Iată-ne, în sfârșit, la 174 de ani de la nașterea lui Eminescu. Poetul nostru național este de peste un secol și jumătate un generator și un aspirator de superlative. Cred că nimeni-fie el om, sfânt, diavol sau înger-nu s-a bucurat de atâta fervoare și adoraţie?! Într-adevăr, Eminescu face parte din genomul divin, dar și din genomul cultural al poporului român. Aș vrea să explic, pe scurt, cam ce înseamnă această sintagmă: genom cultural, o revelație științifică, pe care științele de ultimă generație o explorează și încearcă să și-o explice.
Cercetătorii din medii diverse converg către opinia că evoluția umană a fost modelată de interacțiunile genom-cultură. Savanții folosesc modele genetice ale populației pentru a demonstra că procesele culturale pot avea un efect profund asupra evoluției umane. Aceste constatări, susținute de analize recente ale variației genetice umane, dezvăluie că sute de gene sunt supuse unor selecții pozitive recente, ca răspuns la activitățile umane. Dacă această teorie ar fi aplicată la unicitatea co-existenței noastre spirituale, adică la seculara existență-împreună a poporului român cu Poetul naţional, am putea înțelege mai bine în ce măsură, cât de profund și modelator a acționat „efectul Eminescu” asupra evoluției culturii și mentalului românesc. Desigur nu cred că ipoteza mea de lucru, absolut originală, va fi aplicată și studiată vreodată, dar o propun ca un alt tip de metaforă-laudatio, omagiu adus lui Eminescu, total diferit de etichetele desuete, plictisitoare și inerțiale, cu care suntem obișnuiți de atâta amar de ani. Într-adevăr, noi, românii, lucrăm de 174 de ani, la chipul cioplit al Poetului Național.
Dacă ne-am lua după Moshe sau Moise, ar însemna că trăim într-un grav păcat de un secol și ceva, încălcând imperturbabili porunca a doua. Mai șțiți ce zice porunca a două din Biblie, din Vechiul Testament? Cum e posibil ca nouă, un popor cu frica lui Dumnezeu, să nu ne pese de a două poruncă din Decalog? „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor […]; Să nu te închini lui, nici să-i slujeșți lui” (Ies. 20, 4-5; Exodul 20:3-17).
Nu încerc să explic acest paradox, această contradicție, această încurcătură din mintea noastră. Îmi pun doar o întrebare retorică, desigur. Observ doar niște jocuri subtile dintre adorația creștină și adorația laică, profană, păgână, care mi se par foarte amuzante și câtuși de puțîn dramatice. Nu cred că riscăm să pierdem vreo secundă din viața de apoi! Dumnezeu ne iartă, pentru că și lui îi place Eminescu, chiar dacă l-a pedepsit fără milă, in viața sa din spațiul mioritic, supranumit exagerat și Grădina Maicii Domnului.
Unii români consideră că acest loc binecuvântat, numit astăzi România, este buricul lumii. Aici este originea tuturor civilizațiilor, limbilor, ideilor. După aceeași matrice mentală, alți români, câtă frunză, câtă iarbă, cred că Eminescu este the Best, inegalabil, nepereche, absolut, Omul deplin al culturii românești etc. Este limpede că asemenea clișee, stereotipuri, mini -dogme sunt rezultatul unor blocaje și inerții intelectuale. Devine tot mai clar că eminescolatria este o psihoză. Și, bineînțeles, nu Eminescu este vinovat. El este un geniu intangibil. Ultimul romantic european. Vinovații-fără-vină sunt acei români, care se simt biblic, despuiați și înspăimântați sau, în versiunea lui Norman Mailer: The Naked and the Dead. Încercând să-i înțeleg – fără prejudecăți – pe acești oameni, care fac parte din toate categoriile socio-profesionale, nu mă pot gândi decât la destinele lor chinuite.
Repet: problema nu este la Eminescu, ci la noi, urmașii lui. Epigonii. Eminescolatria nu este numai o psihoză, ci și o nedreptate față de cultura română. În momentul în care repeți o sintagmă a lui Iacob Negruzzi din 1888, anume, Poetul Național, timp de 174 de ani, din secolul XIX până în secolul XXI, înseamnă că ai o problemă. O fixație. Înseamnă că ai restrâns cultura română la un singur reprezentant. Cum e posibil? Ce se întâmplă cu ceilalți poeți uriași? Urmuz, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu și mulți alții. Ce se întâmplă cu marii noștri romancieri, dramaturgi, istorici, filosofi? Îi anatemizăm? Îi exilăm? Eminescu nu este un solitar în lumea culturală românească. Ne putem întreba dacă și cât se mai simte influența sa asupra literaturii române contemporane?
Eminescu a fost, este și va fi recunoscut ca poet național, universal, global. Deși, iată, nimeni nu a abordat încă ipoteza globalismului eminescian. Oare de ce se preferă numai perspectiva provincială? Trebuie să recunoaștem că este greu să evadezi din bătătură ontologică, tradițională. Ne putem, totuși, întreba–pe de altă parte–împreună cu Anne-Marie Thiesse (director de cercetare în istorie culturală al CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică în Franța, distinsă cu Medalia de Argint a instituției) ce semnificație mai are astăzi, în epoca globalismului, conceptul Poet Național? Autoare a unei monografii universitare de răsunet, apărută în 2010, reeditată și tradusă în mai multe limbi, și intitulată Faire les Français:quelle identité naționale?, Anne-Marie Thiesse definește Poetul Național drept un creator individual, reprezentant recunoscut al unei identități colective. El este încarnarea unei imagini a națiunii, prin opera și prin persoana sa, plasată între literatură și politică. Este o definiție clară, didactică, simplă, cu care, desigur, putem fi de acord.
În dezbaterile recente, pe diverse paliere, din Uniunea europeană, ca și din România, identitatea națională a fost frecvent asociată cu viziunea retrospectivă și xenofobă, chiar dacă devine evident că națiunile sunt „asediate” și amenințate de globalizare și imigrație. Deși, de obicei, universitarii sunt defazați și rătăciți în tranziții diverse, profesoara universitară Anne-Marie Thiesse răstoarnă argumentele oficiale și propune o perspectivă aproape revoluționară: Identitatea națională merită atenția noastră pentru că vorbește despre modernizarea care a transformat societățile europene în ultimele două secole, la nivel politic și cultural. Era națiunilor a marcat momentul istoric, în care au apărut fabricile și monumentele istorice, dar și profesia de dascăl. Pe de altă parte, actuala criză de identitate este, fără îndoială, o criză a modernității. Argumentele autoarei sunt copleșitoare și convingătoare. Consider că inaugurarea unor dezbateri polemice în media, ca și în mediile academice sau în socialmedia românească, pe baza reperelor, argumentelor și demonstrației thiessiene, revizuite, adaptate și optimizate, ar constitui nu numai o renaștere a eminescologiei vlăguite, ci și un omagiu adevărat, responsabil, serios, demn, științific, fără superlative ridicole și grotești.
Eminescu, la fel ca marile genii ale omenirii, la fel ca marile religii și ca marii zei, este un produs cultural și mental cu un termen de expirare. Nu cred că ne face plăcere să auzim așa ceva. Noi suntem convinși că Eminescu este veșnic. Dar dacă noi, adoratorii lui, nu suntem veșnici, cum ar putea să fie el? Nimic și nimeni nu va cunoaște veșnicia. Dar asta este o altă problemă. Cine se mai gândește la veșnicie, când abia ne descurcăm de la o săptămâna la alta sau de la o zi la alta…? Au trecut aproape două secole. Cât din Eminescu a expirat? Ce procent? Dacă vom spune că niciun procent, înseamnă că noi, românii, am descoperit veșnicia. Iar dacă vom crede că Eminescu este contemporanul nostru, acum, în secolul Inteligenței Artificiale Gemini, ar fi o gravă eroare. Nu, Eminescu aparține secolului XIX. Dacă, din întâmplare, găsim corespondențe, brodeli, potriviri, este pentru că mentalul românesc este încă nostalgic, infantil, legat de energiile parentale: materne și paterne.
Totuși, există mereu un totuși, din fericire! Tot ce se spune și s-a spus despre marile personalități, despre genii și creatori naționali, universali, i se potrivește și lui Eminescu. Prin urmare, ce spunem noi acum, ce s-a spus până astăzi despre Eminescu, face parte din biografia și bibliografia națională și universală a unui Geniu național și global, indiferent de locul nașterii sau de limba vorbită. Și chiar dacă pare, uneori, desuet, exagerat, idolatru – într-o epocă a extremismului, radicalismului, a grotescului oficial și legalizat, de genul culturii cancel sau woke-despre un geniu național și universal, nu putem vorbi decât la modul superlativ și apologetic. Excelența personalului impune excelența limbajului.
Sărbătorirea solemnă din această lună ca să-l parafrazez, cu respect și admirație, pe cel mai mare poet al Franței, Victor Hugo, ar putea fi un semn al unei comuniuni sublime între națiunile europene. Deocamdată. România îl sărbătoreste pe Eminescu, așa cum Germania îl sărbătorește pe Schiller; Anglia pe Shakespeare; Italia pe Dante. Fiecare națiune dăruieste, astfel, celorlalte o cuantă din geniul său. Unirea Popoarelor, credea Victor Hugo, prin 1865, se poate împlini – numai sau și – prin fraternitatea geniilor. Aceasta este Calea Luminii și a Adevărului, scria Hugo, contemporanul lui Eminescu.
Mă rog la Demiurgul lui Eminescu să nu-l trădeze pe Eminescu, nici neamul și cultura românească. Deși totul este atât de complicat și de primejdios. De altfel, este posibil ca – ținând cont de statistici, de indicele demografic, de migranți și de alte date neromanțate, în două-trei decenii, românii vor deveni minoritari, scăldați fiind în valurile migratoare. Să sperăm că nu vom apuca acele vremuri, când ultimii supraviețuitori eminescofili se vor aduna într-o sală, cât o debara, și îl vor aniversa pe Eminescu în șoaptă. Să sperăm că acele vremuri nu vor veni niciodată, iar Demiurgul își va spăla păcatele, dăruindu-i veșnicia acestui Fiu crucificat și năpăstuit, dar și poporului său, dator să-l cinstească până la sfârșitul veacurilor.
Narcis-Stelian Zărnescu (prof. dr., critic şi istoric literar, traducător, redactor șef al Revistei „Academica” al Academiei Române, secretar știinfic al Academiei Oamenilor de Știință din România, secția Secția X–Filosofie, Teologie și Psihologie, membru, al Uniunii Scriitorilor din România–USR și al Uniunii Ziariștilor profesioniști din România-UZPR)
Articole asociate
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
[…] „Le principe” d’Anne-Marie Thiesse. „Atac” justificat la adresa eminescologilor! Emine… […]
[…] „Le principe” d’Anne-Marie Thiesse. „Atac” justificat la adresa eminescologilor! Emine… […]
[…] „Le principe” d’Anne-Marie Thiesse. „Atac” justificat la adresa eminescologilor! Emine… […]
[…] „Le principe” d’Anne-Marie Thiesse. „Atac” justificat la adresa eminescologilor! Emine… […]
[…] „Le principe” d’Anne-Marie Thiesse. „Atac” justificat la adresa eminescologilor! Emine… […]
[…] „Le principe” d’Anne-Marie Thiesse. „Atac” justificat la adresa eminescologilor! Emine… […]