1.jpg)
În articolul „Întoarcerea la moartea lui Cezar Ivănescu” din revista Oglinda literară (Nr.126 şi 127) a lui Theodor Codreanu tratează una dintre cele mai importante şi controversate teme ale exejezei umane-tema religiei în general şi a religiosului în special în opera şi viaţa lui Cezar Ivănescu, legată în cazul acestuia de însuşi destinul său tragic căruia aici i se va da un sens, ce vine să întregească pe cel pe care-l dezvoltă autorul. Spre deosebire de alte teme, tema religiei capătă o dimensiune aparte prin atitudinea celuia care este implicat cu toată fiinţa în trăirea, dar şi înţelegerea ei profundă şi corectă. Ca orişice cunoaştere ce ţine de credinţa în nişte norme şi reguli care trebuie să asigure atitudinea omului faţă de un adevăr suprem legat de Divinitate, religia reprezintă un sprijin de nădejde pentru toate aspiraţiile sale legate de origine, original şi finalitate, indiferent de gradul de conştientizare a sensului şi conţinutului înţelepciunii de care este plină. Realitatea lucrurilor demonstrează însă, că acest grad de conştientizare este departe de a satisface o condiţie favorabilă omului de întotdeauna şi de pretutindeni. Din acest motiv ceea ce este neânţeles devine taină, care pentru a fi descifrată are nevoie de încrederea tacită, dar sinceră, că în ea se ascunde adevărul favorizat de însăşi caracterul profund intim pe care-l poartă. În acest mod apare mitul-mitizarea tainei ca adevăr şi a adevărului ca taină.Originalitatea vieţii omului umple cunoştinţele sale despre mit (taina adevărului ascuns) în religie, deşi toate componentele originii şi finalităţii le poate găsi în existenţă, în care ele se îmbină, alcătuindu-i formula a cărei simbol atât fizic cât şi metafizic este ridicat la rangul de mit, din care cauză nu vede, că taina pe care nu o poate dezlega este el însuşi. Se întâmplă atare lucru, pentru că omul se crede victimă consumatoare de suferință, dar nu şi producătoare de suferinţă, considerând astfel, că acasta vine numai dinspre origine sau dinspre finalitate, sau din partea altcuiva, deoarece pe primele două le vede pline de mai multă taină, în loc s-o afle şi în propria persoană în aceeaşi măsură. Or, dacă ar fi capabil de aşa ceva ar descoperi, că taina sa este realitatea sa. Însă cât ar fi de paradoxal, nici o învăţătură despre tainele existenţei nu conţine mai puţină taină decât Creştinismul. Creştinismul este învăţătura cea mai ancorată în realitatea omului. Nimic mai realist decât Creştinismul şi crucea creştină nu e.
Dumnezeu în chipul lui Isus nu s-a jertfit pentru că a murit, dar a murit pentru ca să arate că jertfa este inutilă, dovada fiind învierea sa din morţi. Şi nu putea fi altfel, deoarece Dumnezeu înseamnă viaţă şi nu moarte, în acest mod, demistificând moartea şi împreună cu ea şi taina prin consumarea suferinţei colective a celora care urmau din cauza ei să treacă în nefiinţă. Isus a înviat din morţi, pentru că a consumat numai suferinaţa preluată de la alţii, dar nu şi pe cea proprie, deoarece nu a fost şi nu este şi producător de suferinţă, descifrând în acest fel taina mitului şi făcând din ea o realitate vădită. Omul a trebuit să descopere în acest exemplu demitizarea realităţii sale suferinde. Adevărul lui Isus-adevărul creştin nu cheamă la jertfirea omului, ci la recuperarea lui, deşi se numeşte finalitate (moarte), pentru că ea purifică şi descătuşează, dar nu împovărează şi încătuşează spre dăinurea a ceea ce prin esenţă nu este în stare.
Moartea omului aflat în anticamera ei atât de dorită/nedorită spre sfârşit, vine ca o uşurare a îngreunării de suferinţele chinuitoare. Ori, el nu moare pentru că vrea, ci pentru că nu vrea în necunoştinţă de cauză. Nu există nici un om care să dorească să trăiască la nesfârşit, îndurând chinurile premorţii, deşi nu-şi închipuie grozăviile lor. În definitiv victima îşi are originea în propria condiţie. Cei ce nu au câştigat-o, nu s-au câştigat pe sine, neânţelegând că răstignindu-l pe Isus se răstignesc pe sine. Exemplul lui Isus a demonstrat lumii că păcatul cade până la urmă de propria-i secure. Moartea este doar prima treaptă de purificare a omului, urmând a se finaliza în purgatoriul primenirii totale ce va precede învierea lui din morţi. Oamenii sunt muritori, deoarece sunt în consecinţă – fapt care explică motivul ce la făcut pe Dumnezeu să-l trimită pe Fiul Său Isus Hristos pe pământ, pentru ca ei să vadă şi să creadă, înlăturând astfel dilema credinţei pe care de atâta timp ei se străduie s-o descifreze. Dacă ar crede ar deveni originari -în stare să înţeleagă necesitatea finalităţii ca pe un dat şi nu ca pe o condamnare. Însă dilema continuă să fie aprofundată, căci mare trebuie să fie necredinţa omului care nici atunci când vede nu crede. Or, dacă ar crede s-ar conforma cerinţelor a ceea ce vede şi este înscris în Învăţătură, dar nu s-ar îndoi de sine însuşi şi de crucea şi sarcina sa.
De aceea nimic original nu a făcut Cezar Ivănescu privitor la modul în care şi-a exprimat crezul creştin în versul său „cine vrea mă scuipă,/scuipă cine vrea,/eu meru tot urcu,/urc pe Golgota”, deoarece, ca de altfel oricare dintre muritori, s-a considerat mai mult victimă a cuiva, dar nu şi victimă a propriei sale condiţii ca participantă la păcatul colectiv, ce prin încărcătura ei martirică se asemuia încărcăturii martirice a lui Eminescu şi a altor multor slujitori nu atât a-i adevărului creştin cât a-i mitului creştin, din care cauză au trebuit să ispăşească în mare parte pe nedrept şi păcatele altora-a acelora care i-au nedreptăţit şi scuipat. Ori, de fapt, autorul lor urca pe Golgota nu numai pentru că era scuipat, ci şi din cauza pentru ce era scuipat, lucru ce nu este însă adevărat şi în cazul lui Isus spre deosebire de muritorul de rând care este poetul martir, devenit victimă a mitului căruia în necunoştinţă de cauză îi slujeşte, dacă încercăm să facem o comparaţie, deoarece Isus este Fiul lui Dumnezeu trimis printre oameni ca să le arate că „scuipatul” lor se răsfrânge asupa lor însăşi, şi este producător de suferinţe şi păcate, din care cauză vor trebui să moară ca să se cureţe.
Căci, în definitiv martirul îşi duce până la capăt condiţia tocmai, pentru că nu este îndeajuns de creştin încât să i se asemuiască lui Isus-fapt care însă într-o şi pentru o lume păcătoasă nu-i minimalizează cu nimic destinul, ci dimpotrivă îl marchează în faţa lui Dumnezeu. El devine mai bun decât alţii în faţa Lui doar prin aceea, că este martir, şi atrage asupra sa într-un fel şi o parte din păcatele altora la care îşi aduce însă şi aportul său. De aceea tragicul vieţii oamenilor ce caută adevărul cu mai multă înverşunare în general, şi tragicul moarţii lui Cezar Ivănescu în special, face parte din decorul obişnuit a-l martirului/martirajului, fiind pe deplin îndreptăţit de caracterul în sine a-l adevărului şi înţelepciunii creştine.
Lipsa credinţei a făcut din adevărul aflat la suprafaţă a creştinismului şi întruchipat în cruce o taină, accentuând şi aprofundând sensul şi conţinutul ei, astfel înstrăinându-l şi îndepărtându-l pe om tot mai mult de origine, lasându-l neputincios în faţa mitului pe care şi-l crează în acest fel singur.
Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova–Chișinău)
Notă. Născut la 8 iulie 1947 în satul Fântâniţa (raionul Drochia, Republica Moldova), în 1972 Petru Ababii, a absolvit Institutul de medicină din Chişinău (Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova-USMF). A lucart un timp ca medic generalist în Orhei (municipiu din partea centrală a Republicii Moldova, situat la cca 50 km spre nord de Chișinău, pe malul râului Răut, fiind centrul administrativ al raionului cu același nume și unul din principalele centre economice ale regiunii centrale a țării). Pasionat de filosofie are în palmaresul său o serie de publicații în reviste cu caracter academic și câteva cărţi pe teme filosofice printre care următoarele titluri, toate cu tematică filosofică:
- „Animus+Animus/Anima—Anima! sau Narcis Hiperionic”, Chișinău, 2005
- „Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism”, 2008
- „Decodificarea logigramei în ivonicul filosofic al lui Petre Țuțea”, 2010
- „Creștinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei”, 2012
- „Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar”, 2013
- „Aforisme, Gânduri, Reflecții”, 2020
- „Geneza metafizică a gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, în pregătire
- „Gândirea critică filosofică”, în pregătire
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
[…] „Creştinismul între mit şi realitate” cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – ed… […]