S-a dat dezlegare la locurile de joacă pentru copii.
Natura toată a înviat. Pomii fructiferi își lasă roadele pe pământ. Vântul leagănă ramurile care au început să cânte. Iarba se bucură. Păsările nu-și mai opresc țopăielile. Pescărușii fac rotocoale în înaltul cerului, planează, plutesc cu aripile nemișcate, uimindu-se de ceea ce se vede jos, în parc.
Fiindcă azi, ca niciodată, parcul Cișmigiu a fost invadat de mame cu cărucioare cu copii mici. Zilnic văd cărucioare cu copii mici, dar azi, în prima zi de căldură fără ploaie, erau sute, cred. Pe toate aleile defilau cărucioare, care de care mai stilate. Și cărucioare duble, pentru gemeni erau. Iar micuții erau îmbrăcați cu tot ce e mai frumos pe lume. Parcă era parada pruncilor. Vă dați seama, nici unul nu purta mască. Și nici o mamă. S-a nimerit să fie și o zi divină, cald, poate prima zi sănătoasă de vară.
Și lângă banca pe care mă așezasem eu, cu fața spre lac, pe banca vecină, deci, o mamă își hrănea pruncul de vreo 3 săptămâni cu un biberon cu lapte. Era o femeie foarte distinsă și a procedat după regulile indicate la maternitate. Și-a pus ei un sorțuleț, a ridicat pruncul din cărucior, o mogâldeață fragilă, nici nu-și ținea capul, i-a pus și lui un guleraș protector, să nu-și murdărească hăinuțele trandafirii, a verificat laptele, cu o picătură pe antebraț, să simtă cât e de cald, apoi i-a pus pruncului biberonul în guriță, el a început instinctiv să o mângâie pe braț cu degețelele lui ca niște bețișoare de cristal, semn că îi place, ce mai, o scenă a vieții, de o mare frumusețe, care contrastează total cu imginea adusă de coronavirus. Mama cu pruncul, imagine din epoca botticelliană, când încă nu se inventase masca de protecție, când Mona Lisa nu devenise Corona Lisa, deci o epocă fericită.
Ce minuat e să dai viață! Nu există nimic mai frumos! Toată opera noastră e o bagatelă față de minunea unui copil. De ce nu suntem numai cu gândul la viață, la naștere!? Și să facem să nu se mai nască în România tot mai puțini copii, fondurile să fie concentrate pe sănătate, să nu mai moară atâția prunci și mame, o adevărată epidemie!, să stopăm curba descendentă. E nevoie de viață, de nașteri cât mai multe!
Acestă imagine maternă este simbolul vieții, al capătului epidemic! Acel prunc de câteva săptămâni s-a născut în timpul pandemiei, desigur, deci mama lui a trăit cu spaimă poate nașterea lui în condițiile când spitalele erau pline de bolnavi cu coronavirus sau amenințate cu noi îmbolnăviri. Este un act de viață cu totul eroic. Să aplaudăm aceste mame, mii, care au dat naștere vieții pe timp de epidemie.
Ni se tot dau statistici cu morți, cadavre, spitale, îmbolnăviri, dezastre, glume proaste și alte emanații ale unei prese bolnave. Dar de ce nu ni se dau știri pozitive. De ce nu se face o statistică curată, să vină Themis cu Balanța dreptății: dacă pe un taler se pun morții, să se pună pe celălalt taler nașterile, să aflăm nu numai câți morți au fost în ultimele 24 de ore, ci și câte nașteri, câți prunci au văzut lumina zilei. Eu cred că balanța înclină spre viață, nu spre moarte. Chiar nașterea unui singur pui de om face cât toate morțile pandemice! Nașterea sfidează moartea, sfidează boala.
Acești prunci sunt simbolul anti-virus. În epoca dictaturii ei se numeau „decreței”, fiindcă se nășteau în urma unui decret, un alt fel de virus, care stipula că este interzis avortul.
Și acum Corona Lisa a venit ea cu un decret, decretul morții, să ucidă viața, dar iată că viața e mai puternică decât moartea. Acești copii, copiii pandemiei, sunt adevărații eroi, adevărații supraviețuitori. Ei sunt România de mâine.
E prima oară când am simțit nevoia să fac comparația Cișmigiului cu Central Park. Fiindcă și acolo există această imagine a mamelor cu copii în brațe și a cărucioarelor cu copii mici. Ai sentimentul unei permnente invazii a vieții. Acum și la NY, și aici, e foarte cald. Au inceput căldurile mari. Mi-am găsit printre lucruri un tricou nou-nouț, pe care scrie „New York”. L-am adus din America și azi i-am rupt eticheta, a fost prima zi în care l-am purtat. Eram singurul cu o astfel de inscripție pe piept. Și mulți copii și tineri frumos îmbrăcați, majoritatea pe trotinete sau biciclete ultramoderne, mă salutau. Era ceva incredibil, copilăria salutând bătrânețea. Așa ceva se întâmplă numai în rai, nu?! Numai în rai tinerii nu stau jos când bătrânii stau în picioare.
Așa se îmtâmplă și în America, ești mereu salutat, cei pe lângă care treci te salută de parcă de-ar cunoaște de-o viață. Te salută, ca semn că ai trecut pe lângă ei, o întâlnire cosmică, fiindcă așa ceva nu s-a mai întâmplat și poate n-o să se mai întâmple. Fiecare venim de undeva cu povestea noastră și ne intersectăm. Așa îmi imaginez întâlnirea dintre Iisus și Om. E ceva unic, nu? Așa și în Cișmigiu, mă simțeam că sunt la New York și mă plimb prin Central Park. Pruncii, viața, leagă acum toate parcurile, toate țările din lume. Parcă ar fi cruciada pruncilor, cruciada care învinge pandemia, și anunță o nouă eră, a vieții, a frumuseții.
Vorbeam la început de învierea naturii. E incredibil acest miracol care înseamnă viață. Iar omul este cea mai aleasă dintre făpturile naturii. Mă plec în fața unui pui de om ca în fața universului. În orice naștere sau act de înviere, ca și în Învierea lui Hristos, noi trebuie să vedem acest respect pentru viață! Cruciada pruncilor aduce înviere. E o cruciadă care se petrece în conștiințe. Eu cred că și pruncii uciși de Irod în Iudeea au înviat!
Nota autorului
Autoritățile au anunțat că pe timpul pandemiei, România a avut cea mai mare creștere la producție din UE, de 2, 3 la sută! Nu mă miră, fiindcă în timpul pandemiei românii s-au arătat a fi extrem de disciplinați, aproape un model de conduită, de aplicare a măsurilor și restricțiilor impuse de oficiali, după modelul țărilor avansate, după indicațiile OMS. Nu s-a mai pomenit atâta disciplină și supunere de pe vremea comunismului.
Și cu toate acestea, țara noastră nu se află pe lista cu risc redus de pandemie, în grila Marii Britanii suntem sub linie. Altfel spus, țările de rang I se feresc de noi, suntem ținuți la distanță, România are o soartă izolaționistă în UE. Cum e posibil? Înseamnă că e ceva putred în Danemarca. Înseamnă că la mijloc se află o cacealma, practica raportărilor de cifre false. Înseamnă că deciziile luate în starea de urgență nu au fost bune, iar disciplina românilor, o mascaradă! Încă nu am înțeles că suntem pe cont propriu și că așa-zisele alianțe sunt de conjunctură, că nu ne putem sprijini decât pe noi înșine?! Megalomania puterii se dovedește din nou catastrofală. Am arătat nu o dată unde văd eu slăbiciunile, în faptul că nu avem un stat puternic și funcțional. Ce funcționează? Acum, cu liberalizara restricțiilor, cădem iar în haos.
Îmi venea să aplaud conduita românilor fața de restricții și să observ că la români controlul asupra „libertății” a fost benefic. Dar m-am înșelat. Mult timp n-am înțeles acest gând al lui Liviu Rebreanu: „Libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă”.
Acest lucru s-a văzut la români după revoluția (evenimentele) din decembrie 1989, când, cu prețul multor morți (1166), s-a obținut libertatea mult visată. Dar după felul cum s-au folosit românii de libertate, s-a ajuns să se spună, după 30 de ani, că mai bine era pe vremea dictaturii, când oamenii aveau asigurate condițiile de bază, o slujbă și un acoperiș. Și analiștii au constatat că românii au fost mai harnici în timpul dictaturii decât în libertate. De ce această decădere? Fiindcă oamenii au sărit din lac în puț, din dictatură în haos. Lipsa de respect a legilor demosului nu înseamnă libertate, ci anarhie. „Libertatea e înțelegerea necesității”, spunea Spinoza.
Libertatea este un lux. Nu-i pentru oricine. Toți filosofii lumii sunt de părere că nu există libertate fără dreptate. „Fără dreptate, nici o libertate”, spune un proverb latin. Și fără supunere în fața legii. Am constatat acest adevăr în America. Acolo trăiesc oameni de pe întreg pământul, fiecare vine cu obiceiul lui de acasă, cu libertățile pe care le-a moștenit, toți vin să se bucure de o libertate și mai mare, vin să câștige mai mult decât acasă. Da, dar aceste lucruri nu sunt posibile fără respectarea legii. Toate popoarele care alcătuiesc America se supun legilor americane. Acolo există o dictatură a legii nemiloasă, care, încălcată, se lasă cu amenzi, închisoarea sau moartea. „A face acte nesancționabile, spunea Mircea Eliade, nu înseamnă a fi liber”. Iar un proverb românesc îl întregește: „Ca să ne bucurăm de libertarte, trebuie să știm să ne supunem legilor”.
Istoria omenirii nu e dreaptă, omenirea încă nu și-a găsit forma de existență care să-i ducă pe oameni în paradis, să-i facă să trăiască ca în EL Dorado, ca în Țara Făgăduinței, unde să curgă pentru toți numai lapte și miere. Fericirea este încă un ideal greu de atins. În aceste condiții, numai legea sau dictatura legii (dura lex, sed lex) disciplinează omul, poate să-l ducă la o comportare cu rezultate benefice. Și tot latinii spueau; „Libertatea înseamnă să poți face ceea ce îți permite legea”. Nu poți fi liber decât pe baza unui cod moral. Libertatea nu înseamnă haos, descurcăreală ca la români, care au ajuns să spună „legea e făcută ca să fie încălcată”, nici dictatura eului (cultul personalității), înseamnă să respecți libertatea celorlalți.
În fond, libertatea este o problemă de educație. Oamenii liberi cu adevărat sunt cei bine educați, care au o educație interioară sau, cum spunea Nietzsche: „Libertatea înseamnă să fim responsabili pentru noi înșine”. Așadar, liberatea nu este o bagatelă, dimpotrivă, este un lucru greu, foarte greu, o mare povară pentru om, un efort suprem de a trăi fără lanțuri, dacă vream să fim liberi, să ne desprindem de imaginea pe care ne-a lăsat-o Rousseau în vorba: „Omul s-a născut liber și este pretutindeni în lanțuri”.
Sigur, nu trebuie să vină o epidemie ca să întelegem toate aceste lucruri. Dovadă că o dată cu relaxările, numărul de cazuri Covid-19 e mai mare ca în momentele de vârf tragic ale pandemiei. Și cred că sporul productiv, de care vorbeam la început, s-a produs la români nu atât din respectul restricțiilor, cât al fricii de moarte. Moartea i-a făcut cuminți, să stea la locul lor. Dictatura morții este și asta o soluție pentru dobitoci și pentru starea de haos.
Educația ne face să fim liberi. Un om aflat într-o peșteră, cum i-am văzut pe eremiți la Athos, sunt mai liberi ca orice voiajor care străbate lumea-n lung și lat. Pasul cel mai înalt spre libertate este înțelepciunea, iar înțelepcinea se atinge cu credința. Libertatea religioasă este suprema condiție a libertății. Dar nu toți oamenii religioși sunt liberi. Majoritatea sunt sclavii dogmelor și se chinuie, sunt robii unor precepte absurde.
Eu am ales calea apofatică și am dedus că e singura care îmi dă libertatea adevărată. Iar acest fapt mi-a fost confirmat de o cugetare latină, care spune așa: „Unde este îndoială, acolo este libertate”. E un apofatism avant la lettre. De aceea, cred că teologul cel mai liber a fost Sf. Augustin, filosoful și scriitorul care a adus înțelepciunea antică în creștinism.
Articolele autorului Grid Modorcea în Jurnalul Bucureștiului
