Eram o tânără mamă nepricepută şi speriată, departe de femeile din familia mea, nimeni nu mă-nvăţa ce să fac şi pe vremea aia nu era nici net, nu se găseau nici cărţi despre creşterea copiilor.
Am învăţat treptat din greșeli, din greșeli şi din reacţiile copiilor, ce le place şi cum să le potolesc foamea sau setea. Când se-mbolnăveau le luam în braţe, mititele şi-nfofolite şi fugeam cu ele la doctor. Însă odată mi-a fost greu de tot. Aveau amândouă o tuse teribilă, seacă, li se zguduiau corpurile, vomau şi refuzau să mai mănânce. În căpşorul lor asociau momentul mâncării cu o nouă repriză de tuse şi începeau să plângă numai când vedeau farfuria cu mâncare. Nimic nu funcţiona: pastile de la Apilarnil, pastile de la farmacii, o cunoştiinţă mi-a făcut rost de un sirop de import–ştiţi bine că nu se găsea nimic pe vremuri. Am aşteptat siropul ăsta minunat vreo săptămână, cu încredere şi speranţă. Degeaba. N-a funcţionat. Disperarea mea creștea, iar fetele slăbeau şi tuşeau de mai mare mila…
Aveam o vecină, o bătrână tăcută, retrasă, locuia singură în căsuţa ei şi-n curte avea doar 4 găini şi-un câine. Ne salutam şi-atât. Într-o zi a auzit tusea, plânsul, a intrat în vorbă şi mi-a spus sec:
- Dă-le untură!
- Cum să le dau, bre, untură, copiilor? Am rostit automat, fără să mă gândesc prea mult, jignită de existența unui remediu atât de neînsemnat.
Eram mirată și indignată, Și enervată. Încercasem totul şi venea ea acum să-mi spună mie ce să fac. Auzi, untură la copii sub 3 ani! După vreo câteva zile mă apucasem de făcut gogoşi, le frigeam în untură, ştiţi voi că-n perioada aia uleiul era pe cartelă.
Pregătisem borcanul din timp, să se mai moaie un pic conţinutul, era pe masa de bucătărie şi eu trebăluiam. Cea mică, la vârsta căţărăturilor peste scaune şi gata să doboare orice obstacol ce stătea în faţa curiozităţii ei, se suise copăcel pe masă şi-nfipsese degetul în untura albă şi cremoasă. Lingea, încântată! Am sărit ca arsă, apucase să mănânce ceva din borcanul generos de 800 de grame. Nu era prima dată când gusta din orice-i pica în mână! Dar, după vreo oră, am observat că ea tuşea mult mai puţin şi sora mai mare la fel ca-nainte.
M-am mirat, mi-am adus aminte de sfatul vecinei, am încălzit repede două linguri de untură, am dat şi celei mari şi aveţi cuvântul meu că un coşmar de aproape două luni a luat sfârşit. A doua zi am repetat şi asta a fost tot. Se vede că gâtul lor era atât de iritat încât untura nu a făcut altceva decât să calmeze, prin ungere.
Nu ştiu să explic, cert e că a funcţionat, aşa cum probabil funcţionează multe dintre leacurile populare pe care noi, din nepăsare și necunoaștere sau pentru că avem alternative mai simple, le ignorăm. Nu zic sa înlocuim sfatul medicului, întotdeauna binevenit și calificat, dar putem susține vindecarea, conjugând tratamentul chimic, alopat, cu cel natural. Prevenirea însă o putem face întotdeauna prin metode naturale!
Bibliografie
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
