamatriculat FGK-991, cu jante sport, argintii) va fi utilizat de către asasini în alte jafuri armate, în care alți nevinovați vor fi uciși fără scrupule (no mercy).În momentul atacului, în bucătăria restaurantului sunt 7 persoane, patronul, fiica sa și 5 salariați, care după ce sunt „culcați pe podea cu fața în jos” sunt obligați să colaboreze cu asasinii care solicită cheile vehicului Porche (al patronului) și cele ale vehicului Alfa Romeo (al bucătarului), aflate în parcare, dar se mulțumesc, până la urmă cu vehiculul Golf GTI (al fetei patronului, Catherine Van Camp), probabil pentru că erau „presați” (jandarmii fiind pe urmele lor) iar cheile vehiculelor nu ar fi fost la îndemână.În sfârșit, dacă ținem cont și de „afacerile” (mai mult decât dubioase) pe care le avea Ronny cu Claude Dubois (printre care și  exploatarea celui mai mare hangar de pe aeroportul Oostende, lângă turnul de control, care se bucura de favorurile lui Paul Waterlot, unul dintre directorii executivi ai aeroportului), pare motivată (justificată), cel puțin la prima vedere, intervenția acestuia din urmă pe lână autoritățile judiciare belgiene în favoarea „clientului” său, ceea ce va avea ca efect, până la urmă, achitarea lui în dosarul asasinării lui Dumont Colette.Dacă ținem cont și de alte documente, conform cărora s-ar părea că unul dintre avioanele lui Ronny ar fi fost implicat în traficul de droguri în care ar fi fost implicați și foștii jandarmi Madani Bouhouche (care a efectuat, deja, 38 de luni de detenție provizorie în dosarul Mendez și 18 luni în dosarul Suleiman, până în 1991, ccondamnat la 20 de ani recluziune criminală, pus în libertate condiționată sub control judiciar pe 15 septembrie 2000) și Jean-François Buslik (american din Florida, originar din Bruxelles), ne întrebăm dacă anchetorii au avut sau nu motive să-i audieze pe Ronny și Dubois în dosarul asasinilor din Brabant  (TWB). (…) Investigațiile noastre în acest dosar au condus la rezultate, absolut, inedite. După război (în care ar fi condus o unitate de „mercenari”), Christian Elnikoff se mută (se stabilește) în Belgia și devine membru al EPE (Partidul European–de extremă dreptă) al lui Jacques Borsu, fondat în 1971, fost șef al grupurilor de acțiune „Tânăra Europă” (Jeune Europe) și ofițer al mercenarului francez Bod Denard (Robert Denard, 1929 – 2007, presupus că ar fi fost implicat într-o serie de lovituri de stat în Africa în perioada 1960–1995), iar ulterior, membru al WNP (având ca mentor pe Nemry) și începând cu luna decembrie 1982, al societății secrete Hagal devenită Yggdrasil–Levensboom („calul lui Yggr” sau „calul lui Odin”, arborele vieții și arborele cunoașterii, simbolul formei nesfârșite ramificate, forța vitală aprigă) condus de către Herman Wachtelaer (n.1934, fiul unui fost Waffen SS) cărora ar fi aparținut o serie de membri importanți și ai WNP, printre care menționez pe Michel Libert (din 30 octombrie 1982), Jean-Francis Calmette (din 8 noiembrie 1982), Frédéric Saucez (din 31 mai 1983) și Christian Elnikoff  (din 20 decembrie 1982, cu numele de cod „Müller”/„G. Béranger”) și care ar fi trebuit să se „sinucidă” (ca de altfel  și Paul Latinus în 1984), însă în 1984 el a declarat (categoric): „Mon ami Paul, un type bien, un gars de valeur qui ne s’est pas suicidé. On l’a suicidé !” (Prietenul meu Paul, un băiat bun, de valoare care nu s-a sinucis. L-au sinucis!). Între martie–iulie 1989, Wachtelaer, ar fi fost audiat timp de 144h în dosarul TWB (Asasinilor din Brabantul Valon) care, întotdeauna și-a negat implicarea în jafurile armate comise de către Banda din Nivelles în care 28 de persoane și-au pierdut viața în perioada 1982–1985. Audierea lui era justificată prin faptul că el ar fi avut contacte cu dooă persoane ucis în jafuri armate de către membri ai bandei din Nivelles (Bende van Nijvel).Este vorba de șoferul de taxi Constantin Angelou, ucis pe 9 ianuarie 1983, la Mons (provincia Hainaut), respectiv, de José Vanden Eynde (în vârstă de 72 de ani), pe 23 decembrie 1982, cu ocazia jafului armat de la  Auberge du Chevalier (Beersel, provincia Brabant/sudul regiunii Bruxelles–Capitală), executat cu 6–8 gloanțe (trase în cap prin urechea stângă), după ce acesta ar fi fost bătut cu bestialitate și torturat cu sadism.Conform fiului acestuia Marc Vanden Eynde, ar fi fost vorba de „o răzbunare spaniloă”, având în vedere legătura tatălui său cu „extrema dreaptă și mai ales cu Léon Degrelle (șeful nazi belgian) cu care în perioada post–belică ar fi și locuit îmrpeună la Leuven și cu care ar fi vrut să lanseze și niște proiecte”. Din contră, conform lui Siegfried Debbaudt (fiul lui Jean-Robert Debbaudt–mort în 2003, vecin cu Degrelle), Eynde n-ar fi făcut parte din „apropiații intimi” ai acestuia. Ulterior, investigațiile noastre ne-au confirmat bănuiala că între Herman Wachtelaer și cei 2 asasinați ar fi existat o „legătură  și mai strânsă”.Și înt-adevăr, Constantin Angelou a lucrat pentru aceeași companie de taxi STI (Société des Taxis Indépendants) pentru carea lucrat și José Vanden Eynde la acea vreme, la fel ca și Herman Wachtelaer (la „începutul” activității sale de extremist de dreapta). Acesta din urmă ar fi „staționat” majoritatea timpului în jurul Gării de Nord, unde ar fi frecventat restaurantele grecești (inclusiv, „Athènes”), unde ar fi intrat în contact Angelou și cu Vanden Eynde. Din păcate (sau din fericire), Herman Wachtelaer, până la urmă, a fost disculpat în dosar.În cee ace îl privește pe Christian Elnikoff , acesta ar fi locuit  în Etterbeek (pe Avenue Hansen-Soulie nr. 121, etajul 3), una dintre cele 19 localități din Regiunea Capitalei Bruxelles, situată în partea de centru-est a aglomerației Bruxelles, vecină cu  Bruxelles, Ixelles, Auderghem, Woluwe-Saint Lambert și Schaerbeek), iar într-o declarație în 1989 el ar fi susținut că înainte de a tenta o siuncidere (eșuată), ar fi fost el cel care ar fi comis dublul asasinat din Anderlecht (pe strada Pastorale) pe 18 februarie 1982, al cuplului  Alphonse Vandermeulen (în vârstă de 31 de ani) și Francesca Arcoulin (în vârstă de 44 de ani) din ordinal lui Paul Latinus și nu Marcel Barbier care a fost inculpat în dosar și condamnat pe 27 mai 1987 la închisoare pe viață (atunci, compresibil după 15 ani de privare de libertate). Iar primul jandarm-anchetator însărcinat cu investigațiile (între 1985–1994) urmând această pistă, ar fi fost fost subofițerul Alain Lachlan (decedat la Namur pe 15 iulie 2018), după ce Jean Bultot (pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția și copilul în Paraguay, ca urmare a inculpării lui Madani Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez pe 26 ianuarie 1986, de către judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker care succede lui Guy Wezel).Numai că, conform investigațiilor noastre Alphonse Vandermeulen, a fost căsătorit cu actuala iubită a lui Barbier, Marcelle Gobert, ceea ce putea din el, la nevoie, „să facă un țap isășitor” în acest dosar, cee ace de altfel s-a și întâmplat. Cu atât maim ult cu cât, victima a contractat și o asigurare de viață de 5 Mil. FB (750000 FrF, cca 265.000€), de care ar putut beneficia (indirect). Ca dovadă că în ciuda mai multor interogatorii ale lui Barbier (și Gobert), până pe 16 august 1983 (când a avut loc un incident violent la casa lui Barbier din Saint-Gilles), anchetarorii nu l-au putut aresta pe acesta.Dar în timpul interogatoriilor anchetatorii au aflat de apartenența acestuia la Westland New Post, ceea ce a avut ca efect și audierea lui Paul Latinus, care ar fi declarat anchetatorilor (pentru a-l proteja pe Christian Elnikoff) că el îl suspectează pe Marcel Barbier (de dublul asasinat), pe care l-ar fi ajutat să se debaraseze de arma crimei și toate brobele „materiale” fiabile care îl incriminau și care, la rândul său, ar fi „făcut o mărturisire mincinoasă, tot sub ordinele lui Latinus”. (Je me suis accusé sur ordre).(….). Herman Geschier (supranumit „Le Russe”, fost agent secret și persoană de contact pentru WNP, fost membru al VMO -Vlaamse Militanten Orde-organizație naționalistă flamandă și mai târziu un grup de propagandă și de acțiune de extremă dreaptă în Flandra între 1950 și 1983, fondat de către Bob Maes, ca reacție împotriva represiunii împotriva naționaliștilor flamanzi după cel de-al Doilea Război Mondial).și-a făcut intrarea și în Comité d’Ouwendijck și la Bernard Mercier, membru al Milice du Jésus Christ, din care a făcut și Libert.Din sursele noastre, Libert l-ar fi asigurat pe Mercier că Geschier ar fi călătorit în străinătate cu Jean Bougerol de mai multe ori, inclusiv în America de Sud, Africa de Sud, Liban și Taiwan și era prieten apropiat cu VDB și Bonvoisin dar și cu liderul VMO din Anvers, Eriksson. Libert ar fi descoperit că Bougerol face un joc dublu pentru că Geschier a lucrat cu Stasi (prescurtare Das Ministerium für Staatssicherheit – Ministerul pentru Securitatea Statului–oficial MfS, fost serviciul secret și poliția politică a fostei Republicii Democrate Germane) și Kintex (o companie a serviciilor secrete bulgare). De asemenea, se pare că el ar fi călătorit adesea și în China comunistă și ar fi avut și o relație (strânsă) cu o femeie (membră a Patidului comunist), pe care ar fi folosit-o pentru trafic de droguri și de arme.În Zair și în Africa de Sud ar fi fost sub acoperire (pentru operațiuni ascunse) ca reprezentat al firmei de baterii Varta, dar ar fi fost bănuit de spiuonaj și ar fi fost expluzat. Tot după părerea lui Libert, Geschier (al cărei soție ar fi fost toxicomană–fiind dependentă de stupefiante) ar fi fost, un mare traficant de droguri, cumpărând diferite substanțe chimice (cu conținut important de heroină) din Elveția, cu ajutorul unui intermediar (Arabin), pe care, ulterior, le importa (ilegal) pe continentul african. În anii 1970, ar fi condus chiar și consorțiul Eurosystem Hospitalier, care pe 14 iunie 1976 aparținând holdingului belgian De Generale Maatschappij, cu sprijinul guvernului condus de către Leonard Clemence „Leo” Tindemans (1922 – 2014, fost un politician federalist convins, creștin-democrat din Flandra, prim-ministru al Belgiei între 1974–1978) a încheiat un contract în valoare de 36.257.829.000 FRB (cca 1,8Md€PPA) cu Garda Națională a Arabiei Saudite (compusă din 30.000 de soldați), care trebuia să protejeze câmpurile petroliere împotriva oricărei amenințări (motiv pentru care urma să fie modernizată cu ajutorul unor achiziții militare).Contractul prevedea construirea unui complex spitalicesc gigant în Riad.Car urmare, nu este o coincidență faptul că mulți prieten –investitori din mediul de afaceri al lui Vanden Boeynants (precum agentul imobiliar de la Bruxelles Charly De Pauw, comerciantul de arme Roger Boas, baronul Benoît de Bonvoisin și Philippe Chauveau), și-au găsit locul pe această piață arabă. Însă, din păcate pentru ei, în iulie 1979, proiectul Eurosistemului s-a încheiat cu un faliment fraudulos (când cca 8MdFRB – cca 400Mli€PPA au fost deja cheltuiți pe „comisioane”).Pentru că Proiectul spitalului Eurosistem a fost parțial pregătit din inițiativa Prințului Moștenitor Albert II (care în 2013, la vârsta de 79 de ani, după 20 de ani la încoronarea sa, cedează tronul în favoarea fiului său, Prinţul Moştenitor Philippe) președintele de onoare de atunci al Serviciului Belgian de Comerț Exterior, iar pe 23 iulie 1979, președintele PS de atunci Karel Van Miert s-a opus categoric acestuia, declarând că biroul socialiștilor flamanzi era foarte revoltat de „modul scandalos (mafiot) în care aceștia au acționat în cadrul proiectului spitalului Eurosistem”.Dar, conform investigațiilor noastre, în acest (vast) dosar financiar (nr.4982/79), înainte ca, consorțiul de întreprinderi belgiene să semneze contractul cu Arabia Saudită, (pentru a se asigura că va câștiga contractul) aceesta o angajează în calitate de „director de comunicare și relații publice” pe Israël Habib Fortunato (o prostituată de lux olandeză de origine egipteană, stabilită din 1986 la Bruxelles, cunoscută sub pseodonimul Tuna), care dirija o echipă de call-girls (Cercle de Tuna/Tania, Tounia–cu membrii societății Asco (uzină la Zaventen) printre clienții săi, aparținând lui traficantului dearme Roger Boas, amantul ei, si apropiat ministrului apărării VDB–Van Den Boeynants) și care „călătorea” pe cheltuiala Eurosystems (ESH) în toată lumea, pentru a-i seduce pe magnații saudieni (în particular și pe cei din Peninsula Arabică, în general).Sarcina ei principală la ESH era să-și „plaseze fetele” în anturajul prințului Abdullah bin Abdul Aziz, șeful saudit (Saoedische Nationale Vvacht).Dar, Tuna lucrează, simultan, și cu serviciul de informații isrelian Mossad, care în colaborare cu CIA, vor face niște înregistrări compromițătoare (cu caracter sexual–în special, în timpul actului sexual în desfășurare), care pentru Prințul saudit Abdullah bin Abdul Aziz (și anturajul său diplomatic) dar și pentru funcționarii de rang înalt al ESH, respectiv, ai statului belgian („Roze Balletten/Ballets roses”, dosar 38.66.4982/79 și „Minderjarigen” dosar nr.348/81 cu PV nr15538 în care sunt implicați și minori) va constitui un (puternic) instrument de șantaj din partea „coaliției” israelo–americane. După părerea mea, acesta a fost motivul pentru care Belgia va pierde contractul pentru construirea complexului spitalicesc saudit.Ca dovadă, nici măcar călătoria regelui Baudouin (1930–1993, cel de-al 2-lea copil și primul fiu al regelui Léopold III și al reginei Astrid, fratele predecesorului rege Albert II și al Grande-duchesse Joséphine-Charlotte de Luxemburg, cel de-al 5-lea rege al Belgiei din 1951 și până moartea sa) în Arabia Saudită (însoțit de Michel Pirkin (dealer de vape), nu va conduce la niciun rezultat, iar pe 12 iulie 1979, ESH intră în lichidare judiciară (faliment) și contractul va fi atribuit unui consorțiu anglo-american pentru, aproximativ, la un preț dublu.Începând cu luna februarie 1977, Lydia Montaricourt (care conducea un club de noapte cu caracter sexual în Schaerbeek–Bruxelles Capitală) preia direcția „echipei” Cercle de Tuna (în cadrul căruia ar fi activat ca „angajată din vara anului 1975) dar va fi interpelată pe 21 februarie 1979 de către o echipă a BOB (Bevvakings en Opsporings Brigade Staatsveiligheid) după o percheziție la domiciliul ei din Schaerbeek (efectuată pe 19 februarie de către fițerii BOB, Lainé și Jacques ordonată de către judecătorul de instrucție Jacques Schellekens) și încarcerată în detenție provizorie până pe 2 mai (la închisoarea Forest), din ordinul substitutului procurorului regelui de la Bruxelles Jean Deprêtre, însărcinat cu dosarul (rețelei de prostituate Cercle lui Tuna), care va fi, de altfel, fa fi însărcinat (la început) și cu dosarul ABV/TWB (Asasinilor din Brabantul valon).Într-o oarecare măsură, Lydia Montaricourt, era, printr-o „prelungire prin continuitate” Madam Claude (Fernande Grudet, 1923–2015, proxenet de lux la Paris în anii 1960–1970) „matroana de lux a Franţei, care i-a numărat printre clienţii săi, printre alții și pe John F. Kennedy, Marlon Brando şi Charles de Gaulle”, deţinătoarea unei reţele de prostituţie de lux (cu cca 500 de dame de companie) În cadrul percheziției efectuate la Lydia Montaricourt, ca urmare a unei plângeri depuse la Jandarmerie cu un an în urmă (6 februarie 1978) au fost ridicate o serie de documente compromițătoare care o acuzau (agende, fotografii, registre, chei, scrisori, obiecte sexuale, vibratoare, echipamente SM, etc.).Rețeaua ar fi intrat în vizorul Poliției Germane (Bundeskriminalamt – BKA), după moartea suspectă a unei prostituate la München, care ar fi decedat într-un apartament care aparținea lui Lydia Montaricourt din Belgia.Pe 2 mai 1979 ea a fost condamnată de Tribunalul Corecțional Bruxelles la 15 luni de închisoare cu suspendare, din care a și executat 70 zile de detenție provizorie („nejustificat”) la închisoarea Forest, motiv pentru care a și fost pus, imediat, în liberate, după proces, ceea ce i-a permis să părăsească Belgia și să se stabilească în Franța.Trebuie să adaug aici faptul că dosarul „Ballets roses” (pângere depusă la jandarmerie cu nr.38.66.4982/79), în care ar fi participat la partuze (ședințe colective de desfrâu sexual sau orgii, partide de sex în grup), alături de înalți funcționari ai statului belgian (miniștri, jandarmi, etc.), chiar și regele Albert II, au exista bănuieli că și acesta ar fi avut legături cu dosatul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), cu atât mai mult cu cât, tot, procurorul Jean Deprêtre, l-ar fi clasat, fără utmări, în 1981 (cu puțin timp înainte de debutul asasinatelor din Brabant), sub pretextul că protagoniștii principali, psihiatrul André Pinon și soția sa Josiane Jeuniau („les monstres du loch Ness”) din Bruxelles ar fi transformat doar „un fantasm într-o legendă urbană”.Legătura cu dosarul TWB ar fi constat în fapul că asasinii ar fi încercat să recupereze casete video cu înregistrările partuzelor organizate de către André Pinon pentru a putea face presiuni (a putea șantaja) înalții funcționari ai jandameriei și ai ministerului justiției cu blocarea anchetei în dosar sau dirijarea aceseia către o pistă fasă.Totul ar fi început pe malul lacului Genval (pe 30 august 1979), când Josiane Jeuniau sotia lui André Pinon s-ar fi lansat într-o serie de partuze mixte cu bărbați și femei (cca 10–12 persoane) în vila somptuoasă (și clubul de golf din Bercuit) a amantului ei, dr. Ronald Bettens, organizate în fiecare week-end (sera).Audiată, Josiane Jeuniau va identifica și câteva personalități, printre care unii în funcții înalte în cadrul departamentului securității Statului și dr. Jacques Crokaert din Waterloo (oraș francofon din regiunea Valonia, celebră datorită Bătăliei de la Waterloo care a avut loc aici la 18 iunie 1815 și a opus armatelor lui Napoleon Bonaparte o coaliție anglo-prusacă, bătălie soldată cu înfrângerea definitivă a acestuia din urmă).„Secretul” ar fi fost păstrat, dacă pe 7 septembrie 1979, când Pinon se întoarce acasă constată că a fost jefuit, numai că ceea ce îi lipseau, de fapt, erau îngrestrările (casetele) video cu partuzele soției sale, care, intenționa să le folosească pentru obținerea tutelei copiilor după divorț.Deși ar fi reușit să obțină o copie de la detectivul privat care le-a furnizat, el va trece și pe la Comisaritul central de poliție și va depune o plângere pentru jaf, care pe 10 octombrie 1979 va fi înregistrat la Parchetul din Nivelles într-un dosar de cercetare penală (cu nr. 38.91.1005/79).Dar după numai 5 zile de la audierea lui Josiane Jeuniau, Anne Dedeurwaerder (în vârstă de 44 de ani), soția dr. Crokaert se sinucide în camera 419 a hotelului Holiday Inn din Machelen în urma unui consum important (supradoză) de Vesparax.Din contră, Josiane Jeuniau susținea că ar fi decedat în timpul unei orgii sexuale, la care participa și ea, cu regularitate.Ceea ce este înă interesant, este faptul că atunci, noul substitut al procurorului regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre, care, ulterior va fi însărcinat și cu dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul valon), va împiedica (refuza) depunerea în dosarul de instrucție („Roze Balletten/Ballets roses”) ale casetelor video cu celebre partuze din vila dr. Ronald Bettens.Și evident, nu pentru ai proteja pe „protagoniștii principali”, dar pe cei din „sfera” înalților demintari ai statului, dar această decizie a magistratului va determina pe JDE (Judecătorul de Minori) să încredințeze copii lui Pinon, fostei sale soții, Josiane Jeuniau. La tribunal, cu această ocazie, Pinon o cunoaște pe Christine Doret (o tânără în vârsta de 31 de ani), care și ea era implicată într-o procedură de divorț, pentru că șiea, alături de fosta soție a lui Pinon participa la petrecerile (cu partuze) organizate de către dr. Ronald Bettens, iar printre clienții fidideli ai acestora figurau, printre altele și fostul prim-ministru Paul Vanden Boeynants (VDB), Guy Mathot (1941–2005, fost om politic, deputat valon din partea Partidului Socialist) comandantul jandarmeriei Fernand Beaurir, regele Albert II, Blondeel Paul, consilier de pe lângă Curtea de Apel Bruxelles, implicat și în dosarul Forstigate, etc., precum și promotorii imobiliari Charly De Pauw și Ado Blaton, foarte apropiați lui VDB.Tot ea susținea că la orgii ar fi participat și copii dintre care, 2 s-ar fi siuncis, dar ulterior, pe 20 iulie 1981, când inspectorii belgieni o găsesc pe Coasta de Azur (în vacanță), ea se va retracta și va spune că ar fi „inventat” totul pentru că i-ar fi fost milă de Pinon atunci când acesta a pierdut custodia copiilor săi.Ca urmare, la sfârșitul anului 1981, Jean Deprêtre clasează dosarul cu nr.38.91.1005/79, ca și cum acesta, în realitate, nici n-ar fi existat, cu atât mai mult cu cât, ulterior (cu aproape peste un deceniu), pe 13 februarie 1990 o tânără femeie de naționalitate franceză Maud Sarr (atunci în vârstă de 42 de ani, dar fizic „epuizată”) ar fi susținut (cu capul acoperit) în jurnalul de seară pe canalul de televiziune flamand VTM (Vlaamse Televisie Maatschappi) că printre cei care ar fi participat la orgiile sexuale ale „Ballets roses” s-ar fi aflat chiar si Jean Deprêtre, comandantul Jandarmeriei Léon François (fost și șef al BND–Biroul Național de Droguri), respectiv, Marcel-Henri Jaspar (1901–1982), fiul arhitectului Ernest Jaspar (1876-1940), fost avocat și om politic cu o orientare politică liberală și cel mai tâmăr membru al ministerelor guvernului belgian (în exil la Bordeaux în 1940), devenit apoi ministru plenipotențiar de pe lângă guvernul cehoslovac (tot, în exil), cunoscut pentru lucrările sale Congo belge și Héliopolis, oraș creat în Egipt de către industriașul belgian Edouard Empain (1852–1929), bunicul lui Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018, fost PDG–Președinte Director General al grupului Empain-Schneider timp de un deceniu, 1971–1981, care a făcut obiectul unei răpiri celebre pe 23 ianuarie 1978, eliberat pe 26 martie contra sumei de 40Mil FRF (cca 23 M€PPA). Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a…Din păcate (sau din fericire), se pare că Maud Sarr ar fi fost plătită pentru a afirma cele mai sus menționate, care, readuceau în atenția justiției și a societății civile, din nou, printre altele și dosarele Uzina Asco (Bruxelles–Zaventen), Eurosystems, Latinus și Pinon.Mai mult, încă din 1989, Maud Sarr afirma că în anii 1970 ar fi participat la partuze la Knokke la care participau și copii, dar nimeni nu știa de unde erau aduși aceștia.Dintre aceștia Regina Louf (a copilărit la a Knokke) și alte două tinere X2 și X3 ar fi confirmat la Parchetul din Neufchâteau existența unei rețele de sex, ceea ce concordă cu declarațiile lui Sarr, Doret, Pinon și alții.Merită să menționez aici faptul că jandarmul Col. Herman Vernaillen (asupra căruia s-ar fi tras) afirma că el ar fi văzut o casetă cu „ballets roses” dar ulterior nu s-ar mai fi manifestat, de ce? Poate de frică?Mai ales că în mai multe imagini ar fi apărut și fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot, care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția sa și copilul său în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche Mandani și în Dosarul criminal Suleiman (asasinarea comerciantului libanez din Anvers, Ali Suleiman Ahmad în vârstă de 40 de ani, pe 2 septembrie 1989, care ar fi avut o datorie de 2,5MFB patronului italian al unui Casino) și dosarul asasinatului inginerului Mendez, care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), amândoi cercetați penal și în dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon). Dar investigațiile noastre nu se opresc aici, pentru că acest dosar ar putea avea „legături” și cu moartea lui Paul Latinus fondatorul mișcării de extremă dreaptă WNP (Westland New Post) care s-ar fi sinucis, conform legistului pe 24 aprilie 1984.Numai că, comisarul pj-ist Georges Marnette (de la Poliția Judiciară) care a ajuns primul la locul dramei, susținea că, coarda cu care Latinus s-a spânzurat ar fi fost mult prea scurtă, deci el nu s-ar fi sinucis, dar ar fi fost „siuncis” de către o altă sau alte persoane.Și într-adevăr, acesta ar fi depus o plângere la jandarmerie pentru „amenințări cu moartea în dosarul Pinon”, cu 6 luni înainte de a se „sinucide”.Iată acum și o posibilă legătură „strânsă” cu asasinatele din Brabant. În noaptea de 16–17 decembrie 1983, atunci când cu ocazia jafului armat de la supermarketul Colruyt din Nivelles, omul de afaceri Jacques Fourez (printre altele și promotor imobiliar) și amanta sa Élise Dewit sunt asasinați (de către membri bandei din Nivelles), un proces verbal al BSR de Wavre (Biroul de Supraveghere și Căutare/Biroul Special de Căutare) indica că în porbagajul vehiculului Mercedes alb 190 (cu nr. De inmatriculare CNN254) al cuplului s-ar fi aflat o copie a unei casete video (VHS) cu partuze sexuale la care ar fi participat și copii și pentru recuperarea căreia, Charly De Pauw ar fi plătit suma de 140 Mil FB (cca 5 Mil€PPA), ceea ce, înainte de a fi plecat de la Paris, ar fi susținut și cuplul asasinat și puțin timp înainte de acest eveniment dramatic, acesta ar fi negociat și cumpărarea unui domeniu prestigios în Ardennes (departament în nord-estul Franței, situat în Champagne, în regiunea administrativă Grand Est–zonă în care au avut loc lupte intense în ambele războaie mondiale, unul dintre departamentele originale ale Franței create în urma Revoluției din 1790, numit astfel, după Munții Ardeni a căror parte semnificativă se află pe teritoriul departamentului). În plus, Élise Dewit ar fi colaborat și cu cubinetul unui candidat din Bruxelles la alegeri legislative din partea PVC (Partid Popular Creștin „olandofon”, creat oficial în 1972, dar neoficial în 1968, după scindarea PSC–Partidul Social Creștin) foarte apropiat lui VDB. Rămâne totuși neclar faptul că asasinii ar fi știut că cei uciși se vor opri la benzinăria de la supermarketul Colruyt, pentru că s-ar părea că Fourez nu și-ar fi „făcut plinul” niciodată la această benzinărie, cel puțin conform lui Christel fiica lui Dewit) și mai ales în noaptea asasinatului când cei 2 reveneau de la Paris (unde ar fi asistat la niște lucrări de reparații în apartamentul pe care îl aveau închiriat) și se grăbeau să ajungă acasă (în Belgia).După această „sumară” descriere a lui Michel Libert („uriașul”–le géant) și conexiunea acesteia cu o serie de organizații și persoane (mai mult sau mai puțin influente în „anii de plumb” belgieni), să-i analizăm acum pe ceilați doi presupuși membri ai bandei din Nivelles, Jean–Paul (Pol) Dauphin („bătrânul”–șoferul) și Christian Elnikoff („ucigașul”– asasinul), care asa cum am menționat, în ciuda faptului că ar fi fost membri ai organizației de extremă dreaptă WNP și au fost anchetați în dosarul TBW (Asasinatele din brabantul Valon) ar fi fost foarte puțin probabil să facă parte din banda din Nivelles, având în vedere afecțiunile lor medicale.Primul ar fi fost cardiac, iar celălalt epileptic. Jean–Paul (Pol) Dauphin (supranumit „le bancal”/cel șchiop, pentru că șchiopăta), membru al WNP (Westland New Post) a fost identificat de către Michel Libert și Eric Lammers ca membru al GAP (Groupe d’Action Politique, filială a WNP cu membri militari și ofițeri de poliție). (…). Prieten intim cu Jean-Louis Nemry (descris de către Eric Lammers ca un nazist însetat de sânge, inteligent, cu bune cunoștințe de engleză și japoneză, care a lucrat pentru banca japoneză „Nomura” până în anul 1992/1993, și ulterior, pentru banca japoneză „Mitsui”, al unul dintre leaderii săi, Iijima Ken, fost membru al Cercle des Nations), Frédéric Saucez, membru WNP și soldat transmisionist la Centrul de transmidie din Evere, ar participat la toate acțiunile pe care le-a intreprins organizația de extremă dreaptă și a realizat o serie de rapoarte confidențiale, fiind responsabil, printre altele și cu furtul (sustragerea) de documente de la sediul NATO. Grație lui Michel Libert, a intrat în contact cu Bernard Mercier („Profesorul Tournesol”, membru al comitetului executiv al CEPIC, administrator al Institutului Européen de Développement, fondat de Bonvoisin și membru WACL–Liga Mondială Anti-Comunistă devenită Liga Mondială pentru Libertate și Democrație după căderea Uniunii Sovietice,  fondată în 1966 în Taipei, Taiwan dar și președintele unui club de iaht din Landelies din regiunea urbană Charleroi) însărcinat cu activitățile grupului Milice de Jésus-Christ (având ca membri principali pe Bernard Mercier, Jean Bougerol, Michel Libert, Marcel Barbier, Frédéric Saucez, Claude Dery, Antoine Humblet și Claude Nancy). Într-un interogatoriu (cu indicativele Ch, F17, K54, MA V, CWB) din 3 februarie 1988 (PV nr.21294/88), Frédéric Saucez (atunci în vârstă de 35 de ani, originar din Jemappes) descrie cu detalii structura activităților mișcării, prezentată, de altfel, în cursurile lui Christian Smets („Canard”/Rața, foarte inteligent și foarte bun manipulator) comisarul Securității Statului, însărcinat cu întocmirea unui dosar împotriva baronului de Bonvoisin și al spionului majorul Bougerol la Charleroi. Acesta se infiltrează (sub acoperire) în WNP și îi învață pe membri acesteia să fie operativi în acțiunile lor dar și învețe să „confecționeze” bombe artizanale. Este la curent cu tot felul de dosare (de infracțiuni criminale, sabotaje, atentate, furtul de telexuri și coduri ultrasecrete al NATO, etc.) dar și cu dubla crimă din strada Pastorale (adică, cu asasinarea cuplului Vandermulen–Arcoulin) fără să informeze poliția judiciară și Parchetul. Ar fi fost prieten apropiat al lui Jean-Francis Ferrari Calmette (instructor de karate la Bruxelles în cadrul unor firme de paza si cluburi sportive, instructor la Front de la Jeunesse și WNP, fost soldat vetran francez în OAS – Organizația Armată secretă în timpul Războiului Algreriei/1954-1962, stabilit în Belgia), un perfecționist, meticulos, suspicios și considerat foarte periculos) cu solide (și profunde) cunoștințe în domeniul tehnicilor de comandă (de luptă), precum și în cel al vehiculelor militare, fiind și un specialist (de înalt nivel) în tehnica și echipamentul militar, respectiv, în utilizarea armamentului (convențional și neconvențional) și ale tehnicilor de luptă și combatere a „atacurilor teroriste”. Dar și protejatul ministrului Justiției Jean Gol și Albert Raes, cu care a fondat celula specială SS „P” la începutul anului 1983 și se spune că ar fi colaborat cu Bouhouche și Beijer, dar neagă acest lucru. Conform declarației lui Saucez, Latinus se temea că membrii WNP vor „deraia”. În declarația sa el menționa: „eram sigur că vom lucra pentru un serviciu guvernamental, în special pentru Securitatea Statului. Pentru că mai întâi am fost contactați de către Michel Libert și apoi de o doamnă Nicole Schollaerts care avea numele de cod „Valk” și care atunci lucra pentru Securitatea Statului.” În plus, „cred și faptul că este posibil ca anumiți membri ai WNP să aibă de-a face cu Bende van Nijvel”. La întrebarea dacă „Crezi că membrii WNP sunt capabili de asemenea crime brutale?”, Frédéric Saucez, a răspuns fără ezitare: „Da, unii sunt. Nu voi da nume, pentru că au fost deja condamnați pentru alte fapte (infracțiuni) și riscă alte pedepse. Nu am dovezi, dar bănuiesc, simt ceva.” (…). „Oamenii vorbesc mereu despre cele 28 de victime ale bandei din Nivelles. Recent, Juan Mendez de la FN (inginer comercial la Fabrica Națională de Arme din  Herstal)  a fost „notat” cu numărul 29. În realitate, au fost cel puțin 50 de morți. Inclusiv leaderul nostru Latinus  care a murit pentru că știau prea multe…” (…). „Sper că nu se va face o nouă conexiune „filiera Borinage”, spune el.  Înainte să se alăture organizației de extrema dreată Westland New Post, el ar fi fost militant al Socialistische Jonge Wacht (Garda Tânără Socialistă).

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric.„Pistele belgiene” (Partea 2). Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. Les pistes belges (2e partie). En quête de vérité (Corespondență din Belgia)

Rezumat. Conform rezultatelor investigațiilor noastre minuțioase (de mare anvergură), în Dosarul TBW (Asasinatelor din Brabant) ar exista o serie de „coincidențe” (mai mult sau mai puțin), între activitatea criminală a lui Claude Dubois și faptele pe care justiția le-a reproșat și care cred că (poate) nu sunt întâmplătoare, dar și o serie „elemente noi”, de altă natură, care nu au fost exploatate, fie pentru că nu au fost considerate importante de către anchetatori, fie pentru că nu au fost cunoscute în cei 40 de ani de anchetă. Prezentăm aici câteva de mare importanță, dintr-un material laborios de anchetă (în peste 100 de pagini, în format A4). Auberge du Chevaliers (Beersel, provincia Brabant în sudul regiunii Bruxelles–Capitală), unde în atacul armat pe 23 decembrie 1982, gestionarul (administratorul) José Vanden Eynde a fost ucis (asasinat) aparținea lui Jef Jurion (fost fotbalist), iar localul ar fi fost un loc de întâlnire al membrilor direcției echipei de fotbal RSC Anderlecht.Iar legătura Claude Dubois face „legătura” dintre acesta și banca Van Loo (aparținând echipei RSC Anderlecht), căreia acesta aducea clienți importanți (printer altele, și pentru spălare de bani!), împreună cu prietenul său, avocatul Ronny (Ronald Rossignol).Bancherul Léon Finné, unul dintre cei 5 asasinați pe 27 septembrie 1985 (după jaful armat de la Braine–l’Alleud), la un alt supermarket Delhaize din Overijse (provincia Brabant) lucra pentru banca Van Loo (după ce, înainte, a fost gestionarul Banque Copine de pe Avenue Louise, unde avea biroul avocatul și prietenul lui Claude Dubois, Ronald Rossignol).Acesta revenea din Le Grand-Duché (Marele Ducat de Luxemburg) și s-ar fi oprit la supermarketul din Overijse pentru a cumpăra ziarele locale.Colette Dumont, cealată presupusă vitimă a lui Claude Dubois, revenea tot din Le Grand-Duché.În ceea ce privește cuplul Fourez-Dewit, Jacques Fourez era (printre altele) și agent imobiliar și era în contact cu o serie persoane care „făceau business”, mai mult sau mai puțin legal cu Claude Dubois, în timp ce Elise Dewit lucra (printre altele) și pentru serviciul de urbanism al orașului Bruxelles cu care acesta „colabora” deseori (prin intermediul angajaților–funcționari ai săi). În plus, ulterior, am mai decoperit și o altă „coincidență”.Înainte de cele 3 jafuri armate (deosebit de sângeroase) comise în 1985 (în „etapa a 2-a” a atacurilor Bandei din Nivelles), pe 27 septembrie, la supermarketul Delhaize din Braine–l’Alleud (provincia Brabant), cu 3 morți (Roger Engelbienne, Ghislain Platanne și Bozidar Djuroski) și un rănit (Bozidar Djuroski Jr.), respectiv, la cel din Overijse (provincia Brabant) cu 5 morți (printre care un băiat în vârsta de 13 ani și bancherul Léon Finné) și un rănit (avocatul Jean-Paul Macau), dupa jaful armat de la Braine–l’Alleud), iar pe 9 noiembrie, la supermarketul Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), cu 8 morți, ceea ce i-a făcut pe anchetatori să creadă că ar fi fost vorba de o „intervenție” (de răbunare) din partea filierei mafiei americane care controla Food Lion, numele lui Claude Dubois apare din nou în dosarul TBW (asasinilor din Brabant) pentru că pe 26 aprilie 1984, la ieșirea Lot-Beersel de pe Autostrada E19 este găsită o valiză–roller, care conform amprentelor recuperate de pe aceasta, ar fi aparținut presupusului „decupator din Mons”, iar printre alte obiecte (o revistă de specialitate despre armament și cu informații detaliate despre incendierea unei mașini, aceasta ar fi conținut și două arme de foc, câteva cărți de identitate furate dar și o scrisoare de santaj contra directorului regional al supermarketelor Delhaize (cu o avere estimate la cca 1,25MdFRB, echivalentul a cca 51M€).După părarea mea, ar fi fost vorba de o înscenare pentru compromiterea lui Claude Dubois (pentru că valiza îi aparținea și o ținea Le Top Ten, din Vilvoorde, dar amprentele sale nu ar fi fost identificate nici pe arme și nici pe scrisoarea de șantaj) sau a lui Ronny (Ronald Rossignol) având în vedere legătura dintre cei doi și afacerile oculte și tentaculare în care erau implicați. (….). De remercat este aici faptul că un martor de sex feminin X2 (în X-dossiers), care ar fi frecventat în anii 1980 o bandă de tineri din Nivelles din care făceau parte Philippe Lauwaert (Le Snoous), Philippe Franck, Bernard Paulus (și frații săi: Jehanne, Françoise, Camille, Juliette), Laurent Ledec și fratele său, Eric Bekaert, Philippe Mouton, François Mouton, Pascal Bekaert, Anne Huybrechts, Jesus, Jean-Paul Pilate, frații Etienne și Muriel Bernard, Damien Taverne, Eric Steenwerk, Kurt Vandera, Manuel Mauquois, fiul notarului Molle, Jijacli Nabil, Catherine Françoise, având ca leaderi pe Bernard Paulus, pe Franck Philippe și pe Pascal Bekaert, înainte de jafurile armate din Brabantul Valon, ar fi frecventat un club de tragere (tir sportiv) la Seneffe (regiunea Wavre) sub podul autostrăzii A19 al fostei papetării din Genval, în proximitatea pădurii Hall. O altă bandă de tineri (sau „superpoziționată”, oarecum, peste cea de mai sus) care „gravita” în jurul lui Kurt Vandera, ar fi comis 47 furturi cu violență, 6 tentative și 9 furturi calificate, un „rackett” la restaurantul Menestrel pe malul lacului Genval, pe 13 iunie 1982 (în care unul dintre membri bandei ar fi fost rănit de către un jandarm) dar și un furt de la Contele Launoy din Waterloo, tot în 1982.Un alt „amănunt” remarcat de către martorul X2 ar fi fost că un tinichigiu italian ar fi împrumutat bandei vehicule și arme de foc, probabil, nu pentru a se deplasa și a se antrena la clubul de tir din Seneffe.Sau faptul că Nadine Dubois (prietenul lui Daniel St-Jean, care, ulterior, a devenit prostituată la Bruxelles), este rugată în seara zilei de 17 septembrie 1983 de către Philippe Lauwaert să aducă niște prieteni (care nu au permis de conducere), la barul (cafeneaua) „Telephone” din Lillois, înainte de jaful aramat de la supermarketul Colruyt din Nivelles (soldat cu 3 morți, jandarmul Marcel Morue și cuplul Fourez–Dewit).Interesant este faptul că la primul drum al ei ea observă prezența unui vehicul Mercedes 190 (de culoare albă sau gri) la stația de benzină, iar la revenire, în jurul orei 01h30, vehiculul era tot acolo.În cursul zilei următoare, ea află din presă de atacul armat din noaptea trecută.Cu dosarul jafului armat de la Colruyt din Nivel sunt însărcinați comisarii Bernard Glimes, Patrick Denis, Luc Haulotte (de la PJ) și Procurorul Jean Deprêtre.Mama lui Philippe Lauwaert a fost secretara lui Jean-Marie Schlicker (cel de-al 2-lea judecător în dosarul TBW) pe vremea când acesta era avocat. Odată cu mutarea sediului Poliției Judiciare din Nivelles în 1987, o parte o serie de documente din dosarul „Les Balettes roses” au dispărut.(Re)amintesc aici faptul că dosarul „Les Ballets roses” (pângere penală depusă la jandarmerie cu nr.38.66.4982/79, în conexiune cu „Minderjarigen” dosar nr.348/81 cu PV nr15538) în care ar fi participat la partuze (ședințe colective de desfrâu sexual sau orgii, partide de sex în grup), alături de înalți funcționari ai statului belgian (miniștri, jandarmi cu rang înalt, oameni politici, înalți funcționari ai statului, etc.), chiar și regele Albert II al Belgiei, au existat bănuieli că și acesta ar fi avut legături cu dosatul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), cu atât mai mult cu cât, tot, procurorul Jean Deprêtre, l-ar fi clasat, fără urmări (cu puțin timp înainte de debutul asasinatelor din Brabant), sub pretextul că protagoniștii principali, André Pinon (psihiatru din Bruxelles) și soția sa Josiane Jeuniau, „Les monstres du loch Ness”, ar fi transformat doar „un fantasm într-o legendă urbană”.„Pista” purta numele de „Teoria „cadavrelor distinse” (crime–asasinate cu un scop precis, dismulate în măcel uman) în raport (legătură) cu celebrul dosar Pinon (de orgii sexuale în grup, în care, ar fi existat dovezi că înalți funcționari ai statului, miniștri, jandarmi cu grad înalt și chiar regele Albert II al Belgiei, ar fi participat la partuze–sex în grup, în care ar fi fost implicați minori), mai ales, după asasinarea bancherului Léon Finné (pe 27 septembrie 1985).Ceea ce este însă interesant, este faptul că atunci, noul substitut al procurorului regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre, care, ulterior va fi însărcinat și cu dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), va împiedica (refuza) depunerea în dosarul de instrucție („Roze Balletten/Les Ballets roses”) ale casetelor video cu celebre partuze din vila dr. Ronald Bettens.Ca urmare, la sfârșitul anului 1981, Jean Deprêtre clasează dosarul cu nr.38.91.1005/79, ca și cum acesta, în realitate, nici n-ar fi existat, cu atât mai mult cu cât, ulterior (cu aproape peste un deceniu), pe 13 februarie 1990 o tânără femeie de naționalitate franceză Maud Sarr afirma (sub anonimat) că printre cei care ar fi participat la orgiile sexuale ale „Ballets roses” s-ar fi aflat chiar si Jean Deprêtre, comandantul Jandarmeriei Léon François (fost și șef al BND–Biroul Național de Droguri), respectiv, Marcel-Henri Jaspar (1901–1982), fiul arhitectului Ernest Jaspar (1876-1940), fost avocat și om politic cu o orientare politică liberală și cel mai tâmăr membru al ministerelor guvernului belgian (în exil la Bordeaux în 1940), devenit apoi ministru plenipotențiar de pe lângă guvernul cehoslovac (tot, în exil), cunoscut pentru lucrările sale Congo belge și Héliopolis, oraș creat în Egipt de către industriașul belgian Edouard Empain (1852–1929), bunicul lui Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018, fost PDG–Președinte Director General al grupului Empain-Schneider timp de un deceniu, 1971–1981, care a făcut obiectul unei răpiri celebre pe 23 ianuarie 1978, eliberat pe 26 martie contra sumei de 40Mil FRF (cca 23 M€PPA). Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a…În sfârșit, după părerea lui Nadine Dubois, vehiculul Mercedes era utilizat de către cei care frecventau Ciupercăria de la Auderghem (Bruxelles–Capitală), unde pe 14 februarie 1984, în jurul orei 21h00, anunțați telefonic (anonim), de un incendiu devastator, pompierii din Bruxelles vor descoperi cadavrul (gol și carbonizat) al adolescentei Christine Van Hees (în vârstă de 16 ani)Însărcinat cu ancheta în dosar, a fost comisarul general Christian de Vroom, de la PJ (Poliția Judiciară) Bruxelles, iar conform declarației acestuia, înainte ca trupul tinerei să fie ars pe un rug improvizat, aceasta a fost violată și ștrangulată. Timp peste 3 decenii anchetatorii de la poliția federală belgiană vor explora zeci de piste fără niciun succes, după ce pe 13 septembrie 1984, un punk, Serge Clooth este arestat și inculpat, dar va fi eliberat după peste 3 ani de detenție provizorie, pentru că anchetatorii vor ajunge la concluzia că indiviul nu era vinovat. În 1997, un anonim, la început, iar ulterior cunoscut sub numele de Régina Louf, afirma că ea ar fi participat la execuția lui Christine și susținea că ea ar fi fost victima unui un ritual satanic, practicat de către pedocriminalul Marc Dutroux și Jean-Michel Nihoul (om de afaceri și escroc belgian din Bruxelles, asociat cu criminalitatea sexuală a lui Marc Dutroux) dar, în 2014 pista lor va fi abandonată de către Parchet, iar cei doi sunt scoși de sub urmărirea penală în dosar. (A se vedea pentru detalii lucrarea autorului Subiect de teză de doctorat inter–pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții…)Aparent, acest dosar criminal „La Champignonière”, care nu are nicio legătură cu cu dosarul TWB (Asasinatele din Brabant) transmis Parchetului din Nivelles.Procurorul găsește însă similitudini între Banda din Nivelles și cea de tineri de la Ciupercărie, în dosar, dar există divergențe „serioase” între anchetatorii implicați Georges Marnette, Joël Stevens (de la PJ Nivelles) și Bernard Glimes.Într-un raport, în acesr dosar, apare mențoionat numele de „Jesus” și o mașină cu un „vultur” pe capotă, precum și locurile (localurile) pe care acesta le frecventa.Iar italianul (garajistul), poseda un vehicul Ford Transam și în plus, se pare că, printre altele, ar fi și „șchiopătat”.Printre alte „amănunte”, martorul X2 afirma că un „oarecare” Olivier Castiaux (al cărui amantă ar fi devenit în 1984, în timp ce era într-o „relație cu fratele acestuia, Karel Castiaux), se afla în întreținerea garajistului italian, care era în relații (foarte) bune cu patronul localului Les Trois Canards, frecventat, printre alții și de către cuplul format din dr. Mailleux și dr. Lombard, care cu dr. Zimmer, făceau parte din anturajul bandelor din Nivelles.Un martor în dosarul Dutroux, afirma că numele înregistrat în documente al lui Maileux era „Mah.ieu” (care se pronunță Mailleux) și care organiza partuze (sex–party) la Feluy.Conform investigațiilor noastre, acesta ar fi fost medic în închisoare, dar conform martorului X2, el ar fi avut o activitate și în „centrul medical Place E. Delalieux din Nivelles” (X2, PV.118379).Proprietarul unei carmagerii (măcelării) la Bruxelles, el ar fi avut un angajat cunoscut ca „marele blond” (le grand blond) care ar fi fost în contact cu Jean-Michel Nihoul și cunoștea un oarecare „Marceleau”, pe lângă proprietea căruia ar fi fost găsite armele pescuite în cursul lunii noiembrie 1986, la locul „Le Large de Fauquez” (Ronquières) de-a lungul canalului Charleroi-Bruxelles de către o echipă de anchetă flamandă Delta) pentru a cerceta fundul acestuia cu scopul găsirii unor arme de foc de care s-ar fi debarasat în locul indicat mai sus asasinii (conform unui denunț anonim).În plus, conform declarației martorului X2, Castiaux l-a fi cunoscut și pe Jacques Van Camp, patronul pensiunii „Les Troi Canards” din Ohain (pe care Mailleux și Lombard l-ar fi frecventat cu regularitate) și care a fost ucis de membrii bandei din Nivelles, pe 2 octombrie 1983Un alt cuplu, Dassonville Carine și Emmanuel („clarvăzători”, „vrăjitori”), „prieteni” cu martorul X2, l-ar fi frecventat pe Castiaux, iar Carine ar fi fost în relații bune cu cei de „La Champignonière și l-ar fi cunoscut și pe VDB (Paul Vanden Boeynants, 1919–2001, om politic belgian, fost prim-ministru în perioada 1966–1968 si 1978–1979), pe care l-ar fi întâlnit cu ocazia decesului Santini.Ei l-ar fi hipnotizat pe martorul X2 și i-ar fi străpus gâtul cu ace n mai multe locuri.Conform lui Castiaux (care își mai întreținea, din când în când, vehiculul și la garajul Wauthier Braines, unde a avut loc un alt asasinat anchetat de către comisarii Patrick Bertrand și Patrick Denis, anchetorii lui Jean-Marie Schlicker), martorul X2 ar fi fost o „vrăjitoare” într-o viață anterioară, pentru că pe corpul ei ar fi fost prezente 3 triplete de 3 neguri, iar substitutul procurorului Jean Deprêtre, ar fi fost îndrăgostit de ea, căreia de altfel, i-ar fi și mărturist acest lucru în scrisori, pe care i le-ar fi dat lui, personal.În cursul anului 1987, ea (martorul X2) si Castiaux ar fi luat masa de mai multe ori cu Christian Bayens (judecător de instrucție) și De la Chevalière (probabil, Damien „judecător de pace și libertate” la Tribunalul din Tournoi).Bayens susținea că la dineurile Opus-Déi de la castelul Don Jolbert (supravegheat de către Patrick Denis, copii ar fi făcut felații invitaților (chiar în timpul mesei sau după). În 1988, Castiaux și martorul X2 ar fi fost într-un voyage în Franța, ocazie cu care l-ar fi întâlnit pe Wilfried Martens (1936–2013, om politic flamand, cu tendințe democrat creștine, fost membru al Christen-Democratisch en Vlaams–CD&V, ex-CVP și prim-ministru belgian în perioada 1981–1992 și președinte al Partidului European între 1990–2013).Castiaux s-ar fi întâlnit cu un jandarm sau polițist de la Nivelles (probabil, pe Lionel Ruth care împreună cu Eddy Vos conduceau, atunci, o echipă formată din 12 anchetatori), iar martorul X2 ar fi revenit singură, după un sejur de 10 zile.Tot Patrick Bertrand și Patrick Denis (de la PJ Nivelles, care ar fi fost și unul dintre amanții martorului X2) susțineau și faptul că în cele două atacuri armate la supermarketurile Delhaize din Braine Alleud și de la Overijse, pe 27 septembrie 1985, ar fi acționat, simultan două bande, distincte.Din contră, jandarmul Costa din cadrul echipei de anchetatori susținea că ar fi fost vorba de aceași bandă, în cazul în care aceasta ar fi avut „niște informații” și ar fi dispus de un „itinerariu favorabil”. De remarcat este și faptul că în perioada 85/86 dosarul TBW a fost transferat celulei de anchetă din Jumet (condusă de către Lionel Ruth), ca de altfel și dosarul „La champignonière”.Într-o seară la Dolo (club privat de partuze din Etterbeek, administrat de către Dolores Bara), martorul X2 ar fi surprins o conversație între comisarii Georges Marnette și Patrick Bertrand legată de „eliminarea” unui taximetrist.În cursul zilei următoare, aflăm din presa locală că pe 9 ianuarie 1983, un șofer de taxi independent Constantin Angelou a fost găsit în portbagjul mașinii sale, asasinat, la Mons (provincia Hainaut), controlat cu puțin timp înainte de către comisarul Alex Deloyer (de laAntigang–Poliția Judiciară Bruxelles) în timp ce aștepta un client pe Av. de l’Hippodrome la Ixelles). Constantin Angelou a lucrat pentru aceeași companie de taxi STI (Société des Taxis Indépendants) pentru care a lucrat și José Vanden Eynde la acea vreme (ucis pe 23 decembrie 1982 în pensiunea–restaurant Chevalier din Beersel, de către banda din Nivelles, după ce a fost torturat cu bestialitate) la fel ca și Herman Wachtelaer (la „începutul” activității sale de extremist de dreapta), fiul unu Waffen SS, care a condussocietatea secretă Yggdrasil–Levensboom („calul lui Yggr” sau „calul lui Odin”, arborele vieții și arborele cunoașterii, simbolul formei nesfârșite ramificate, forța vitală aprigă), cărora ar fi aparținut și o serie de membri importanți și ai WNP, printre care menționez pe Michel Libert (din 30 octombrie 1982), Jean-Francis Calmette (din 8 noiembrie 1982), Frédéric Saucez (din 31 mai 1983) și Christian Elnikoff . Wachtelaer ar fi „staționat” majoritatea timpului în jurul Gării de Nord, unde ar fi frecventat restaurantele grecești (inclusiv, „Athènes”), unde ar fi intrat în contact Angelou și cu Vanden Eynde.Din păcate (sau din fericire), Herman Wachtelaer, până la urmă, a fost disculpat în dosar.În sfârșit, în privința lui Jean Deprêtre (fost procuror al regelui din Nivelles, timp de 22 de ani, pa care l-a părăsit la vârsta de 67 de ani, în 2003) putem menționa faptul (puțin cunoscut) că acesta ar fi fost șantajat cu moartea fiicei sale Claire–Anne (branșată la aparate pentru a trăi în clinica Anne-Sophie Bordet), decedată ca urmare a unei grave maladii în 1987.El ar fi fost coleg cu Dassonville Carine la Universitatea Catolică Louvain-la-Neuve), care la rândul ei, ar fi fost și ea amenințată cu moartea, ca de altfel și comisarul Marc Simon și fiica sa. Martorul X2 ar fi frecventat și ea Dolo, unde l-ar fi cunoscut pe Madani Bouhouche, dar și pe soția acestuia, în cadrul unei „reuniuni”, la Hilton, la care ar fi participat Jean Gol (1942–1995, om politic belgian, fost deputat de Liège din 1971, apoi, secretar de stat al economiei regionale Valonia între 1974–1977), (1939–2018, om politic și istoric belgian, fost membru al Partidului socialist, autor al legii contra rasismului și xenofobiei adoptată în 1981), Wilfried Martens, VDB, Willy-Clarisse-Elvire-Hector) De Clercq/De Clerck (vicomte, 1927–2011, om politic belgian flamand) Jean-Michel Nihoul, Delvoye și Karel) și la care ea n-ar fi fost prezentă „la fața locului” pentru că ar fi „așteptat la bar”. Conform comisarului lui Jean-Pierre Dorane (obligat să demisioneze din postul de director al Poliției Judiciare din Charleroi în 2009, după 10 ani în funție), ar mai exista un nume în dosarul TBW care nu ar fi fost dat „publicității”.Este vorba de Schwart (un traficant de arme) numele căruia apare, pentru prima dată, în dosarul criminal Mendez (asasinarea în vehiculul său, un WW Passat break–verde închis, pe autostrada Bruxelles–Namur, la Rosières, pe 7 ianuarie 1986, a inginerului comercial Juan Mendez de la Fabrica Națională de Arme din Herstal, care ar fi făcut dezvăluiri fratelui său José Maria referitor la faptul că firma utiliza pentru desfacerea produselor sale o piață paralelă ilicită în America Latină, de care ar fi beneficiat și țări aflate sub embargou–cum ar fi Surinam sau Venezuela, care ar fi adus Belgiei un beneficiu anual de cca 400.000$US).Atât Castiaux căt și Jacques Van Camp, patronul pensiunii Trois Canards (care ar fi fost, conform investigațiilor noastre, o parte, a unei „loje masonice”) îl cunoșteau bine pe Schwart (aparținâmd fie la Mossad fie unei organizații paramilitare arabe), ca de altfel și jurnalistul belgian Serge Dumont (cu numele său real Maurice Sarfatti), corespondent în Orientul Mijlociu al cotidianelor Le Soir (Bruxelles), Le Temps (Genève) și La Voix du Nord (France), răpit și sechestrat timp de 24 ore la Cairo pe 2 februarie 2011, care ar fi avut relații apropiate cu Dorane și frații Mendez, și ar fi lucrat în dosarul TBW și cu celebrul jurnalist belgian René Hacquin (1941–2006) colaborator al cotidianelor La Libre Belgique, iar ulterior, al Le Soir, cu jurnalistul și scriitorul belgian Walter De Bock (1946–2007, fiul lui Alfons De Bock, fost profesor de fizică și prorector la Universitatea Catolică din Louivain), care a colaborat la Nieuwe Linie, Knack, BRT, De Krant și De Morgen, respectiv, cu Paul Ponsaers (n.1952, licențiat în sociologie și doctor în criminologie, profesor la Universitatea Gand) sur les tueries. (https://www.youtube.com/watch?v=f51i7zDpepc) În ceea ce îl privește pe Lionel Ruth, acesta l-ar fi frecventat și pe Bill șoferul lui Paul Vanden Boeynants (răpit pe 14 ianuarie 1989, de către banda lui Patrick Haemers, operațiune pusă la cale de către BRS–Brigada Socialistă Revoluționară și eliberat pe 12 februarie la Tournai de 63Mil FRB–cca 10,3Mil€PPA), cu care, conform martorului X2 se întâneau pe parkingul (în parcarea) motelului Drogenbos, unde ea venea acpmpaniată de către amantul ei, comisarul Patrick Denis. Merită adăgat și faptul că Bill ar fi fost în contact și cu un alt dr. Zimmer, iar la în clubul Dolo, pe care îl frecventa, intra în contact cu Bouhouche. În sfârșit, în acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant) existau o serie de întrebări, dintre care la majoritatea nu au putut fi „exploate” nici până în prezent, cu toate eforurile depuse de către judecătorii de instrucție care l-au instrumentat (Guy Wezel, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix, Jean-Paul Raynal), până la numirea oficială în 2012 a lui Martine Michel (cel de-al 6 judecărtor de instrucție, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi), cu Comisarul Eddy Vos ca șef de anchetă, ar fi avut la dispoziție un efectiv de cca 80 de anchetatori (polițiști și jandarmi). Este vorba de conexiunile (legăturile) dintre infracțiunile (aproape, în exclusivitate, criminale) care ar fi fost comise de către membri bandei din Nivelles. (…). În această (vastă) conspirație, în care după cum am văzut, ar fi fost implicați jandarmi (conform unui raport în 39 de pagini ai jandarmilor–subofițeri–adjutanți șefi, Gérard Bihay, Guy Dussart și Franz Balfroid de la BSR–Biroul de Supraveghere și Cătare de la Wavre), membri ai grupului G („Gendarmerie”), care ar fi acționat la comanda (și din ordinul) unor personilități politice (de extrema dreaptă), până la urmă, nu a condus la niciun rezultat în privința identificării membrilor bandei din Nivelles.Primul jandarm-anchetator însărcinat cu investigațiile în dosar, în perioada 1985–1994, subofițerul Alain Lachlan (decedat la Namur pe 15 iulie 2018, la vârsta de 64 de ani), a urmărit această pistă, care îl avea ca protagoniști pe Paul Latinus (fondatorul Westland New Post (WNP), dar mai ales pe Michel Libert (presupusul „uriaș”), Eric Lammers și Marcel Barbier, militanți neonaziști (membri ai WNP), cercetați penal pentru asasinarea cuplui Alphonse Vandermeulen (în vârstă de 31 de ani) și Francesca Arcoulin (în vârstă de 44 de ani) din Anderlecht în 1982 și pe Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker care succede lui Guy Wezel, l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) Aici îmi permit să fac o observație importantă legat de complicitatea lui Michel Libert la jafurile armate și asasinatele din Brabant.Într-un interviu, acesta din urmă (fost unul dintre leaderii organizației de extremă dreaptă Westland New Post–WNP), răspunde pe 23 mai 2018 unei provocări din partea unui martor anonim (recrutat în WNP), care într-o declarație a sa susținea că chiar el i-ar fi spus că în 1982 ar fi fost implicată într-o fuziadă (schimb intens de focuri de armă) cu poliția în care un jandarm a fost ucis și că ar fi făcut parte din banda din Nivelles (fiind „le géant”).În ceea ce îl privește pe Michel Libert, acesta recunoaște că ar fi efectuat, des, misiuni de „reperaj” în lanțul (rețeaua) de magazine GB (Grand Bazar, creat în 1985 exploatat de către grupul Carrefour și oficial, dispărut în 2009, cu toate că în acest an existau înca 780 de magazine, dintre care 58 încă și în 2013) și în special în cel din GB Crainhem, dar neaga orice implicare a sa în jafurile armate și asasinatele din Brabant. Și într-adevăr, în mărturia anonimă există o serie de incoerențe.Pentru că în atacul armat de la armureria Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, este ucis nu un jandarm, dar un polițist comunal, inspectorul Claude Haulotte și nu în timpul urmăririi vehiculului asasinilor, dar în fața armuriei.Doi jandarmi au fost, doar, răniți și nu uciși, în timpul urmăririi vehicului asasinilor către Bruxelles.Și în sfârșit, pe 30 septembrie 1982 era singura dată când dintre cei 3 („uriașul”, „bătrânul” și „asasinul”) membri „activi” ai bandei a lipsit unul, iar acesta a fost uriașul, ori Libert măsura 1m91, deci este imposibil să nu fi fost remarcat dacă ar fi fost la fața locului (dramei). Apoi, faptul că Michel Libert efectua reperaje des în contul WNP, nu înseamnă mare lucru, pentru că lucra, atunci, îm magazin în calitate de „agent de securitate”, iar în acesta nu s-a comis niciun jaf armat și ca urmare, nici n-au fost victime. În ceea ce privește fuziada cu poliția din 1982 (probabil, în cea de la Maubeuge), Libert susține că ar fi fost, doar, în trecere (tranzit), o singură dată în viața lui, în drum către un prieten care locuia la Charleville-Mézière.În concluzie, Alain Lachlan (adjutant la jandarmeria din Wavre) primul jandarm-anchetator aparținând CBV (Celula Brabantului Valon) însărcinat cu investigațiile în dosar (în perioada 1985–1994), legat de implicarea organizațiilor extremiste, ar fi fost convins, ca de altfel și adjuntatul șef Gérard Bihay, că asasinatele din Brabant ar fi avut un caracter politic și ar fi avut ca scop destabilizarea țării pentru înlocuirea regiumului politic regalist.(Re)amintesc aici faptul că, oficial, activitățile WNP se vor încheia după moartea lui Latinus, dar WNP se destrama deja în 1983 – cănd are loc trădarea lui Latinus. După eliberarea lui Libert în ianuarie 1984 (care el însuși va fonda, ulterior, două organizații de etremă dreaptă: „Les compagnons du Christ Graal” și Cersber–Centre d’étude et de recherche socio-biologiques et raciales) au existat două grupuri în cadrul WNP: Grupul Latinus (Paul Latinus, Karl Delombaerde, Guido Delvaux și Jean-Paul Dauphin), respectiv, Grupul Libert ( Michel Libert, Xavier Sandron, Benoit Delcorps, Christophe Delcorps, Xavier Delcorps, Marcel Barbier și Eric Lammers). Pe lângă aceste două facțiuni rivale, un al treilea grup („pro-violență”, format din Bruno Caille, Christian Elnikoff și Lucien Marbaix) a fost activ în cadrul WNP, cel mai probabil după moartea lui Latinus. Alături de cei menționați mai sus au mai apărut ca inculpați la procesul corecțional al WNP de la Bruxelles din 1988 Frédéric Saucez, Jean-Bernard, Pèche, Francine Vandenborre, Françoise Durvin, Philippe Vandenherewege și Marc De Jode.

Brabantul în haos și sub teroare. Pe urmele ucigașilor (asasinilor) bandei din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant (Belgia). Ancheta noastră privată (după 4 decenii) pentru (re)stabilirea adevărului istoric.„Pistele belgiene” (Partea 3). Brabant dans le chaos et sous la terreur. Les assassinats du Brabant, 40 ans après. Les pistes belges (3e partie). En quête de vérité (Corespondență din Belgia)

Rezumat. Dat în folosință pe 1 ianuarie 2020, TJP (Tribunalul Judiciar Paris) este o jursidicție care soluționează cel mai mare număr de dosare (penale, comerciale, administrative, etc.) din Franța, dar și din Europa. Acesta a rezultat din fuziunea (fuzionarea) dintre TGI Paris (Tribunalul de Înaltă Instanță – cu Curtea cu Jurați/Juriul Popoular, Curtea de Apel și Curtea de Casație) și TI Paris (Tribunalul de Instanță), creat pe 14 mai 2018 prin fuziunea (fuzionarea) celor 20 de tribunale de sectoare pariziene și are sediul (începând) din 16 aprilie 2018 în sectorul 17, în TP – Tribunalul Paris (Métropole du Grand Paris), care în afară de insituțiile publice mai sus menționate are în componență și Tribunalul de poliție, Tribunalul pentru minori și Tribunalul problemelor legate de securitatea socială (aflat în cartierul Batignolles de lângă Porte de Clichy, cu o suprafață de cca 88.500 m2, dintre care 29.000 m2 rezervați birourilor), cu un bugetaproape de 1Md€. Noul palat de justiție parizian care găzduiește TJP dispune de o suprafață de totală de 120.000 m2 (dintre care 20.000 m2 spații publice) cu 90 de săli de audiență (cu o suprafață de cca 9.400 m2, dintre care două rezervate proceselor „hors norme”– excepționale) distribuite pe 38 de etaje (fără parter și mezanin), cu o înălțime de cca 160m. Tot în clădire se află și MODA (Maison de l’Ordre des Avocats), Baroul avocaților parizieni (cu o suprafață de cca 6.000 m2). Împreună cu DRPJ [1] (Direcția Regională a Poliției Judiciare a PP–Prefectura de Poliție Paris, cu o suprafață totală de 32.500 m2) din str. Bastion nr.36 (mutat la această adresă din 24 august 2017 de pe celebrul Quai des Orfèvres nr.36 – Palatul de Justiție din Île de la Cité–aflat în sectrorul 1), structurile (organismele) judiciare mai sus menționate constituie Cité judiciaire de Paris (cartierul general al justiției pariziene). Aflat în jurisdicția Curții de Apel Paris, competența TJP este (totuși) națională în materie de crime contra umanității și crime de război, crime și delicte comise pe teritoriul național și în afara acestuia de către membrii FAF (Forțele Armate Franceze–Armate terestra, Marina Națională, Armata aerului și a spațiului, precum și Jandarmeria națională) sau contra acestora în timp de pace (după suprimarea TAAP–Tribunalul Armatelor Paris pe 1 ianuarie 2012), corupție și fraudă fiscală (de mare anvergură–de natură criminală), atacuri–atentate cu caracter terorist, crimă organizată, cybercriminalitate, crime economice și financiare complexe (unul dintre cele 8 JIRS [2]– Juridicții Interregionale Specializate), crime și delicte sanitare grave (în tandem cu TGI de Métropole d’Aix-Marseille-Provence). TJP dispune de 536 de magistrați și de 950 de alți funcționari, iar începând din 13 noiembrie 2019 îl are ca președinte pe magistratul Stéphane Noël (n.1967, absolvent al celebrei școli superioare de înalte sudii politice Sciences Po–Institutul de Studii Politice de la Lyon si al celei de magistratură–ENM, fost președinte al TGI Belley în cadrul Curții de Apel Lyon, între 2000–2002, procuror general al Curții de Apel Bourges– prefectura departamentului Cher, regiunea administrativă Centre–Val de Loire, între 2008–2012 și președinte al TGI Créteil–în cadrul Curții de Apel Paris, între 2015–2019). Merită de remarcat aici și faptul că TGI (împreună cu Curtea cu Jurați, Curtea de Apel și Curtea de Casație–cu o suprafață de cca 27.700 m2) găzduit în Palatul de Justiție din Île de la Cité (sectorul 1) cu o suprafață (totală) de cca 85.800 m2, era desfășrat pe o suprafată de cca 41.600m2 (cca 48,5% din suprafața totală a Palatului), ceea ce în cadrul TJP, înseamnă, totuși, o reducere de „spațiu vital” mai mult decât semnificativă. Restul spațiului era ocupat de către Curta de Apel (18.550 m2, cca 21,6%), Curtea de Casație (10.300 m2, cca 12%), iar „spațiului comunitar” erau rezervați cca 15.350 m2 (adică, 17,9%). În sfârșit, în afară de TGI (Curtea cu Jurați, Curtea de Appel și Curtea de Casație) TJP dispune de 12 Camere în SC (Serviciul Civil). Este vorba de Camerele 1–9, 18, 22 și 27. În ceea ce privește SP (Serviciul Penal), acesta dispune de 16 Camere dintre care 14 Corecționale (care judecă dosare penale corecționale–delictuale) și 2 ale Tribunalului de Poliție (care judecă dosarele de contravenție), organizate astfel: Camera 10 (omucideri din culpă, violență, corupție și trafic de influență, fals și uz de fals, escrocherie, abuz de încredere, infracțiuni militare), Camerele 11 și 32 (delicte economice și financiare), Camerele 12 și 13 (escrocherie, abuz de încredere–cu circumstanțe agravante, abuz de slăbiciune, fraude cu mijloace de plată, deturnare de fonduri și obiecte de valoare), Camera 14 (delincvență în bandă organizată și dosare JIRS–mai puțin terorism, trafic de stupefiante, proxenetism), Camera 15 (dosare în care victimele sunt minori), Camera 16 (dosare JIRS pentru terorism și delicte de război), Camera 17 (delicte legate de presă și internet), Camera 19 (accidente de circulație), Camera 23 (infracțiuni în flagrant–delict, judecate imediat/pe loc, fără deschidere de dosar penal și încarcerare în detenție provizorie), Camera 25 (Tribunal pentru minori), Camera 26 (dreptul penal al familiei – abandon de familie, maltratare a copilului, etc.), Camerele 28–30 (delicte rutiere), Camera 31 (consum și job, sănătate publică), Camera 33 (JIRS–terorism cu circumstanțe agravante, delincvența organizată). Tot în cadrul SP funcționează și SJI (Serviciul Judecătorului de Instrucție), SJLD (Serviciul Judecătorului de Libertate și Detenție) și SJAP (Serviciul Judecătorului responsabil cu executarea șoi amenajarea pedepselor celor condamnați definitiv). [1]DCPJ/PJ (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 – 2016), care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008 – 31 decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie – Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon–Clermont Ferrand; DIPJ Marsilia–Montpellier; DIPJ Lille; DIJP Bordeaux –Toulouse; DIJP Strasbourg; DIJP Rennes–Nantes; DIJP Orléans–Limoges; DIJP Dijon; DIJP Antilele franceze – Guyana franceză. [2]JIRS (Jurisdicții interregionale specializate – create pe 1 octombrie 2004) subordonate TGI (Tribunale de Înaltă Instanță), în număr de 8 în Franța (aparținând TGI de Paris, Lyon, Marsilia, Lille, Bordeaux, Rennes, Nancy și Fort de France – prefectura departamentului peste mări Martinica) și un JRS (Jurisdicție Regională) de la TGI de Bastia (Corsica) intervin, cu precădere, în cazul unor urmăriri penale în dosare de infracțiuni economice și financiare de mare complexitate (spalare de bani și deturnare de fonduri publice, extorcare de fondiuri, etc.) și mai general, în cele de crimă organizată (ucidere voluntară și asasinate comise în bandă organizată, crime cu circumstanțe agravante, etc.). Acestea regrupează magistrați ai Parchetului și ai Instrucției (Serviciului de Instrumentare a dosarelor) și beneficiază de dispozitive și echipamente inovatoare (de ultimă generație) pentru combaterea cu eficacitate a crimei organizate.

În exclusivitate pentru Jurnalul Bucureștiului: Labirintul judiciar parizian (TJP – Tribunalul Judiciar Paris), cel mai mare Judiciary City din Europa în imagini și detalii inedite.

Rezumat. „Fumând țigara mea de dimineată, m-am (tot) gândit la faptul că sunt un mare pervers. Sunt, simultan, exhibiționist (…), voaiorist (scopofil), sadic (…), masochist (…), scatologic (scârbos), fetișist (…), pedofil (…). Și sunt foarte (tare) fericit“. Conform unor surse apropiate dosarului, fostul chirurg Joël Le Scouarnec (din 2017, pensionar, la Jonzac, sub-prefectura departamentului Charente Maritimes, regiunea administrativă Bretania), ar putea fi cel mai mare (pedo)criminal din întreaga istorie contemporană a Franței.Bănuit ca în timpul celor 3 decenii de activitate, într-o serie de spitale din regiunile administrative Bretania, Pays de la Loire, Nornandia și Nouvelle-Aquitaine ar fi comis 349 de infracțiuni sexuale (mângâieri cu caracter sexual, agresiuni sexuale și violuri), dintre care o mare majoritate (246), considerate de către anchetatori, (pedo)crimininale, Joël Le Scouarnec a fost judecat (între 13–17 martie și 30 noiembrie–4 decembrie 2020) în cadrul unui proces cu „ușile închise” de către Curtea cu Jurați a departamentului Charente Maritimes (sub presedinția lui Isabelle Fachaux), la Saintes (sub-prefectura departamentului) și condamnat, pe 4 decembrie, la 15 ani de recluziune criminală pentru 4 agresiuni sexuale comise asupra două nepoate ale sale (fiice ale sorei sale), a unei foste paciente si a unei fetite (vecină) – care de altfel, este și la originea scandalului sexual legat de acesta, lansat în spațiul public, 2017.Joël Le Scouarnec (originar din sectorul parizian 14) este inculpat, însă, și într-un al 2-lea dosar penal, în care este cercetat pentru comiterea a altor 312 infracțiuni sexuale (majoritatea, pedocriminale), comise în perioada 1986 – 2014, grație victimelor sale care n-au ezitat să depună plângere contra acestuia.Din cele 349 de cazuri, 26 au fost prescrise, în alte 5 dintre ele, practic, ar fi fost imposibil de pus în evidență infracțiunile sexuale, iar 6 victime n-ar fi depus plăngere.Dintre victime, 164 sunt de sex masculin, iar 148 de sex feminin, 298 au mai puțin de 20 ani, iar 265, sunt minori având mai puțin de 15 ani. Specializat în chirurgie digestivă, medicul parizian Joël Le Scouarnec (n.1950) va exersa, până la pensionarea sa, în 2017, într-o serie unități spitalicești (medicale), începând cu CHPM (Centre Hospitalier Paul Martinais–Centre Hospitalier Site Les Rives de l’Indre, fondat în 1619, trecut în 1975 pe lista obiectivelor istorice) de la Loches (sub–prefectura departamentului Indre et Loire, regiunea administrativă Centre–Val de Loire), un orășel medieval de cca 7.000 de locuitori (construit în jurul Castelului Loches–o fortăreață aflată pe lista monumentelor istorice încă din 1862) pentru ca ulterior să-și continue activitatea în orașe mai imprtante (prefecturi si sub–prefecturi) în regiunea administrativă Bretania, într-o serie de departamente create în timpul Revoluției franceze (pe 4 martie 1790, conform decretului din 22 decembrie 1789), în Morbihan, la CHBA (Centre Hospitalier Bretagne Atlantique) Site de Vannes (refectura departamentului, între 1994–2003), respectiv, la CHBS (Centre Hospitalier de Bretagne Sud) Lorient (sub-prefectura departamentului, între 2003–2005), în Finistère (creat în aceleași condiții ca și Morbihan), la CHQ (Centre Hospitalier Quimperlé, între 2005–2008) și în sfârșit, în regiunea adminisrativă Nouvelle-Aquitaine, în departamentul Charente-Maritime, la CHJ (Centre Hospitalier Jonzac, sub–prefectura departamentului, între 2007–2017), care avea mari dificultăți în privința angajarii unui chirurg. Conform declarașiei lui Pascal Révolat, presedintele consiliului departamentl al medicilor, cu siguranta, ar fi fost vorba de disfunctie, pentru ca la nivelul ministerului sănătății cazul chirurgului ar fi fost cunoscut. În paralel, Joël Le Scouarnec va efectua și un număr important de „supliniri” (de ordinul zilelor) în alte spitale, din regiunea administrativă Bretania, la CHC (Centre Hospitalier de Cornouaille) Site de Quimper (prefectura departamentului), la CHCB (Centre Hospitalier du Centre Bretagne) Pontivy, respectiv, la HL (Hôpital Local) Malestroit și la CHPM (Centre Hospitalier des Pays de Morlaix), dar și în cea Pays de Loire, la CHEL (Centre Hospitalier Erdre et Loire) din Ancenis (departamentul Loire Atlantique) și la CHIPSSL (Centre Hospitalier Intercommunal Pôle Santé Sarthe et Loir) de la La Flèche – Le Bailleul (departamentul Sarthe), respectiv, în regiunea administrativă Normandia, la CHJM (Centre Hospitalier Jacques Monod) Flers (departamentul Orne). Dupa terminarea studiilor (superioare) medicale la Paris (care sunt foarte selective și lungi, a se vedea pentru detalii articolul autorului Les études médicales en France – Studii medicale superioare în Franța) înainte de a ajunge la CHPM, Joël Le Scouarnec va efectua „externatul” în cadrul celebrului și prestigiosului spital parizian din sectorul 4, Hôtel-Dieu de Paris (cu 329 de paturi), fondat în 651, și reconstruit între 1868–1878, sub conducerea arhitecților Émile – Jacques Gilbert (1793-1874) și Arthur-Stanislas Diet (1827-1890) pe Île de la Cité, în proximitatea celebrei catedrale Notre Dame de Paris (Catedrala „Doamna Noastră”, cu referire la Fecioara Maria, un monument al arhitecturii gotice timpurii, sediu al Arhiepiscopiei Parisului, construită între 1163–1345, sfințită în 1182), iar „internatul” în medicină, între 1976–1981 la CHU (Centre Hospitalier Univeritar) de la Nantes (prefecturadepartamentului Loire Atlantique și a regiunii administrative Pays de la Loire) atașat Facultății de Medicină a Universității Nantes.

Pe urmele „predatorului sexual”, Joël Le Scouarnec, „chirurgul din Jonzac”, „fericitul” monstru, probabil, „cel mai mare (pedo)criminal” francez, fără precednt în istoria contemporană a infracționalității sexuale! [Corespondență de la Curtea cu Jurați – TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Saintes (Departamentul Charente Maritimes, Franța)]. Dezvăluiri, anchetă (privată) necenzurată!

Rezumat. Teoria sistemelor complexe (sau a haosului), formulată de către Edward Norton Lorenz (1917–2008, matematician și meteorolog american, cunoscut în special pentru lucrările sale de pionierat în domeniul teoriei haosului, pe care a formulat-o în 1960 și a Efectului fluturelui–sensibilitatea dependenței față de condițiile inițiale, în care o mică schimbare într-un loc dintr-un sistem neliniar determinist poate duce la diferențe mari într-o stare târzie) este o ramură a matematicii și a fizicii (teoreticii) moderne care descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare caracterizate prin fenomenul de instabilitate numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor pe termen relativ lung (deși se conformează legilor deterministe) este imprevizibil, adică aparent haotic (de unde și denumirea teoriei). 

Subiect de teză de doctorat inter – pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa (pedo)criminalității în regiunea frontalieră franco – belgiană şi studiul ei cu ajutorul sistemelor (formale) complexe. Cei 3 „monştri sacri” ai violului, pedofiliei şi asasinatului în serie: „Măcelarul din Yonne” (Emil Louis), „Demonul belgian” (Marc Dutroux) și „Pădurarul din Ardennes” (Michel Fourniret). În căutarea și restabilirea adevărului istoric.

Matthieu Moulinas, criminal sexual minor (recidivist), condamnat la închisoare pe viață. Studiul criminalității sexuale la minori cu ajutorul sistemelor complexe (teoria haosului – fractali). Corespondență din Franța (Paris)

Nota redacției