„Dacă mă gîndesc bine, faptul că ministresa noastră de externe seamănă cu Horia Căciulescu nu e o nenorocire chiar atît de mare. Și poetesa Nina Cassian părea o cămilă fără cocoașe, ceea ce nu l-a împiedicat pe prozatorul Marin Preda să o călărească prin 1954 cu mare drag, s-o lase borțoasă și s-o ceară chiar de soție.
Exista însă o mică piedică. Nina era căsătorită cu Al. I. Ştefănescu, activist harnic, director al editurii ESPLA care, încîntat de relația soției sale cu talentatul prozator, făcea săptămînal naveta cu cîte un geamantan plin cu salam de Sibiu, șuncă de Praga și șvaițer la Pelișor, fosta reședință a reginei Maria, transformată de comuniști în casă de creație. Preda insista să divorțeze fiindcă voia copilul, însă Nina ezita pentru că știa că nu va mai găsi un soț așa de îngăduitor ca Al. I. și într-o seară l-a anunțat pe Preda că a făcut chiuretaj.
Prozatorul, care mi-a povestit toată tărășenia douăzeci și cinci de ani mai tîrziu, și-a făcut rapid bagajele și a plecat jignit la gara din Sinaia, oprindu-se taman în Techirghiol la o casă de creație unde avea să o întîlnească pe Aurora Cornu, marea iubire a vieții sale. „Fară să vrea, Nina, care era urîtă dar de un farmec nebun, m-a aruncat la celălalt pol, în brațele celei mai frumoase poetese din România. Nu putem spune că destinul e lipsit de simțul umorului, moncher, fiindcă dintr-un om prăbușit psihic, cum eram eu la acea oră, a reușit, la o distanță de 500 de km, distanța dintre Sinaia și Techirghiol, să mă vindece și să facă din mine, pentru o perioadă scurtă ce-i drept, un om fericit.” Revenind la oile noastre, așteptăm ca farmecul ministresei noastre să facă explozie, fiindcă diplomație fară frumusețe se poate, cea mai bună dovadă fiind însuși Titulescu cel batrîn, care era mai urît decît Victor Ponta, dar de o delicatețe și o inteligență copleșitoare, care l-au înălțat deasupra tuturor diplomaților lumii.””
„Mai expresive decît supărarea/frumoaselor ce-mbătrînesc urît,/femeile urîte au candoarea/de-a-mbătrîni firesc în absolut/precum carenele acelor vase/ce nu vor acosta nicicînd la mal/femeile urîte sunt frumoase/ca suferința de la primul bal/cînd înlemnite sprijineau pereții/să nu se prăbușească în delir/căci blondele ce curentau băieții/habar n-aveau că-n vechiul cimitir/vor împietri și ele însă-n rama unui fetid și tenebros muzeu:/„Asta e străbunica, asta-i mama/și asta cu zulufi sunt oare eu?””..
Comenariul lui Dr. Christian W. Schenk

Ah, Dinescu… eternul trubadur de bodegă istorică, maestrul incontinenței narative cu pretenții de epifanie literară! Cum să nu-l iubești–cel puțin în tăcere ironică–pe acest amestec între un Menestrel al Canalului Dunăre-Marea Neagră și un Casanova al cozii la carne? În textul de mai sus, domnul poet reușește din nou performanța de a transforma o anecdotă personală neverificabilă într-o epopee de budoar cu pretenții de tratat psihosomatic asupra frumuseții feminine și diplomației mondiale. Cu alte cuvinte, împletirea triumfală dintre chiuretajul literar și politica externă a României–căci, nu-i așa, între un uter poetic și o geopolitică hormonală e doar un pas de dans rătăcit în salonul de creație de la Techirghiol.
Să recapitulăm: Nina Cassian–o „cămilă fără cocoașe” călărită cu pasiune de Preda, în timp ce soțul ei–un activist entuziast–juca rolul de măcelar sentimental și sponsor în carne maturată. Totul condimentat cu geamantane pline de salam de Sibiu și șvaițer mitologic, livrate pe ruta ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, fostă editură din Republica Populară Română, fondată în 1948 și desființată în 1960)–Pelișor, de parcă istoria literaturii române s-ar scrie în calorii și calorifere. Ce avem aici nu este doar bârfă. E bârfă în ambalaj de metafizică dâmbovițeană: femeia urâtă, dar „cu farmec”, devine catalizator al destinului literar național. Ministrul de Externe seamănă cu Horia Căciulescu? Perfect! Într-o lume unde estetica joacă rol de doctrină, Dinescu ne sugerează cu rafinamentul unui Paparazzo cu lecturi din Rabelais că totul se reduce, în fond, la magnetismul buzelor și misterul dintre sprâncene.
Și poezia de final? O lamentație în stilul „necrologului dansabil” pentru femeia urâtă, pe care Dinescu o ridică în sfârșit la rang de metaforă absolută: nu se mai cere iubită, ci acceptată ca o epavă sacră. Un fel de „Titanic” liric ancorat definitiv în portul autoironic. Dinescu rămâne specialistul în a transforma biografia literară într-un balet grotesc între virilitate decrepită, pseudo-filosofie senzuală și glume de toaletă decorate cu rimel. Dacă România ar avea un Minister al Nostalgiei Lascive, el ar fi ministru pe viață, cu toate steagurile coborâte în bernă… și cu o sticlă de vin pe birou.

Dr. Christian Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard–Renania-Palatinat) coresopondent extern și membru în Staff al Jurnalulului Bucureştiului
Nota redacției
Articole asociate












1.jpg)









