Proză scurtă „Dux noster mediocris”, „Telefonul din Lumea de Dincolo”. Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.

The principles that will be at the basis of this publication are: 

– Democracy cannot exist without opposition

–Elected representatives are our representatives and not our masters

– Criticism fosters progress

–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Organisation Internationale de la Francophonie

„Dux noster mediocris”* și triumful administrației asupra literaturii

Există momente în istoria culturală când mediocritatea încetează să mai fie un accident statistic și devine politică de sistem. Atunci nu mai vorbim despre gusturi discutabile sau despre cariere conjuncturale, ci despre o mutație de fond: literatura nu mai este spațiul riscului estetic, ci anexă decorativă a aparatului instituțional. În acest peisaj, figura pe care o putem desemna, fără pierdere de generalitate, drept „Dux noster mediocris” capătă valoare de simptom, nu de excepție.  Desigur nu este, un personaj izolat. Dimpotrivă: el este produsul perfect al unei ecologii culturale în care conformismul este recompensat, iar spiritul critic tolerat doar ca ornament retoric. Ne aflăm în fața unui tip de actor cultural care nu provoacă, nu fracturează, nu destabilizează; dimpotrivă, el stabilizează, armonizează, „gestionează”. Literatura, redusă la funcție de protocol, devine limbaj administrativ cu metafore decorative.

De ce revistele literare evită criticile obiective? Corespondență de la poetul, eseistul și traducătorul trilingv german Dr. Christian W. Schenk din Boppard (Renania-Palatinat) de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities, membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

Din punct de vedere estetic, opera asociată acestui tip de profil nu este scandaloasă, dar nici memorabilă. Corectitudinea formală ține loc de tensiune, iar inteligibilitatea devine substitut pentru profunzime. Textele nu rănesc, nu ard, nu lasă urme, ele circulă, se consumă, se arhivează. Literatura ca produs cultural sigur, cu termen de valabilitate extins, dar fără putere de contaminare spirituală. O literatură de uz intern, potrivită pentru rapoarte de activitate și dosare de candidatură. Problema reală nu este, însă, această mediocritate estetică în sine. O cultură sănătoasă poate suporta fără dificultate volume întregi de literatură modestă. Problema apare atunci când mediocritatea devine criteriu de selecție, iar discreția artistică condiție de promovare. Când lipsa de radicalitate estetică se transformă în capital instituțional, iar neutralitatea axiologică devine virtute civică, asistăm la o inversare periculoasă: nu instituțiile servesc literatura, ci literatura legitimează instituțiile. În acest mecanism, „Dux noster mediocris” joacă rolul perfect: rezonabil, cooperant, mereu prezent, mereu disponibil. Nu contestă structuri, nu deranjează ierarhii, nu pune întrebări incomode. Iar tocmai această docilitate elegantă îi conferă o aură de „responsabilitate culturală”. Se construiește astfel iluzia că stabilitatea administrativă echivalează cu sănătatea literară. O confuzie comodă, dar devastatoare pe termen lung.

Lista lui Schenk – „Generația ’80”. O privire personală și literar – academică. Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

Instituțiile literare, în acest context, tind să se transforme din spații de protecție a valorii în mecanisme de autoreproducere. Premiile circulă în cercuri previzibile, revistele confirmă aceleași voci, iar critica se reduce, adesea, la exercițiu de politețe reciprocă. Canonul nu mai este rezultatul unei lupte de idei și forme, ci produsul unei negocieri tacite între grupuri compatibile ideologic și temperamental. Nu meritul creează rețelele, ci rețelele validează meritul. Aici intervine dimensiunea politică a problemei. Nu politică de partid, ci politică a puterii simbolice; pentru că cine controlează accesul la vizibilitate, la finanțare, la traduceri, la reprezentare internațională, controlează implicit și imaginea literaturii naționale. Iar când această putere este exercitată de figuri pentru care literatura este mai degrabă instrument de legitimitate decât vocație tragică, rezultatul este o cultură „prezentabilă”, dar lipsită de nerv. Se creează astfel un tip de discurs oficial despre literatură: consensual, festiv, autoreferențial. O literatură care se admiră pe sine în oglinzile propriilor instituții. În acest discurs, conflictul este evitat, diferența este estompată, iar excesele, suspecte. Originalitatea devine acceptabilă doar dacă este temperată, iar radicalitatea estetică este tolerată doar ca episod exotic, nu ca normă productivă.

În mod paradoxal, „Dux noster mediocris” poate părea, la suprafață, un garant al „normalității”, dar această normalitate este, de fapt, o formă rafinată de imobilism. O literatură fără crize, fără rupturi, fără scandaluri majore este, istoric vorbind, o literatură aflată în declin, chiar dacă statistic prosperă. Volumele se înmulțesc, dar vocile se uniformizează. Piața editorială este activă, dar memoria culturală devine selectiv amnezică.

„Poezia nu este doar ceea ce înțelegi” o prelungire prin continuitate a „Listei lui Schenk – Generația ’80” cu poeții generațiilor „șaizeciste” & „șatezeciste”. Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

Nu trebuie să invocăm conspirații sau scenarii obscure. Mecanismul este mult mai banal și, tocmai de aceea, mai periculos: alianțe de confort, complicități de rutină, evaluări colegiale care nu mai riscă nimic. Corupția, în sens cultural, nu înseamnă neapărat bani murdari, ci degradarea criteriilor. Momentul în care apartenența contează mai mult decât valoarea, iar loialitatea mai mult decât luciditatea critică. Într-un asemenea sistem, scriitorii autentici devin incomozi. Ei nu se potrivesc în formulare, nu respectă calendare instituționale, nu livrează optimism festiv. Sunt greu de gestionat, greu de exportat, greu de integrat în strategiile de imagine. Mult mai util este, pentru instituție, un autor previzibil, cooperant, cu discurs public moderat și estetică neproblematică. Cultura ca politică de relații publice. De aici și paradoxul trist: cu cât o figură este mai puțin relevantă estetic, cu atât poate deveni mai influentă administrativ. Iar influența administrativă, odată consolidată, produce la rândul ei vizibilitate simbolică, care este apoi confundată cu importanța literară.

Un cerc autoreglat, în care funcția produce reputație, iar reputația justifică funcția. Astfel, „Dux noster mediocris” nu este doar o persoană, ci un model de carieră culturală. Un tip de succes care nu se bazează pe forța operei, ci pe capacitatea de adaptare la mecanismele puterii simbolice. Iar acest model, odată normalizat, devine pedagogic: tinerii învață nu cum să scrie mai bine, ci cum să se poziționeze mai eficient. În acest punct, întrebarea nu mai este cine ocupă funcțiile, ci ce tip de literatură produce sistemul pe care îl legitimează. O literatură fără miză ontologică, fără tensiune morală, fără risc formal. O literatură care nu mai pune sub semnul întrebării realitatea, ci o confirmă. Care nu mai deranjează, ci decorează.

Istoria literară arată limpede că marile epoci nu sunt cele ale echilibrului instituțional, ci ale conflictului estetic, ale polemicii, ale rupturii, ale disidenței artistice. Când literatura devine prea bine integrată, prea respectabilă, prea „funcțională”, ea încetează să mai fie forță critică și devine patrimoniu administrativ, și implicit administrabil. De aceea, problema „Dux noster mediocris” nu este una personală, ci structurală. El este expresia unei culturi care a ales confortul în locul riscului și gestiunea în locul pasiunii. O cultură care preferă stabilitatea carierelor în locul instabilității valorilor, și care se miră, apoi, că cititorii adevărați se împuținează, iar literatura se mută, încet, din spațiul vieții în cel al arhivelor. Poate că va veni o vreme când istoria literaturii recente va fi scrisă nu după opere, ci după mandate, funcții și comitete. L-ați recunoscut?! Va fi, fără îndoială, o istorie coerentă. Dar nu va fi o istorie a literaturii vii. Va fi, cel mult, cronica administrării ei. Iar dacă acesta este prețul „normalității”, atunci poate că literatura ar avea nevoie, din nou, de puțină anormalitate. De autori incomozi, de voci excesive, de estetici care cer aprobare pentru că, fără ele, rămân doar duxii și o cultură care merge înainte dar nu mai ajunge nicăieri.

„În slava mediocrității – o analiză critică, documentată și deloc lipsită de ironie”. Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

________

* Expresia are o tentă ușor  sarcastică: nu e un „tiran”, nu e un „mare om”, ci exact ceea ce doare mai mult: banal, insuficient, mic în vremuri care cer măsură mare.

Telefonul din Lumea de Dincolo. Despre colegii vii care știu, cu o precizie suspectă, ce ar fi vrut colegii morți 

În lumea literară există o competență rară, aproape supranaturală: cei vii știu întotdeauna ce ar fi vrut cei morți, cu o exactitate care ar face invidios orice notar, orice istoric și orice medium de bâlci. În alte domenii, oamenii se bâlbâie, se contrazic, uită, confundă. Aici însă, când intră în joc un coleg decedat, memoria devine brusc clarvăzătoare, limpede, oficială. Aproape că te aștepți să apară și ștampila: „Așa ar fi dorit răpostul”. La fiecare întâlnire, la fiecare ședință, la fiecare masă rotundă (care, în mod misterios, produce mereu colțuri), răposatul este adus în sală nu ca amintire, ci ca argument. Un argument perfect: nu ridică sprânceana, nu întrerupe, nu îți spune că nu l-ai înțeles niciodată. Răposatul e, în fine, colegul ideal: diplomat prin incapacitate biologică.

Hai să vedem cu cine se întâlnesc trădătorii României! (Let’s see whom the traitors of Romania are meeting with!). Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

„El ar fi fost de acord”, „Ea n-ar fi acceptat niciodată”, „dacă trăia era indignat”, Ar fi fost alături de noi”. Aceste formule sunt echivalentul literar al unui sigiliu de ceară. Le aplici pe orice idee subțire și, brusc, ideea devine groasă, solemnă, intangibilă. Apoi toată lumea dă din cap. Nu neapărat fiindcă e convinsă, ci fiindcă a învățat regula de aur: cu morții nu te contrazici. Mai ales când sunt folosiți ca baston moral. Partea delicioasă, însă, e alta: răposatul vrea mereu exact ce are nevoie vorbitorul să vrea. Răposatul e incredibil de adaptabil. Într-o zi ar fi fost progresist, în alta prudent. Într-o ședință ar fi cerut reformă, în alta ar fi preferat „stabilitatea”. În funcție de împrejurări, răposatul devine, cu o naturalețe de invidiat, fie steag, fie scut, fie bâtă. Un instrument complet, cu multiple accesorii. Cel mai util coleg: nu doar că nu te contrazice, dar nici nu te încurcă mai ales când e vorba de premii, funcții, delegații, invitații, liste și subliste. Atunci răposatul se activează ca o aplicație de telefon: „Argument Postum 2.0”. Îl deschizi, îl folosești, îl închizi. Și totul pare „în numele valorilor”. Cuvântul „pietate” se rostește cu gravitate, de parcă ar fi o rugăciune. În practică însă, pietatea e uimitor de vorbăreață. Uneori vorbește mai mult decât literatura însăși, si mai interesant: cu cât l-ai cunoscut mai puțin pe răposat, cu atât știi mai sigur ce ar fi vrut. Proximitatea strică. Proximitatea aduce detalii. Iar detaliile aduc îndoială. Iar îndoiala, în mediul literar, e considerată o boală ușoară, dar rușinoasă. Dacă știi prea multe, nu mai poți inventa cu aceeași libertate. De aceea, necunoașterea devine un avantaj strategic: îți permite să-l folosești pe mort ca pe o icoană portabilă. În aceste reuniuni, morții nu mai sunt oameni. Sunt funcții. Sunt „autoritatea finală”, fiindcă nu mai pot spune fraza aceea insuportabilă care ar distruge tot spectacolul: „Nu e chiar așa.” Morții, odată tăcuți, devin perfect „corecți”. Nu mai au orgolii, nici ambiții, nici contradicții, nici greșeli. Moartea îi transformă în biografii netede, lustruite, de parcă ar fi trecut printr-un atelier de restaurare morală. Ceea ce, să fim serioși, i-ar fi făcut de nerecunoscut chiar și pentru ei înșiși. 

Uneori scena capătă o notă liturgică: cei vii practică o formă de ventrilocie elegantă. Mortul „vorbește” prin gura lor, iar ceilalți aprobă. Nu pentru că ar fi convinși, ci pentru că nimeni nu vrea să pară lipsit de respect. Și nimeni nu vrea să plătească prețul social al unei obiecții. În literatură, curajul e lăudat în texte și evitat în săli, dar sa nu confundăm acest fel de curaj cu acel curaj civic, responsabil, pe care îl purtăm adânc îngropat în noi (99,9 %) și pe care îl exteriorizăm doar 0,01 % de frică, evident! Respectul adevărat ar arăta altfel: ar însemna să accepți că nu știi. Să suporți golul. Să nu transformi răposatul în portavocea propriilor interese. Să taci acolo unde cunoașterea se termină. Dar tăcerea e o disciplină rară, iar în lumea noastră e considerată suspectă. Dacă taci, pari că n-ai nimic de spus. Dacă invoci un mort, pari că spui ceva „înalt”, așa că spectacolul continuă: o comedie gravă, cu fețe serioase și propoziții definitive. Iar undeva, între piatra funerară și minuta ședinței, răposatul este promovat la rang de martor suprem pentru lucruri pe care nu le-a afirmat niciodată. În fond, acesta este triumful final al vanității: nici moartea nu o oprește. Doar o face mai comodă. Pentru cei vii. Da, da…

Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard–Renania-Palatinat), corespondent permanent și membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (Germania)

Articole asociate

Proză scurtă – „Cât de liberi suntem cu adevărat”. „Incurabil Rilke” și „Argument” (Corespondență de la poetul, eseistul și traducătorul trilingv brașovean Dr. Christian W. Schenk, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities, membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului, Boppard – Renania-Palatinat, Germania)

Proză scurtă („Amintiri cu Solomon Marcus”. „Washington și Trump – două monumente ale aceluiași Ego”. Recenzie – „Nesiguranța, patria poziei”). Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

Proză scurtă (Scriitori fără inteligență – Ce s-ar face biata scriitoare fără Inteligența Artificială?, De ce Republica Moldova ar face o sinucidere politică dacă s-ar uni cu România, Povara vieții în căutarea sensului). Corespondență de la Dr. Christian W. Schenk (medic, poet, eseist și traducător trilingv german din Boppard, Renania-Palatinat, de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities), membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică cu caracter academic franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)

Proză scurtă („Și din nou despre Eminescu”, „Conflictul dintre Bine și Rău, în Faust al lui Goethe”, „Critica-n fake news”, „Auto – ritualizarea aparențelor”). Corespondență de la poetul, eseistul și traducătorul trilingv german Dr. Christian W. Schenk din Boppard (Renania-Palatinat) de origine brașoveană, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities, membru în Staff al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe, ca sursă sigură de informare)