Acasă Literatură (proză, critică literară) Casa cu tamarisc şi alte proze. Pas-de-deux șchiopătat, pe Plaja Pesmetului (Corespondență...

Casa cu tamarisc şi alte proze. Pas-de-deux șchiopătat, pe Plaja Pesmetului (Corespondență de la Simona – Nicoleta Lazăr, poet, prozator, editor și jurnalist, membru al UZPR și al AJTR – Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România)

Nora înoată leneș, sub soarele care a uitat să ardă, în mijlocul verii, distras/distrat de jocul rândunelelor de mare.  Valurile sunt cuminți, apa… căldicea și molâie, mai ales în partea dinspre digul micului port, acolo unde algele abundă și i se înfășoară pe mâni și picioare. Îi convine starea asta blândă a zilei. Poate înota cu ochii închiși, fără teama că va depăși geamandura, fără să-i pese de oamenii care se avântă în apă, de copiii care chicotesc, făcând fel de fel de glumițe, unii pe seama altora. Este înconjurată de voci slave și e firesc să fie așa, acolo, pe țărmul de la Kabakum plaja sudică a Nisipurilor de Aur. Faptul că nu știe o boabă bulgărește o ajută să se relaxeze. Cuvintele se înșiruie, se înlănțuie în preajma ei ca un cântec îngânând marea, nicio fărâmă de nerv, nicio sinapsă nu este pusă la încercare. Odihnă mentală totală. Ah! Ce inspirată a fost să aleagă partea asta din stațiune, oarecum izolată…! Își poate permite să tacă. Își poate permite să nu asculte. Este aproape ca o recluziune într-o peșteră din munți. Trebuie doar să deschidă din când în când ochii, să își evalueze traseul, să se poziționeze față de țărm, oameni și geamanduri, față de orizont. Față de sine.

Doamna Tina, doamna Tina… Vă rog eu din suflet să vorbiți cu ea. Așa nu se mai poate: azi – da, mâine – nu! Că doar nu mi-s nici eu vreun om de pripas… Știți ce vreau să vă zic, nu…?

Nora se-ntoarce brusc înspre locul de unde se aude lamentarea/rugămintea bărbatului. A luat-o prin surprindere vorba asta românească și, na, era cât pe ce să se răstoarne cu susul în jos. Acum are gura amară–a luat o înghițitură de apă de mare, cu tot cu plancton și resturi de alge. Nu departe de ea, un bărbat și o femeie, amândoi cam la 65-70 de ani, s-au retras în mijlocul valurilor ca să vorbească despre o a treia persoană rămasă, cel mai probabil, pe unul dintre cele 210 șezlonguri, sub una dintre cele 90 de umbrele de pe porțiunea asta de plajă cu plată. (Știe exact câte sunt, le-a numărat în prima zi, pentru că Norei îi place să facă statistici, să alcătuiască liste, să deseneze tabele și să așeze informații, și oameni, și întâmplări în ele).

Cei doi nu au observat mișcarea ei bruscă. Intimitatea discuției lor nu o simt în niciun fel amenințată, chiar dacă ea înoată lent spre ei, ca să le audă mai bine cuvintele. Ca și Nora, cu câteva secunde în urmă, au impresia că sunt singurii români de la Kabacum. Bărbatul are o claie de păr nisipiu, fața pătrățoasă, înnegrită de soare, și-un lanț gros de aur care, pe pielea bronzată intens, strălucește ostentativ. De sub sprâncenele stufoase și războinice, ochii rugători au culoarea antracitului, cu albul injectat de vinișoare de sânge.

 – Oare de ce dracului nu mă vrea? Doamne iartă-mă de vorba proastă, dar umblu după ea de trei vacanțe încoace!… Știți cât de greu mi-a fost să aflu de la agenția de turism unde mergeți de data asta? Că nu vrea omuˈ să se certe cu dv. și cu Tinuța… Îl înțeleg și pe el, sunteți cliente fidele – să-ți cumpere cineva 3 ori 4 vacanțe pe an, asta nu-i de lepădat. Dar și eu am nevoie, doamnă, de un răspuns clar… Nu mai pot așa! (De fapt, nu voia un răspuns clar, dacă acesta avea să fie negativ. Se temea, chiar, că ea ar fi putut să îi zică răspicat „Nu” și asta l-ar fi aruncat în disperare. Decât un „Nu”, parcă e mai bine să se scalde în incertitudinea asta care-i mai lasă o geană de speranță.)

Cât bărbatul îi spune ce are de spus, femeia cercetează orizontul. La limita lui, o siluetă alunecă pe apă, de la nord la sud. Are în mâini o singură vâslă, pe care o mânuiește de o parte și de alta a corpului. Cu ochii întredeschiși, ca să nu o rănească lumina, ea nu pricepe cum poate să facă asta. Îi vine în minte Iisus, pe Marea Tiberiadei, pășind pe apă, dinaintea discipolilor. Femeia ridică o mână deasupra frunții, lungind/lărgind protecția pe care o oferă borul pălăriei cadrilate. Trebuie doar să deschidă din când în când ochii, să își evalueze traseul, să se poziționeze față de țărm, oameni și geamanduri, față de orizont. Față de sine.

Nota redacției. Marea Galileei (cunoscută și ca Lacul Tiberiada sau Lacul Ghenizaret, Lacul Kinneret, Marea Tiberiadei), este un lac de apă dulce, situat în nord-estulIsraelului, la vest de Înălțimile Golan. Este lacul de apa dulce cel mai jos de pe pămant, si pe locul 2 după Marea Moartă (care este de fapt un lac sărat). Lacul este alimentat parțial de izvoare subterane, cel mai important contribuitor fiind insa râul Iordan care apoi curge spre sud prin Valea Iordanului revărsandu-se în Marea Moartă. Lacul (care cu împrejurimile sale sunt un obiectiv turistic foarte popular pentru milioane de vizitatori, atât localnici cât și străini, având semnificație specială pentru creștini) furnizează aproximativ 25% din necesarul de apa dulce a Israelului fiind folosit pentru consum casnic și agricultura, iar până în prezent, a fost în pericol de secare dar după deschiderea a patru uzine de desalinizare a apei în Israel din ultimii ani (a 5-a fiind așteptată în curând), nevoia de pompare a apei din lac a scăzut.

– Domnuˈ Geo, cu Tinuța e simplu de tot. Abia a trecut prin divorț… Acuˈ suflă și-n iaurt. Nu-i trebuie ei alt bărbat, alt stăpân pe plantație. Gustă și ea libertatea. Eu zic s-o mai lăsați în pace. Și nu mai veniți după noi peste tot, că așa nu grăbiți lucrurile, doar o faceți să se simtă inconfortabil! Astea fiind zise, se-ntoarce la silueta de la linia orizontului.

Domnuˈ Geo nu are replică (deocamdată). Nora face mișcări de aquagym nu departe de ei. Dacă nu deschide gura (și nu are de ce să o facă), ei se vor simți în siguranță și vor continua să vorbească. Ar putea, de exemplu, să-i spună doamnei Tina că omul de la orizont pe care-l tot urmărește are sub picioare o placă de surf inflatabilă și în mâini o padelă. Nu e nicidecum vreun profet, pe apele Pontului Euxin (numele antic al Mării Negre, însemnând, în limba greacă, „marea ospitalieră”, denumire  atribuită, în Antichitate, de greci, care au dorit să schimbe vechiul nume persan axaena=negru, înțeles de aceștia ca axeinos=neospitalier). Iar silueta lui este neagră nu doar pentru că, fiind dimineață, poziția lui este în contre-jour, ci și pentru că poartă un costum de neopren închis la culoare. Ar putea să îi zică asta dar nu o face, pentru a nu se deconspira.

Plictisită să-l tot urmărească pe vâslaș, doamna Tina se întoarce către țărm. Scrutează linia de nisip spre nord, apoi spre sud. În fine, se oprește pe zona centrală a plajei private, acolo unde, pe șezlong, se bronzează Tinuța. Sau Tiny, cum o alintă nepoții ei din Wisconsin. Iar numele ăsta chiar i se potrivește, pentru că este micuță de statură, slăbuță și fină (tiny), cu un corp armonios, ceea ce o face să pară cu cel puțin un deceniu mai tânără. Tot din pricina asta, pentru că e mignonă, i-au spus Tinuța în copilărie. Și așa i-a rămas numele. Nimeni nu o strigă Cristina Decuseară (nume la care a revenit după divorț) și nici Cristina Zorilă-Decuseară nu i-a spus nimeni. De fapt, cunoscuții se amuzau de oximoronul situației, cât a fost căsătorită. Taică-su, care numai pe ea o avea, ceruse în mod expres ca numele de familie Decuseară al miresei să fie alăturat celui al mirelui, Zorilă, iar Dinu se lăsase înduplecat. Pe vremea aceea, Dinuțu al ei o iubea doar pe ea, o dorea doar pe ea și ar fi făcut orice sacrificiu i se cerea, pentru ca ea să-i fie nevastă. Erau cuplul perfect, Dinuțu și Tinuța! Și ce e un nume, pe altarul iubirii? Lucrurile s-au mai schimbat după… Dar nu-i place să-și amintească acum de asta. Bine că în Wisconsin, unde s-a stabilit Răducu, fiu-su, nimeni nu înțelege cât de hilară e asocierea de cuvinte…

Fără să îl avertizeze în vreun fel pe domnuˈ Geo, femeia se întoarce pe țărm. El rămâne mofluz, cu neputința lui, mestecând un capăt de înjurătură, sotto voce. „Paștele lor de muieri!…” – atât mai aude Nora, înainte să părăsească și ea postul de observare/ ascultare, concentrată din nou pe înot. Mai are câteva sute de metri de înotat, ca să atingă ținta dimineții: 2 km. A măsurat, cu pasul, distanța dintre dig și cel de al doilea post al salvamarilor de la Kabacum: 380 m. Mai mult sau mai puțin. Înoată la 3-4 m în larg, urmărind linia nisipului și-a algelor aruncate de valuri. De când era să fie furată de Marea Cretei, în largul Kókkini Paralía (Κόκκινη παραλία – Plaja Roșie), lângă Akrotiri, în Santorini, se limitează să înoate doar de-a lungul țărmurilor și numai acolo unde apa are adâncimi rezonabile. Sunt aproape ceasurile 11 și nu și-a încheiat observațiile statistice. Azi, din cele 210 șezlonguri, sunt ocupate doar 173. A observat că 7 persoane citesc cărți – 4 femei și 3 bărbați. 5 cărți sunt în bulgară, 1 în engleză și 1 în germană (a aflat asta plimbându-se printre șezlonguri). O femeie citește, în bulgară, dintr-un kindle. 3 bărbați citesc ziarul, unul–o revistă. 93 de persoane sunt sub vraja ecranului telefonului mobil. Scriu, citesc, se joacă sau conversează cu un interlocutor vesel, într-un apel video. Din cei 68 de turiști care nu au nicio treabă cu lectura sau cu device-urile electronice, exact jumătate sunt în apă, ceilalți dormitează. Va nota și azi în jurnalul de vacanță aceste informații, poate vor fi de folos.

Apropo de lectură și carte, un personaj aparte i-a atras atenția: scriitorul. Un bărbat de o frumusețe senină, un Eminescu (din fotografia de tinerețe) ajuns la senectute, cu o Veronică tânără alături. Bărbatul, întins pe burtă, pe prosopul așternut direct pe nisip, scrie întruna pe foi albe. Poezii. Din când în când, se ridică într-un cot și îi citește. Veronica asta blond-zulufată, cu bust proeminent și talie subțire, impecabilă în costumul ei de baie minuscul, ascultă fără nici o zbatere de nerv odele care i se ridică. Nu spune nimic, este mai bucuroasă când el se întoarce la scris și ea poate să vapeze liniștită. Ieri vântul i-a suflat o foaie din mână. Nora a găsit-o mai târziu la capătul zonei libere a plajei. Va ruga pe cineva să-i traducă.

Нямам друго съкровище освен
двата сапфира на очите ви.
Всичко, което съм трупал през целия си живот
Аз ти дадох:
милиони и милиони думи,
написано със сребърното мастило на сутрините,
с течно злато на обяд,
с тихия загар на моите вечери
където те чаках (Nu am altă comoară decât cele două safire ale ochilor tăi. Tot ce am tezaurizat o viață întreagă ție ți-am dăruit: milioane și milioane de cuvinte, scrise cu cerneala argintie a dimineților, cu aurul fluid al amiezii, cu bronzul tăcut al serilor mele în care te așteptam)

Nu i-a înapoiat poetului foaia cu versuri. E sigură că el le-a scris din nou, poate mai bine decât pe hârtia pe care Nora a pus-o pe masa din camera de hotel. A presărat peste cuvinte nisip (când a găsit-o, foaia era umedă) și acum poezia are mireasmă de mare, și de soare torid, și de vânt care amețește istoriile delicioase ale verii, pe plaja de la Kabacum.

Ka-ba-cum! Prima dată când a venit aici a fost curioasă să știe ce înseamnă acest nume. Mishu, șoferul de taxi care vorbește 6 limbi străine (le „rupe”, de fapt, știe câte ceva din toate – turcă, italiană, finlandeză, engleză, română și rusă – a lucrat în toate țările în care aceste limbi se vorbesc), i-a spus că plaja se numește așa pentru că are nisipul „ca pesmetul”. „Crumble bread”–i-a zis el. Ca pâinea uscată și sfărâmată. Ca pesmetul!”. Nu este sigură de explicația dată de el, dar îi place. Și se potrivește. Nisipul, în cea mai mare parte, e grunjos. Ceva între pietricele mărunțite și nisip cu bob mare, cu scoici măcinate de zbaterea apelor. Norei îi place să se plimbe pe țărm, la limita valurilor, acolo unde picioarele i se afundă până la glezne. Mersul e îngreunat și consumul caloric mai mare. În plus, e cel mai bun masaj pentru tălpile ei cu bolțile plantare prăbușite. Cura asta de mare și soare, pe Plaja Pesmetului, e o adevărată binecuvântare.

Nu mai știe de cât timp e în apă, dar simte că valurile se întețesc. Sunt mai înalte. Izbesc mai puternic. Au început să aducă tot mai multe alge din larg. Dacă steagul din turnul de veghe fusese verde, dimineață, acum e galben. Igor, salvamarul, a intrat și el în apă. Fluieră. Țipă. Nu au voie cu colaci, saltele, pernuțe și alte gonflabile! Le strigă că sunt în pericol, că valul de retur îi poate trage tot mai mult în larg. „Not allowed. Danger! Danger!” încearcă să convingă un turist care nu înțelege avertismentele în bulgară. Igor e departe de imaginea iconică a salvamarului din „Baywatch”. Filmul. Cel din 2017, cu Dwayne Johnson. De fapt, este varianta ponosită a actorului american. Șortul, cândva roșu, e de un corai spălăcit. Mușchii lui nu sunt proeminenți, ca ai lui Dwayne, și nu fac domnișoarele să viseze. Doar tatuajele cu mandale sunt „din film”. La următorul post de veghe nu este deloc agitație. Apa e plină de rațe, lebede, flamingo, pinguini, țestoase ninja, unicorni roz, crabi, ciuperci roșii cu buline albe, cai de mare, luni în creștere și… o carte deschisă… toate gonflabile. Zbenguiala e în toi! Boris e mai tânăr. Șortul lui e roșu intens. Face flotări dimineața. Și de două zile chicotește cu o roșcovană care îi tot dă târcoale. Nora se gândește că dacă ar fi în pericol și ar putea să aleagă cine să o salveze, ar prefera să fie Igor acela. E mai atent, mai responsabil și, da, înoată mai bine. Chiar dacă nu face exerciții fizice pe plajă. Soarele s-a ridicat în crucea cerului. Arde. Se va întoarce la hotel. Își adună toate lucrurile de pe șezlong, inclusiv pietricelele de diverse culori, scoicile. Umbra e puțină și lipsită de vlagă; dogoarea dublă – a soarelui și a nisipului–nu-i este pe plac. La numai 2 metri de ea, Doamna Tina și Tinuța vorbesc:

– De ce nu înțelegi că nu-mi place? E bătrân… – ripostează Tinuța. Și când ai avut un soț frumos cum a fost Dinu, nu poți să te încurci cu orice moș!

– Frumos și găunos! Și ce-are-a face una cu alta? Tocmai că a fost frumos, uite unde ai ajuns! L-ai iertat, te-ai împăcat cu soarta. Și el nu s-a ținut de nicio promisiune! Era mai mult cu secretara decât cu voi. Mai știi de câte ori te-a mințit și cum sufereai de fiecare dată?

– Ei, haide, că nu a fost dintotdeauna așa!…

Tinuța încearcă să apere puțina dragoste care i-a mai rămas pentru Dinu. Da, i-a acceptat orice, pentru copil… Dar după ce copilul s-a făcut mare, după ce a plecat cu bursă în America și și-a găsit un rost acolo, după ce au rămas doar ei doi, de ce a mai acceptat? Tot frământă gândul ăsta, de când au divorțat. L-a întors pe toate fețele, l-a scotocit, l-a smotocit, l-a periat, l-a făcut ghemotoc și l-a netezit–numai un răspuns îi vine în minte: timp de treizeci de ani nu a trăit nicio zi pentru ea, ci numai pentru el! I-a gătit mâncărurile care-i plac, s-a comportat ireproșabil cu musafirii lui. I-a spălat și călcat hainele și a continuat să-i pregătească bagajul, chiar și atunci când știa deja că „deplasarea în interes de serviciu” era de fapt o excursie cu amanta.

Știi cum ești tu? Ca femeile alea agresate care suferă de Sindromul Stockholm!
Cuvintele lovesc în moalele capului:
– De ce spui asta? Știi că Dinu nu m-a agresat niciodată!
– Mai bine te lovea, să pricepi mai repede, decât să ajungi în halul acela de umilință!…

Tinuța știe că prietena ei are dreptate. A uitat demult cum e să fii iubită. Să fii dorită. Nu mai știe să flirteze… Iar Geo, cu insistențele lui, mai mult o sperie decât o cucerește. L-au întâlnit în prima lor vacanță post-pandemie (și post-divorț), în Zanzibar. Au zburat cu același avion, au cumpărat aceleași excursii. A fost amabil cu ele. Dar cine s-ar fi gândit că va ajunge să fie obsedat de ea. Apropo de Zanzibar… a impresionat-o vizita la casa unde s-a născut Freddie Mercury… Show must go on!... Da, și viața ei trebuie să meargă mai departe!

Nora a decis să nu mai asculte conversațiile dintre cei trei români de la Kabakum. Stă cât poate de mult departe de ei. Și în apă, și pe nisip. Au trecut trei zile de când i-a văzut/auzit prima oară. Nu îi ascultă, dar surprinde unele gesturi și acțiuni în timp ce înoată, supraveghind întreaga populație din zona cu șezlonguri.

În prima dimineață doar femeile au venit la plajă. Probabil că au discutat tot despre Geo: a observat iritarea Tinuței și nemulțumirea Tinei. De-amiază, a apărut și bărbatul. Și-a întins prosopul lângă ele, fără succes. Femeile au plecat în grabă. În dimineața a doua, a venit el primul. Pe la 11 a apărut și Tinuța, mult prea elegantă pentru plajă. Purta o rochie „Liza Minnelli în spectacol pe Broadway”, cu lurex și franjuri argintii, de la jumătatea coapselor până deasupra genunchilor. În alt context, ar fi putut fi o ținută chic. Nu aici, pe Plaja Pesmetului. El i-a întins o cheie (de la camera lui?). Ea a scuturat un „Nu” vehement din cap și a plecat ca opărită.

În după-amiaza aceleiași zile, femeile au fost mai amabile cu Domnuˈ Geo. Aveau costume de baie noi. Pe plajă, administratorii așezaseră o podișcă de lemn, lungă de vreo 6-7 metri. Ei bine, tocmai acolo ele se distrau, defilând ca pe un podium de prezentare haute-couture. Totul s-a încheiat cu hohote de râs – pe trei tonuri –, semn că personajele se împăcaseră. Geo le-a lăsat să se bronzeze în tihnă, nu înainte de a lua din mâna Tinuței… o cheie (aceeași pe care ea o refuzase în seara dinainte!?). În a treia zi nu i-a mai văzut. Era duminică. Sejurul lor se terminase. Nu și vacanța Norei.

În ultima vreme a interesat-o mai mult Scriitorul, care a continuat să vină pe Plaja Pesmetului împreună cu muza-iubită. Și cu teancul de foi albe, pe care continuă să le umple cu versuri. Acum, de exemplu, folosește corpul muzei lui (care stă întinsă pe șezlong) în loc de masă de scris. Scrie pe foaia albă cu un roller Parker. Îi asigură continuitatea scrisului, un duct elegant și alunecă blând atunci când scrie, ca acum, pe spatele perfect bronzat al iubitei. Norei asta îi sugerează un moment dintr-un film vechi. Cu Isabella Rossellini? Ori cu Malkovich? Nu își aduce aminte numele actorilor, nici filmul, dar știe exact scena. O blană întinsă pe parchet, focul aprins în șemineu și ei doi, goi. Ea – întinsă pe blană, cu capul sprijinit pe brațul flexat, el – scriind versuri pe coala așezată pe spatele ei. Pe Nora imaginea asta o tulbură, dar muza de pe Plaja Pesmetului nu are nicio emoție. Nici măcar atunci când el declamă:

От този горещ ден усуквам нишката на поезията
за да тъкат любов към теб
безкрайния.
Обичам те, Алиона!
Винаги ще се връщам при теб,
като това завръщащо се море
на брега с едър пясък, донасяйки ги
предлагане на водорасли  (Din ziua aceasta fierbinte torc fir de poezie să țes pentru tine dragostea cea fără de sfârșit. Te iubesc, Aliona! Mereu mă voi întoarce la tine, ca marea aceasta care revine pe țărmul cu nisip grunjos, aducându-i ofrandă de alge).

Ce i se întâmplă Scriitorului e ca în vorba bătrânească: a risipit orzul pe gâște. Dar nu-l condamnă pentru alegerea făcută. E poet și poeții scriu mai bine când suferă.

În ce privește micul ei studiu statistic, iată ce-și va nota în jurnal, pentru ziua de azi. Din cele 210 șezlonguri, sunt ocupate doar 72. 8 persoane citesc cărți – 4 femei, o fetiță și 3 bărbați. Toate cărțile sunt în bulgară. Fetița citește cu voce tare, în vreme ce mama ei o corectează, o pune să repete… 3 bărbați citesc ziarul. Un adolescent citește pe tabletă și 32 de persoane butonează pe telefonul mobil. În apă nu sunt decât 4 persoane, inclusiv ea. Ceilalți stau la soare.

În larg e furtună și marea vine încărcată cu alge pe care le depune pe țărm. Dacă stai pe plajă, poți vedea cavalcada valurilor. Alb-înspumate, până se sparg în pragul de nisip, la vreo 20 de metri de țărm. Apoi își adună forțele și gonesc iar, ca un regiment de dinozauri bătrâni, cu pielea verde și groasă. Nora și-a legat la mâini și la glezne panglici de alge verzi, diafane și încrețite ca mătasea surjată a cordoanelor de la rochiile copilăriei. În seara asta, va pleca și ea cu refluxul. La orizont o așteaptă sirenele…

Simona Nicoleta Lazăr (poet, prozator, editor și jurnalist), membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZP) și a Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România (AJTR).

Nota redacției

Parteneriat Jurnalul Bucureştiului

 

Articolul precedentRedescoperă frumusețea orașelor din România cu Star Taxi
Articolul următorPași prin istorie, călător prin timp – Platon (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)
Fizician teoretician și matematician de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română, specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Knight of the Order of the Golden Cross the Defender of Human Rights-United Nations (Cavaler al Ordinului Crucea de Aur al Drepturilor Omului-Națiunile Unite) și cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv a studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Este autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care au contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, precum și la admiterea a peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.

6 COMENTARII