Aspecte de interes. Geologic, formaţiunile care constituie substratul aparţin terţiarului superior şi cuaternarului; o parte consistentă este data de depozite sedimentare sarmaţiene şi panoniene, formate din argile, argile marnoase şi nisipuri. Valea Șar în zona lacului este orientat pe direcţia nord-vest–sud-est, cu înclinare de 10°; valea Șar–în maghiară sár, citit șar, înseamnă noroi. Lacul Fărăgău, situat la altitudinea de 360 m, s-a format prin bararea naturală a pârâului Sar cu propriile sale aluviuni; lacul este de vârstă atlantico-boreală, fiind cel mai tânăr lac natural din Câmpia Transilvaniei (borealul a fost 9000-7500 de ani în urmă iar atlanticul a fost cu 7500-5000 de ani în urmă, urmat de subboreal acum 5000-2500 de ani- deci lacul s-a format în urmă cu circa 9.000-5.000 de ani). Caracteristicile lacului sunt: lungime 750 m, lăţime maximă 350 m, adâncime maximă 4,5 m, grosimea stratului de depozite lacustre 3-5 m. Lacul este situat în zonă cu climat continental temperat, cu temperatura medie anuală de 9,8° C, precipitaţii medii anuale 680 mm/mp.
În perioada 1984-1987 lacul a suferit intervenții, în zona din aval fiind amenajat şi transformat în iaz şi eleşteu piscicol; a fost primul lac (dinspre amonte) de pe pârâul Șar, din salba de eleștee piscicole, care făceau parte din ferma Păingeni, IAS Zau de Câmpie; impactul fermei de bovine din amonte (ulterior desființate) a fost devastator pentru piscicultură, așa că la scurtă vreme după crearea fermei piscicole exploatația piscicolă intensivă a fost abandonată; după 1990 a fost printre primele lacuri pe care s-a permis pescuitul sportiv cu taxă zilnică.
Au fost semnalate de aici 123 de specii de plante vasculare. Lacul prezintă 1. vegetaţie higrofilă specifică lacurilor de câmpie, dar prezența 2. vegetației de turbărie în unele zone ale lacului semnalează afinitățile florei lacustre cu plantele din perioada postglaciară atlantică-subboreală (deci cea care a fost în urmă cu 7500-2500 de ani). Lacul are zone întinse de stuf și papură, formându-se plauri plutitori; are şi zone în care muşchiul de turbă (Sphagnum sp.) formează asociaţii cu feriga Dryopteris thelypteris. Din zona lacului au fost semnalate: cruciuliță (Senecio paludorus), mlăștiniță (Epipactis palustris), specii de pufuliță (Epilobium hirsutum, Epilobium palustre), susai mare (Sonchus palustris), săgețică (Geranium pratense), frigări (Geranium palustre), joiană (Oenanthe silaifolia), orhidee (Hammarbya paludosa), șopârliță albă (Parnassia palustris), broscăriță (Triglochin palustre), bolonică (Sium latifolium), gălbinea (Rorippa amphibia), mărăraș (Oenante aquatica), rogojel (Carex paniculata), salcie de nisipuri (Salix rosmarinifolia), Lathyrus palustris, Asperula rivalis etc.
În privința faunei de nevertebrate, de menționat este ostracodul Darwinula zimmeri, relict de origine tropicală. Dintre speciile de pești, aici trăiesc: biban (Perca fluviatilis), roșioară (Scardinius erythrophthalmus), caras (Carassius gibelio), crap (Cyprinus carpio), șalău (Stizostedion lucioperca sau Sander lucioperca), somn (Silurus glanis), știucă (Esox lucius) etc. La 7 aprilie 2024 a fost capturat aici un somn de 63,75 kg și o lungime de 2,04 m; acesta este cel mai mare exemplar prins și măsurat la lacul Fărăgău; peștele a fost eliberat înapoi în apă. Dintre amfibieni, de remarcat broasca de mlaștină (Rana arvalis weltersterffi) care avea aici singura ei populație din Câmpia Transilvaniei (nu e prea clar dacă mai există sau nu).
Ornitofauna lacului și împrejurimilor este bogată, fiind observate aici 158 (180?) de specii, dintre care circa 16 (40?) de specii sunt cuibăritoare (poate că diferența este dată de specii cu habitate mai legate de zona lacului sau incluzând și alte specii din împrejurimi). Dintre speciile cuibăritoare se pot aminti: lebăda de vară (Cygnus olor), rața sălbatică mare (Anas platyrhynchos), egreta mică (Egretta garzetta), cormoranul (Phalacrocorax carbo), stârcul cenușiu (Ardea cinerea), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), lăcarul mare (Acrocephalus arundinaceus) etc. Lacul și amenajarea piscicolă atrag un mare număr de specii de păsări de baltă, inclusiv în perioada de migrație. Bizamul (Ondatra zibethicus) este prezent în zonă începând cu anul 1976.
Baza legală a protecției. După 1990 lacul Fărăgău a fost declarat rezervație ornitologică, prin Hotărâre de Consiliu Județean Mureș. Declarat ca rezervație naturală de interes național în 2000, prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr. 152 din 12 aprilie 2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate; în legea respectivă, rezervația are cod 2.631. Aria protejată se încadrează la categoria IV IUCN; este o rezervație de tip mixt. Are suprafața de 35,50 ha (sau 35,00 ha?). În baza de date EUNIS, al European Environment Agency, Lacul Fărăgău apare cu cod 183747–R010, ca fiind protejată pe 362,24 ha (anul înființării – 1993); inventarul ariilor desemnate național (CDDA–The Nationally designated areas inventory) a fost început în 1995 ca parte a programului CORINE al Comisiei Europene. Rezervația Lacul Fărăgău este inclusă în situl de importanță comunitară Lacurile Fărăgău–Glodeni ROSCI0100.
Stejarii seculari de la Breite (Cod RONPA0657/cod 2.635/Localizarea Apold, Sighișoara/Categoria IUCN IV/Tip forestier, după alte surse rezervație naturală de tip mixt)/Suprafața 70 ha) este o ezervație în Podișul Târnavelor, pe Platoul Breite (sau Braite în altă variantă), în extremitatea sudică a județului Mureș, aproape de limita cu județul Sibiu, pe teritoriul administrativ al orașului Sighișoara. Există mai multe căi de acces. Accesul se face prin cartierul Cornești pe dealul Visii (Himmelswiese), sau pe „Groape” cartier Ana Ipătescu. Unul dintre traseele de acces este în imediata apropiere de drumul județean DJ106, care leagă Sighișoara de localitatea Șaeș. Din DN 14 care leagă Sighișoara de Mediaș, la Hula Daneș se deschide un drum forestier care te duce spre rezervație, prin pădure, pe circa 2 km; când ieși din pădure ești pe platou, zona înierbată cu grupuri răzlețe de stejari seculari; pe aici trece Via Transilvanica; are câteva panouri, printre care unul care semnalizează cel mai bătrân stejar al zonei: „Vizitează-l pe Bunicul”. Coordonate geografice: 46°12′56″N 24°45′E.
Aspecte de interes. Substratul geologic este format din depozite sedimentare neogene reprezentate de argile marnoase şi nisipuri. Regiune colinară, deluroasă, cu versanţi cu înclinare uşoară. Rezervația este situată în etajul gorunetelor. Platoul Breite (504–530 m altitudine cu înălțare graduală de la nord spre sud) are o formă alungită, cu o lungime de circa 4 km. În jurul rezervației pădurile sunt dominate de fag (Fagus sylvatica). Rezervația este considerată ca fiind cel mai mare, mai reprezentativ și mai bine conservat ecosistem de pajiște împădurită cu specii de stejari multiseculari din Europa Centrală și de Est. Avem de a face cu o păşune de zonă colinară cu exemplare seculare de stejar (Quercus robur) și gorun (Quercus petraea), cu vârste cuprinse între 400 şi 600 ani; pe lângă stejar și gorun, există pe platou și hibrizi ai acestor două specii, precum și specia Quercus dalechampii, mai demult considerată subspecie a gorunului (Q. petraea, ssp. dalechampii).
În rezervație au fost cartați circa 600 de stejari și goruni seculari, dintre care cel puțin 400 au vârsta estimată la minim 450 de ani. Diametrul trunchiurilor este de 1,0-1,8 m, iar înălțimea de 12-20 m. Trăind în habitate relativ deschise, fără a forma păduri compacte ci sub formă de mici grupuri de exemplare, acești stejari au forme tipice de arbori singulari, cu coroana largă acoperind spațiul din jurul trunchiului. Exemplarele seculare de stejar sunt în stare bună de sănătate față de vârsta lor, viabili, în circa 80 – 90% dintre cazuri; există și trunchiuri căzute la pământ, care au biodiversitatea lor bogată, reprezentată prin speciile dependente de descompunerea lemnului mort; vedem și trunchiuri uscate “în picioare”, exemplare moarte care încă nu au căzut la pământ. Cel mai mare și mai bătrân dintre stejarii zonei a fost denumit „Bunicul”: circumferința trunchiului este de 710 cm, are vârsta estimată la 800 de ani. Conform altor date, aici au fost cartați 639 de arbori multiseculari. Pe platou au fost semnalate peste 500 de arbori cu vârste de 200–800 de ani; deși zona platoului Breite este dominată de specii de stejari (Quercus sp.), aici mai sunt prezente carpenul (Carpinus betulus) sub formă de exemplare mari izolate sau desișuri de semințiș, măr sălbatic (malus sylvestris), păr sălbatic (Pyrus pyraster) șamd. Arbuștii sunt reprezentați de păducel (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), măceș (Rosa canina) etc.
Breite este o pădure transformată cultural de către sași/saxonii din Transilvania, modelată pe durata a 8 secole. Ecosistemul din forma lui actuală s-a format ca efect al combinației elementelor naturale și al activităților antropice silvo-pastorale: începând cu secolul 12, sașii stabiliți în Sighișoara au rărit pădurea tăind carpeni, fagi și unii stejari pentru a avea o zonă propice pășunatului de porcine – care se hrăneau cu ghindă; ghinda era folosită și pentru hrănirea oamenilor; stejarii rămași, aflați la distanță de 20-30 m unii de alții, și-au dezvoltat coronamentul și a crescut și producția de ghindă. Primele documente care fac referire la acest platou sunt din 1583, aparținând cancelariei Principelui Transilvaniei, Stephen Báthory. În germana săsească, breite înseamnă lățime sau „întindere”; în documente istorice, Breite apare menționat și sub denumirea Kahle sau Kalte Breite. După al doilea război mondial au început lucrări pentru a construi un aeroport pe platou; rușii a aruncate în aer circa 60 de exemplare de arbori seculari. Mai recent, agresiunea umană este reprezentată de tăieri ilegale, incendieri șamd.
Flora rezervației este reprezentată de 476 specii de plante (incluzând speciile de arbori). Vegetaţia ierboasă este mezoxerofilă. De aici au fost semnalate: coada vulpii (Alopecurus pratensis), stupinița (Platanthera bifolia), buhai (Listera ovata), orhidee de baltă (Dactylorhiza incarnata), untul-vacii (Orchis morio), ruginița/rușulița (Hieracium aurantiacum), mușcata-dracului (Knautia arvensis), ghințura tomnatică (Gentiana pneumonanthe), sclipeți sau floarea crucii (Potentilla erecta), ruin/ruianul (Succisa pratensis), floarea-cucului (Lychnis flos-cuculi), sorbeștrea (Sanguisorba officinalis), crețușca (Filipendula ulmaria) și mai multe specii de rogoz (Carex sp.). După 1998 zona a fost din ce în ce mai abandonată, ceea ce a dus la succesiune naturală, dezvoltarea rapidă a desișurilor/ lăstărișurilor de carpen și sălcii. Se încearcă susținerea unui pășunat controlat și o defrișare controlată a carpenului (care a fost tăiat pe 15 hectare), specie care amenință să sufoce stejarii seculari. Sunt semnalate de aici 30 de specii de ciuperci comestibile (și cine știe câte necomestibile).
În ceea ce privește entomofauna, se pot menționa călugărițele (Mantis religiosa), vizibile în număr mare în august-septembrie. Din rezervație se cunosc peste 270 de specii de fluturi de zi și de noapte, semnalate de cercetătorul Kuno Martini. Fluturele albăstrelul comun de gențiană (Maculinea alcon) își depune ouăle doar pe Gentiana pneumonanthe, omizile mănâncă doar această plantă; când omizile ajung la stadiul 4, ele cad pe pământ, de unde niște furnici le duc în mușuroaie; larva de fluture emite substanțe similare cu cele ale larvelor de furnici, așa încât furnicile sunt induse în eroare; ajunse în mușuroi, larvele sunt hrănite de furnici; larva dezvoltată se împupează iar primăvara următoare se metamorfozează în fluture adult care părăsește mușuroiul. Albăstrelul cu puncte negre (Maculinea teleius) își depune ouăle doar pe Sanguisorba officinalis, iar când omizile ajung și aici tot în mușuroaie de furnici. Dintre coleopterele xilofage, de pe platou au fost semnalate 40 de specii.Deși nu sunt insecte ci acarieni, aici amintim de căpușe, prezente în număr mare în special primăvara, prin aprilie–iunie.
În 1980 au fost efectuate lucrări de drenare a zonei, cu scopul de a transforma zona cu caractere mlăștinoase în teren cu utilitate agricolă. Șanțurile de drenare a apei au pus în pericol stejarii seculari și toată biodiversitatea zonei. Există puține locuri cu înmlăștiniri rămase nedrenate. În rezervație au fost semnalate 8 specii de amfibieni printre care tritonul cu creastă (Triturus cristatus), izvorașul cu burta galbenă (Bombina variegata), brotăcelul (Hyla arborea), broasca de pământ brună (Pelobates fuscus); reproducerea lor are loc în bălțile temporare; din cauza desecării rapide a multor bălți temporare, larvele de amfibieni nu ajung să se metamorfozeze, murind ca mormoloci uscați; în teritoriul rezervației o parte din șanțurile de drenaj create artificial de oameni–recent au fost închise: se încearcă menținerea bălților temporare necesare reproducerii amfibienilor. Dintre reptile (4 specii), de aici a fost semnalat șarpele de casă (Natrix natrix), șopârla de câmp (Lacerta agilis) și năpârca (Anguis fragilis).
Pe platoul Braite au fost semnalate 20 de specii cuibăritoare, iar alte 37 specii cuibăresc în pădurile înconjurătoare, dar folosesc platoul pentru hrănire; dintre cele 10 specii de ciocănitori din țară, pe Breite au fost semnalate 9; din mușuroaie de furnici se hrănesc ghionoaia verde (Picus viridis) și ghionoaia sură (Picus canus). Păsările răpitoare au pe Braite un teritoriu de vânătoare, atractiv prin numărul micromamiferelor (rozătoare, chițcani. Dintre mamifere (38 de specii semnalate), chiropterele din rezervație sunt reprezentate de 9 specii care trăiesc în scorburi; nu e de mirare, deoarece arborii seculari, cu sisteme de scorburi, nișe sub scoarță șamd reprezintă habitate atractive pentru lilieci; cu toate acestea, a favorabilității teoretice a locului, numărul mic de colonii de lilieci identificate aici, poate indica efectele incendierii frecvente a arborilor bătrâni; o colonie de 23 de exemplare de liliac mic de amurg (Nyctalus leisleri) a fost semnalată dintr-o scorbură aflată la 12 metri înălțime. În partea sudică a platoului, mai sălbatică și mai puțin frecventată de oameni, își duc viața ursul brun (Ursus arctos), pisica sălbatică (Felis silvestris), lupul (Canis lupus). O strâmtoare printre păduri, o văiugă numită „Pasul lupilor” amintește de sălbăticia acestei zone.
Școala Evanghelică din Sighișoara organiza anual cu ocazia Rusaliilor sărbătoarea câmpenească numită Skopationfest–la care participau elevi, profesori, meștesugari ai zonei, muzică, dans, cântece și întreceri; în perioada național-cumunismului, evenimentul a fost interzis. Niște încercări timide de a relua sărbătorirea Skopationfest au fost derulate recent. În cazul unor furtuni cu trăsnete/fulgere, nu e ok să ne adăpostim sub arborii seculari, care au șanse mai mari să atragă fulgerele.
Baza legală a protecției. Înființat în 1993. Declarat ca rezervație naturală de interes național în 2000, prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr. 152 din 12 aprilie 2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național–Secțiunea a III-a–zone protejate; în legea respectivă, rezervația are cod 2.635. Aria protejată se încadrează la categoria IV IUCN; este o rezervație de tip forestier (după alte surse rezervație naturală de tip mixt). Are suprafața de 70,0 ha. Deși platoul Breite era declarat deja arie protejată din anul 2000, prin lege organică data de statul român, totuși în 2001 guvernul–mai concret Dan Matei Agathon, fost ministru al turismului –a inițiat un proiect numit Dracula Park, iar primăria Sighișoara a pus la dispoziția guvernului platoul Breite; deși stejarii nu erau neapărat tăiați, distrugerea atmosferei locului, manelizarea și efectele unui parc de distracție erau evident efecte catastrofale pentru rezervație; a rezultat un mare scandal mediatic; prin intervenția mai multor ONG-uri proiectul a fost blocat.
Conform planului de management avizat favorabil de către Academia Română–Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, rezervația are 133 ha–adică Academia a avizat favorabil documentaţia depusă pentru extinderea ariei protejate pe tot platoul Breite. În baza de date EUNIS, al European Environment Agency, documentul cu Stejarii seculari de la Breite apare cu cod 184156–R010, ca fiind protejată pe 35,59 ha (anul înființării–1993); inventarul ariilor desemnate național (CDDA–The Nationally designated areas inventory) a fost început în 1995 ca parte a programului CORINE al Comisiei Europene. Rezervația Stejarii seculari de la Breite este inclusă în situl de importanță comunitară Sighișoara–Târnava Mare ROSCI0227.









1.jpg)


































Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului











[…] […]
[…] […]