Ascult zgomotul copacilor, simt foșnetul toamnei,mă uit pentru a mia oară la telefon, poate că nu am auzit, mă gândesc, căut în minte o explicație ușoară pentru inima mea, poate că sentimentul lui de acum nu este decât o toană de toamnă. Ultimele zile nici nu m-am mai chinuit să ascund durerea. Și mă gândesc, cu oarecare ușurare că odată, se va termina totul. Zilele se derulează una după alta, fără ca nimic să le diferențieze. Nu am nimic de reținut din niciuna. Scriu câteodată, dar mâna care bate literele nu este a mea, gura care vorbește nu este a mea. La un moment dat, tu m-ai întrebat ce mă deranjează. Am schimbat vorba. Ți-am spus cât sunt de obosită. Aș fi vrut să-ți spun că mi-e doar dor de tine.Sfâșietor. Dor de discuțiile din biroul tău. Dor de sclipirile din ochii tăi. De râsul tău pentru mine. Doar pentru mine. De ceea ce am crezut. Nu sunt pregătită pentru schimbări.
Mă dărâmă atmosfera asta nesigură, aș vrea să întorc clipa, să mă trezesc pe pământul meu, sub soarele meu, dimineața când ajung la serviciu mi se răsucește un cuțit în inimă, vin cu drag și vin cu teamă. Când îmi apăreai în fața ochilor știam că este totul în regulă, atunci, de abia atunci începea ziua, emoțiile le lăsam la poartă, porneam să înfrunt lumea. Mașina ta este pusă deoparte, nimeni să nu o vadă, parcă se ascunde, mi-e greu, mă forțez să nu întorc capul, îmi doresc să nu întorc capul să o caut. Într-o zi, ai lăsat-o la locul ei obișnuit. M-am apropiat, am pus mâna pe ea, „mi-a fost dor de tine”, i-am spus, am mângâiat-o ca pe un prieten drag. Mi-am pus buzele pe ea, nu-mi păsa de praf, de pete. Mi-am imaginat că pentru mine este acolo, să-mi dea de înțeles că totul este în regulă, dar a doua zi a dispărut iar. Și caut semne. Întreb mereu: „a întrebat cineva de mine?”. „Nu!” cade răspunsul greu.
Întorc telefonul, îl desfac, poate că s-a oprit, poate că s-a descărcat, sau s-a blocat. Orice s-ar fi întâmplat, la finalul zilei mă sunai, era semnul tău că totul este în regulă, chiar dacă greșeam, chiar dacă te răneam, la finalul zilei, fără să vrei să-mi spui ceva, mă sunai. Nu știu de ce. Nu știu dimensiunea gesturilor tale, nu înțeleg nimic, nu am explicații, dar după telefonul tău inima mea se liniștea, devenea mai ușoară. Mă așez seara în genunghi și mă rog Dumnezeului din ceruri să întoarcă timpul, să dea ceasul înapoi, poate altfel aș face, poate nu ți-aș mai pune inima în brațe, poate că aș anula momentele de inconștiență sau de dragoste fără limită, nu aș mai scrie cu bucăți din carnea mea, nu ți-aș mai trimite părți din inima mea. Mă răzbun seara pe tine, îți strig: „Nu-ți pasă că mă pierzi!”. Știu în inima mea că nu ai nevoie de mine, deci nu pierzi nimic. Întind mâinile spre cer, răstignire a rugii mute, a neputinței. Și ce dacă? îți strig, poți să nu mă mai suni niciodată, nu-mi pasă! dar mintea mea în derivă, imaginația mea încețoșată de lacrimi inventează în clipa de cădere în somn discuții lungi, fără sens, doar de dragul de a te auzi. Și cred în ele, așa cum am crezut mereu în tot ceea ce nu s-a întâmplat cu adevărat, așa cum am crezut în toate întâmplările scornite de mintea mea. Din dorința de a te ști altfel decât ceilalți, din nevoia de a te ști special, special pentru mine, de a te vedea unic, am perceput totul deformat, dintr-o privire am făcut chemare, dintr-o atingere am făcut dor, un simplu cuvânt l-am transformat în drag, numele nostru pornit din T îl prevedeam destin și inima mea pe care se așternuse praful și ticăia ca un ceas vechi, brusc s-a dezmeticit din inerție și a început să bată cu forță nouă.
Nu mi-am pus problema până acum că mă înșel. Tu erai certitudinea mea și credeam că o asemenea certitudine ai doar o dată în viață. Aveam impresia că m-am lăsat găsită de tine și tu m-ai lăsat să te găsesc și apoi ne-am legat printr-o alegere tacită. Și alegerea asta am crezut că am făcut-o amândoi în același timp, dar doar eu alesesem. Tu îți continuai pur și simplu viața.Iar eu nu mai puteam trăi decât prin tine. Pământul, pentru mine era doar ce era în jurul tău, lumea erai tu, dacă mi-ai fi cerut inima ca tu să trăiești, ți-o dădeam, transfomându-mă în înger să duc lumii veste că tu vei trăi. Și înger, te-aș fi așteptat, poate acolo, în altă lume, mă vei alege și tu și eu voi fi întreagă. Ne vom alege în același timp. Nu mă mai puteam întoarce singură în lumea de dinainte de tine. Pentru că eu nu am fost nicio secundă lângă tine cu trupul, am fost doar cu mintea și doar cu sufletul. Nu mi-a fost frică de singurătate, pentru că orice clipă aș fi trăit, tu erai lângă mine. Și tu tot doar cu sufletul. Cu trupul niciodată. Tu, Dorul meu, sufletul meu bun, umărul pe care aș fi râs și aș fi plâns, palma care m-a mângâiat și pe care am lăsat fără să știi o lacrimă, buzele care m-au atins și pe care am lăsat fără să știi amprenta mea. Am trăit gândindu-mă la mine, pentru prima oară nu m-am mai gândit la alții, am fost femeie și atât, și am căzut, înrobită greșelii mele. Mă pedepsește Dumnezeu, mă pedepsesc singură? Nu știu, dar chinul meu din ultimul timp, schimbarea mea, transformarea în ceea care sunt este prețul pe care îl plătesc pentru câteva clipe de zbor nesfârșit.
„Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu– mai presus de acestea – este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
