Acasă Supliment Cultural Ce trebuie să știm și să nu uităm (Corespondență de la Vavila...

Ce trebuie să știm și să nu uităm (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

112
0

 

„Există un singur bine – cunoașterea și un singur rău – ignoranța”.
Socrate

Prin Morală se înțelege modul de comportare a individului în familie și societate, Morala fiind linia generală de conduită a cuiva. Civilizația este nivelul de dezvoltare a culturii materiale și spirituale ale unei societăți.
Religia și Morala, credința și moralitatea constituie un tot organic, inseparabil. Marii oameni de știință și  artiști, care ne pot fi un exemplu de urmat, au fost oameni de o profundă religiozitate: Poeți ca Ovidiu, Horațiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori  și sculptori ca Leonardo da Vinci, Tițian, Michelangelo și mulți alții. La fel, istoria ne dă multe exemple de oameni, conducători și oameni simpli, revoluționari, a căror moralitate a constituit un exemplu, ei luptând pentru binele și progresul țării lor.
Forțele active ale creației binelui general, sunt forțele morale ca: patriotismul, virtutea domestică, sufletul curat, credința în Dumnezeu.
S-a spus de nenumărate ori că știința care se clădește pe religie dobândește un plus de adevăr, iar arta care are în vedere religia dobândește un plus de frumusețe spirituală.
Am mai scris despre morală, amintind spusele Apostolului Pavel și anume, că legea morală e înscrisă în inima omului, iar conștiința morală a omului îl ajută să judece și să aprecieze ideea de bine și în final îi îndreaptă pașii în așa fel încât omul se poate conforma legii morale.

Marii filozofi, precum germanul Immanuel Kant, au prețuit în mod deosebit argumentul moral. El spunea că este firesc și logic ca în lume virtutea să aibă drept răsplată fericirea și întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute și fericire, viciu și nefericire nu se realizează întotdeauna, admiteau existența altei lumi, existența unui judecator, care nu poate fi decât Dumnezeu. Conform ideilor lui Kant, Dumnezeu, libertatea și nemurirea nu sunt obiecte de cunoaștere teoretică, nu pot fi deci demonstrate științific, ci sunt obiecte ale rațiunii practice, deci nu pot fi justificate decât moral.
Poetul și prozatorul german Heinrich Heine afirma cu convingere că „O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedește o înaltă forță morală”.

Să înțelegem că rațiunea noastră de a fi în lume nu se mărginește la existența terestră care urmăreste numai satisfacerea nevoilor materiale. Spiritualul, înalta moralitate, sfințenia vieții devin scopuri de bază pentru cei ce urmăresc binele și liniștirea sufletului.
Socrate, filozoful Greciei Antice – gânditorul creștin înainte de creștinism – spunea să nu ne îngrijim mai mult de trup, ca de suflet. Și mai spunea: „Nu pot învăța pe nimeni nimic, pot doar să-l fac să gândească”. 
Ideile se materializeaza prin sentiment, iar sentimentul  acționează asupra materiei. Spiritul trebuie să treacă prin suflet ca să atingă materia, adică prin intelect și inimă. Sentimentul pune corpul în mișcare. Or, ce sentimente avem când auzim de comportamentul imoral al unora care stau în fruntea noastră și ne conduc? Putem admite comportamentul lor, al unor oameni orgolioși, lipsiți de morală? Putem să fim de acord ca puterea să fie în mâinile lor și ei să ne dirijeze viața?
Dacă nu vom da importanță simțirilor sufletului nostru, nu vom putea avea parte de sentimentele nobile, ne vom transforma în simple animale sau chiar roboți.
Avem nevoie de libertate și de ordine în libertate. Un filozof ne amintea că „Ordinea este prima lege a universului”, adică nu putem trăi veșnic în degringoladă. Prin ordine câștigăm timp pentru viață.

Un filozof român întreba: „Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas și din pașii zilei tale un mers, și nu o împleticire ?”
Este de datoria noastră morală, să nu comitem erorile care s-au comis de-a lungul istoriei, și se mai comit și astăzi pe planeta noastră, precum următoarele, dar și multe altele: „Omul este doar materie”. Această viziune materialistă asupra omului este prima și cea mai profundă eroare a revoluției socialiste. Trebuie să înțelegem că materialismul este contrariul filosofiei creștinismului și anume că omul este format din trup și suflet; să știm că, comunismul consideră proprietatea privată ca fiind un mare rău în societate. Din moment ce aceasta este teoria valabilă –  deposedarea a milioane de oameni de pământul lor și omorârea altora nenumărați doar pentru simplul motiv că aveau mai mult pământ decât alții – pe ea s-a și constituit practica comună a regimurilor comuniste; că abolirea proprietății private sub comunism încalcă una din cele zece porunci – „să nu furi”; că, cultura invidiei, a urii întreținută prin lupta de clasă încalcă o altă poruncă, a zecea – „să nu râvnești la bunurile aproapelui tău”; că socialiștii doresc să practice jaful „legal”; că ei doresc să facă „din lege propria lor armă”. Și da, nu trebuie confundat socialismul cu comunismul, dar trebuie să se știe că, în final, un stat socialist își propune să instaureze comunismul. Cum am citat și altădată: „Socialismul este antecamera comunismului”. Cunoașterea – singurul bine!

PS. Cred că Omul, prin cunoașterea sa, prin puterea sa de înțelegere și de simțire, prin voința sa puternică va alege binele, și se va îndepărta de răul imoral al corupției. Omul este „o trestie” dar e trestia cugetătoare a lui Pascal, implicat în propia-i existenţă. El nu poate rămâne indiferent, chiar dacă uneori bravează cu această lozincă. El va înțelege și cred că a și înțeles la momentul prezent, că alegerea sa va fi cea necesară țării sale, binelui social, un bine care va oferi un echilibru între „material” şi „spiritual”, corespunzător moralității și religiozității poporului, de la începuturile existenței sale ca popor american, cu patria sa America.

Corespondență de la Vavila Popovici din SUA (Carolina de Nord)

Vavila Popovici, Amazon

Vavila Popovici – Interviu cu George Stroia (În dialog cu inima)

„De ce scriu?/Scriu pentru că sunt încă vie,/pentru că scrisul este al celor vii,/pentru că miracolul creației/sălășluiește încă în sufletul meu./Scriu pentru că iubesc viața/și-ți mărturisesc că uneori mi-e teamă/ de bătaia de aripă a păsării în agonie… /În acele clipe m-arunc asupra unei coli de hârtie,/ca-ntr-o mare cu valuri iubitoare/m-arunc …”

Articolele autoarei  Vavila Popovici  în Jurnalul Bucureştiului