Bucureștiul, ca un vis urât – un adevărat coșmar…(Corespondentă de la Conf. dr. Cristina – Mihaela Barbu, eseist, prozator, Craiova)

Trecuseră vreo două luni de când eram la București. Era o ghenă locuința mea, am încercat să pun poze, să colorez pereții, am pus perdele, draperii grele care nu mergeau deloc cu scorojeala geamurilor, am cumpărat uleiuri aromate, le dădeam foc să scap de mirosul de tomberon, am pus poze cu copiii mei peste tot, îmi era un dor infernal de ei, mă seca dorul, mă frângea, dar trebuia să rezist, nu-mi permiteam mai mult. La un moment dat, am vorbit cu un coleg, Șerban, m-a invitat la o cafea, mi-a spus că vrea să facem un grant, avea nevoie de cineva. Am acceptat, dar la cafea nu a mai venit nimeni, deși eu așa înțelesesem. Ne-am lansat în povești și la un moment dat am înțeles că acest coleg, acest bărbat vedea în mine o femeie. Femeia. Ciudat, nu mă mai simțisem demult femeie. Jenant, îi povestisem unde stăteam, mă autoironizam, mă luam singură peste picior, dar deja mă simțeam penibil. Eram tunsă extrem de scurt, sufletește, mă călugărisem, aveam grijă în ce mă îmbrac doar pentru că mi-era jenă de studenți, dar nu mai dădusem de luni de zile bani pe o haină, tot ce câștigam, trebuia să strâng să aduc copiii în București, într-o locuință normală. Era pentru prima oară când mi-era rușine de părul meu scurt, de blugi, de pantofii luați cu doi, trei ani înainte. S-a oferit să mă ajute să găsesc ceva mai omenesc, dar deja, ca un arici, am scos toți țepii, eram încordată și relaxarea de dinainte se volatilizase. Am plecat, nu aveam nevoie de ajutorul nimănui. Întotdeauna, după ajutor, urmează plata.

Cu colegii a fost același dezastru. Mă priveau ca un intrus. Câțiva bărbați au încercat o apropiere, inclusiv un profesor bătrân, cu cioc, înalt și costeliv, libidinos. Dar astfel de apropieri mă îngrozeau. Mă ascundeam în mine și nu mai comunicam. Colegele mă priveau ca o uzurpatoare. Nu venisem să le iau funcții, dar poate că ele nu știau. Am încercat să dau de înțeles că nu mă interesează niciun titlu, dar mai târziu am înțeles că nu funcțiile și le apărau, ci bărbații. Unii dintre colegi erau soț și soție, între alții se formaseră tot felul de legături mai mult sau mai puțin platonice, unele sufereau după alții, cele mai multe după Șerban. Și venisem eu, sinceră, spusesem tuturor că sunt singură și fiecare se zbârlea cum putea la mine, în dorința de mă vedea mai repede plecată. Trăiam clipe halucinante, intram la cancelarie și fețele zâmbitoare, se transformau în mutre acre. Întrebam ceva, nu mi se răspundea. Nu voiam să devin paranoică, la un moment dat, i-am spus lui Șerban. A râs, a zis că sunt oameni buni, dar că își apără proprietățile, sentimentele, iubirile. Când l-am refuzat pe profesorul bătrân și costeliv, mi-a spus că anumite lucruri se obțin doar cu compromisuri. Era senin: „Faci unul major, la început și nu mai ai nevoie de altele după aceea”. Deja aflasem, dar nu eram în stare de astfel de compromisuri. Un compromis major, se transformă ca un bulgăre în avalanșă, dacă îl făceam, probabil nu mă mai întorceam în orașul meu, nu mai trebuia să suport întâlniri cu colegii, fiecare întrebare să mi se pară un apropo, fiecare cuvânt să mă lase să cred că s-a aflat, fiecare clipă în care să mă cenzurez, să nu se știe, să nu se ducă vorba, m-am gândit de mii de ori la drumul meu dacă aș fi acceptat atunci acel compromis. Bleeeh, nici vorbă! Era prea mult!

Șerban, mă întorc uneori în urmă și mă gândesc la tot ce a fost, la tot ce ar fi putut să fie. Șerban era un fel de cocoș al facultății, era sclipitor, avea conferințe în toate colțurile lumii, lucra cercetare adevărată, l-am privit în laboratorul lui de la facultate, când era la microscop, uita de el. Nu mai era bărbatul sigur de el, era un om obișnuit care căuta ceva, acolo, în microscopul acela era toată viața lui. În rest, era un Don Juan modern, cucerea, seducea, părăsea, femei căsătorite, colege cu noi trăiau drame adevărate după trecerea lui prin viața lor. Nu avea remușcări. Avea un principiu simplu: Carpe Diem! (expresie dintr-un poem latin scris de Horațiu, devenit în timp un aforism, popular, tradusă „Trăiește clipa!”. Literal carpe înseamnă „a alege, a selecta, a culege, a strange, a aduna”, dar Horațiu a folosit cuvântul în sensul de „a se bucura, a apuca, folosire, a face uz de”. Îndemnul „Trăiește clipa!” este foarte larg interpretabil, dar aceasta și din cauza traducerii imperfecte. Expresia face parte din versetul „Carpe diem, quam minimum credula postero”, în traducere: „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine” (Ode I, 11, 8).

Singurul moment cert, cel prezent. Era frumos, era deștept, era cult, era boem, explozibilul sigur. Privindu-l, după zile în șir de încercare de cucerire a fortăreței Taina, cum îmi zicea el, m-am întrebat la un moment dat: Ce ar fi dacă? Dar n-am simțit nimic vibrând în mine. Și m-am întors la straie de călugăriță. Ar fi fost doar un alt compromis pe care nu eram pregătită să-l fac. O cotitură inutilă în drumul meu. Când puneam seara capul pe pernă, în culcușul meu sărac, auster, gândul meu nu se oprea nicio secundă asupra lui. Nu-mi încălzea nicio clipă. Iar stolurile de fluturi din stomac, din inimă, de peste tot, rămâneau cuminți la locul lor, poate în așteptare.

Deja mă hotărâsem să nu rămân în București, aș mai fi putut încerca, dar decanul, ca un cioclu negru, îmi dăduse de înțeles că deja nu mai am ce aștepta. Aș fi putut încerca în altă parte, Șerban se oferise să mă ajute, dar nu puteam să târăsc la nesfârșit copiii în astfel de povești. Îi chinuiam, mă chinuiam. Mai erau câteva săptămâni, trebuia să-mi duc crucea până la capăt. Într-o zi, m-am suit într-un taxi. Am făcut cu mâna, nu am văzut că era ocupat. Când am realizat, am coborât mâna și m-am îndreptat spre altă mașină. Dar șoferul din prima mașină, m-a întrebat unde vreau să ajung. I-am spus că în Drumul Taberei și m-a întrebat dacă mă deranjează că mașina este ocupată și cu alte persoane. Nu mă deranja, voiam doar să ajung în acel „acasă” de conjunctură, să dorm, să uit. Dumnezeu a scurtat drumul spre uitare, spre somn. A trecut un Jeep, nu a dat prioritate, ne-am ciocnit și am ajuns la spital. Zile în șir nu am știut nimic. Eram sedată, probabil, să nu simt vânătăi, echimoze și câteva fisuri pe coaste, în rest, nu am pățit nimic, am fost singura întreagă din toată mașina, ceilalți au murit cu toții. Mașina, am înțeles mai târziu, era zdrobită. Eu nu mai știam nimic. Nu-mi aminteam decât că la un moment dat, m-am uitat în oglinda retrovizoare și am întâlnit ochii unui bărbat în vârstă. Ceea ce însemna că stăteam în spatele șoferului, de altfel singurul loc rămas întreg din taxi. De ce a vrut Dumnezeu asta? Nu știu! Din milă pentru copiii mei, probabil, care se așezau seara în genunchi și plângeau că nu sunt cu ei.

Toată vara am dat declarații, m-am întors o dată, și încă odată la București, pentru întrebări, analize, anchete, etc. Ieri, a fost ultima dată. Am înțeles că ancheta s-a terminat. Taximetristul a adormit la volan, au concluzionat polițiștii după luni de cercetări. Nu știu dacă este adevărul având în vedere că am auzit că șoferul Jeep-ului era mare grangur. Dar eu nu am putut ajuta cu nimic ancheta. Nu îmi aduc aminte nimic. Mă voi ruga toată viața pentru omul acela bătrân ai cărui ochi mi-au zâmbit obosiți în oglinda retrovizoare. A fost ultima privire. Dacă nu a fost vinovat, îmi cer iertare. Nu am putut să-l ajut cu nimic. M-am întors învinsă în orașul meu. M-am întors la liceu unde am mai rămas câteva luni și m-am mutat la institut. Pustiul se întindea trist peste mine. Trăiam o amorțeală a simţurilor. Nu aveam niciun sentiment, parcă eram golită. Ceva nedefinit îmi detaşa trecutul de prezent. Mă întorsesem acasă. Definitiv. Și Andrei se întorsese. A fost lângă mine după accident. Parcă trăiam în viitor. Adică nicăieri.

Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)