Destin fără adresă – prin aforisme „schenkiene”. Cum devine „destinul” un alibi al eului, al instituțiilor și al tăcerii. Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german de origine brașoveană din Boppard, Renania-Palatinat, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

Lansarea cărții „Investigații Jurnalistice” (autor prof. univ. Thomas Csinta) la Biblioteca Academiei Române (Amfiteatrul Ion Heliade – Rădulescu), dedicată G-ralului Bartolomeu – Constantin Săvoiu (cu o prefață a scriitorului Christian W. Schenk). Eveniment organizat de către ODPD (Organization for the Defense Prisoners from the Diaspora/Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora – președinte fondator jurist Cătălin Asavinei)

Thomas Csinta, profesor cercetător în Modelare matematică și Matematică aplicată în științe sociale (ramura socio-judiciară),  director francez și  redactor-șef la Jurnalul Bucureștiului „ Le Petit Parisien”  ( publicație academică, cultural-educațională și științifică franco-română ) Paris-București,  atașat de presă al OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului-Națiunile Unite) pe lângă Curtea cu Jurați a Tribunalului Judiciar din Paris, Cavaler al Ordinului Crucea de Aur al Apărătorului Drepturilor Omului (OADO-Națiunile Unite),  Președinte de Onoare OPDP  (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diasopra), Membru al  UZPR (Uniunea Jurnaliștilor Profesioniști din România),  Director științific la CUFR R&D (Centrul Francez de Consiliere, Educație și Cercetare-Dezvoltare pentru Studii Postuniversitare) Paris-București,  Google  Scholar       

Aveți probleme cu Justiția franceză? Contactați-ne la  OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora Română)

Notă. Ne adresăm în primul rând compatrioților noștri români din diaspora care au fost arestați și plasați în detenție provizorie (ca „preveniți”) în Franța, înainte să fi angajat, deja, un avocat care să-i reprezinte, dar și celor care deși sunt asistați de un avocat, întâmpină dificultăți în comunicarea cu autoritățile de anchetă (franceze) datorită problemelor lingvistice (cu caracter socio- judiciar) cu care se confruntă. Să nu uitați că într-o mare majoritate de cazuri, sunteți victimele unor interpretări neadecvate și neadaptate ale infracțiunilor comise (indiferent de procedură: corecțională sau criminală), ceea ce agravează incadrarea voastră juridică și ca urmare pedeapsa la care veți fi condamnați. Contactați-ne pe site-ul nostru: oadd.ro

Thomas Csinta (Videoclip–„Franța are propriile metode privind judecarea celor din Diaspora!”

Thomas Csinta (Videoclip–„Avocații francezi, lipsă de interes față drepturile Diasporei”

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) vă stă la dispoziție 24h/24h, 7z/7z.
Pentru orice problemă legata de justiția franceză ne puteți contacta pe site-ul organizației  

„„Destin” rostești cel mai des tocmai atunci când eul, fie pentru o clipă, fie pentru un anotimp întreg, rămâne fără adresă.” (Christian Schenk)

Afirmația că „destinul” se invocă adesea când eul nu mai are adresă este mai mult decât un început inspirat. Ea funcționează ca o observație clinică despre limbaj ca medicină de urgență. În momentele în care imaginea de sine se destramă, când responsabilitatea, vina, neputința, hazardul și sensul nu mai pot fi despărțite cu bisturiul limpede al rațiunii, omul apucă un singur cuvânt capabil să facă, în același timp, totul: să mângâie, să descarce, să explice și să ascundă.

„Destinul” nu mai este atunci o simplă descriere a lumii, ci un mecanism de autoprotecție, o etichetă care comprimă complexitatea experienței într-o silabă manevrabilă, ca să lase conștiinței măcar iluzia unei respirații regulate. Cine înțelege acest mecanism înțelege și tăișul propoziției: „Noțiunea de destin este folosită doar de cei care nu știu cine sunt.” Ca statistică, fraza nu are pretenții; ca diagnostic, însă, atinge nervul. Nu spune că toți cei care pronunță „destin” ar fi lipsiți de identitate, ci că termenul apare suspect de des acolo unde eul nu-și mai poate afirma coerent autoritatea asupra propriei vieți sau nu i se permite s-o facă. Cu cât imaginea de sine e mai difuză, cu atât destinul devine mai seducător. Cu cât eul e mai clar, cu atât destinul se transformă într-un criteriu sever: accepți lumea fără să te abandonezi pe tine însuți?

Istoric, această ispită are vârsta înclinării omenești de a imagina ordine acolo unde realitatea împrăștie și derutează. Antichitatea cunoștea autoritatea întunecată a unei necesități care nu negociază și, în același timp, capriciul hazardului care plouă în mijlocul oricărui plan, ca un musafir neinvitat. În figura Moirelor, destinul apare ca un cosmos; în Tyche și în Fortuna, întâmplarea ca toană; iar la Boethius, celebra roată a Fortunei devine o mașină didactică: se învârte, dar nu ca argument, ci ca probă. Nu Fortuna aduce fericirea, ci ordinea lăuntrică, întemeiată pe rațiune și virtute. Din acest punct se trasează o linie care încă rezistă: destinul ca ramă, nu ca alibi. Stoicii au înăsprit ideea, amputând reflexul fatalist din morală: nu lucrurile, ci judecata ta. Dacă lumea din afară nu e disponibilă, acordul lăuntric trebuie disciplinat cu atât mai strict. Fatalismul este resemnare, acceptarea stoică este activitate; în vorbirea curentă ele sunt confundate, fiindcă folosesc vocabular asemănător, dar produc consecințe radical diferite.

Filozofia, știința, religia și politica – Stoicismul Roman (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

Filozofia, Știința, Religia și Politica. Stoicismul grec– Zenon din Kition (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord) cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

Filozofia, Știința, Religia și Politica. Stoicismul roman – Marcus Aurelius (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

Cine spune „destin” și se culcă pe el înțelege fatalism. Cine spune „destin” și se ridică poartă stoicismul în sângele limbajului. Odată ce teologia intră în scenă, problema se deplasează către providență, preștiință, libertate și constrângere; „destinul” devine o menghină metafizică, iar întrebarea nu mai privește doar felul în care omul trăiește cu ceea ce nu poate controla, ci dacă acțiunile pot fi cu adevărat libere atunci când se presupune o cunoaștere infailibilă a viitorului. Nici aceasta nu e o simplă scamatorie a sufletului, ci o chestiune de sistem.

Modernitatea nu a slăbit conceptul, ci l-a tehnicizat. Determinismul este, înainte de toate, o teză despre legile naturii și despre trecut, nu o invitație automată la pasivitate. Numai că omul excelează în a transforma descrierile în scuze. De aceea dezbaterea despre liberul arbitru se învârte obsesiv în jurul responsabilității morale: ce înseamnă vină, merit, imputare, atunci când lanțurile cauzale nu se rup? Aici apare o poziție sobră, de regulă detestată în agora, fiindcă oferă prea puțină mângâiere: libertatea nu trebuie să fie un „început fără cauze”; libertatea poate însemna și a acționa din motive, ca persoană cu caracter și reflecție, fără constrângere externă. În această perspectivă, „destinul” nu este automat o fugă; poate deveni o disciplină a modestiei, o interdicție de a te umfla în fantezii de atotputernicie. Iar Nietzsche, care nu avea răbdare cu sentimentalitățile, împinge totul către provocarea amor fati: nu să înduri, ci să iubești ceea ce este necesar. Asta nu e difuzie identitară, ci identitate ca un „da” radical, fără fardul minciunii cosmetice. Cine vorbește astfel nu invocă destinul ca să se ascundă, ci ca să se lege de el, ca de o exigență.

Filozofia, Știința, Religia și Politica – Friedrich Wilhelm Nietzsche (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

• Ca medic, văd ceea ce în aceste discuții se trece adesea sub tăcere: „destinul” funcționează, în multe cazuri, ca un cuvânt-simptom, indicator al convingerilor de control și al muncii de coerență psihică. El apare cu predilecție acolo unde trupul îi arată omului, fără menajamente, limitele, acolo unde diagnosticul, accidentul, cronicitatea sau pierderea distrug iluzia că ar fi regizorul neîntrerupt al propriului organism. Cuvântul are atunci efect sedativ asupra conștiinței: ordonează dezordinea, face suportabil hazardul, transformă contingența în narațiune. Din punct de vedere psihologic, tiparul poate fi descris precis: cine atribuie rezultatele mai ales forțelor externe vorbește mai ușor despre destin, noroc, „puteri”, despre „așa trebuia să fie”. Nu e neapărat prostie; uneori este realism, când situația de viață lasă obiectiv puțin spațiu de manevră. Devine însă periculos când se transformă în poveste permanentă și înlocuiește imaginea de sine: nu „decid”, ci „mi se întâmplă”. Atunci descrierea lumii devine identitate, iar dintr-un cuvânt se naște un stil de viață al pasivității. Neputința învățată se îmbracă, nu o dată, în demnitate. „Destinul” ajunge să fie forma politicos-solemnă a capitulării, iar semnul sigur este că, în spatele cuvântului, se instalează brusc o gramatică întreagă a retragerii: mai puțină planificare, mai puțină inițiativă, mai puțin curaj de a-ți asuma autoritatea asupra propriei existențe.

• Ca scriitor (poet și eseist)  cu experiență, văd a doua primejdie, cea culturală, fiindcă ea se prezintă adesea drept profunzime: destinul devine o scuză estetică, fardată tragic. În literatură, destinul poate fi principiu de formă, mit, spațiu de rezonanță, ecou al unor ordini arhaice. În viața culturală de azi, însă, el se transformă frecvent într-un detergent retoric universal pentru omisiuni și neputințe. E uimitor câți își permit „destinul” când, de fapt, vorbesc despre comoditate; câți spun „împrejurări” când ar trebui să spună „lipsă de disciplină”; câți murmură „spiritul timpului” când, în realitate, nu vor să lupte. Și mai uimitor este cât de ușor instituțiile adoptă acest vocabular, pentru că el face orice eșec să pară un fenomen natural. Finanțările „nu au fost posibile”, programele „nu au permis”, bugetele „nu au avut”, competențele „nu erau clare”. Fatalismul administrativ este forma cea mai modernă a credinței în destin: nu religioasă, ci consemnată în dosare. El transformă deciziile în proceduri, răspunderea în atribuții, arta în rutină birocratică, iar cultura vie într-un sistem care, înainte de toate, se reproduce pe sine. Aici conceptul devine definitiv politic, deși se camuflează în metafizică. Cine poartă răspundere în artă și cultură nu poartă doar o linie bugetară, ci o parte din infrastructura spirituală a unei comunități. Uniuni, institute culturale, academii, fundații, jurii de premii, comisii, redacții și toate micile aparate care ar trebui să susțină cultura ajung adesea să administreze, cu un zel suspect, evitarea conflictului. Când o instituție se ascunde în spatele destinului, spune, de fapt: nu vrem să decidem, fiindcă decizia produce conflict. Când o uniune tace, spune: nu vrem să supărăm pe nimeni, fiindcă depindem. Când scriitorii vând tăcerea drept demnitate, spun adesea: mă tem de prețul unei poziții. Iar această tăcere nu e neutrală, ci un venin lent, inodor, comod. Ea face mediocritatea normă, transformă oportunismul în „înțelepciune”, lasă să crească poza și să se subțieze substanța. Cultura moare rar printr-o lovitură mare; moare prin mii de scuze mici, care nu mai deranjează pe nimeni, fiindcă toți au învățat că, în acest mediu, supraviețuiești cel mai ușor dacă nu ieși în relief. Acesta devine adevăratul „destin” al artei: nu unul metafizic, ci unul de mentalitate.

Sociologia ar interveni aici și ar spune că „destinul” este adesea doar numele cotidian al constrângerii structurale. Sărăcia, educația, originea, rețelele, boala, migrația, toate acestea nu dispar prin voință, oricât de motivant ar fi calendarul. Și, din păcate, este adevărat. Tocmai de aceea cuvântul trebuie folosit cu strictețe. Cine spune „destin” nu are dreptul să deducă automat că orice acțiune e inutilă. Structura limitează, dar structura este și ceea ce se reproduce sau se modifică prin acțiune. Societățile moderne împing această ambivalență până la ironie: ți se cere să-ți „construiești” biografia, iar dacă ea se rupe, tu ești vinovat. Într-un asemenea climat, „destinul” poate fi și rezistență împotriva unei supraîncărcări morale, și scuză împotriva propriei puteri de a acționa. Ambele apar, uneori în aceeași frază, uneori în aceeași persoană, după cum omul are nevoie să fie consolat sau să triumfe. Ceea ce numim „destin” este adesea habitus, câmp și capital, îmbrăcate poetic, iar comoditatea termenului vine tocmai din faptul că ascunde, simultan, cauze și responsabili.

De aici se înțelege limpede ce este just în teză și unde se află exagerarea ei deliberată. „Doar de către aceia” este o duritate retorică, nu o afirmație curată de fapt. Există tradiții în care termenii apropiați de destin nu umplu o gaură identitară, ci educă o atitudine; există și discuții religioase în care tema este o problemă teoretică. Dar miezul moral rămâne ascuțit: vorbirea despre destin crește în crizele identității, fiindcă oferă o definiție din afară atunci când definiția dinăuntru lipsește. Ea diluează răspunderea când este folosită ca fatalism și maschează constrângerea structurală atunci când nu vrei să vezi unde ar fi de acuzat. Cine ia arta în serios trebuie, prin urmare, să supună „destinul” unei duble verificări: o dată ca termen existențial, capabil să dea sens acolo unde sensul se rupe, și a doua oară ca test al identității, care arată dacă omul mai este dispus să fie autorul propriei acțiuni. În medicină, aceasta înseamnă să distingi între ceea ce nu e controlabil și ceea ce nu vrei să controlezi. În literatură, să distingi între necesitatea tragică drept formă și necesitatea ieftină drept scuză. În politica culturală, să distingi între limite reale și pretexte comode, care sună atât de bine doar fiindcă sunt produse de un sistem ce se crede rațional și, în realitate, administrează adesea frica. La sfârșit rămâne o claritate incomodă, pe care nu o poți alunga cu vorbe. Destinul nu este argument. Destinul este simptom. Uneori simptom de înțelepciune, când înseamnă acceptare. Adesea simptom de oboseală, când înseamnă resemnare. Și, uneori, simptom de societate, când structura și inegalitatea îngustează spațiul real de mișcare. Dar acolo unde arta și cultura ar trebui să reinventeze mereu libertatea, ca idee și ca practică, „destinul” devine suspect, fiindcă îl ispitește pe om să se șteargă pe sine din propoziție. Iar în clipa în care omul se șterge din propoziție, rămâne doar un text, dar nu mai rămâne un autor.

Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard–Renania-Palatinat), corespondent permanent și membru în Staffal Jurnalului Bucureștiului (Germania)

Articolee asociate

Degradarea reperelor sau când decadența devine normă culturală – prin aforisme „schenkiene”. Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german de origine brașoveană din Boppard, Renania-Palatinat, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

Editorialul verii – „Dispozitivul” Lansarea de carte & „mecanismele de schimb” ale acestuia la „periferia” legii – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic) al CUFR (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la Vasile – Dan Marchiș (poet, eseist, publicist, fondatorul revistei „Sintagme codrene”) cu o notă a redacției (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului, investigative journalist, press attached OADO – United Nations)

Buna-credință în era post-adevărului – principiu juridic și exigență a comunicării publice. Lucrare prezentată la al 36-lea Congres internațional al Universității Apollonia din Iași „Pregătim viitorul promovând excelența” (2026), secțiunea „Comunicare în era post-adevărului – provocări, strategii și responsabilitate socială (sub coordonarea prof. univ. dr. Dumitru Popa). Corespondență de la Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași)

Dimensiunea economică și financiară a contractelor în învățâmântul universitar juridic românesc și francez (în colaborare cu Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

„Diaspora românească – rădăcini și orizonturi. Despre locuirea identității, limbaj și apartenență” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la jurnalista româno-libaneză Anca Cheaito (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”). Elogiu jurnalistului Petru Frăsilă (directorul postului de televiziune M+Tv International)

Teoria Codului Sociogenetic (CSG) – Formalismul fenomenologic & matematic în „Constelații Diamantine” la baza unei colaborări franco – libaneze (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului & Anca Cheaito – jurnalistă libaneză, președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)

Subiect de teză de doctorat. In memoriam Christian Ranucci – foarte probabil, nevionvat, condamnat la moarte și executat în 1976 pentru răpirea și asasinarea lui Marie-Dolorès Rambla și presupusa sa legătură cu rețeua pedocriminală a lui Jacques Dugué în conexiune cu dosarul de pedocriminalitate Coral. Ironia sorții–Drama lui Jean-Baptiste Rambla–fratele victimei, condamnat la închisoare pe viață pentru femicide în recidivă (asasinatele abominabile ale lui Corinne Beidl și Cintia Lunimbu)

Corespondență de la de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Masoni criminali în fața Curții cu Jurați Paris – Dosarul (multi)criminal al fostei organizații masonice „Athanor” cu implicarea serviciilor de informații DGSI (Direcția genrală a securității Interne) și DGSE (Direcția generală a securității externe) [Francs-maçons criminels devant le Tribunal Judiciaire de Paris – Dossier (multi)criminel de l’ancienne organisation maçonnique „Athanor” avec l’implication des services de renseignement DGSI (Direction générale de la sécurité intérieure) et DGSE (Direction générale de la sécurité extérieure)]

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (regiunea pariziană) conform celebrul principiu al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (Métropole du Grand Paris), conform celebrul principiu (reguli) al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă) cu un deznodământ (final) dezamăgitor ca și în cazul lui Elyazid Ahamada [L’évasion spectaculaire d’Ilyas Kherbouch („Ganito”) du centre pénitentiaire de Villepinte (Métropole du Grand Paris) selon le fameux principe d’Albert Spaggiari („Ni arme, ni haine, ni violence”), le cerveau présumé du „vol du siècle” à la Société Générale de Nice (il y a un demi-siècle) avec un final décevant, comme dans le cas d’Elyazid Ahamada]

Al 36-lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelemnța” – 2026. Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale”, în timpul republicilor franceze. Studiul dosarului de cvadruplu asasinat (triplu pedicid și un femicid) al românului Florian – Sebastian Bălan condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (încarcerat în detenție criminală în Franța)

Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (Sociogenetic/CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale” în timpul republicilor franceze

Profesorul Thomas Csinta – „arhitect al gândirii interdisciplinare” și „spirit enciclopedic al vremurilor noastre” (Anca Cheaito – jurnalistă româno – libaneză, Revista „Orient Românesc” – septembrie 2025, președinta fondatoare a asociației „România-Levant” și a revistei culturale „Orient Românesc”) în parteneriat cu Jurnalul Național Săptămănal Independent „Patria Română” [Director G-ral Bg. (r) Dr. h. c. Bartolomeu – Constantin Săvoiu, Mare Maestru al MLNR1880, redactor șef Alexandru Naghi]

„Ecuațiile Societății” – Cum decodificăm lumea socială prin intermediul modelelor fizico – matematice conform profesorului Thomas Csinta – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la jurnalista Anca Cheaito din Liban (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)