Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
„Paradoxul e că, atunci când iubești până când doare, nu mai există durere, ci doar mai multă dragoste” –Maica Tereza
Mi-am trăit copilăria frumos, cuminte, am trăit-o alături de un frate și o soră, alături de veri mulți, am trăit-o în casa părinților, plină de cărți, în casa bunicilor din Craiova, cu miros de dulceață de nuci verzi, cu miros de clătite fierbinți cu smântână, am trăit-o pe malul mării, sau în casa bunicilor de la Gorj, am fost copilul soarelui, copilul valurilor, mica sirenă, zâna câmpiilor neîmpânzite de sonde pe atunci, a dealurilor, a Gilortului, făceam vrăji cu buruieni culese de prin grădină, ca apele învolburate ale râului vâlvoi să nu mă ceară tribut pe mine și nici pe cei din jurul meu, aveam baghetă fermecată cu care înfloream ierburile uscate de arșița verii, seara ridicam bagheta și regina nopții se deschidea, greierii începeau să cânte, soarele se lăsa ușor după dealuri, apărea luna, soră cu floarea soarelui, dar cheală, fără petale, mereu zâmbind misterioasă, parcă doar ea știind taina mea, vrăjile mele, mamaia scotea pâinea din vatră, brânza proaspătă, ouăle prăjite în untură. Aveam parfum în jur împrăștiat de flori, aveam orchestră din greieri și broscuțe. Toamna târziu, când frunzele cădeau epuizate după o viață scurtă, dar aprigă, în bătaia vântului de care toate erau îndrăgostite, doar așteptau ca vântul să aleagă, dar vântul, fiu risipitor le promitea la toate înălțarea, dar doar le dobora, le abandona în colbul de pe ulițe, uitate, obosite de dragoste, muncite de dor și așteptare, le cunoșteam la toate durerea, le culegeam și le sădeam din nou în pământ, le udam refuzând moartea, făceam vrăji cu bagheta fermecată să le dau viață, apoi în vara următoare, alergam să le văd deja copaci. Dar vântul își dusese treaba până la final, le uscase, le adulmecase ultima zbatere, le răpusese. Doar colb rămânea în urma lui. Bagheta mea nu avea putere în fața vântului, dușmanul meu de peste tot, de prin valuri, de pe nisip, de pe câmpurile și dealurile copilăriei.
Iubeam verile ca și cum inima știa înaintea mea că vara m-a adus pe lume. Sufeream pe 15 septembrie ca după o despărțire, era semnul că nisipul se dusese, soarele apusese, doar dușmanul meu, vântul rămăsese. Sufeream pentru căderea frunzelor, pentru pustiul de pe câmpuri, pentru gălăgia din curtea școlii, pentru veselia reîntâlnirii pe care eu n-o înțelegeam. Pleca lumea mea, venea o lume de frig, de flori băgate în casă de prin cotloanele curții, de stat cuminte în bancă, de împletit părul rebel, de tăiat scurt, scurt unghiile, de aranjat batista în buzunar, de captivitate într-o cușcă pe care o credeam doar a mea, dar este cușca tuturor copiilor de atunci și de azi. Vântul mă năpădea, mă dobora alături de frunze. Nu mai eram zână, puterile mă lăsau toamna, vrăjile nu mai puteau să ajungă la soare, bagheta o lăsam undeva, ascunsă, s-o găsesc vara următoare, eram simplu copil, speriat de timpul lung din față, lipsit de libertatea verii, dorind să fiu repede mare, adult, să scap de captivitate. Așteptam, număram zilele, chemam primăvara, stăteam seara în genunchi și mă rugam spre primăvară, chemam verdele, alungam albul, trăiam doar albul sărbătorilor, lumina din case, bananele cumpărate de la cozi interminabile, verzi, crude, ținute în bucăți de ziar pe dulap să se coacă, bomboanele cumpărate de mama de la București, special pentru brad, le desfăceam foița cu grijă, mâncam jeleul dulce, apoi puneam bucăți de hârtie rupte mărunt, închideam foița, bucurându-mă de surpriza celui care o deschidea, căutând dulcele sărbătorilor. Iubeam zilele acelea, însemnau și apropierea altui an ce aducea altă primăvară, altă vară, alt soare, alt nisip. Iubeam mesele care aveau în jur pe cei mai iubiți, părinți, frați, pe mamaie și pe tataie, pe verii mei, iubeam zarva cadourilor, trăiam fiecare clipă cu nesaț, adormeam cu darurile primite în pat, când primeam pantofi, adormeam încălțată, așteptam cu ardoare să vină vremea să-i port, noaptea, trecea mama pe la noi, mă descălța să dorm liniștită, ne păzea visele, iubeam acele clipe, le ascundeam sub pleoapele închise șiret, ca mama să creadă că dorm, le opream în palmă ca pe sfinte icoane, nu știam că odată vor deveni amintiri dureroase despre oameni dragi care nu vor mai fi, înainte ca eu să nu mai fiu. Deschid pleoapele acum și dau drumul la amintiri să curgă, sunt ude, au pornit de-a valma cu lacrimile. Mă întreb: „spre ce fugeam, Doamne, spre ce mă grăbeam?”
Într-o zi, am realizat că eu sunt cea puternică. În sensibilitatea mea, în prietenia mea rănită, în dragostea mea, eu am rămas puternică. Am realizat că am crezut și mai cred în mine. Nu mă văd perfectă, ascult ce mi se spune, sunt gata să învăț multe lucruri de la oamenii din jurul meu, eu știu că în agitația și nebunia din jur, unii prieteni sunt liniștea mea și aș vrea să învăț asta, familia este oaza mea de pace și învăț și asta, dar am învățat că așa cum sunt, sunt unică, așa cum fiecare este unic. Când în urma a ceea ce am trăit, nu am blestemat, nu am lovit, nu am încercat să întorc durerea, ci doar am plâns și m-am rugat, doar m-am ascuns și am scris, doar am implorat și am visat, am știut că asta este puterea mea. Nu alta, doar asta, puterea celui care rănit, iubește în continuare. Se folosește cineva de mine? Asta e! Eu continui să mă rog pentru acel cineva. Consideră cineva că nu merit respect, un gram de stimă, câteva cuvinte măcar după ce încearcă să mă rănească? Asta e! Uneori cârma nu este în mâinile mele, pot fi rănită extrem de ușor. Asta e! Eu tot mă încred în oameni. Ce este asta? Resemnare? Interes? Strategie de marketing? Las pe cei din jur să denumească fiecare sentiment și acelea de care uneori se râde, dar care nu au fost alterate nici de ipocrizii, nici de povești contrafăcute, nici de legende scornite. Las pe cei din jur să le denumească după șabloane, după norme, după proceduri. Eu doar le simt.
Nu cer nimănui nimic, nici să mă iubească, nici să mă respecte, de fapt, nici să mă accepte, atâta vreau, să nu încerce nimeni să mă schimbe, pentru că s-ar putea să se pomenească în față cu o femeie ca oricare alta, comună, banală, sau neiertătoare, vrăjitoare care dă mai departe un măr otrăvit. Nu toți oamenii sunt ca mine, nici nu cer asta, nici nu vreau asta, sunt momente în care nu am punte către unii și simt că nu-mi trebuie punte către ei. Dar la urmă, puntea tot eu o împletesc, uneori cu trudă, cu răbdare, cu renunțări și cu reveniri. Sunt oameni care au cămăruțele din inimă, ocupate. Toate, nu au spațiu liber pentru nimeni, în niciun caz pentru mine. Sunt oameni care văd în orice gest de prietenie un interes, care pun sub semnul suspiciunii orice semn plecat spre ei. Câteodată mă întreb: „De unde vin oamenii ăștia? Din ce lume? Cine i-a otrăvit așa?”, dar continui să construiesc punți care uneori se sfărâmă în palma mea, mă simt ca un fursec pe care cineva îl mai lasă pe marginea farfuriei, lângă cafea, apoi îl înmoaie în ceașcă pentru a-i testa rezistența, fragilitatea. Dar îmi aduc aminte, toate vor trece și bune și rele. Plâng când se rupe puntea? Râd? Nu! Sufăr? Uneori! Îmi pare bine? am scuza în acest fel că am încercat? Îmi pare rău? Mă gândesc la timp irosit aiurea? Nu, nimic din toate astea. Nu construiesc căi spre cineva în bătaie de joc, sunt sinceră, dar de multe ori nici la minuni împărătești nu mă aștept. Dumnezeu mi-a creat o apărătoare în jurul inimii și nu m-a lăsat să-mi fac speranțe în van. Deși…. Dar mă expun. Parcă m-aș dezbrăca în fața unor oameni ce nu mă vor. Îmi spun că nu trebuie să-mi aduc umbre în ochi pentru ceva ce nu-i al meu, doar a fost efemer în preajma mea. Ridic piloane la poduri, construiesc șosele spre inima unora, de ce o fac? Pentru că am făcut-o dintotdeauna, dar când le văd privirea încruntată, îmi este nedrept în inimă, îmi este trist, îmi este frig, îmi este atât de nu. Și seara, mă înec cu gânduri, nu mă pot ierta pentru nimic, când adorm, visez, dar mi se pare că nu am niciun drept. Și îmi dau seama că încă sunt atât de multe lucruri care îmi răstoarnă ființa toată și îmi alungă liniștea pentru care lupt, of, Doamne, jur că lupt. Și într-o zi, am realizat că făcând toate astea, eu sunt cea puternică.
În ziua în care am înțeles asta, că eu sunt unică prin puterea mea de a ierta, de a lua mereu de la capăt același drum, când am înțeles că aceia care-mi dăduseră să mușc din mărul pătat, s-au născut așa cum ne naștem toți, curați, senini, inocenți, dar cineva le dăduse și lor un măr înveninat sub o mască de prietenie și toleranță, că n-au putut să ierte, că s-au schimbat, că otrava din măr i-a pervertit, în ziua aceea m-am născut a doua oară. Ca și cum nu trăisem până atunci. Ca și cum nu trecusem prin niciun sentiment, prin nicio ploaie, prin niciun soare. Am trecut ca orice nou născut prin dureri, prin derută, nu știam ce se întâmplă, de ce mediul meu este perturbat, dar m-am născut. Am învățat să fac primii pași, apoi am vorbit, primul meu cuvânt n-a mai fost ”mama”, părinții mei obosiseră, nu mai avuseseră răbdare să mă nasc a doua oară, plecaseră și atunci a trebuit să înventez cuvinte noi pe care să le rostesc, apoi să le scriu. Am înventat iubirea, am scris iubirea, am descoperit că nimic nu te înalță ca iubirea. Că viața mea de la izvoare până la vărsare în marea albastră și adâncă, până la ridicarea la cerul fără sfârșit este iubire. Doar iubire. Chiar și pentru cei care nu mă iubesc. Nu mai stau cu spatele la nimeni, nici la cei care m-au rănit, mi-au aruncat cuvinte grele, acuzații aproape de nedus în spate, stau cu fața la lume, stau cu fața la oameni, am încredere în toți, îi iubesc pe toți. Pentru că eu sunt cea puternică, pentru că sunt unică.
Corespondență de la Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
„Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu–mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat….” (Dan Lupescu)
Cine sunt? Uneori adăpost. Alteori ploaie și vânt. Câteodată tac. De cele mai multe ori sunt vijelie, și în vorbe și în gesturi. Seara, târziu, scriu. Când mi-e frig, mi-e teamă! Când e soare, sunt umbra pe care o lasă pe pământ cei care mi-s dragi. Iubesc viața, iubesc oamenii, chiar și pe cei care au fost răi. Și ei m-au făcut să fiu eu, cea de acum. Și cei răi, și cei buni mi-au marcat drumul prin „marea trecere”, și după cum spunea un om drag, nimic nu este întâmplător! Sunt o femeie obișnuită care în viață a avut și are mult. Oameni care mă iubesc, rătăciri, regăsiri, dureri, bucurii, nașteri, renașteri, veniri, plecări, îndoieli, întrebări, și câteodată răspunsuri. Și în fiecare moment am avut puterea de a trece prin toate scriind. Uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbete, cu muriri și nemuriri. Sunt fiecare din acestea. Sunt fiecare clipă trăită și sunt ceea ce va urma. Sunt amintirile regăsite în sertarul meu cu fluturi. Și sunt visurile cu care îmi mobilez ceea ce va veni. Și cele cu care alunec noaptea în somn. Toate amintirile așternute aici sunt ale mele. Cele din copilărie, cele trăite alături de părinți, de bunici. Povestea de dragoste nu îmi aparține. Este liantul care leagă amintirile.
Taina. Inceput de poveste de Cristina Mihaela Barbu – recenzie
Notă. Alte articole ale autoarei în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Mulțumiri Prof. Dr. Thomas Csinta
Interviu exceptional–Prof. Thomas Csinta
Matematician • Om de știință • Filosof • Jurnalist
„Ordine, haos și conștiință–despre om şi algoritm”.
Prof. Thomas Csinta este matematician, specialist în afaceri internaționale și dezvoltare academică transfrontalieră. A activat în multiple instituții de învățământ superior din Europa și din spațiul francofon, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale la consolidarea parteneriatelor universitare internaționale. Pe lângă activitatea sa didactică, este și un prolific autor, consultant educațional și promotor al inovării în învățământul superior. Stilul său riguros, dar deschis, și abordarea sa inter-disciplinară l-au transformat într-un mentor pentru numeroși studenți și colegi de breaslă. Un nume rar în spațiul public românesc și internațional, Prof. Thomas Csinta este una dintre acele minți care refuză să fie încadrate într-un singur domeniu. Matematician de formație, specialist în sisteme complexe aplicate fenomenelor socio-judiciare, filosof al științei și jurnalist cu viziune critică, profesorul Thomas Csinta propune o perspectivă originală asupra lumii contemporane–o lume în care matematica, gândirea morală și conștiința civică sunt chemate să răspundă provocărilor erei algoritmilor și inteligenței artificiale. Un interviu profund, în care:
- Matematica devine o hartă a vieții spirituale
- Filosofia întâlnește teoria haosului
- Justiția este analizată ca fenomen emergent în rețele sociale
- Inteligența artificială este interogată dincolo de mit și fascinație
- Lectura apare ca ultimă formă de libertate și rezistență a conștiinței
- Interviul este parte din seria unor proiecte editoriale dedicate celor care gândesc în profunzime, dincolo de zgomotul vremii
- Un dialog-eveniment pentru toți cei preocupați de sens, cunoaștere și umanitate
- Data: 26 iulie 2025/ora: 18h (ora României)
- Platforma Google Meet
- Moderator: Anca Cheaito
Ne exprimăm profunda recunoștință și aleasa admirație față de domnul profesor Thomas Csinta pentru onoarea de a fi fost alături de noi în cadrul acestui interviu excepțional. Prin claritatea gândirii, finețea analizei și deschiderea către dialog autentic, ați oferit nu doar răspunsuri, ci ferestre către înțelegere, punți între știință și umanitate, între matematică și conștiință, între haosul lumii și ordinea interioară. Vă mulțumim pentru profunzimea ideilor și pentru curajul de a gândi dincolo de convenții. Prezența dumneavoastră a fost o adevărată onoare și o inspirație. Cu considerație și recunoștință
Interviu excepțional – Profesorul Thomas Csinta
Lansarea canalului de televiziune M+Tv International
Bonjour M+Tv,
Sunt Thomas CSINTA, profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în științe socio–judiciare și director științific al CUFR R&D (Centrul universitar de formare, cercetare și dezvoltare de pe lângă școlile superioare franceze de înalte studii) sau la Conférence des Grandes Ecoles, cum spunem noi.
Vă transmit salutările mele din Diaspora română de la Paris, în primul rând, colegului și prietenului meu Petru Frăsilă, directorul postului de Televiziune M+Tv, care împreună cu echipa sa urmează să lanseze filiala internațională a acestuia Canalul M+Tv International în cadrul Conferinței Diasporei de la Iași între 6-7 august intitulată „Interferențe culturale & educație”, dar și celorlați colegi care au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, la realizarea acestui proiect. Activita noastră aici se desfășoară în două mari direcții importante, care de altfel, sunt complementare și corelate organic.
- Prima reprezintă pregătirea candidaților români cu abililități intelectuale înalte din instituțiile universitare românești pentru sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii (Les Grandes Ecoles) în toate cele 3 cicluri universitare (Ciclu 1– Classe Prépa, Ciclul 2–Școala de înalte Studii/Grande Ecole, Ciclul 3–Școala Doctorală) care domină înățământul universitar de masă francez de tip LMD de sute de ani. Cu cei peste 1.500 de tineri (studenți) capabili de performanță admiși la concursurile de admitere (în peste 2 decenii) CUFR R&D a devenit, astfel, un important generator al unei diaspore românești de elită din Franța, și care, astăzi, prin rolul său important pe care îl deține în cadul societății civile contribuie la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze.
- În ceea ce privește a doua direcție, prin intermediul serviciului internațional de investigații criminale al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural–educațională cu caracter academic franco– română și de cercetare în științe socio–judiciare a CUFR R&D, a cărei director și redactor șef sunt) în parteneriat cu Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora (a cărei președinte de onoare sunt, având președinte–fondator pe Cătălin Asavinei, consilier penitenciar, de integrare socială și probațiune), Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a Națiunilor Unite (a cărei atașat de presă sunt de peste două decenii, având președinte fondator pe Prof. univ. dr. Florentin Scalețchi) și în sfârșit, UZPR cu filiala Iași–Modova (în al cărei colegiu director și consiliu științific, în calitate de membru, îndeplinesc totodată și funcția, care mă onorează, de președinte al Subfilialei franceze de la Paris, având președinte pe Col. (r). Grigore Radoslavescu) este orientată și concentrată, în exclusivitate, în soluționarea unor dosare criminale de mare anvergură în care compatrioți de-ai noștri români din diaspora sunt încarcerați în arest preventiv și urmează a fi judecați în procedura juridică criminală de către Curțile cu Jurați ale TJP (Tribunalul Judiciar Paris) unde sunt atașat permanent (de presă) din partea OADO începând cu acest deceniu.
În sfârșit, corelarea celor două direcții are loc prin furnizarea de subiecte de teze de doctorat și de cercetare în domeniul socio–judiciar instituției cu caracter academic CUFR R&D de către Serviciul Internațional de Investigații Crimiale al Jurnalului Bucureștiului, în cadrul căreia, pentru rezultatele de excepție obținute, am fost distins cu Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite și sunt propus în 2028 pentru Marele Premiu ONU (acordat la fiecare 5 ani), echivalentul Premiului Nobel pentru Drepturile Omului. În încheiere, precizez faptul că în era noastră a transnaționalismului, în contextul mobilității academice românești tot mai active, cred că pentru profesori, cercetători și studenți din diaspora, postul de televiziune M+Tv International nu va fi doar un instrument de informare, dar și o continuitate spirituală cu spațiul cultural românesc.
