Acasă Cultura Copilul fără copilărie: Franz Kafka!

Copilul fără copilărie: Franz Kafka!

23
0
E 3 iulie 1883. Într-o casă dintr-un oraş european plin de poezie, de nostalgie, dar şi de curiozitate faţă de un viitor, se naşte un băiat. Peste ani, numele lui va figura în nenumărate biblioteci şi va fi cunoscut în lumea întreagă.

Îl cheamă Franz Kafka și va fi unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura universală. Dar, deocamdată, e doar primul fiu din cei șase copii ai cuplului de evrei Hermann și Julie Kafka.

În ziua de vară în care deschide prima dată ochii, orașul lui natal, Praga, are cu ce să atragă, deși e în plină schimbare datorită industrializării. De pildă, în urma Edictului de Toleranță dat de Iosif al II-lea, evreii de seamă părăsesc ghetoul aproape de care se află și casa în care se naște Franz Kafka pentru cartiere mai bune, iar ghetoul rămâne un loc dubios, murdar, unde se petrec lucruri necurate. Industrializarea ia avânt, ghetoul vechi de o mie de ani e demolat nu doar din motive de igienă, ci și pentru că burghezia îmbogățită are nevoie de spațiu unde să-și construiască edificii moderne și comode. Telefonul le schimbă viața oamenilor, ca și curentul electric, pentru care nu mai e mult de așteptat. Orașul, care numără peste o jumătate de milion de locuitori, se transformă. Capitala multietnică a Boemiei, unde coabitează nemții, austriecii, cehii, evreii etc., nu fără unele animozități, se îndreaptă spre o nouă epocă.

Zum Turm, casa în care se naște primul copil al cuplului de evrei serioși, care vor să-și facă o viață obișnuită și o familie obișnuită, nu va supraviețui mult. Pentru moment însă, îi poate adoposti pe cei doi tineri care au avut nunta cu nici un an în urmă în piața din Orașul Vechi. Hermann Kafka, tatăl care nu știe să zâmbească, fiu de măcelar sărac, e mult prea ocupat să răzbească în traiul de zi cu zi ca să mai poată glumi. Și nici zilele și nopțile de înfometare nu le poate uita. La Praga, după ce o ia în căsătorie pe Julie, fiica proprietarului unei fabrici de bere, pune pe picioare o mercerie de care ar vrea să se ocupe, când el n-o să mai poată, copiii lui. Numai că destinul vrea altfel. Destinul îi mai aduce cuplului doi băieți, care se sting însă repede, iar apoi trei fete – Gabriele, Valerie și Ottilie (Ottla) – care își vor găsi sfârșitul în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

Însă până atunci mai e mult. Franz e adesea singur acasă și-și face de joacă. Când va începe școala de băieți, în 1889, va străbate aproape zi de zi orașul pitoresc însoțit de bucătăreasă, așa cum povestește el însuși în jurnal și va deveni una cu orașul, cum arată și nenumăratele lui scrisori și, recent, muzeul modern care îi este dedicat la Praga, un spațiu imortalizat în alb-negru la sfârșitul secolului al XIX-lea, un creuzet în care e loc pentru artă modernă, cu 200 de cluburi de literatură și numai, și pentru meșteșuguri tradiționale. Kafka este, să nu uităm, „un ceh care vorbește germană, de origine evreiască și de educație nemțească”, așa cum amintește Harald Salfellner în „Franz Kafka and Prague”, reconstituind și explicându-ne relația scriitorului cu orașul.

Iată, în 1894, băiatul singuratic face cunoștință cu minunile curentului electric. Nu are cum să rămână indiferent, când străbate străzile, la transformările locului. Seara felinarele încep să se aprindă și aura enigmatică a orașului prinde putere. Nu peste mult vor trece și primele tramvaie electrice. Viața e metamorfoză, fără doar și poate, deci e și… proces. Viața e literatură și pentru literatură. „Metamorfoza”, „Procesul” și „Castelul” vor fi peste ani scrieri fundamentale din istoria literaturii, în care va intra însă și memorialisica bogată a acestui spirit tulburat de tragica limitare a înțelegerii umane. Deocamdată însă, singuratic, timid și temător, copilul Franz Kafka se joacă și descoperă încet literatura, mai întâi cu povești și basme.

Inconștient, ele îl țin departe de o realitate nu tocmai caldă. Realitatea aceea în care tatăl știe tot și poate tot, cerând supunere pentru că, într-o societate încorsetată, ea i se datorează, nu-i așa? Peste ani, scriitorul pe care îl interesează, înainte de orice, să scrie se va așeza la masă și va găsi curajul de a așterne pe hârtie o scrisoare pentru acest tată, pater familias care nu acceptă opoziția și vrea de la copiii lui și de la toată lumea… seriozitate și sobrietate. Numita „Scrisoare către tata” (recent editată la Humanitas, în traducerea poetului Mircea Ivănescu), datând din toamna anului 1919, când Kafka, foarte bolnav, va face o criză de nervi din cauza dezaprobării familiei față de hotărârea lui de a se căsători, se naște la o pensiune din Boemia și ajunge la mama scriitorului, niciodată la destinatar. Ascunzând-o, soția supusă, iubitoare și cu spirit de sacrificiu alege să-și menajeze soțul și să i-o înapoieze fiului.

Așa că Hermann Kafka nu se va vedea niciodată oglindit în ochii fiului, care, în loc să se ocupe de prăvălie și negoț, alege să se facă scriitor. Tatăl auster, milităros nu va primi niciodată epistola dureroasă în care fiul dă un lung răspuns. „Iubite tată”, începe el, „M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am știut ce să-ți răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ți le pot enumera măcar pe jumătate stând de vorbă cu tine”.

„Simțământul care mă stăpânește adesea”, scrie peste câteva pagini fiul în amarul lui exercițiu de sinceritate, „al nimicniciei (un simțământ de altfel în multe privințe nobil și fecund) s-a născut în mare parte ca urmare a influenței exercitate de tine. Aș fi avut nevoie de puțină încurajare, de puțină prietenie, de o oarecare ușurare a propriului meu drum, și, în loc de toate acestea, tu mi-ai închis drumul; sigur, cu cele mai bune intenții, spunându-ți că ar fi trebuit să apuc pe altul. Dar eu nu eram în stare de așa ceva”. De ce anume nu era în stare micuțul Franz? Pe scurt, de a-și transforma existența doar într-o necontenită supunere: față de convenții și reguli de toate felurile. Haina croită de tată pentru fiu era prea mică.

Și mică avea să rămână până la sfârșit, un sfârșit nemilos, ca viața însăși, cum simțea și scria Kafka, absurd ca trecerea ființei umane prin acest lung și încâlcit proces care e propria lui viață. În cazul copilului Franz, aceasta a început și cu un episod ce avea să lase o rană și o spaimă de neuitat, povestit în prima parte a scrisorii: într-o noapte când băiețelul nu vrea să doarmă și plânge după apă, tatăl îl scoate pe balcon și-l lasă acolo, singur, în cămașa de noapte, ca să se facă „copil cuminte”. La maturitate, fiul va explica: „După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic”.

„Metodele de educație” ale tatălui dominator, unul dintre „tații celebri” din istoria literaturii, instaurează devreme tăcerea – o tăcere ce traduce o imposibilitate, o anomalie și o suferință, o tăcere care se va converti în cuvinte nerostite, dar așternute pe hârtie. Tăcerea aceea de ocolit, care ucide sinceritatea și normalitatea, a apărut în viața copilului Kafka pentru a nu mai dispărea niciodată. Nici amintirea ei nu va dispărarea, căci scriitorul a imortalizat-o într-o pagină din aceeași „Scrisoare către tata”: „Imposibilitatea asta a unor relații liniștite a mai avut o consecință, la urma urmelor foarte firească: m-am dezvățat să mai vorbesc. N-aș fi ajuns nici așa un mare orator, însă aș fi reușit totuși să stăpânesc limbajul omenesc obișnuit, curgător. Dar tu mi-ai interzis încă de timpuriu să iau cuvântul, amenințarea ta: «Să n-aud niciun cuvânt de-mpotrivire!» și mâna ta ridicată m-au urmărit încă de când mi-aduc aminte. Am deprins de la tine – și tu, când e vorba de lucrurile care te interesează, ești un vorbitor excelent – un fel ezitant, bâlbâit de a mă exprima, și chiar și asta a fost prea mult pentru tine, așa că în cele din urmă am tăcut, la început doar ca un gest de sfidare, pe urmă pentru că nu mai puteam nici să gândesc, nici să vorbesc. Și pentru că tu erai în fond omul care m-a crescut și m-a educat, asta a avut repercusiuni mereu în viața mea de mai târziu”.

 

Autor: Monica Andronescu (critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011, profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă la Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, redactor-şef al revistei Amfiteatru).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.