Despre „principiul finalităţii în desfăşurare practică a naturii”  (Amendamente critice la  lucrarea  lui  E. Kant „Critica facultății de judecare”) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic, franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe). Corespondență de la Dr Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova – Chișinău)      

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

„Un principiu transcendental este acela prin care este reprezentată condiţia generală a priori singura ce permite ca lucrurile să devină obiecte ale cunoaşterii noastre în genere.”⁷ Înţeleg prin transcendental ceea ce transcendentează şi se află concomitent în lucruri, în afara lucrurilor şi dincolo de orice lucruri (vezi noua formulare a transcendenţei.⁸ Este vorba despre un principiu stabil-temei al tuturor lucrurilor şi al stărilor lor tranzitive. Din cele afirmate de Kant deducem, că unul dintre principiile transcendentale este condiţia a priori care din acest motiv nu ţine şi de prezentul şi de viitorul lucrurilor. Atunci cine şi ce determină existenţa lor în temporalitate? Ori, nu putem concepe principiul transcendenţei drept ceva ce s-ar identifica cu impulsul primordial, căci însăşi noţiunea de transcendenţă ne spune că el tranzitează toate mediile (stările) lucrurilor odată ce în acelaşi timp (concomitent) priveşte şi ceea ce se găseşte între lucruri ca prezent. Drept urmare, acest principiu reprezintă pe este care nu poate fi a priori (prioritar), ci secundar (posterior) principiului primordial absolut Sein, prezent ce înglobează în instantaneu ca prezentualitate trecutul şi viitorul (vezi mai sus).

Lucrurile devin obiecte ale cunoaşterii noastre nu datorită apriorismului principiilor transcendentale, ci datorită prezentualizării lor ca este în lucruri, între lucruri şi dincolo de orice lucruri, dar în primul rând în interiorul lor, şi pe care omul le sesizează în variantă reală ca fiinţare (fiinţă ca fiinţare). Ele aprovizionează prezentalizarea lucrului în instantaneu-fapt ce face posibilă cunoaşterea lui. Altfel spus, aceste principii determină facultatea de judecată a omului. Omul cunoaşte obiectele pentru că ele sunt şi nu pentru că ele trebuie să fie conform unei presupuse legi determinată a priori  de facultatea de judecată. Principiul transcendental este metafizic nu pentru că el ar fi a priori, ci pentru că îl constituie pe este (a fi) în toate ipostazele sale, dar care nu depinde de acestea. Pe când pentru Kant „Dimpotrivă, un principiu se numeşte metafizic atunci când reprezintă condiţia a priori, singura care permite obiectelor al căror concept trebuie dat arbitrar să fie determinate a priori!”.⁹ 

Dovada incontestabilă a încercării de a pătrunde lucrurile cu ajutorul unei cauze crezute existentă poziţionată în exteriorul lor (neajunsul  principial de care suferă filosofia kantiană) o găsim în următoarele afirmaţii ale sale: „Astfel principiul cunoaşterii corpurilor ca substanţe şi ca substanţe modificabile este transcendental dacă prin aceasta se spune că modificarea lor trebuie să aibă o cauză; el este însă metafizic dacă prin aceasta se spune că modelarea substanţelor trebuie să aibă o cauză externă”.¹⁰ Ori, o atare cauză după cum vedem supunându-se unor principii transcendentale nu poate fi numai externă odată ce este transcendentală, ci şi internă aflată în chiar interiorul lucrurilor precum şi dincolo de orice lucruri.¹¹

Filosofia lui Kant a pus bazele modernismului. Principiile lui au considerat că lucrurile pot fi cunoscute cu adevărat cu ajutorul unei cauze externe (cu o gândire) ce nu are nimic comun cu însăşi substanţa lor, fără a ţine cont de esenţa stării interioare în legătura ei  complexă şi cu cele tranzitorii ale acesteia. În rezultat lumea a procedat şi s-a comportat în modul cel mai interpretativ posibil, crezându-se capabilă să gândească cu dreptate faptele pe care avea a le întreprinde, însă de fiecare dată aproape sfârşite cu eşecuri şi consecinţe imposibil de rectificat. Ea s-a pus în ipostaza legiuitorului propriei sale condiţii (existenţe), considerându-se corectă în toate cele întreprinse. În consecinţă în ultimele două secole ea a fost martora unor cataclisme sociale de ordin mondial de care s-au făcut vinovate principiile moderne de convieţuire presărate cu nenumărate greşeli insurmontabile. Comportamentul lumii a suferit în primul rând din punctul de vedere moral – acela care trebuie să aibă drept temelie cunoaşterea lucrurilor în mod esenţial şi nu în mod interpretativ (superficial). Iar ele pot fi cunoscute în fond numai pe baza principiilor transcendentale în legătura lor directă cu cele fizice (existenţiale).

Aşadar, principiul transcendental este metafizic şi numai ceea ce ţine de suportul său practic vine de la principiul fizic. Prin mijlocirea principiilor transcendentale corpurile naturii sunt veşnice în esenţa lor-principii ce stau la baza dinamicii în genere a naturii. Pe când principiile fizice finalizează obiectele naturii într-un anumit mod (anumită formă) ca rezultat al acestei dinamici ce-şi găseşte manifestarea în diversitatea lor. Deci principiul finalităţii naturii nu este un principiu transcendental, ci un principiu fizic. Kant deosebeşte „principiul finalităţii naturii (în diversitatea legilor ei empirice)” şi „principiul finalităţii practice”. Principiul finalităţii naturii poate fi numai de ordin practic pentru că finalitatea este un ¹²-rezultat al unei dinamici modelate de legile empirice.

Putem vorbi în genere nu despre principiul finalităţii naturii în diversitatea legilor ei empirice, ci despre principiul definitivării (determinării) naturii ca principiu primordial în postura de origine (idee în absolut). Prin urmare atât principiul definitivării naturii cât şi principiul finalităţii practice vor avea la bază principiul metafizic. Drept rezultat există doar un singur principiu cel al finalităţii practice bazat pe principiul definitivării naturii. Căci, natura ca principiu practic este un determinat şi nu o determinatoare de principiu al definitivării. Deşi bazat pe o lege transcendentală (metafizică) principiul finalităţii practice nu vine direct din transcendental,  ci este un produs care se modelează singur după legi fizice. Kant îl vede ca pe un principiu metafizic, deoarece spune el „este gândit în ideea determinării unei voinţe libere” cu caracter empiric. Însă voinţa aparţine fiinţei şi nu unui principiu metafizic (a priori), deoarece ea a apărut independent de voinţa care este un produs al acesteia, dar nu a apărut a priori. De aceea principiul finalităţii practice nu poate fi un principiu metafizic, ci fizic. Pe când filosoful afirmă următoarele: „Principiul finalităţii naturii (în diversitatea legilor ei empirice) este, aşa cum voi arăta imediat un principiu transcendental, deoarece conceptul obiectelor care sunt gândite ca stând sub acest principiu este doar conceptul pur al obiectelor cunoaşterii experimentale posibile în genere şi nu conţine nimic empiric. Dimpotrivă principiul finalităţii practice care trebuie gândit în ideea determinării unei voinţe libere ar fi un principiu metafizic, deoarece conceptul finalităţii de a dori înţelese ca voinţă, trebuie dat totuşi empiric”.¹³  

În continuare referitor la atârnarea omului faţă de legile empirice ale naturii el spune „Privitor la ele considerăm că unitatea naturii potrivit legilor empirice şi posibilitatea unităţii experienţei (ca sistem conform legilor empirice) sunt întâmplătoare.”¹⁴  Este necesar la început de a ne determina despre noţiunea de legic şi despre noţiunea de întâmplător în contextul fenomenologiei naturii. Altfel spus este nevoie de a stabili pe cât de întâmplătoare este legea şi pe cât de legică este întâmplarea. Prin întâmplare înţelegem ceea ce se petrece în afara oricărei reguli prestabilite, dar care se supune unei legi ce ia naştere în procesul succesiunii întâmplărilor Cu alte cuvinte legea este întâmplătoare pe cât întâmplarea devine a posteriori legică. De aceea există lege prestabilită (a priori), şi lege care se stabileşte în procesul petrecerii lucreurilor. Se supune ceea ce devine întâmplare legii prestabilite sau nu? Dacă totul ce există este rezultatul unei legi prestabilite (a priori), atunci totul ce se petrece este legic, adică necesar odată ce există, dar numai ca existenţă în general,  în sensul a ceea ce are ea dinamic, dar nu ca existenţă în particular – a ceea ce are ea ca fel al dinamicii.

 Ceea ce are ea dinamic constituie ceea ce este legic în particular, iar cea ce are ea ca fel al dinamicii este ceea ce constituie particularul în lege. Altfel spus legea este întâmplare în felul dinamicii pe care îl capătă particularul devenit astfel întâmplare, iar întâmplarea este legică prin dinamica pe care o capătă particularul devenit astfel legic. În acest fel legicul este întâmplător pe cât de divers va fi felul dinamicii, şi nu pe cât de statornică va fi în dinamică, iar întâmplarea este legică pe cât de statornică va fi dinamica, şi nu pe cât de divers va fi felul dinamicii. Concluzia e că legicul  este esenţial (primar), iar întâmplarea este neesenţală (secundară). Aflată în dinamică întâmplarea îşi creează o lege proprie-o lege a particularului astfel apărut, căci întâmplarea ca acţiune îşi are sediul în particular-lege a posteriori a cărei reguli sunt relative. Atât dinamica (legicul) cât şi felul dinamicii (întâmplarea) sunt necesare odată ce generalul există. A fi necesar înseamnă  a fi pentru ceva. Generalul (legicul) este a fi pentru particular (întâmplare), iar particularul (întâmplarea) este a fi pentru general (legic). A fi pentru sine (lucru în sine) înseamnă a fi suficient sieşi, căci a fi pentru sine la fel este a fi pentru ceva ca lucru în sine. Toate lucrurile în sinea lor sunt suficiente sieşi: ceea ce nu se poate spune despre relaţiile dintre lucruri, care apar  a posteriori lucrurilor.

Atunci de unde se ia insuficienţa relaţiilor dintre lucruri dacă ele în sine sunt suficiente?  Faptul e că suficienţa lor este provizorie, pentru că sunt rezultatul ducerii în fapt ca Dasein  şi nu ca Sein–ideea de lucru. (vezi mai sus). Provizoratul lucrurilor face ca ea să fie o suficienţă în dinamică cu un apogeu în care lucrul devine mai sigur pe sine decât la începutul sau la sfârşitul existenţei lui. Aceasta este cauza care face ca relaţiile dintre lucruri să fie şi ele dinamice când mai puţin, când mai mult satisfăcătoare pentru suficienţa lor.

Numai Sein (ideea de lucru) există în afara oricărei necesităţi pentru că el este veşnic, fapt ce face ca suficienţa sa să fie deplină (statornică) ca timp (ca spaţiu nestructurat). Dacă ideea de lucru (Sein) este suficientă sieşi în toată deplinătatea, atunci cum se face că ea a dat naştere lumilor? Răspunsul poate fi numai unul singur. Suficienţa ideii în absolut  se manifestă în mod real în suficienţa totalităţii lumilor a cărei oglindă lumenică este. Suficienţa deplină a totalităţii lumilor este alcătuită din suma suficienţelor în dinamică, adică a insuficienţei relative a lucrurilor (Dasein-elor) care o formează. De aceea lumile sunt veşnice dar aflate toate în  schimbare asemenea cum veşnică, dar statornică este suficienţa ideii în absolut în stare noumenică. Realizând faptul că natura se supune unor legi empirice (vezi citatul lu Kant mai sus), atunci în ce fel unitatea şi posibilitatea unităţii experienţei bazată pe natură, care la rândui se sprijină pe legi empirice pot fi întâmplătoare? Ele pot fi doar legice supuse unor reguli stricte  (vezi mai sus). Filosoful se contrazice într-un fel menţionând următoarele: „Dar astfel de unitate trebuie totuşi presupusă şi admisă în mod necesar, pentru că altfel nu ar realiza o conexiune generală a cunoştinţelor empirice într-un tot al experienţei .„¹⁵

Având în vedere că o astfel de unitate  „trebuie totuşi presupusă şi admisă în mod necesar”, atunci în ce mod poate fi ea întâmplătoare? Căci, dacă ar fi aşa cum susţine Kant faptul ca atare  „nu ar realiza o conexiune generală a cunoştinţelor empirice într-un tot al experienţei”. De aceea facultatea de judecată trebuie să accepte nu ca principiu a priori, ci ca principiu în desfăşurare pentru înţelegerea umană a legilor particulare ale naturii, deoarece cele ce se petrec în sânul ei nu sunt întâmplătoare dar legice, spre deosebire de ceea ce susţine Kant şi anume, că „(…) facultatea de judecare trebuie să accepte ca principiu a priori, pentru auzul propriu, ca ceea ce este întâmplător pentru înţelegerea umană, în legile particulare (empirice) ale naturii conţine totuşi o unitate în legarea diversului lor într-o experienţă posibilă în sine, unitate pentru noi inexplicabilă, dar totuşi conceptibilă .”¹⁶ Astfel ajungem la concluzia că prin finalitatea obiectelor (naturii) trebuie să înţelegem de fapt unitatea legică a unei conexiuni organice a intelectului cu experienţa vieţii prin legile empirice ale ei, însuşi intelectul fiind un produs al acestor legi empirice. Pe când la Kant „unitatea legică a unei conexiuni, recunoscute de noi ca fiind recunoscătoare unei intenţii necesare intelectului (unei nevoi), dar totodată întâmplătoare în sine, este reprezentată ca finalitate a obiectelor (aici a naturii).”¹⁷

____________________________

• ⁷ Ibidem, p.27.
• ⁸ Petru Ababii, „Trans(multi)culurzismul monoteist sau  trnscendență și  creștinsm”, Chișinău, 2008.
• ⁹ E. Kant „Critica  faculății de  judecată”, Editura  trei, 1995, p 27.
• ¹⁰ Ibidem, p. 27
• ¹¹ Petru  Ababii, „Trans(multi)culturlismul monoteist  sau transcendență și creștinism”. Chișinău, 2008.
• ¹² E. Ksnt, „Critoca  fauclății de judrcată”, ! Editura  trei, Bucureti 1995, p. 27
• ¹³ Ibidem
• ¹⁴Ibidrm, p. 29
• ¹⁵Ibidem.

Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova–Chișinău)

Născut la 8 iulie 1947 în satul Fântâniţa (raionul Drochia, Republica Moldova), în 1972 Petru Ababii, a absolvit Institutul de medicină din Chişinău (Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova-USMF). A lucart un timp ca medic generalist în Orhei (municipiu din partea centrală a Republicii Moldova, situat la cca 50 km spre nord de Chișinău, pe malul râului Răut, fiind centrul administrativ al raionului cu același nume și unul din principalele centre economice ale regiunii centrale a țării). Pasionat de filosofie are în palmaresul său o serie de publicații în reviste cu caracter academic și câteva cărţi pe teme filosofice printre care următoarele titluri, toate cu tematică filosofică:

• „Animus+Animus/Anima—Anima! sau Narcis Hiperionic”, Chișinău, 2005
• „Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism”, 2008
• „Decodificarea logigramei în ivonicul filosofic al lui Petre Țuțea”, 2010
• „Creștinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei”, 2012
• „Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar”, 2013
• „Aforisme, Gânduri, Reflecții”, 2020
• „Geneza metafizică a gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, în pregătire
• „Gândirea critică filosofică”, în pregătire

Notă. Alte articole ale autorului Petru Ababii în Jurnalul Bucureștiului