Pentru că a găsit posibilitatea să scape de dictatura comunistă, Christian W. Schenk (n.r. medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, membru al Staff al Jurnalului Bucureștiului) a plecat de tînăr în Germania, țara strămoșilor îndepărtați, căci de 800 de ani încoace strămoșii săi se născuseră, trăiseră și muriseră în România. Ce minunată discuție am purtat cu el cîteva nopți la rînd, la Kastellaun (n.r. Rheinland-Pfalz, oraș din landul Renania-Palatinat din Germania, sediul Verbandsgemeinde compus din 32 de municipalități) în urmă cu vreo două decenii, tocmai despre nuanțele semantice pe care le acoperă în românește (sau în franceză, să zicem) cuvîntul patrie (provenit în limba română din latinescul patria, ae, unde se trăgea din pater, ce însemna „tată”, iar pluralul patris ducea la „părinți”, „strămoși”, „străbuni”), adică „țara tatălui”, avînd același înțeles și în limba germană, care nu e defel o limbă neolatină: Vaterland!
Dar plecînd din țara în care se născuse, în țara din care i se trăgea stirpea, nu a uitat nici o clipă că este român. Și a lucrat, neobosit, în folosul culturii române, din tinerețe și pînă astăzi: a tradus din limba germană în limba română adevărați maeștri (lirici, baladiști, elegiaci) – din care îi amintesc pe Goethe, Schiller, Heine, Georg Trakl, Rilke, Georg Heim, Chamisso, Uhland, Morgenstern–, a tradus în limba germană clasici ai versului românesc, de la Mihai Eminescu, pînă la George Bacovia, Lucian Blaga, Gellu Naum, a alcătuit antologii de literatură română contemporană pe care le-a editat în Germania, a tradus numele importante ale poeziei contemporane din România și le-a publicat la Dionysos Verlag, editura pe care a înființat-o în Germania, o fărîmă de suflet românesc cuibărită pe malul Rinului. E destul să pomenesc doar cîțiva din creatorii ale căror scrieri le-a translat din limba lui Dosoftei, Creangă și Eminescu, în limba lui Goethe Schiller, Heine și Hölderlin, ca să redau cît de cît anvergura nemaiîntîlnită a proiectului său: Ion Caraion, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Horia Garbea, Ioana Diaconescu, George Vulturescu, Cassian Maria Spiridon, Dorian Gellu, Daniel Corbu, Lucian Vasiliu, Ștefan Augustin Doinaș, Varujan Vosganian, Emil Manu, Aura Christi, Marin Mincu, Marius Chelaru, Liviu Ioan Stoiciu, Leo Butnaru, Radmila Popovici, Ion Cristofor, Mircea Petean, Magda Carneci, Valeriu Stancu…
Eu l-am cunoscut prin 1993-1994, în perioada în care lucra la Streiflicht–Eine Auswahl zeitgenössischer rumänisher Lyrik, faimoasa anthologie ce repertoriază 81 de poeți de limbă română din dreapta și din stînga Prutului. Peste cîțiva ani, în 1998, inimosul scriitor, traducător, editor, devenit între timp bun prieten, avea să-mi traducă și să-mi publice la editura sa din Kastellaun ediția întîi a volumului Wortwunde (Rana cuvîntului, după puțina mea știință de tedescă). Au trecut anii peste noi, ne vedeam destul de frecvent, cînd în România, cînd în Germania, cînd prin alte țări, pe unde ne purtau drumurile poeziei și, ca într-un roman de Alexandre Dumas (père), „după douăzeci de ani”, a apărut ediția a doua a volumului, mai elegantă, mai consistentă, mai… matură.
În ultima lună, evenimentele s-au precipitat, de parcă ar fi fost filmate „fast”. Pe la mijlocul lunii mai, Christian mă anunță că pregătește–bineînțeles, în limba germană–o nouă antologie de poezie românească (pe lîngă cele trei déjà apărute) și mă invită să-i trimit cîteva texte, pentru a le traduce. Prins cu multe alte treburi, uit să-i trimit textele, ba chiar uit să-i și răspund, ceea ce constituie o impardonabilă lipsă de politețe, care–îmi place să cred–nu mă caracterizează. Hotărît și tenace ca orice neamț, prietenul meu revine, mai imperativ de astă-dată, cu rugămintea, așa că las totul deoparte și încerc să fac o selecție de poeme în vers alb, care să nu pună insurmontabile probleme de traducere.
Dar, ca să nu muncesc în van, îl întreb cam cîte texte vrea. El îmi răspunde scurt „trimite-mi mai multe, ca să le pot traduce pe cele care vor suna mai bine în limba germană”. Comod din fire, nu mai operez nici o selecție, ci trimit, fără titlu, un „manuscris” care deja văzuse lumina tiparului în 2018 în România, la CronEdit (în purpura umbrei), și în Italia (Nella Porpora Dell’Ombra–Edilazio, Roma). I-am trimis poemele pe 28 mai. Duminică pe 31 mai, pe la ora 06h39 a dimineții, 05h39 ora Germaniei, Christian (ca și mine, nu prea are somn, dar muncește mult mai eficient decît mine, căci eu diminețile mi le cam pierd, pe la bicicletă și alte instrumente de tortură, pe la duș, pe la micul dejun prelungit pe terasă, prin bibliotecă și pe la telefon) îmi scrie: „Dragă Valeriu, Am primit materialele trimise, dar nu am apucat încă să le citesc, fiindcă deocamdată aranjez materialele primite și de la ceilalți colegi. Mai vorbim! Cu drag, Christian”.
„Bun!”, zic, „bine că le-a primit, de-acum mingea e în terenul lui”. Pe 4 iunie, joi, la 11,55h, primesc următorul e-mail : „Ce naiba o fi asta (mă întreb nedumerit)? Christian îmi vorbea de o antologie cu mulți autori”. Și-i cer înfrigurat lămuriri prietenului de pe malul Rinului, scriindu-i între altele : „Dragul meu prieten, mă uluiești! Cînd ai avut timp să traduci atît de repede acest poem care și mie îmi place? Presupun că, dacă l-ai tradus, ți-a plăcut și ție (m-am referit aici la poemul care se vedea în fotografie, neputînd să cred că e vorba de o ispravă editorială)! Chemată să vadă minunea, Maria îmi atrage atenția că, după ochiul ei, ce ai trimis tu acum este coperta unei cărți. Știam că-ți trebuie niște poeme de-ale mele pentru o lucrare, dar tu-mi vorbeai despre o antologie de cenaclu, nu despre o carte de sine stătătoare. Ar fi o adevărată minune, mai ales că de la primele întîlniri cu traducerile tale, poezia mea a evoluat, cred! Știi că un volum de versuri intitulat Nella Porpora Dell’Ombra mi-a apărut în 2018 în Italia, la Roma (Edilazio) și a obținut unul din cele mai rîvnite premii literare care se acordă în Italia? Dacă tu ai dat acest titlu noului volum, însemnă că ești un editor extraordinar de inspirat! E vorba de fler, mon cher! Ține-mă, rogu-te, la curent sau lămurește-mă dacă nu am înțeles exact, ca să nu mă înflăcărez degeaba!”
Iată și răspunsul acestui inimos prieten, acestui poet și traducător inspirat, acestui editor cu atîta aplecare spre literele românești: „Dragă Valeriu, Cartea are în total 121 de pagini și cuprinde toate poeziile trimise de tine. Mi-au plăcut în mod deosebit, așa că, începând să lucrez pe texte, am depășit cu mult limita paginilor antologiei. De aceea–mi-am zis–„dacă am ajuns până aici, pot merge mai departe!” și astfel am ajuns la o carte.
Din carte voi selecta, pentru antologie, poeziile mele preferate. Am o zi de lucru foarte riguroasă, așa că nu te mira că am terminat-o atât de repede. Nu uita că și experiența face extrem de mult! Da, este coperta cărții! Mi-am luat libertatea de a intitula cartea după titlul uneia dintre cele mai inspirate poezii pe care am pus-o și pe coperta IV. Titlul mi s-a părut sugesiv, ca o potecuță pe care mărșăluiesc celelalte poezii! În multe cazuri, știi și tu foarte bine, titlul unei cărți din limba sursă nu este atât de expresiv ca în limba țintă. De la început, adică de mai bine de treizeci de ani, îmi iau libertatea de a alege titlurile. Până acum toți autorii traduși au fost de acord (Naum, Caraion, Sorescu, Baciu, Blandiana, Mălăncioiu, Doinaș, Manu și așa mai departe).
Astăzi am trimis cartea la tipografie pentru un imprint de probă înainte de a-i da bun de tipar”. Ca să nu mai lungesc povestea, după 13 zile de la trimiterea textelor, volumul (tradus, machetat, tehnoredactat, printat, corectat, editat) se afla deja la vînzare pe Amazon. Din toată această întîmplare care a transformat, în doar 13 zile, un grupaj de poeme într-un volum tradus, editat, tipărit și trimis în librării, nu incredibila viteză de reacție a lui Christian W. Schenk, colegul meu de generație poetică, m-a uluit, ci faptul că, fără să știe sub ce titlu îmi adunasem eu poemele între copertele unei cărți în România, fără să știe că editorul italian (căruia îi lăsasem libertatea de a pune el însuși un titlu care să sune potrivit în limba lui Dante) selectase, la rîndu-i, un titlu identic cu cel din limba română, Christian Schenk a ales același nume de botez pentru volum și în limba lui Goethe, dovedind încă o dată un fler deosebit nu numai ca traducător, ci și ca editor.
Iar eu aș fi scris acest adevărat laudatio chiar dacă nu ar fi fost vorba despre o carte de-a mea, căci profesionalismul, competența, inspirația trebuie oricînd subliniate. De altfel, viteza cu care niște poeme din calculatorul autorului s-au transformat într-un volum tradus, editat și apărut în librării este demnă de Cartea Recordurilor! Poate învață și editorii români ceva din povestea mea. Care nu e chiar o poveste!
Notă. „Ce vice impuni, la lecture”. Două cărți surori, născute în orașe diferite: prima, în Iași, la Editura CtonEdit, a doua la Paris, aux Editions Maïa. Cum spunea Voltaire, „la lecture agrandit l’âme”, așa că vă doresc lectură plăcută!
Valeriu Stancu Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres de la République Française (poet, scriitor și ziarist, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990, fost președinte al Filialei Iași a USR între aprilie 2005 și septembrie 2009), Premiul „Grigore Vieru” pentru Poezie,Premiul pentru Promovarea Francofoniei, Prix Littéraires Naji Naaman, Premio Europeo „Capo Circeo” per la Letteratura, Premio Internazionale di Poesia „Roberto Farina”, etc.
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
