Cele 3 capitale în 20 de ani! – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Dr. ing. Sebastian Cătănoiu redactor șef adjunct al Jurnalului Bucureștiului (Director al Adminisrației Parcului Natural Vânători Neamţ)

Lansarea cărții „Investigații Jurnalistice” (autor prof. univ. Thomas Csinta) la Biblioteca Academiei Române (Amfiteatrul Ion Heliade – Rădulescu), dedicată G-ralului Bartolomeu – Constantin Săvoiu (cu o prefață a scriitorului Christian W. Schenk). Eveniment organizat de către ODPD (Organization for the Defense Prisoners from the Diaspora/Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora – președinte fondator jurist Cătălin Asavinei)

Thomas Csinta, Research professor in Mathematical modeling and Applied Mathematics in social sciences (socio-judicial branch) 

Scholar Google

Aveți probleme cu Justiția franceză? Contactați-ne la  OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora Română)

Notă. Ne adresăm în primul rând compatrioților noștri români din diaspora care au fost arestați și plasați în detenție provizorie (ca „preveniți”) în Franța, înainte să fi angajat, deja, un avocat care să-i reprezinte, dar și celor care deși sunt asistați de un avocat, întâmpină dificultăți în comunicarea cu autoritățile de anchetă (franceze) datorită problemelor lingvistice (cu caracter socio- judiciar) cu care se confruntă. Să nu uitați că într-o mare majoritate de cazuri, sunteți victimele unor interpretări neadecvate și neadaptate ale infracțiunilor comise (indiferent de procedură: corecțională sau criminală), ceea ce agravează incadrarea voastră juridică și ca urmare pedeapsa la care veți fi condamnați. Contactați-ne pe site-ul nostru: oadd.ro

Thomas Csinta (Videoclip–„Franța are propriile metode privind judecarea celor din Diaspora!”

Thomas Csinta (Videoclip–„Avocații francezi, lipsă de interes față drepturile Diasporei”

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) vă stă la dispoziție 24h/24h, 7z/7z.
Pentru orice problemă legată de justiția franceză ne puteți contacta pe site-ul organizației: oadd.ro 

Chiar dacă prima apariție a denumirii „Ucraina” este legată de finele secolului al XII-lea iar numele a mai fost utilizat pentru a evidenția regiunea locuită de cazaci, nu este nicio îndoială că primul stat modern care a avut oficial numele de Ucraina a fost Republica Populară Ucraineană, proclamată în 1917, după începerea prăbușirii Imperiului Rus. La finele Primului Război Mondial, primii ucraineni care au reușit să-și obțină autonomia au fost cei din Imperiul Rus, pe fondul Revoluției din Februarie, când țarul Nicolae al II-lea a pierdut puterea.

Revoluția bolșevică din octombrie 1917 i-a determinat pe ucraineni să renunțe la autonomia inițială și să proclame, la 25 ianuarie 1918, Republica Populară Ucraineană, cu capitala la Kiev, având intenția de a rămâne într-o uniune federală cu Rusia.

Contramăsura bolșevică de a instaura la Harkov o Republică Sovietică Ucraineană, a determinat până la urmă declararea independenței Ucrainei. Alegerea Harkovului drept capitală nu a fost întâmplătoare pentru că orașul era un mare centru industrial,  cu o populație muncitorească numeroasă, unde bolșevicii aveau sprijin mai puternic. În același timp, populația rusească, refractară la naționalismul ucrainean, era numeroasă și se afla  mai aproape de Mama Rusia (sovietică) și de bazele de putere ale bolșevicilor. 

Fiind în pericol de a fi cucerită de bolșevici, în ianuarie 1918, noul stat ucrainean a încheiat cu Puterile Centrale o pace separată, solicitând sprijinul acestora pentru păstrarea independenței, oferind la schimb produsele agricole atât de necesare Germaniei și Austro-Ungariei, secătuite de anii de război.  Pacea, denumită din acest motiv „pacea pâinii” a fost cea care l-a determinat pe Troțki să întrerupă negocierile de pace de la Brest-Litovsk, cu Puterile Centrale, astfel că armatele Germaniei și Austro-Ungariei au reluat ostilitățile, cucerind fără opoziție Letonia, Estonia și Bielorusia.  Viziunea din spatele acestei extinderi era crearea unor state est-europene, printre care și Ucraina, care să fie controlate de Germania.

Armatele Puterilor Centrale au avansat rapid în Ucraina, punându-i pe fugă pe bolșevici, iar Republica Populară a Ucrainei a fost înlocuită de un Hatmanat condus de Pavlo Skoropadsky, membru al unei reputate familii căzăcești. Noul stat se dorea independent față de Rusia, dar era obligat să îndeplinească cerințele economice ale armatelor „eliberatoare” germane și austro-ungare. Încheierea Primului Război Mondial a însemnat retragerea armatelor germane și austro-ungare din Ucraina, astfel că Skoropadsky și-a pierdut sprijinul extern, iar Hatmanatul, după câteva luni de existență (aprilie-decembrie 1918) a devenit istorie. În locul acestuia, a fost reînființată Republica Populară a Ucrainei, avându-l ca om forte pe Simon Petliura. 

De partea cealaltă a graniței, în Galiția austriacă, de la 1 noiembrie 1918, ucrainenii au declarat Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În aceste condiții, regimentele ucrainene ale fostei armate austro-ungare au cucerit rapid Lvov-ul, declarându-l capitală. După succesele inițiale, declararea independenței Poloniei la 11 noiembrie 1918 și renașterea armatei poloneze au tăiat aripile ucrainenilor, astfel că, în scurt timp, Republica Populară a Ucrainei Occidentale a trebuit să-și mute capitala la Stanislaviv, actualul Ivano-Frankivsk.

Presați dinspre est de bolșevici și dinspre vest de polonezi, reprezentanții celor două entități ucrainene, Republica Populară a Ucrainei și Republica Populară a Ucrainei Occidentale, au hotărât la 22 ianuarie 1919 să se unească într-un stat unitar, în fapt cele două republici nu au reușit să-și coordoneze eficient guvernele și armatele, deoarece fiecare era prinsă în propriile războaie, galițienii cu polonezii, ucrainenii din est cu bolșevicii și Albii. În pofida eșecului, în timp, actul Unirii din 1919 a devenit un simbol al unității naționale ucrainene. Deși capitala oficială a statului unit era Kievul, guvernul Republicii Populare Ucrainene a fost nevoit să se retragă și să funcționeze succesiv din alte orașe, precum Vinnița, Proskuriv și Kamianeț-Podilskîi, deoarece la doar câteva săptămâni după proclamarea unirii, trupele bolșevice au ocupat Kievul (februarie 1919). 

Devansând ofensiva bolșevică previzibilă după victoria asupra Albilor lui Denikin,  în doar câteva săptămâni, armata poloneză și detașamentele ucrainene ale lui Petliura au reușit ca, pornind din Volânia și Podolia, să cucerească mare parte din Ucraina, inclusiv Kievul, astfel că fluviul Nipru a reprezentat, din nou, linia estică a teritoriului aflat sub control polonez temporar. Speculând propagandistic faptul că armata poloneză ocupase un cap de pod pe malul stâng al Niprului în dreptul Kievului, la finele lui mai 1920, Armata Roșie a început atacurile pentru „eliberarea” Ucrainei. Polonezii au fost nevoiți să cedeze teritoriile cucerite, retragerea lor terminându-se abia în fața Varșoviei, prin neașteptata lor victorie, intrată în istorie drept „Miracolul de pe Vistula”. Tratatul de la Riga (1921), semnat între Polonia și Rusia Sovietică, fără participarea Ucrainei, a consfințit că vestul Ucrainei (Galiția și Volânia) revin Poloniei, iar restul Ucrainei (inclusiv Niprul și malul drept al acestuia), Uniunii Sovietice.  

Până în 1934 capitala RSS Ucrainene a rămas la Harkov, ulterior aceasta a fost mutată la Kiev. Pentru conducerea sovietică, Kievul avea o importanță istorică pe care Harkovul nu o avea, mai ales că orașul era asociat cu Rusia Kieveană și era considerat principalul centru cultural și istoric al ucrainenilor. Kievul era cel mai mare centru urban, cultural și educațional al republicii, mutarea capitalei permitea conducerii sovietice să administreze republica din orașul considerat reprezentativ pentru întreaga Ucraină. Mai mult în anii 1920 și începutul anilor 1930, autoritățile sovietice au promovat într-o anumită măsură limba și cultura ucraineană prin politica de „ucrainizare”, noua capitală la Kiev se potrivea cu prezentarea RSS Ucrainene ca republică națională importantă în cadrul URSS, un fel de  „soră mai mică” într-ale bolșevizării. Până la urmă, după ce puterea sovietică se consolidase, nu mai era necesar ca republica să aibă capitala într-un oraș de frontieră precum Harkov. 

Al Doilea Război Mondial a dus, urmare a ocupației germane, la o nouă împărțire a Ucrainei care, urmare a pactului Ribbentrop- Molotov, fusese extinsă de URSS în unele teritorii din estul Poloniei. Din punct de vedere juridic și istoric, aceste teritorii erau considerate de germani foste teritorii poloneze (aparținuseră Poloniei între 1921 și 1939), chiar dacă în momentul ocupării lor, în 1941,  se aflau în componența URSS de aproape doi ani. Prin urmare, Galiția a fost încadrată la Guvernământul General ce cuprindea teritoriile poloneze  ocupate de Germania și care nu au fost anexate direct la Reich.

Cea mai mare parte a Ucrainei, de la Volânia în nord-vest până la Zaporojia în sud-est, inclusiv Kievul au devenit Reichskommissariat-ul Ucraina. Zona estică și sudică a Ucrainei, cu Harkovul, datorită apropierii de linia frontului, au fost plasate sub administrație militară. Dacă în cazul Guvernământului General capitala aleasă a fost Cracovia, pentru Reichskommissariat-ul Ucraina nemții au optat pentru Rivne (în germană, Rowno), drept capitală. Alegerea a fost determinată în principal de considerente practice și de securitate, nu de importanța istorică sau economică a orașului. Rivne era situat în partea de vest a Ucrainei ocupate, mult mai aproape de Germania și de liniile principale de aprovizionare și comunicații germane, pentru administrația civilă era mai ușor să funcționeze acolo decât la Kiev, aflat la sute de kilometri mai spre est. Orașul dispunea de legături feroviare importante, clădiri administrative care puteau fi folosite rapid, fiind un oraș suficient de mare, 40.000 locuitori la acea vreme, pentru aparatul birocratic german destinat administrării Ucrainei, dar suficient de mic pentru a fi controlat ușor.

Alegerea orașului Rivne exprima și pierderea unei bătălii politice între Alfred Rosenberg, ministrul german pentru teritoriile ocupate și nucleul dur al liderilor naziști care doreau aplicarea legilor rasiale. Rosenberg, baltic de origine, educat printre altele și la Moscova, susținea aspirațiile de „independență” ale ucrainenilor, belarușilor, georgienilor și a altor naționalități sovietice pentru a submina URSS, urmând ca noile state să devină vasale Reich-ului. Viziunea născută la Brest-Litovsk  a fost înlocuită în vara lui 1941 de un model cu originile în Mein Kampf, care presupunea înființareaunor colonii, în teritoriile sovietice, ce urmau a fi exploatate fără milă. Prin urmare, cum nu se dorea menținerea unei entități politice ucrainene,  Rivne a fost ales pentru că reflecta prioritățile logistice și militare ale ocupantului, iar Kievul a rămas doar unul din marile orașe ale unui teritoriu colonial!

Orice titlu își propune să capteze atenția cititorului, aceasta este, de altfel, una dintre funcțiile sale esențiale. În acest context, o anumită doză de exagerare poate fi considerată acceptabilă, atât timp cât nu denaturează în mod fundamental conținutul textului.  Un titlu eficient trebuie să fie atractiv, dar și suficient de fidel informațiilor prezentate, pentru a nu crea așteptări false și pentru a nu compromite credibilitatea autorului. Prin urmare, e important să corectăm puțin premisa: Ucraina nu a avut „3 capitale în 20 de ani” ca stat unic stabil. Dacă Kievul și Harkovul au fost capitale ale statelor ucrainene din 1917–1941, fie că acestea s-au numit Republica Populară Ucraineană sau Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, Rivne a fost capitală doar pentru Reichskommissariat Ukraine (1941–1944), un regim de ocupație care, deși s-a suprapus pe mare parte din Ucraina, nu a reprezentat statul ucrainean.

Faptul că au existat mai multe centre de putere (Kiev, Harkov, Rivne) arată că teritoriul Ucrainei a fost un spațiu „de frontieră imperială”, disputat între imperiile vremii (rus, austro-ungar, german) sau între statele ce le-au succedat (Polonia, URSS), fragmentat politic, doar în aparență „unificat”,  abia în cadrul URSS.  S-a ajuns astfel ca vestul și estul Ucrainei să aibă moșteniri istorice diferite, primul a fost mai mult legat de spațiul rus și sovietic timpuriu, al doilea a fost legat de Polonia și Austro-Ungaria. Cu o astfel de moștenire, în vremurile tulburi dintre Războiul Civil din Rusia și al Doilea Război Mondial, capitala Ucrainei a fost decisă de puterea militară, astfel Harkovul a fost ales de bolșevici pentru că era aproape de Rusia și controlabil militar, Kievul a revenit ca simbol și centru administrativ după stabilizarea URSS, iar Rivne a fost ales de germani din motive logistice și de securitate.

Din perspectiva de azi, faptul că au existat mai multe „capitale” reflectă mai puțin instabilitatea Ucrainei și mai mult poziția ei geografică între imperii și rolul ei ca teritoriu disputat în secolul XX. Stabilitatea actuală a Kievului drept capitală a Ucrainei, ne duce cu gândul la un stat care și-a consolidat centrul politic, după perioade lungi de fragmentare, influențe imperiale și ocupații succesive. Cu toate acestea, capitalele, fie ele efemere, par să aibă o remarcabilă „memorie” istorică. Odată stabilite sau chiar numai proiectate, ele nu dispar cu adevărat din conștiința colectivă, ci rămân latente, uneori timp de decenii sau chiar secole. Istoria oferă numeroase exemple în care idei aparent abandonate privind amplasarea unei capitale au revenit în atenția publică și politică, odată cu schimbarea contextului geopolitic, economic sau strategic. Aproape ciclic, atunci când liderii politici sau militari reconsideră organizarea teritorială a statului și rolul centrelor de putere, vechile propuneri sunt redescoperite și readuse în dezbatere. Astfel, capitalele nu reprezintă doar simple decizii administrative ale unui moment istoric, ci proiecte cu o puternică încărcătură simbolică și strategică, capabile să supraviețuiască generațiilor și să reapară atunci când condițiile devin favorabile. Ceea ce părea definitiv abandonat poate redeveni, în împrejurări noi, o opțiune viabilă și chiar o soluție pusă în practică.

Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

Editorialul verii – „Dispozitivul” Lansarea de carte & „mecanismele de schimb” ale acestuia la „periferia” legii – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic) al CUFR (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la Vasile – Dan Marchiș (poet, eseist, publicist, fondatorul revistei „Sintagme codrene”) cu o notă a redacției (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului, investigative journalist, press attached OADO – United Nations)

Buna-credință în era post-adevărului – principiu juridic și exigență a comunicării publice. Lucrare prezentată la al 36-lea Congres internațional al Universității Apollonia din Iași „Pregătim viitorul promovând excelența” (2026), secțiunea „Comunicare în era post-adevărului – provocări, strategii și responsabilitate socială (sub coordonarea prof. univ. dr. Dumitru Popa). Corespondență de la Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași)

Dimensiunea economică și financiară a contractelor în învățâmântul universitar juridic românesc și francez (în colaborare cu Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

„Diaspora românească – rădăcini și orizonturi. Despre locuirea identității, limbaj și apartenență” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la jurnalista româno-libaneză Anca Cheaito (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”). Elogiu jurnalistului Petru Frăsilă (directorul postului de televiziune M+Tv International)

Teoria Codului Sociogenetic (CSG) – Formalismul fenomenologic & matematic în „Constelații Diamantine” la baza unei colaborări franco – libaneze (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului & Anca Cheaito – jurnalistă libaneză, președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)

Subiect de teză de doctorat. In memoriam Christian Ranucci – foarte probabil, nevionvat, condamnat la moarte și executat în 1976 pentru răpirea și asasinarea lui Marie-Dolorès Rambla și presupusa sa legătură cu rețeua pedocriminală a lui Jacques Dugué în conexiune cu dosarul de pedocriminalitate Coral. Ironia sorții–Drama lui Jean-Baptiste Rambla–fratele victimei, condamnat la închisoare pe viață pentru femicide în recidivă (asasinatele abominabile ale lui Corinne Beidl și Cintia Lunimbu)

Corespondență de la de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Masoni criminali în fața Curții cu Jurați Paris – Dosarul (multi)criminal al fostei organizații masonice „Athanor” cu implicarea serviciilor de informații DGSI (Direcția genrală a securității Interne) și DGSE (Direcția generală a securității externe) [Francs-maçons criminels devant le Tribunal Judiciaire de Paris – Dossier (multi)criminel de l’ancienne organisation maçonnique „Athanor” avec l’implication des services de renseignement DGSI (Direction générale de la sécurité intérieure) et DGSE (Direction générale de la sécurité extérieure)]

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (regiunea pariziană) conform celebrul principiu al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (Métropole du Grand Paris), conform celebrul principiu (reguli) al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă) cu un deznodământ (final) dezamăgitor ca și în cazul lui Elyazid Ahamada [L’évasion spectaculaire d’Ilyas Kherbouch („Ganito”) du centre pénitentiaire de Villepinte (Métropole du Grand Paris) selon le fameux principe d’Albert Spaggiari („Ni arme, ni haine, ni violence”), le cerveau présumé du „vol du siècle” à la Société Générale de Nice (il y a un demi-siècle) avec un final décevant, comme dans le cas d’Elyazid Ahamada]

Al 36-lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelemnța” – 2026. Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale”, în timpul republicilor franceze. Studiul dosarului de cvadruplu asasinat (triplu pedicid și un femicid) al românului Florian – Sebastian Bălan condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (încarcerat în detenție criminală în Franța)

Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (Sociogenetic/CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale” în timpul republicilor franceze

Profesorul Thomas Csinta – „arhitect al gândirii interdisciplinare” și „spirit enciclopedic al vremurilor noastre” (Anca Cheaito – jurnalistă româno – libaneză, Revista „Orient Românesc” – septembrie 2025, președinta fondatoare a asociației „România-Levant” și a revistei culturale „Orient Românesc”) în parteneriat cu Jurnalul Național Săptămănal Independent „Patria Română” [Director G-ral Bg. (r) Dr. h. c. Bartolomeu – Constantin Săvoiu, Mare Maestru al MLNR1880, redactor șef Alexandru Naghi]

„Ecuațiile Societății” – Cum decodificăm lumea socială prin intermediul modelelor fizico – matematice conform profesorului Thomas Csinta – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la jurnalista Anca Cheaito din Liban (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)