Cronică de film. Doru Pop – Fjord – un film care îți trage palme (d’Or) peste cap (Cluj24) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) vă stă la dispoziție 24h/24h, 7z/7z.
Pentru orice problemă legată de justiția franceză ne puteți contacta pe site-ul organizației: oadd.ro 

„„Fjord” a lui Cristian Mungiu este un film despre o familie de români care emigrează în Norvegia, împreună cu cei 5 copii ai lor. Ei aduc cu ei obiceiuri și mentalități de acasă. După ideea „poți scoate oamenii dintr-o țară, dar nu poți scoate țara din oameni”. Unele tradiții ale familiei de români din filmul lui Mungiu sunt religioase, altele țin de „corecțiile fizice” aplicate copiilor, familiare vechilor generații din Estul Europei. Mungiu, așa cum scrie presa internațională, nu judecă.”

Fjord e un film ca un diamant. Aidoma structurii unui diamant șlefuit cu mare grijă, imaginile, povestea, personajele din cea mai recentă producție a lui Cristian Mungiu sunt adamantine, impecabil decupate din realitate. Regizorul român demonstrează că a ajuns la o stăpânire a instrumentelor cinematografice care îi conformă poziția ca unul dintre printre primii 10 cineaști ai secolului 21. Mungiu este un lapidar cinematic, așa cum se numește în industria prelucrării diamantelor meseriașul care procesează aceste pietre create de natură în sute de milioane de ani, la rândul lui învățând arta șlefuirii în zeci de ani de experiență. Spre deosebire de cioplitorii de cinema care fac filme cu tembelisme, adevărații cineaști sunt extrem de puțini, pentru că arta de a face filme, care pare să fie democratică și accesibilă tuturor, presupune un grad de specializare ce nu se prinde doar prin mersul la o facultate „de specialitate” sau prin învățare la locul de muncă.

Cinemaul diamantin presupune o perfecționare adamantină a artistului însuși. Există și în industria cinematografică „artiști” care oferă servicii de cioplitorie care seamănă cu activitatea sculptorilor care fac cruci și monumente funerare, la fel cum există cineaști care sunt niște bijutieri, reușesc să realizeze giuvaericale filmice. Dar Mungiu nu face parte nici din categoria pietrarilor, care dau cu ciocanul, nici din categoria giuvaergiilor de cinema, care vând chestii sclipitoare, ce atrag privirea, dar nu au greutate.

Filme în două direcții

Fjord marchează un punct culminant al unei tendințe deja manifestată în filmul românesc contemporan, despre care am scris și eu în alte contexte. Cinematografia din România merge de fapt în două direcții diferite. Un grup de regizori, în avangarda căruia se află Mungiu, împinge cinemaul în direcția internaționalizării, fac filme în care sunt distribuiți actori internaționali, realizate în alte contexte decât cele „mioritice”, cu povești create pentru un public multinațional. Această tendință e contrabalansată de dezvoltarea accelerată unor producții extrem de „localizate”, cu povești  autohtonizate și autohtoniste, care au un succes comercial real, dar care sunt variațiuni „populare”, cu atractivitate doar pentru publicul local.

Spre deosebire de acest un nou tip de cine-amatori, marea lor majoritate foști „influenceri” și „stendapări”, deveniți peste noapte creatori de cinema (din categoria BRomania sau Bravo), care realizează „filme-sketch” și care atrag sute de mii de concetățeni pe care îi fac să hăhăie prin sălile de cinema, generând și venituri de peste milioane de dolari, cinemaul de tip diamant e dintr-o altă dimensiune. Ca și un diamant, filmul adamantin e mereu multifațetat, atât vizual, cât și narativ, dar mai ales din perspectiva semnificațiilor pe care le produce în mintea spectactorilor.

Formă de cristalizare

Folosesc termenul de imagine-diamant ca o referință directă la conceptul avansat de filosoful și teoreticianul filmului Gilles Deleuze care, în „Cinema II” propunea noțiunea de „imagine-cristal” și distingea între două „regimuri vizuale”, unul organic și unul cristalin. Formulările memorabile ale filosofului francez, cum e aceea că filmele nu doar că „prezintă imagini”, ne arată imagini care sunt „înconjurate cu o întreagă lume”, explică un mod de a face cinema în care filmul, prin intermediul instrumentelor sale specifice, reușește să reducă opacitatea lumii, îi permite să devină inteligibilă.

În cele din urmă cinemaul poate fi o formă de cristalizare, mai ales atunci când ecranul nu mai e doar o suprafață de vizualizare, pe care sunt proiectate imagini la o viteză de 24 de fotograme pe secundă, ci devine un spațiu al transparentizării lumii. Unele imagini din Fjord sunt cristaline până la puritatea totală, iar această dimensiune cristalină e amplificată desigur de peisajele naturale norvegiene. Într-un fel Mungiu face un film „nordic”, pentru că adoptă elemente ale frumuseții austere ale școlii scandinave de cinema, ajutat de directorul de imagine Tudor Panduru, cel care a realizat și imaginile de la RMN, dar și pentru alt film „rece”, cum a fost Malmkrog al lui Cristi Puiu.

Pneumonie cinefilă

Însă nu doar fiordul unde are loc acțiunea are o răceală sticloasă, ci modul cum e spusă povestea prin imagini devine curat până la cristalinizare. Unele imagini dintre cele mai sticloase, în sensul de tăioase, sunt mai ales cele în care bunicul amutizat al lui Noora stă pe debarcaderul ce dă spre mare, captiv într-un scaun cu rotile. Dar și secvențele de interior, cum sunt scenele în care Lisbet îngrijește cadavrele unor bătrâni decedați, au aceeași forță de diamant care taie în carnea vie, dar mai ales cea moartă a realității. Când tânăra mamă ai cărei copii sunt luați se îngrijește de cadavrul bunicului (jucat de Erik Hivju), al cărui corp nud domină primul plan, o vedem pe asistentă pensulând cu grijă gâtul bătrânului, ale cărui tentative anterioare de sinucidere le-a împiedicat chiar ea, iar imaginea taie ecranul, ne obligă să ne gândim dincolo de ceea ce vedem. Combinația periculoasă la care recurge regizorul român poate produce pneumonie cinefilă. Când filmarea „rece” e combinată cu subiectul „fierbinte”, șocul termic devine primejdios minții noastre.

Dacă unii regizori adaptează texte literare, mari romane sau benzi desenate celebre, „rețeta Mungiu”, pe care a utilizat-o toate filmele sale, de la cel inspirat din cazul exorcizării de la Tanacu, la conflictul declanșat de imigranții angajați la o brutărie din „Secuime”, este adaptarea realității la cinema, nu invers. Poveștile inspirate din știri de mare actualitate și cu subiecte extrem de controversate, dau un soi de amețeală primejdioasă, pentru că în Fjord regizorul român tratează un subiect extrem de controversat, nu doar dificil și cu posibile parti pris-uri, dar și amenințat tot timpul de politizare.

Două tabere ideologice

Cadrul narativ, în care două tabere ideologice se ciocnesc, unde valorile „conservatoare” sunt contraste cu cele ale unui societăți „progresiste”, e extrem de volatil, mai ales în contextul actual, când întreaga planetă pare să fie scindată de-a lungul acestor falii. Apariția politicienilor și implicarea jurnaliștilor este și ea procesată. Reprezentați în film de două personaje masculine, ușor caricaturizate, Samuel (jucat de Adrian Titieni) și Dan (Alin Panc). În scandalurile reale de la noi s-au remarcat fostul pastor baptist și deputat PNL Ben-Oni Ardelean, împreună cu senatorul PSD Titus Corlăţean, care au mobilizat opinia publică pentru susținerea familiilor. Unii politicieni  au afirmat că aceste cazuri erau lupta din „Bine” și „Rău”, ații au acuzat statele de „răpire” de copii  și schimbare a identității lor. Politicienii, care adeseori beneficiază de notorietatea unor astfel de cazuri care au a provocat scandaluri internaționale, par mereu să știe care e adevărul. Dar regizorul de filme diamantine și cinemaul ca adaptare a realului nu critică, nu judecă, nu dă verdicte, nu face „politică”. Desigur că aici e o echilibristică extrem de periculoasă ea însăși. Când nu iei partea niciuneia dintre „tabere”, când nu dai dreptate nici „progresiștilor”, dar nici nu îi portretizezi pe „conservatori” ca pe niște primitivi, când nici educația autoritară nu e blamată, dar nici pedagogia „copil-centrică” nu apare ca fiind excesivă, poate părea din unghiul de vedere opus să ești părtinitor.

Nu sunt filme care să educe

Numai că, spre deosebire de regizorii „activiști”, fie ei „woke-iști” sau „identitariști”, Mungiu nu face filme ca să „educe” sau să arate „adevărul”. Poate ar trebui și să vedem că nu toți angajații serviciilor de protecție sunt niște „progresiști” nenorociți, care fură copiii românilor ca să îi transforme în lesbiene, într-un fel de programe naziste de tip „Lebensborn”, cum susțin unii identitariști de pe la noi. Dar poate că măsurile de protejare a unor copii în cazuri de violență nu sunt intervenții maligne ale statului, într-un fel de distopie similară că ceea ce își imagina Platon în Republica sa ideală. Ar trebui să ne întrebăm de ce există atât de multe cazuri similar în care sunt implicați părinți români – de la cazul Samson din Suedia, la cazul Furdui din Germania, unde „Jugendamt” a preluat șapte copii minori, ori cazul Rotundu din Danemarca, unde autoritățile au constat că bebelușul a suferit traumatisme craniene în urma tehnicii strămoșești a „scuturării”.

Desigur cel mai faimos caz, acela al familiei Bodnariu, stă la baza poveștii de pe ecran. De altfel la avanpremiera de la Oradea a filmului, care a avut loc simultan cu proiecția de la Cluj la care am participat eu, membrii familiei Bodnariu au urcat pe scenă și le-au transmis spectatorilor binecuvântări creștinești înainte de vizionare. Numai că, întotdeauna realitatea a fost mai puternică decât filmul. Când, în urmă cu 10 ani, în 2015, autoritățile norvegiene prin reprezentanții „Barnevernet” (însemnând chiar Protecția Copilului) au luat în custodie toți copiii acestei familii, inclusiv un sugar de 4 luni (Ezekiel), Bodnariii au devenit celebrități mondiale, poate fără voia lor. Nu putem, însă, să nu vedem o serie de conexiuni între faptul că presa de scandal a transformat aceste cazuri în subiecte și tendințele politice, inclusiv declanșarea în România a referendumului din 2018 pentru susținerea „familiei tradiționale”. Mungiu ne arată ciocnirea dintre prozelitismul religios și opiniile exprimate de copiii familiei Gheorghiu, toți cu nume biblice (Emanuel, Timotei, Veniamin sau Judith) și valorile unei societăți în mod firesc șocați de comportamente tipice pentru comunitățile creștine, care au o inflexibilitate evidentă față de lumea modernă.

Nuiaua, dovadă de iubire

Similaritățile dintre familia Bodnariu și familia Gheorghiu din film sunt transparente. Cuplul real Marius și Ruth devine cuplul Mihai și Lisbet ca și Marius din realitate, Mihai din film este „IT-ist”, iar Lisbet, aidoma lui Ruth, face asistență medicală într-un centru pentru bătrâni, în timp ce fiica cea mare se numește Elia, membra familiei Bodnariu era Eliana. Dar familia Gheorghiu din film nu este familia Bodnariu, ci e cristalizarea tuturor cazurilor de acest tip, pe care le-am menționat deja.Și la noi acasă, unde strigătul „Jos abuzul norvegian!” a devenit sursă de distracție, aceste ciocniri au fost subiect de discuții contradictorii. Ca și în cazul Bodnariu, unde părinții au recunoscut că au dat „palme la fund” și au practicat sportul pedagogic mioritic al trasului de urechi, am fost „victima” abuzului matern-regretata mea mamă mă bătea cu șlapul. Așa cum povestește personajul din film, domnul Gheorghiu, educat prin coerciție de propriul tată, în România pedagogia de tip „Peștaloțiu” și principiul biblic (din Proverbele 13:24), în care nuiaua e o dovadă de iubire, sunt o realitate cotidiană.

Diamantul naratov din Fjord

Filmul, însă, nu tratează doar problema rupturii dintre două falii socialii, între educația restrictivă și cumplita existență fără YouTube sau Playstation, și libertatea de a te tăia pe vene, cum face Noora în film. Adevărata sciziune este existențială, iar Mungiu reușește să ne arate, prin cristalul care este Fjord, că în cele din urmă singura care are dreptate este Moartea, care va rezolva toate problemele noastre politice, ideologice sau războaiele „culturale” în care suntem prinși prin Viață. Dacă rămânem la suprafața poveștii, unde asistăm la cazul social, nu vedem o altă fațetă a acestui diamant, pe palierul căreia are loc relația non-erotică dintre cele două adolescente, în film Elia și Noora. Elia, fata mai mare a familiei Gheorghiu, jucată remarcabil de Vanessa Ceban, o tânără din Republica Moldova care trăiește în Norvegia și care reușește să transmită aproape cristalin mesajul filmului, aproape fără să facă un efort actoricesc, se împrietenește cu o adolescentă din vecini, Noora Halberg. Spre deosebire de Ceban, adolescenta Henrikke Lund-Olsen a fost deja distribuită în filme de televiziune, dar tânăra norvegiană are și ea o energie care o face convingătoare pentru acest rol.

Pentru mine personajele cu adevărat diamantine sunt cele două tinere fete, Elia și Noora, a căror poveste reprezintă diamant narativ din Fjord. Deși putem foarte ușor să fim furați de peisaje sau de intriga cu cheie socială ori politică, spre deosebire de imaginea-oglindă, în care cinemaul ne pune în față o suprafață în care să ne vedem pe noi înșine sau societatea, imaginea diamantină ne arată fețele nevăzute ale acestei lumi. Nu știm și nici nu trebuie să știm dacă între Elia și Noora a fost o relație homosexuală, nu contează ce le leagă pe cele două adolescente, care se confruntă cu autoritatea parentală, fiecare în felul ei. Sigur, tragedia cumplită este aceea a unor părinți, care au valori religioase și care suferă atunci când statul le ia copiii. Cuplul cinematic Elia și Noora ne oferă o înțelegere cristalizată a experiențelor prin care trec copiii, la care am avea acces altfel foarte greu.

Actorul Sebastian Stan

Am privit cu neîncredere apariția lui Sebastian Stan în rolul tatălui, nu atât prin asocierea cu Bucky Barnes din filmele hollywoodiene, cât mai ales pentru că în The Apprentice (2024), unde actorul de origine română a fost distribuit în rolul lui Trump, mi s-a părut o caricatură. Și în primele imagini din Fjord, unde Stan apare cu o chelie care îmi aducea aminte mai degrabă de personajul „Bilă” din Miami Bici,  decât de o figură reală, actorul-vedetă reușește să se desprindă de tipologie. Pe măsură că evoluează, această figură greoaie, cu gesturi rigide, costumat mereu șleampăt, care trece de la antipatie la simpatie, de la furie la deznădejde într-un mod foarte nuanțat, devine transparentă. Abia în scenele de la proces, unde procurorul îi pronunță numele „Georgiu”, iar el insistă să fie numit „Gheorghiu”, sau când reprezentantul acuzării îl întreabă ce înțelege prin familia „tradițională”, iar el răspunde cu convingere că familia e compusă dintr-un bărbat și o femeie, vedem fațetele personalității lui Mihai. Când procurorul îi cere să explice faimoasa zicală mioritică „Bătaia e ruptă din rai”, domnul Gheorghiu dezvăluie că el însuși a fost educat cu ajutorul bătăii, iar Sebastian Stan face un exercițiu de actorie „de metodă”, dezvăluind pentru câteva clipe complexitățile personajului.

Palma, formă de abuz sau nu?

Și mai convingător e rolul Lisbet, jucat de Renate Reinsve, o actriță care a făcut deja câteva personaje memorabile în filmele lui Joachim Trier (printre care și filmul norvegian care a câștigat Oscarul internațional anul trecut, Sentimental Value). Reinsve reușește să portretizeze această mamă credincioasă, empatică și fundamental bună, care este pusă într-o situație înfiorătoare. Ce poate fi mai cumplit decât să i se ia unei mame sugarul de lângă ea? Personajul este nuanțat și de opoziția evidentă cu șefa de la Barnevernet, numită Gunda (tot o actriță norvegiană, Ellen Dorrit Petersen). Petersen, care a mai făcut un cuplu actoricesc cu Reinsve în debutul lui Halfdan Ullmann Tøndel, Armand (2024), are o prezență ecranică la polul opus, lucru evident într-unul dintre dialogurile de la proces, unde Gunda e întrebată dacă este mamă, iar ea răspunde că nu trebuie să ai copii ca să acționezi în favoarea copiilor. Dacă pe tată nu îl vedem niciodată pleznind copiii, într-o scenă în care poate fi ușor scăpată din vedere agresivitatea mamei, aceasta „îi scapă una” fiicei mai mari, din a cărei neatenție era să opărească sugarul căruia îi încălzea mâncarea. Iarăși, întrebarea este dacă o palmă la fund sau peste cap într-un astfel de moment e o formă de abuz, care justifică preluarea unui sugar de către autorități și plasarea lui într-o familie surogat?

Crăpătură în diamant

Printre cele mai puternice secvențe din acest film sunt cele în care Lisbet se îngrijește de morții de la morgă, începând cu bătrâna a cărei fiică va ajunge membră a comunității religioase din care familia face parte. Dar momentul diamantin al acestui personaj are loc când mama, cu spatele gol către la aparatul de filmat, se mulge pentru a putea să îi trimită sugarului ei lapte matern. Auzim sunetul pompei care suge la piept, fără să vedem acțiunea, blocată de corpul tinerei femei, dar când pune recipientul pe marginea geamului, acesta este gol.

Pentru mine acesta este cinemaul diamant

Și mizanscena creată de Mungiu, care are un element suplimentar, pentru că familia româno-norvegiană din film crește mai multe oi, e construită cu grijă pentru a permite evoluția poveștii și a personajelor. Acesta e contextul care permite tatălui să discute cu copiii pe teme biblice, unde Noora, crescută în spirit „progresist” primește lecții despre Isus și creștinism, este un indiciu important. Oile sunt aici o metaforă-cristal, nu doar o trimitere la „spațiul mioritic” blagian, ori o alegorie a unei comunități religioase, ci mai degrabă o intervenție în structura spațio-temporală, o muchie a acestei realități multifațetate pe care Mungiu o construiește. Singurul meu reproș este decizia finală a regizorului, care a fost și scenarist, modul cu alege să încheie această poveste. Singura crăpătură a diamantului pe care îl șlefuiește cu atâta grijă timp de două ore și jumătate, este momentul când Noora, care încearcă să o mai vadă o dată pe Elia, luată de părinții care fug din Norvegia, merge spre feribot și pășește aidoma lui Isus pe ape. Sper ca Fjord, care a marcat și o premieră în distribuția de filme din România, cu o avanpremieră făcută într-o unică proiecție, de la aceeași oră, în 90 de cinematografe simultan, în 52 de oraşe din țară, să fie primul film românesc ca va fi recompensat măcar cu un premiu Oscar. Nu că Mungiu ar avea nevoie, e oricum primul autor autohton care deține două Palme d’Or, dar ar fi confirmarea că acest mod de a face cinema a reușit să taie, ca un diamant, cea mai incasantă barieră din istoria filmului românesc.

Doru Pop (profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj). Master în Jurnalism și Comunicare de la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, în 2002, și un Doctorat în Filosofie obținut la Universitatea Babeș-Bolyai în 2003, susținând o teză despre filosofia culturii vizuale. A fost bursier Fulbright și Ron Brown în 1995-96 respectiv 2000, și a predat cursuri de film românesc și european la Bard College din New York în 2012 și visiting professor la Universitatea Columbus, Georgia în 2017.

Bibliografie

• Profesorul Doru Pop (UBB Cluj-Napoca)
• Doru Pop (CV)
• Profesorul Doru Pop (Interese de cercetare)
• Autor Doru Pop (Cărți)
• Alte articole ale profesorului Doru Pop în Jurnalul Bucureștiului

Articole asociate

Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „O telenovelă socialistă” – Sunt citit, deci exist. Recenzii Alex Goldiș (România literară și Claudiu Turcuş (Observator cultural) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

 

Opinia profesorului Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca „Despre intoleranța la critică sau cum l-a bătut Goliat pe David la funduleț cu floricica omulețului lui Gopo” (Cluj24) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „Sunt citit, deci exist” – „Portret al autocratului ca monstru al mileniului 3”. Interviul lui despre „Cucu Bau” – primul micro-festival de film erotic – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

Editorialul verii – „Dispozitivul” Lansarea de carte & „mecanismele de schimb” ale acestuia la „periferia” legii – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic) al CUFR (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la Vasile – Dan Marchiș (poet, eseist, publicist, fondatorul revistei „Sintagme codrene”) cu o notă a redacției (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului, investigative journalist OADO – UNU)

Buna-credință în era post-adevărului – principiu juridic și exigență a comunicării publice. Lucrare prezentată la al 36-lea Congres internațional al Universității Apollonia din Iași „Pregătim viitorul promovând excelența” (2026), secțiunea „Comunicare în era post-adevărului – provocări, strategii și responsabilitate socială (sub coordonarea prof. univ. dr. Dumitru Popa). Corespondență de la Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași)

Dimensiunea economică și financiară a contractelor în învățâmântul universitar juridic românesc și francez (în colaborare cu Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

„Diaspora românească – rădăcini și orizonturi. Despre locuirea identității, limbaj și apartenență” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la jurnalista româno-libaneză Anca Cheaito (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”). Elogiu jurnalistului Petru Frăsilă (directorul postului de televiziune M+Tv International)

Teoria Codului Sociogenetic (CSG) – Formalismul fenomenologic & matematic în „Constelații Diamantine” la baza unei colaborări franco – libaneze (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului & Anca Cheaito – jurnalistă libaneză, președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)

Subiect de teză de doctorat. In memoriam Christian Ranucci – foarte probabil, nevionvat, condamnat la moarte și executat în 1976 pentru răpirea și asasinarea lui Marie-Dolorès Rambla și presupusa sa legătură cu rețeua pedocriminală a lui Jacques Dugué în conexiune cu dosarul de pedocriminalitate Coral. Ironia sorții–Drama lui Jean-Baptiste Rambla–fratele victimei, condamnat la închisoare pe viață pentru femicide în recidivă (asasinatele abominabile ale lui Corinne Beidl și Cintia Lunimbu)

Corespondență de la de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Masoni criminali în fața Curții cu Jurați Paris – Dosarul (multi)criminal al fostei organizații masonice „Athanor” cu implicarea serviciilor de informații DGSI (Direcția genrală a securității Interne) și DGSE (Direcția generală a securității externe) [Francs-maçons criminels devant le Tribunal Judiciaire de Paris – Dossier (multi)criminel de l’ancienne organisation maçonnique „Athanor” avec l’implication des services de renseignement DGSI (Direction générale de la sécurité intérieure) et DGSE (Direction générale de la sécurité extérieure)]

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (regiunea pariziană) conform celebrul principiu al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (Métropole du Grand Paris), conform celebrul principiu (reguli) al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă) cu un deznodământ (final) dezamăgitor ca și în cazul lui Elyazid Ahamada [L’évasion spectaculaire d’Ilyas Kherbouch („Ganito”) du centre pénitentiaire de Villepinte (Métropole du Grand Paris) selon le fameux principe d’Albert Spaggiari („Ni arme, ni haine, ni violence”), le cerveau présumé du „vol du siècle” à la Société Générale de Nice (il y a un demi-siècle) avec un final décevant, comme dans le cas d’Elyazid Ahamada]

Al 36-lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelemnța” – 2026. Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale”, în timpul republicilor franceze. Studiul dosarului de cvadruplu asasinat (triplu pedicid și un femicid) al românului Florian – Sebastian Bălan condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (încarcerat în detenție criminală în Franța)

Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (Sociogenetic/CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale” în timpul republicilor franceze

Profesorul Thomas Csinta – „arhitect al gândirii interdisciplinare” și „spirit enciclopedic al vremurilor noastre” (Anca Cheaito – jurnalistă româno – libaneză, Revista „Orient Românesc” – septembrie 2025, președinta fondatoare a asociației „România-Levant” și a revistei culturale „Orient Românesc”) în parteneriat cu Jurnalul Național Săptămănal Independent „Patria Română” [Director G-ral Bg. (r) Dr. h. c. Bartolomeu – Constantin Săvoiu, Mare Maestru al MLNR1880, redactor șef Alexandru Naghi]

„Ecuațiile Societății” – Cum decodificăm lumea socială prin intermediul modelelor fizico – matematice conform profesorului Thomas Csinta – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la jurnalista Anca Cheaito din Liban (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)