Acasă Personalitati Édith Piaf, Gilbert Bécaud, Georges Brassens… și 10 duzini de stridii de...

Édith Piaf, Gilbert Bécaud, Georges Brassens… și 10 duzini de stridii de Arcachon (Corespondență de la Simona – Nicoleta Lazăr, poet, prozator, editor și jurnalist, membru al UZPR și al AJTR – Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România)

Alături de celebrul său vin roşu, regiunea franceză Bordeaux mai are un produs demn de masa unui rege: stridiile de Arcachon. De acum 1.700 de ani, când au fost pomenite prima dată de poetul Ausone, până în timpurile noastre, ele au încântat prin gustul lor deosebit, „atât de agreabil şi atât de delicat încât ai crede că respiri violete”.

Câte „une grosse” de stridii, înainte de fiecare concert

Édith Piaf (1915-1963), Gilbert Bécaud (1927-2001), Georges Brassens (1921-1981)… Cele trei nume mari ale scenei muzicale franceze au în comun pasiunea pentru… stridiile de Bazinul Arcachon. Cei trei şansonetişti au avut de mai multe ori spectacole la Cazinoul de pe plajă, iar stridiile bordeleze – o credem sau nu – au avut „rolul” lor în succesul concertelor.

Se spune că, asemenea personajelor lui François Rabelais (1494 – 1553, fost scriitor și medic francez, umanist, poliglot, cu largă deschidere culturală, una dintre cele mai reprezentative personalități ale Renașterii) fie­care dintre cei trei mânca la o singură masă cel pu­ţin zece duzini din aceste delicate moluşte. Şi nici nu ar fi fost chiar aşa o cantitate mare, dacă e să dăm cre­za­re mărturiilor mai vechi ale lui Brillat-Savarin, care po­v­estea că „odinioară orice festin începea în mod obiş­nuit cu stridii şi se găsea întotdeauna un număr de convivi care nu se ridicau de la masă până nu dă­deau gata „une grosse” (douăsprezece duzini)”, amintind de un grefier al tribunalului din Versailles, care „a sorbit la o singură masă treizeci şi două de duzini de stridii de Arcachon, istorie care merită să fie ţinută minte”. Asta ar însemna cam 384 de bucăţi… Hmmm! Nici Gargantua şi Pantagruel ai deja citatului Rabelais nu ar face faţă!

„Demne de masa Cezarului”

Ca să mai aflăm câte ceva despre minunatele stridii – care, în Bordeaux, în ceea ce priveşte celebritatea, fac o adevărată concurenţă vinului roşu ca sângele – ar trebui să cităm, probabil, dintr-o scrisoare din veacul al IV-lea (când Galia încă nu devenise Franţa de azi), epistolă pe care poetul antic Ausone a trimis-o celui care avea să devină Sfântul Paulin. El le aminteşte, precizând că „sunt demne de masa Cezarului”.

În secolul al XVI-lea, istoricul J.A. de Thou notează în scrierile sale că aceste stridii „au un gust atât de agreabil şi atât de deli­cat încât ai crede că respiri violete”… Îl credem pe cu­vânt, aşa cum a făcut-o şi ilustrul gastronom Curnonsky, care a acordat stridiilor de Arcachon o pagină în­trea­gă în volumul său „Recettes des provinces de France”. Şi să nu ne întrebaţi de reţetă. Pentru că nici nu există. Stridiile se mănâncă foarte proaspete, foarte reci, însoţite de zeamă de lămâie şi din când în când „stro­pite” cu şampanie. Cel puţin aşa afirmă cunos­cătorii.

„Fermele” de stridii

După atâtea citate istorice, să spunem că, până la începtul secolului al XIX-lea, stridiile erau recoltate şi consumate în cantităţile oferite de mama-natură fără vreun concurs special al localnicilor. Abia de două secole putem vorbi despre „ferme de stridii” şi cultivarea lor dirijată. O ocupaţie care a cunoscut de altfel o dezvoltare fără precedent. După numai o sută de ani, în bassinul Arcachonului 1.500 de hectare de apă erau folosite pentru cultivarea stridiilor, în aproximativ 6.000 de parcele. O recoltă anuală de aproximativ 600 de milioane de moluşte la anul 1900 (care până în prezent aproape că s-a dublat!). Asta spune ceva despre gloria pe care a cunoscut-o „molusca bordeleză”. Iar totul se întâmpla pe măsură ce şi staţiunea balneară Arcachon se dezvolta vertiginos.

Un cazinou din „Belle Époque” (perioada modernă, cu salturi marcante în toate domeniile și viață tihnită până la începutul Primului Război Mondial,  convențional este datată de la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871 până la izbucnirea Primului Război Mondial în 1914).

Dar să ne întoarcem pe Boulevard de la Plage, acolo unde, de un veac şi mai bine, pulsează viaţa bătrânului Arcachon, la… Cazinou. Castelul în care era amenajat a fost construit în 1853 de Adalbert Alexandre Iphycles Deganne şi oferit în dar lui Napoleon al III-lea al Franței (Charles-Louis-Napoléon Bonaparte), care însă a considerat potrivit să refuze acest cadou. Deganne decide atunci să confere bastimentului o dimensiune publică, organizând acolo recepţii, expoziţii, dineuri pentru participanţii la regata anuală de yachting.

La moartea sa, în 1886, urmaşii lui Deganne  închid castelul pentru public şi abia noul său proprietar din secolul al XX-lea, Eugène Duboisset (1885-1974), îl redeschide pentru viaţa mondenă, amenajând aici un cazinou de lux. Tot la Cazinou aveau să aibă loc evenimentele culturale ale oraşului, balurile de caritate, seratele costumate, prânzurile dansante. „Belle Époque” şi-a pus amprenta peste acest loc, care avea să continue să strălucească și după aceea, până la al doilea război mondial, când nemţii îl rechiziţionează şi îl transformă în refectoriu pentru trupe.

Restaurat după război, castelul se întoarce la fastul de odinioară, iar aici începe o serie de concerte memorabile. Édith, Bécaud, Brassens ….Toate încheiate cu zece duzini de stridii de Arcachon

Simona Nicoleta Lazăr (poet, prozator, editor și jurnalist), membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZP) și a Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România (AJTR).

A se vedea să și articolul

Casa cu tamarisc şi alte proze. Pas-de-deux șchiopătat, pe Plaja Pesmetului (Corespondență de la Simona – Nicoleta Lazăr, poet, prozator, editor și jurnalist, membru al UZPR și al AJTR – Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România)

Nota redacției

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.