Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Istoria revistei România literară este o reflecție emblematică a traseului–dar și a regresului – culturii literare românești din a doua jumătate a secolului XX până în prezent. Ceea ce fusese odinioară un forum ambițios, pătruns de spirit polemic și rafinament intelectual, a devenit astăzi doar o umbră obosită a propriei sale glorii–o fortăreață culturală, baricadată în spatele unei retorici elitiste și a unei autosuficiențe provinciale, refractară la dialogul autentic cu exteriorul. Întemeiată, într-o formă incipientă, în secolul al XIX-lea de către Vasile Alecsandri, revista a renăscut în 1968 ca organ oficial al Uniunii Scriitorilor din România. Chiar și în contextul constrângerilor ideologice ale regimului Ceaușescu, sub conducerea lui George Ivașcu, România literară a reușit să se impună ca bastion al unui „liberalism controlat”. Dar acest echilibru precar a gravitat constant în vecinătatea prăpastiei dogmatice–o „masă stalinistă de protocol”, la care se așezau doar cei care se bucurau de grația politică a momentului.
După Revoluția din 1989, s-a născut speranța unui reviriment autentic. Sub președinția lui Laurențiu Ulici–spirit integru, umanist lucid–România literară s-a transformat într-o platformă mai pluralistă, mai permeabilă la vocile internaționale, la traduceri, la eseuri critice eliberate de granițele ideologice.
Autori precum Ana Blandiana, Norman Manea, Ștefan Aug. Doinaș au redevenit vizibili, iar criteriul valorii literare părea, cel puțin temporar, să redevină central în deciziile redacționale. Ulici nu a fost doar editor, ci un mediator: între generații, între Est și Vest, între memorie și prezent. Moartea sa neașteptată, în anul 2000, a pus capăt acestui interval promițător.
Ascensiunea lui Nicolae Manolescu–cândva un critic strălucit–a marcat, paradoxal, începutul unei epoci a înțepenirii autoreferențiale. România literară a degenerat treptat într-o tribună a unei elite înguste, auto-legitimate, care a marginalizat voci emergente și, cu o morgă arogantă, a disprețuit alte reviste literare, etichetându-le drept „publicații de provincie”–semn elocvent al transformării centrului în periferie. În locul deschiderii intelectuale s-a instalat tonul dogmatic; în locul diversității discursive –conformismul. Fina subtilitate a argumentului a fost înlocuită de o retorică repetitivă, previzibilă și auto-admirativă. Vocea critică–fie explicită, fie insinuantă–a fost dezavuată, iar noile curente literare, ignorate sau ridiculizate. Tinerii autori s-au distanțat, iar climatul intelectual s-a intoxicat lent. Nu literatura a fost celebrată, ci rețeaua. Revista s-a golit tematic, estetic, intelectual–și, poate cel mai grav, lingvistic. Acest declin nu a afectat doar prestigiul unei reviste, ci a reverberat nociv asupra întregului climat literar românesc. Uniunea Scriitorilor, strâns legată de România literară, s-a transformat într-un teatru al conflictelor, al strategiilor de conservare a puterii și al excluderii tăcute. Unde fusese odinioară dezbatere, s-a așternut stagnarea. Unde se căuta odinioară schimb cultural cu Europa, domină acum un protecționism literar de sorginte neo-ortodoxă. Schimbul cultural–cultivat cu pasiune de Ulici–s-a risipit în van.
Teoretic, această involuție poate fi citită în termenii lui Pierre Bourdieu ca o reocupare a câmpului literar de către o „clasă culturală” dominantă, care nu-și mai extrage capitalul din inovație sau calitate, ci din putere instituțională și politici de canon închise. România literară funcționează astăzi ca o platformă ritualică de reprezentare a acestei ordini–un organ care scrie nu pentru a interoga, ci pentru a confirma. Declinul nu este deci doar redacțional–ci paradigmatic. Fosta navă-amiral a literaturii române navighează acum în cerc, în apele calme, dar lipsite de sens ale unei excelențe autoproclamate, care nu se mai măsoară în raport cu literatura lumii, ci cu propriul său ecou.
În perioada dictaturii socialiste (1947–1989), critica literară s-a metamorfozat într-un exercițiu periculos. A critica însemna a devia de la linia oficială, iar devierea atrăgea cenzura, marginalizarea sau exilul interior. Această memorie represivă s-a infiltrat adânc în psihologia scenei literare postdecembriste, generând două reflexe durabile: critica este percepută ca denunț; autorii echivalează observația analitică cu atacul politic. Reflexul de autoconservare din perioada cenzurii persistă, deși cenzura a căzut și lauda ca formă de adaptare: Într-un climat în care supraviețuirea intelectuală depindea de conformism, lauda a devenit o a doua natură–un fel de limbaj de lemn al solidarității culturale.
Peisajul literar românesc este fragmentat, dar paradoxal de strâns. O scenă mică, interconectată, cu raporturi de putere fluide, dar viguroase. Trei trăsături psihologice definesc această dinamică: Narcisism colectiv de grup, scriitorul se confundă adesea cu opera sa. A critica textul echivalează, în percepția lui, cu o rană narcisică personală. O cronică acidă, cum o fac câțiva dintre noi, poate duce la eliminarea din reviste, jurii, festivaluri. Autocenzura este o formă de igienă socială. Complimentul ca substitut al recunoașterii reale: În lipsa validării internaționale, scriitorii români își oferă, între ei, validare simbolică. Rețelele de (socializare) prietenie devin criterii de valoare. Literatura română suferă de instituționalizare fără instituții funcționale. Sunt reviste, uniuni, premii–dar lipsesc instanțele de validare autentică, independente. Uniunea Scriitorilor și revistele satelite sunt deseori dominate de clientelism–apartenența contează mai mult decât performanța. Premiile literare se acordă în cerc restrâns, între colegi de redacție sau prieteni. Meritocrația este un mit. Fără critică instituțională reală, totul devine protocol, iar canonul se umflă cu balast. Cunoaștem fenomenul canonizării! Filosofia occidentală a criticii, de la Platon la Adorno, subliniază rolul disensiunii în progresul cunoașterii. În schimb, cultura română actuală asociază critica cu trădarea. Platon avertizează asupra artei care maschează adevărul. Kant pledează pentru curajul de a folosi rațiunea în public. Adorno vede în artă o formă de negativitate–de opoziție față de real.
În cultura românească, însă, opoziția este indezirabilă. S-a instaurat o etică a acordului convenabil, care exclude tensiunea, conflictul de idei, contradicția fertilă. Când toate cărțile sunt „remarcabile” și toți autorii „originali”, iată ce se întâmplă: se uniformizează valoarea, iar criteriile estetice dispar, nu mai există ierarhii funcționale: totul e valabil, deci nimic nu mai contează cu adevărat, se conservă mediocritatea, iar inovația devine suspectă. Criticul devine un ambalator de superlative, nu un hermeneut. Cititorul e privat de instrumentele discernământului. Și astfel literatura pierde contactul cu realitatea. Ce spun gânditorii români?
- Norman Manea: „Când toți se laudă reciproc, arta devine o familie disfuncțională.”
- Ana Blandiana: „Critica s-a retras, ca un animal rănit, în pădurile convenției.”
- Nicolae Breban: „Literatura noastră suferă nu din lipsă de talent, ci din lipsă de curaj.”
- Alexandru Paleologu (cu aciditate): „A spune adevărul în cultură e o formă de comportament antisocial.”
- Andrei Pleșu: „Toleranța mediocrului duce la suprimarea excelenței.”
- Bogdan Crețu: „Critica obiectivă a fost înlocuită de canonizarea între prieteni.”
Efecte nocive asupra scenei literare–stagnare, izolare, simulacru…Autorii tineri nu primesc feedback real–rămân captivi în forme goale. Cititorii pierd încrederea în recenzii–totul devine suspect de pozitiv. Lipsa recunoașterii internaționale persistă–pentru că selecția internă e nefuncțională. Literatura română actuală funcționează în regim homeostatic, nu dinamic. Ea se autoprotejează prin complicitate, nu prin selecție riguroasă: s-a dorit evitare a rănirii–dar s-a rănit însăși literatura, s-a urmărit incluziune–dar s-a obținut o inflație de glorie, s-a cultivat consensul–dar s-a ucis criticatul. Literatura fără critică nu este liberă. Este pur și simplu o ficțiune administrativă. O hală a laudei universale, unde fiecare își citește discursul festiv, dar nimeni nu mai ascultă cu adevărat, iar adevărata întrebare rămâne: Poate literatura să mai aibă impact fără risc, fără polemică, fără evaluare reală? Dacă nu vom restabili vocația criticii–nu vom reface nici credibilitatea artei. Pentru că fără tensiune între frumos și adevăr, între autor și cititor, între laudă și tăiș–literatura rămâne doar o mască fără chip, si nimeni nu se mai îndrăgostește de o mască.
Dr. Christian Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard–Renania-Palatinat) coresopondent extern și membru în Staff al Jurnalulului Bucureştiului
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Remember. Drama de la Carcassonne. Pe urmele lui Radouane Lakdim, în căutarea adevărului istoric”
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
