De dimineață am fost chemat la medic, trebuia să-mi spună rezultatele. Am plecat senin, nu am premoniția lucrurilor negre, sau a celor albe ce urmează să se întâmple. Apoi, nu am știut cum trebuie să reacționez. Nu am mai trecut prin astfel de momente, nu aveam habar că se plânge, sau se râde, sau se ironizează totul, clipa, întâmplarea, viața. Fiecare din noi reacționează după cum îi e firea, nu cred în pașii descriși de manualele de psihologie: negare, mânie, acceptare. Nu am spus: „nu, eu nu!”, nici măcar furie n-am simțit, am acceptat. Fără să plâng, pentru că nu știam că se plânge, fără să râd, pentru că nu știam că se râde. Nu am fost consternat, poate mi-am pierdut puțin din seninătatea cu care am plecat dimineață de acasă, atât. Crina susține că și aceștia sunt niște pași, că am nevoie de consilierea ei, ca medic psihiatru. Ei, asta-i bună, doar obiect de studiu pentru nevastă-mă nu fusesem. Sau fusesem? Uneori, boala face parte din viața noastră, deși eu nu mă simt bolnav. Boala a făcut parte și din viața părinților mei, au acceptat-o, au luptat, au câștigat, apoi au pierdut. Probabil, aceștia vor fi și pașii mei. Accept totul, ca parte din viață. Nu mă revolt, sau nu știu, posibil ca acum, organismul meu să fie anesteziat, vestea a funcționat ca o morfină prin corpul meu, nu simt nimic.
Nu mi-e frică, au trecut câteva ore de când am aflat, nu, nici acum nu mi-e frică, este ceva ce a crescut în mine, probabil i-a plăcut, sunt o ființă comodă, i-a plăcut țigara pe care i-o dau periodic, da, probabil ar trebui să mă las, deși știu că n-o s-o fac, i-o fi plăcut și cafeaua și angoasele mele, și teama asta de rutină, de zilnic, i-o fi plăcut și Crina, cu răceala ei studiată, cu dragostea ei dozată pe zile, pe ore, pe secunde, i-o fi plăcut ordinea din jur și dezordinea din mine. Este ceva ce a crescut în mine, zâmbesc, sunt bărbatul-femeie, poate crește în interiorul meu, ca un copil, îl duc la termen și apoi cu un travaliu de câteva ore, părăsim amândoi lumea asta. Până atunci, am să am grijă de ceea ce crește în mine, o să fim frați, e un corp nou, într-un corp vechi, am să-l plimb, am să-l duc la servici, apoi amândoi, acasă, o să vedem filme împreună, o să ascultăm muzică, o să-l întreb ce-i place, o să ne consultăm, da, poate aveam nevoie de un prieten fantomă, acum îl am.
E seară, acum, stau cu mâinile în față, nu am oglindă, sunt singur, nu-mi simt fața, îmi dau seama dacă plâng, doar dacă simt picături pe mâini. Nu, sunt uscate, nu plouă din mine. Nu sunt nor. Curios, când duc mâna la față, este umedă, probabil, lacrimile ies din ochi, apoi, se întorc prin pori, să mai fie plânse odată, și încă odată, se agață de bărbie să nu cadă, sunt disperate să mai urce odată spre ochi, ca într-un circuit, ca pe o pârtie de schi, urcă ușor cu telescaunul, coboară în viteză pe față, fac slalom printre riduri, viraje, fac cristiane, apoi opresc în plug, se agață iar de bărbie, intră în celule, în sânge, urcă iar cu teleschiul și coboară plânse, deja obosite. Și totuși, eu nu plâng!
Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
,,Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova ….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina –Mihaela Barbu– mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)
Notă. Prieteni dragi, este doar o ficțiune. Eu nu am un corp străin în mine
Mă strecor prin frig, încerc să nu mă las atins de fumul gerului, de ceață. Totul este alb, eu sunt alb, inima mi-e albă și prin vene îmi circulă zăpadă. Simt cum se fac blocaje la intrare în inimă, țurțuri mari se înghesuie să încapă într-un atriu, bucăți mari de gheață blochează, apoi din vene vine cu putere zăpadă dezghețată, sparge bariera și intră în inimă și țurțuri și gheață și ger și ceață. Simt cum sunt învăluit de frig, dacă uit să pun picioarele unul după altul, ușor, ritmic, devin stană de piatră, ca soția lui Lot, deși eu nu am curajul să mă întorc înapoi. Nici ochii nu se mișcă, privesc fix un punct din față, ca un scop, apoi când îl depășesc alt punct, și altul, îmi imaginez că așa trec prin viață, atingând scop după scop, lăsându-le în urmă, îmbogățindu-mă, transformându-mă.
În viață, cele mai multe scopuri le-am depășit fără să le rezolv, le-am adunat, fiecare scop ratat, o frustrare, am adunat frustrare după frustrare, scopuri ratate pe care aș vrea să le răsfoiesc, ca paginile unei cărți, să le reiau, să încerc să le rezolv de acum. Poate mai am timp. Sau poate încerc să îmi stabilesc scopuri noi, să încerc să le trec, să le depășesc, ca punctele din ceață. Mi-e teamă să respir, aș vrea să trag aer adânc în plămâni, dar mi-e teamă că trag ceața din jur, așa că respir ușor, aburul se amestecă în ceață, trăiește efemer, doar la marginea buzelor mele, apoi dispare, moare înainte de a trăi, ca un prunc abandonat pe scările unei mănăstiri. Mi-e frică să-mi spun că mi-e frig, insist încăpățânat că este cald, că am pistrui pe față de la soare, dar corpul nu mă ascultă, tremură îndârjit din ce în ce mai tare, dar eu refuz să mă întorc acasă, vreau să văd dacă ajung la marginea lumii, îmi imaginez că de acolo, mă voi arunca pe lună, cu siguranță pe lună este cald, continui să merg, este scopul pe care mi l-am propus azi, continui să fixez un punct din față, apoi altul și altul… refuz gândurile, refuz amintirile, deși imagini vechi se derulează prin mintea mea, le arunc, ca pe rebuturi, nu mai vreau amintiri, nu mai vreau imaginea mea dansând cu brațele înfășurate pe trupul curat, subțire, fragil.
Mi-aș fi dorit să fie ea, Eva, dar a fost doar o întâmplare fără rost, ca atâtea întâmplări din viața mea, ca șirul lung de întâmplări fără rost ce a compus viața mea, întâmplare după întâmplare, fiecare mi-a zburat inima din loc, am sperat, am dorit, dar a trecut, a murit înainte de a trăi, ca respirația mea în frig. Ca un prunc abandonat pe scările unei mănăstiri. Am rămas tânjind, dorind ce n-a mai fost, ce n-am avut, ce n-am trăit. Iar mi-o iau gândurile razna, iar le pun piedici, mă gândesc doar la pași, la picioarele mele ce s-ar opri, mă dor, le simt, sau nu le mai simt, dar mintea mea continuă să le comande: acum dreptul, acum stângul, doar frigul din mine nu poate să-l comande, să-l alunge, să-l transforme în soare pătruns prin pori în fiecare celulă. Mi-e frig, aș vrea să mă întorc, dar simt Medusa în spatele meu, mi-e teamă că ochii ei au să mă facă bucată de piatră înghețată, măcar fire de nisip să devin, pe undeva pe o plajă goală, și trupul unduios, curat, fragil să danseze, eu să-i îmbrățișez gleznele, măcar gleznele. Continui să merg! Continui să trăiesc!
Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)
,,Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova ….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina –Mihaela Barbu–mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)
Articolele autoarei Cristina – Mihaela Barbu în Jurnalul Bucureştiului
