Zilele trecute am primit la sediul OADO-ECOSOC-UNDSMA-ONU o scrisoare a unei avocate de performanță din Baroul București, colaboratoarea noastră, pe nume Loredana-Ioana Eremia, scrisoare care pe noi, de 32 de ani ne-am angajat să luptăm pentru drepturile fundamentale ale omului, deranjând de multe ori toate administrațiile și instituțiile ori politizate excesiv, ori corupte și, pe cale de consecință, greu de înduplecat să respecte legile și drepturile omului, cei care ne conduc uitând că sunt și ei și familiile lor beneficiarii acelorași drepturi, spuneam deci că ne-a cutremurat de-a dreptul cât de departe se poate merge cu indolența, nepăsarea și pasivitatea, dar mai ales cu lipsa de respect a demnității umane.
În continuare, dau curs scrisorii doamnei av. Loredana-Ioana Eremia.
Cu ce măsură analizăm dreptul la viață?
Ca avocat specializat în drept civil și comercial, nu am avut niciodată preocupări în domeniul drepturilor constituționale, cu excepția drepturilor conexe domeniului meu de practică. Și totuși, în ultimele zile toate eforturile mele s-au concentrat în jurul respectării dreptului la sănătate și la viață, în cadrul dosarului privind cererea de întrerupere a executării pedepsei în temeiul art. 592 alin.1 rap. la art. 589 alin.1 lit.a Cod Procedură Penală pentru Rudel Obreja (n.1965, fost boxer, în prezent om de afaceri, fiind și președinte al Federației Române de Box până în noiembrie 2012). prieten apropiat.
Soluția instanței a fost favorabilă și pronunțată în timp scurt, însă pentru acest timp scurt avem de mulțumit și presei, care a răspuns pozitiv cererilor noastre de a se urgenta expertiza INML Mina Minovici. Totuși, rămân în spate proceduri greoaie, cutume care nu sunt benefice, mentalități cu care trebuie să ne luptăm asemeni morilor de vânt. Știm că un raport de expertiză întocmit de INML trebuie să poarte și semnătura unui reprezentant al Administrației Naționale a Penitenciarelor, în calitate de custode al deținutului, însă nu înțelegem și rațiunea din spatele acestei reguli atât timp cât reprezentantul ANP nu validează un asemenea raport medical!
Nu știm de ce întocmirea unui raport ce privește constatarea unui diagnostic medical ar putea să dureze și 3 luni? Nu s-a întamplat în cazul nostru pentru că, așa cum am precizat, presa a răspuns pozitiv apelului soției lui Rudel Obreja care, deși extrem de discretă, a înțeles că nu avem șanse la un proces judecat cu celeritate deși în urma diagnosticului grav, speranța de viață exprimată de medicul curant este de 2 (două) luni.
Prin urmare, în câteva zile vom avea un pacient tratat ca un pacient și nu ca un deținut! O primă victorie, dar, așa cum au remarcat și jurnaliștii, lupta lui Rudel Obreja este abia la început! Avem însă inima plină de speranță pentru că are alături de el o soție puternică precum un General, copii minunați, dar și pe Dumnezeu, care are moduri nebănuite de a ne arăta că și Uriașii se apleacă uneori să bea din apa smereniei și de acolo se intorc mai puternici!
Revenind la dreptul la viață și la sănătate în contextual articolelor relevante, am reflectat la textul articolului aplicabil în dosarul privind pe Rudel Obreja:
Art. 589 alin (1) lit. a)–„când se constată pe baza unei expertize medico-legale că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi face imposibilă executarea imediată a pedepsei, iar instanţa constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată”.
Dacă „de plano” instanța are întotdeauna în vedere ca judecata să fie ghidată de principiile și drepturile fundamentale, totuși în acest caz particular respectarea dreptului la viață (art. 22 alin. 1 din Constituție), a dreptului la ocrotirea sănătății (art. 34 alin. 1 din Constituție) și a dreptului la demnitate (art. 72 Cod Civil) capătă o valență cât se poate de reală și necesită a fi analizate cu deosebită responsabilitate.
Textul nu oferă foarte multe detalii, exprimarea „specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii” ar putea fi, în manieră superficială, privită ca inaplicabilă deoarece, în principiu, toate bolile pot fi tratate în spitalele de stat din România. Dar ce înseamnă să fii deținut și pacient?
În cazul lui Rudel Obreja a însemnat o perioadă cruntă, în care suferința fizică, generată de boală, a fost augmentată de nenumărate ori de frustrare și neputință, atât a lui, cât și a familiei.
La o săptămână după încarcerarea din 07 aprilie 2022, au debutat dureri abdominale, dureri ce au fost din ce în ce mai puternice. A cerut să meargă la cabinetul medical din penitenciarul Jilava. În urma aprobării cererilor repetate, a ajuns de 9 ori la medicul din penitenciar, a primit tratamente simple (Colebil, NoSpa). Dacă ar fi fost în libertate și ar fi suferit aceste dureri (dureri despre care a aflat ulterior că sunt generate de cancer și metastază, dureri ce nu pot fi confundate cu o simplă colică biliară), în mod evident ar fi ajuns încă de prima dată la un spital pentru un control amănunțit, pentru a putea afla cauza și nu doar pentru a primi un analgezic.
Pentru a fi transportat la un spital de stat (Spitalul de Urgență Floreasca) a fost nevoie să urle de durere și să implore medicul și gardienii să fie dus cât mai repede pentru că nu mai putea rezista.
A fost prima condiție de degradare, în care demnitatea nu a mai contat nici pentru deținut și nici pentru medic.
După internarea în spital, în calitatea sa primordială de deținut, a fost consultat și i s-au făcut toate analizele și investigațiile în prezența constantă a unui gardian, care a stat cu el în spital 24 ore din 24, 7 zile din 7. Aparent nu este un aspect care să ridice probleme, însă din punct de vedere psihologic, atunci când suferi dureri insuportabile, consulturi interminabile și apoi un diagnostic care l-ar destabiliza chiar și pe cel mai puternic om, și toate acestea se petrec în prezența permanentă a unui străin care te păzește cu arma la picior, e cel puțin degradant.
Când primește diagnosticul de Cancer pancreatic cu metastaze în ficat, cu afectarea plămânilor și a tiroidei, după ce se începe imediat administrarea Morfinei, orice persoană este în primul rând devastată de această veste.
Prima susținere apare din partea familiei, însă în cazul unui deținut internat, acesta nu are telefon, nu are dreptul la vizită și nici dreptul la pachet mai mult decât în cadrul penitenciarului (5 vizite pe lună, 1 pachet pe lună). In timp ce pacientul Rudel Obreja face crize după crize de durere, primește morfină în repetate rânduri în aceeași zi, el nu poate comunica cu soția sa, iar ea trăiește într-o agonie cumplită gândindu-se la el, ambii amuțiți de o neputință cumplită.
Cu permisiunea ei, voi cita o frază a acesteia, care m-a impresionat profund: „mă trezesc dimineața, mă gândesc la el și nu știu nimic, nu știu cum se simte, dacă a dormit, nu știu nimic și îmi vine să urlu!” Boala, tratamentele, durerile, toate sunt parte din viața noastră, însă prin acest drept la viață, la sănătate și la demnitate înțeleg că trebuie să ni se permită să le trăim pe toate decent și nu într-un mod care să ne agraveze suferința.
Da, toate bolile pot fi tratate în spitale, oricât de grave ar fi. Însă „asigurarea pazei permanente” face ca toată susținerea psihologică, tot grupul de suport, familia, copiii, să fie distanțați de deținut, să sufere din depărtare, fără a-l putea ajuta și susține în mod real, fără a-l putea ține de mână, a-i face o supă, un compot, un ceai, fără a-l putea duce la alte clinici, la alți medici, la alte tratamente alternative sau alopate. Starea psihică este cea care ajută un pacient să lupte cu boala sau din contra, face ca efortul medicilor să fie inutil! Ceea ce m-a determinat să scriu acest articol a fost, pe lângă durerea surdă a neputinței soției lui Rudel Obreja, emoția mea sau frica mea la gândul că poate acea cerere de întrerupere a pedepsei nu s-ar admite.
Cum să arăți că într-o lume civilizată oamenii continuă să sufere într-o manieră degradantă, într-o agonie a neputinței?
Cu ce măsură se pot judeca drepturile și libertățile celorlalți semeni? Nu este oare îngrijorător că noi, în acest moment social, nu mai avem repere clare despre ce înseamnă dreptul la viață, dreptul la sănătate și dreptul la demnitate? Ne-am împiedicat într-o încrengătură de comportamente și am omis să dăm reala valoare propriei umanități!
Doar lecturând Hotărârea CEDO din cauza Dorneanu contra României, putem să ne gândim cum o persoană poate decide să nu îi aprobe – în anul 2013 – o cerere de intrerupere a pedepsei și cum poate continua detenția unei persoane cu cancer, metastaze osoase, orb și surd? Ce poate fi mai dezumanizant de atât decât această moarte?
Detinuții din penitenciare nu primesc cu aceeași ușurință tratamentul medical pe care l-ar primi în stare de libertate, iar acest aspect, acest singur aspect, ar trebui să ne ridice semne de întrebare cu privire la necesitatea ca aceste sisteme de reeducare să fie regândite, recalibrate pe valorile umane și reorientate spre îndreptare efectivă, nicidecum spre dezumanizare!
Sunt nenumărate experimente sociale în care s-a demonstrat că, acordând putere deplină unor persoane și subjugând pe altele, condiția umană e predispusă spre a abuza de această putere. Prin urmare, pornind de la premisele de mai sus, pedepsele se pot regândi într-o manieră în care deținutul să nu fie o victimă într-un nou sistem, ci o persoană căreia să i se respecte demnitatea, într-un sistem mai puțin bolnav și mai ușurat de birocrație, cereri și aprobări de cereri.
Astăzi ne bucurăm de o hotărâre dreaptă, dar Rudel Obreja nu este singura persoană bolnavă din închisoare! Poate urma și reversul medaliei, când orice deținut poate căuta în aceste texte de lege motive pentru amânarea sau întreruperea pedepsei. Revine rolul plenipotențial al instanței să verifice dacă sunt respectate, în primul rând, exigențele privind lipsa pericolului social și, în al doilea rând, gravitatea bolii și restul condițiilor legale.
Dar prezentul articol nu este o cercetare de drept cu privire la anumite texte de lege, ci o concluzie personală în calitate de avocat, după o săptămână plină de emoții și frământări.
Ce îmi doresc după acest caz?
Îmi doresc ca principiile și valorile noastre, ale tuturor (avocați, judecători, procurori, deținuți, justițiabili), să nu se lase zdruncinate la prima adiere de vânt, să fim capabili să ne ghidăm întotdeauna după valorile umane și principiile juridice, pentru a avea flexibilitatea ca, indiferent de evoluția socială, să putem utiliza Legea ca un instrument corect și util, nu să devenim noi înșine un instrument în mâna Legii!
Corespondenţă de la Lordul, Prof. dr. av. Florentin Scaleţchi, Preşedinte-fondator al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului–Naţiunile Unite
Notă. Articolele Lordului prof. dr. avocat Florentin Scaletchi în Jurnalul Bucureştiului, Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO)
Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO)-Națiunile Unite-Ecosoc
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
