











„Articol dedicat ziaristului, scriitorului și fotografului Viorel Patrichi”

Invazie matrimonială
„Epopeea eliberării” Basarabiei și Nordului Bucovinei de către Armata Roșie a inclus și o stratagemă sui generis pe care eu o numesc „invazie matrimonială”. Ingenios, Centrul a băgat în linia întâi femeile. Cel mai fin instrument al deznaționalizării silențioase. Nemăritate sau rămase văduve, erau aduse cu sutele de mii din fundăturile Imperiului, mai ales de dincolo de Ural. Basarabencele și bucovinencele, familiste și bune gospodine, cu greu făceau fâță acestor concurente îndoctrinate și rusolingve. Bărbații, ca să poată urca treptele ierarhice, în orice domeniu de activitate, îndeplineau o condiție nedeclarată, dar obligatorie: să fie membri ai PCUS, căsătoriți cu persoane de altă naționalitate, de dorit cea rusă. În cel mai rău caz, ucraineană sau de altă etnie. Examinați biografiile conducătorilor din RSSM, poate descoperiți și unele mici excepții. În Basarabia, exact așa a procedat și imperiul țarilor. Pentru „nomenclatura” sa, recte clerul ortodox/pravoslavnic, erau selectați tineri dotați intelectual din familii de moldoveni cu mulți copii și trimiși să învețe la seminare și academii teologice. Înainte de absolvire se căsătoreau obligatoriu cu fiice ale clerului ruso-ucrainean. Abia după aceasta, popa, având diplomă și матушка/попадья (soția preotului pravoslavnic), primea parohie într-un sat basarabean, fiind totodată împroprietărit cu 7 hectare de pământ. De aceea, în 1918, clerul era antiunionist, rămânând credincios împăratului. De altfel, ca și elita agrariană (președinții de colhoz, directorii de sovhoz), în 1989-1991. De fapt, întreaga nomenclatură a PCUS voia păstrarea URSS cu orice preț. Partidul-stat și birocrația moldovenească, internaționalistă (xenocrată) și românofobă, au susținut întotdeauna cadrele din afară. Și aceasta, în condițiile în care problema amplasării în câmpul muncii a basarabenilor rămânea una destul de acută. În anii 1960-1970, RSSM era supusă, în mod special, unui presing demografic fără precedent. CC PCUS încuraja, pe diverse căi, imigrația din RSFSR și RSSU în Basarabia, Nordul Bucovinei și Țările Baltice.
În Moldova Sovietică, drept consecință a invaziei matrimoniale și a migrației planificate, ne-am ales cu o elită feminină specifică. Odată cu Perestroika, au ieșit în prim plan niște efecte specifice ale structurii socio-bio-psihice a femeilor venite în Basarabia de pe tot cuprinsul Imperiului sovietic: exhibiționism revoluționar, spirit de revoltă nativ, acte de eroism. Patriotismul lor declarativ ține de mentalitatea omului nou, conceput de bolșevici după distrugerea imperiului ortodox pravoslavnic al Dinastiei Romanov. „Altoit încă din fașă”, acest gen de patriotism sovietic le-a impulsionat pe femeile din raioanele de est ale RSSM să iasă „în apărarea unei tinere republici”.
În 1990, nu s-ar fi născut un stat artificial pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești fără implicarea agresivă a „marilor figuri feminine” din stânga Nistrului. Acestea invocă ostentativ și astăzi niște „timpuri grele” și „manifestările de naționalism ale moldovenilor”. Astfel, Nomina odiosa ПМР (Приднестровская Молдавская Республика) există și astăzi datorită femeilor sovietice, devenite peste noapte niște „lideri separașiști”, adică separatiști și fasciști. Termenul „Separașism”, folosit de unii analiști politici ucraineni și ruși, este o combinație sugestivă între cuvântul englez Rașa și cuvântul italian Fascismo, o simbioză între separatism și rașism. În primăvara lui 90, locuiam provizoriu în hotelul „Codru”, unde erau cazați și ceilalți deputați care veneau la sesiune din raioane. În data de 22 mai 1990, dimineață, traversam parcul și am văzut un cetățean agitat. Gesticula, gata să se încaiere cu doi colegi, care mergeau înaintea mea, la vreo zece pași. Am intervenit și m-am luat cam dur de el. De atunci și până astăzi, am rămas cu o întrebare fără răspuns. De ce nu a scos nici un sunet, nici o vorbă „moldovenească”, chiar și după tirada mea în română? Mă privea cu ochii unui om care nu înțelegea ce spun și s-a retras în fugă. Individul acela era, într-adevăr, un frontist, un naționalist moldovean, cum afirmau deputații interfrontiști?
În acea perioadă, excesele, actele de huliganism erau atribuite membrilor Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni. Îmi era rușine. Mă indigna acest neadevăr fiindcă umbrea idealul unionist. Instinctiv, m-am apropiat și mi-am cerut scuză de la cele două persoane agresate. Astfel, i-am cunoscut pe deputații de Tiraspol Ana Volkova și Igor Smirnov. Ulterior, m-am întrebat adeseori: de ce, în numele cui mi-am cerut scuze? Cine eram? Un simplu „deputat al norodului”, ca toți ceilalți. Nimic mai mult. Ce răspundere purtam pentru actele de huliganism din Chișinău? Sau poate că nu erau acte de huliganism, ci niște provocări bine organizate. Dar de cine și cu ce scop?
Cu Volkova și Smirnov nu ne-am mai văzut după plecarea demonstrativă din Sovietul Suprem al RSSM a deputaților separatiști. Dacă ne-am fi întâlnit cumva, i-aș fi rugat să-mi răspundă la o singură întrebare: „Mai țineți minte întâmplarea aceea din aprilie 1990, la Chișinău? Mergeam pe o alee în parc, ne duceam la deschiderea sesiunii Sovietului Suprem și un necunoscut se lega de dumneavoastră. Eu nu pot uita incidentul. Din mai multe motive. Seara, la ieșirea din parlament, câțiva indivizi (neidentificați) au agresat deputații din grupul „Советская Молдавия”. În semn de protest, deputații din Pridnestrovie au abandonat sesiunea parlamentară și, ulterior, conform planului prestabilit, s-au întrunit la Parcani. Întâmplările cu deputații din ziua aceea fatidică îmi întăreau ipoteza unor provocări bine organizate. Președintele Mircea Snegur regreta incidentul de la parlament. Totodată, își exprima public convingerea că adversitatea unei părți a populației alogene era provocată de anumite forțe distructive. Și accentua: extremismul ambelor părți conflictuale nu poate duce la nimic bun. De incident s-au folosit forțele care doreau destabilizarea în RSSM cu orice preț. Printre altele, deputații interfrontiști cereau să fie constituite la întreprinderi detașamente de autoapărare. Președintele i-a întrebat dacă aceasta va duce la consolidarea societății. Redactând textul inițial al declarației cam belicoase, au exclus alineatul cu detașamentele, dar în stenogramă a rămas.
Pentru ca aleșii norodului să revină la sesiune, Sovietul Suprem a obligat miliția să asigure drepturile deputaților, eradicând orice acțiune ilegală. Din acel moment, pichetările din jurul parlamentului au dispărut. O parte dintre deputații grupului „Советская Молдавия” au revenit pentru un timp la sesiune. Însă, cei din Tiraspol și Tighina insistau asupra unor măsuri draconice și nu și-au mai continuat activitatea parlamentară la Chișinău. Deputatul Vladimir Kapanji, unul dintre liderii găgăuților, a declarat presei: „Incidentele de la 22 mai sunt inadmisibile, dar nu e rezonabilă renunțarea la activitatea parlamentară”. Peste puțin timp, deputații găgăuți au ieșit din componența fracțiunii „Советская Молдавия”, formând grupul parlamentar independent „Bugeac”.
În acele zile, jurnaliștii din Chișinău reveneau de la Tiraspol derutați. Acolo parcă era o altă țară; sovietele locale nu recunoșteau hotărârile Sovietului Suprem al RSSM. Majoritatea alogenilor din Pridnestrovie vorbea deschis: „Noi contăm pe ajutorul unităților Armatei Sovietice, dislocate în zona Tiraspolului”. Aceste vorbe puteau fi interpretate drept media minciuni. Însă, un miting al moldovenilor, într-un sat din stânga Nistrului, a fost tot timpul patrulat de un elicopter militar. Viorewl Melnic, procurorul Tighinei, a declarat agenției ATEM (Agenția Moldovenească de Informații) „Nu știu de unde este, cine și cu ce scop a ordonat ca elicopterul să se ridice de la sol”. Incredibil, dar adevărat: peste puțin timp aflam cu stupoare că Tiraspolul „consideră că actele normative ale RSSM sunt lipsite de putere juridică pe teritoriul Pridnestroviei fiindcă lezează drepturile naționale ale cetățenilor sovietici”. Tiraspolul a interzis legislația lingvistică adoptată la 31 august 1989. În raioanele din stânga Nistrului s-a trecut la alfabetul rusesc în presă și activitatea editorială. Firmele scrise cu litere latine au fost scoase și aruncate la gunoi. În școli a fost interzisă predarea istoriei și limbii după manualele editate la Chișinău. Iar Banca centrală a RSSU a deschis la Kiev conturi pentru Republica Pridnestrovie și Republica Găgăuță. În consecință, Tiraspolul și Comratul își gestionau propriile bugete, nemaivrând nici o rublă la bugetul general al RSSM. Inițial, noi credeam că decretarea mini-republicilor pe teritoriul Moldovei Sovietice era o farsă. Dar EI, inopinat, au transformat-o în realitate. Totuși, noi nu eram cu toții chiar atât de naivi. Nu atribuiam în exclusivitate rușilor de profesie și minoritarilor ideea realizării unei secesiunii în RSSM, întrucât era în vigoare Constituția URSS și legislația sovietică.
În 1985, când a început Perestroika, noi speram și luptam, dar nu eram siguri că în decursul unui deceniu vom avea „limbă de stat și grafie latină”. Adeseori, veneam de la Cernăuți la Chișinău să-mi văd părinții și cei doi frați, Vlad și Emil. Duminica participam la „Cenaclul Mateevici” organizat de Anatol Șelaru. Dar nu prea auzeam discuții politice. În RSSM, încă nu avuseseră loc nici un fel de excese la care EI fac trimitere, ca un laitmotiv, „apărătorii populației rusofone” și „moldovenii stataliști”. Și nici nu-i trecuse cuiva prin minte ideea unor concedieri la întreprinderile din dreapta Nistrului pe motivul „necunoașterii limbii de stat”. Nu se înregistraseră nicăieri confruntări între polițiștii moldoveni și gardiștii lui Smirnov, nici „campanii ale voluntarilor” deoarece încă nu existau nici unii nici alții. Nu auzise nimeni de Mircea Druc, „călăul republicii găgăuțe”, deoarece el se afla încă la Cernăuți. Nimeni nu avea știre nici de „sângerosul general sovietic Ion Costaș”. Dar pe malul stâng al Nistrului, în 1989-1990, s-a produs un eveniment fără precedent și crucial pentru destinul Imperiului în agonie: secretarii de partid au cedat locul „directorilor roșii”. La Tiraspol, pentru prima oară în istoria bolșevismului, s-a produs o rotație sui generis: comandații industriei și organele de conducere ale economiei au uzurpat puterea tradiționalei nomenclaturi partinice. Din câte țin minte, mass-media centrală califica acest fapt drept „мятеж красных директоров” против законной власти союзной республики („o rebeliune a directorilor roșii” contra puterii legitime a unei republici unionale).
Anticipând această metamorfoză politică, mai mult de jumătate din efectivul KGB al RSSM și-a dat demisia. Dar nici un ofițer nu s-a retras la „odihna binemeritată”. Și nici nu și-au schimbat profesia. EI erau pragmatici, băieți deștepți. Ne-o luau mereu înainte, sub multe aspecte. Erau ajutați de instincte native, reflexe condiționate, de niște calități predictive, inerente tuturor profesioniștilor în informație/contrainformație. Mulți ofițeri au plecat la Moscova și Kiev. Majoritatea s-a încadrat armonios în structurile administrative și KGB, pe care separatiștii îl consolidau în paralel, în Pridnestrovie. Din 1989, avea loc o bine camuflată scurgere de arme și muniții de la depozitele Armatei a 14-a. Astfel, către anul 1991, gărzile nistrene, formate prin încălcarea legislației sovietice, încă în vigoare, erau înzestrate complet, mai bine decât miliția din dreapta Nistrului. Și, cu mult mai înainte ca Chișinăul să fi adus vorba despre suveranitate, independență și reunirea cu România, la Tiraspol s-a declanșat „o mișcare întru apărarea drepturilor populației rusofone”. Iar garantul acestor „drepturi” a fost declarată Uniunea Sovietică. în care nu se organizau referendumuri. Însă, Anatolii Belitcenko, directorul Uzinei metalurgice, a încălcat legislația sovietică. Și, în data de 3 decembrie 1989, a organizat primul referendum la Râbnița–„leagănul luptei cu naționalismul moldovenesc”. Ideea formării unei noi republici a fost susținută cu 91,1% din voturile participanților, în majoritate etnici ucraineni. Conducerea PCUS a criticat dur inițiativa, iar Sovietul Suprem al RSSM a anulat referendumul. După ucraineni, de ideea separării s-au contaminat rușii, găgăuții și bulgarii din RSSM. În 1990, referendumuri separatiste au avut loc în toate localitățile din stânga Nistrului. Și au ținut-o tot așa acumulând în perioada 1990-2006 un scor de 7 referendumuri. La ultima consultație „norodul pridnestrovian” s-a pronunțat pentru independență și unirea cu Rusia.
Noi eram romantici, idealiști, foloseam din plin Perestroika și erodam fundamentul Imperiului anacronic. Astfel, și pe malul drept al Nistrului situația devenea tot mai tensionată. Mai ales după publicarea „Scrisorii celor 66”, pe 17 septembrie 1988, în ziarul „Învățământul public”. Apoi, peste o săptămână, în revista „Literatura și arta” și în alte publicații de la Chișinău. Reprezentanții intelectualității din RSSM: scriitori, ziariști, profesori universitari, filologi, istorici, dar și juriști, medici, matematicieni, biologi ș.a.m.d–cei mai mulți având grade științifice, au semnat acel Memorandum fără ca să-i oblige cineva, fără a avea interese de partid sau de grup. Numeroși intelectuali basarabeni se încadrau armonios și creativ într-o luptă decisivă pentru adevărul istoric, pentru afirmarea limbii române, pentru drepturile fundamentale ale românilor înstrăinați. Atunci, în Moldova Sovietică, s-a declanșat un proces de colectare a semnăturilor de adeziune la revendicările enunțate în document. Sute de mii de oameni au aderat la Mișcarea de renaștere națională, care a culminat cu obținerea drepturilor revendicate–limbă oficială, alfabet latin, istorie adevărată; dar s-a mers și mai departe, până la independența de stat și înlocuirea regimului totalitar cu unul democratic.
Academicianul Valeriu Pasat a studiat minuțios documentele operative ale KGB în legătură cu emiterea, difuzarea și circulația documentului în cauză. Concluzia: „Semnatarii Memorandumului riscau, conform metodelor practicate de organele represive sovietice, în cel mai bun caz, internarea forțată în clinici sau în spitale de psihiatrie”. În opinia savantului basarabean concetățenii noștri, care au intrat într-o competiție inegală cu un regim considerat de unii atotputernic, merită pe dreptate, supranumele de „spartani”. Într-o scrisoare deschisă, academicianul solicită ca președinta Maia Sandu să emită „un decret special, pentru ca semnatarii documentului crucial să fie onorați pe măsura aportului lor în apărarea adevărului științific”. (Vezi în „Timpul”, din 30 iulie 2021, Lista celor 66 care au semnat Memorandumul)…
În august 1989, în majoritatea republicilor sovietice intrase în vigoare și funcționa deja fără conflicte o legislație lingvistică, ca cea dorită și de românii basarabenii. Însă, pe malurile Nistrului, în centrul Europei, în perioada 21 august–22 septembrie 1989, s-a consumat o întâmplare fără precedent în lume. La Tiraspol, ca la comandă, s-a constituit un „Comitet de grevă permanent”. Și peste 200 de mii de oameni au făcut greve și au protestat vehement contra unui alfabet (latin) și a unei limbi (române). Grevistele mărturisesc cu patos:
- „Era anul 1989. Începuseră grevele. Toate întreprinderile participau. Umblam la mitinguri în oraș. Ceream, în primul rând, două limbi. În Moldova fusese adoptată o lege–moldoveneasca limbă de stat iar rusa–nu. În Moldova voiau să treacă limba moldovenească la alfabetul latin. Dar noi voiam ca să rămână alfabetul chirilic și să fie două limbi de stat” (Nadejda Yakubenko, comitetul muncitoresc, fabrica de conserve, Tighina).
- „În 1989, la întreprinderi, s-au început grevele. Din Chișinău a venit o directivă ca într-un an să învățăm limba română. La întreprinderi și în instituții au început chiar să organizeze cursuri; dar oamenii au protestat–de ce să trăim conform indicațiilor cuiva? Avem dreptul să ne decidem soarta. Doream să păstrăm limba rusă ca limbă de comunicare interetnică. După greva generală, am participat la „războiul șinelor”, când au fost arestați liderii noștri–Smirnov, Pologov și alții. Femeile făceau de gardă pe rând, iar acasă, în timpul liber, făceam mâncare ca să hrănim greviștii” (Maria Kulakli, Tighina).
- „În piața Constituției (acum Suvorov) din Tiraspol aveau loc mitinguri în susținerea creării ПМР. Veneau mii și mii de oameni fiindcă nu doreau și nu puteau să joace după cum le cântau naționaliștii moldoveni, care între timp și-au trecut limba la alfabetul latin. Deputații noștri, care încercau să aducă la cunoștință autorităților moldovenești punctul lor de vedere, nu erau admiși la ședințele parlamentului, fiind adesea batjocoriți. Atmosfera se încingea. În diverse orașe din Pridnestrovie au fost arestați deputații noștri, iar pe Igor Nicolaevici Smirnov l-au arestat la Kiev și l-au adus la Chișinău. Și atunci, la 1 septembrie 1991, lângă Casa Sovietelor din Tiraspol a avut loc un miting al miilor de femei, la care am participat împreună cu colegele de serviciu. Așa a început implicarea mea în activitatea „Comitetului de grevă al femeilor”, o organizație feministă unică. La acest miting s-a adoptat hotărârea ca, în semn de protest, să fie blocată circulația trenurilor pe direcția Chișinău”. (Ecaterina Moroz, Tiraspol).
- „Legislația lingvistică draconică, adoptată de guvernul moldovenesc, leza în drepturi oamenii care nu aparțineau naționalității titulare; au apărut cuvintele „ocupant”, „mancurt”, lozinca „Valiza–gara– Rusia!” În Pridnestrovie, unde oamenii de diverse naționalități, trăiau de secole cu principiile egalității și umanismului, o atare politică provoca confruntarea. Oamenii ajungeau la concluzia că ar fi mai bine să-și construiască propriul stat independent. Cu atât mai mult că acest ținut istoric a intrat în componența Moldovei abia după Marele Război pentru Apărarea Patriei, când s-a format RSSM. Oricât ne-ar fi de greu în prezent, nu aveam dreptul atunci să procedăm altfel. Anume patriotismul altoit încă din fașă ne-a făcut să ieșim în apărarea ideii. Chiar și în Moldova vecină populația rusofonă trăiește numai datorită faptului că alături se află un bastion rusesc–mica și rezistenta Pridnestrovie” (Ludmila Lebedeva, lider sindical la Tiraspol).
Acum câțiva ani, eram curios dacă și femeile sovietice din Kazahstanul de Nord aveau să declanșeze o grevă generală după modelul celor din raioanele de est ale RSSM. Zic asta fiindcă, conducerea de la Astana a decis să treacă limba kazahă la grafia latină. Le-am ținut pumnii bravilor kazahi, sperând că se vor descurca mai ușor decât românii din Basarabia. Toate „confruntările lingvistice” între ei și noi au avut loc înainte de venirea la Chișinău a „odiosului Druc”. La mai puțin de o sută de zile de guvernare mi-am dat seama că încercarea disperată a românilor basarabeni de a păstra fărâma de libertate, obținută odată cu Perestroika, era sortită eșecului. Organele legitime din RSSM făceau tot posibilul să stopeze fărădelegile, atacurile înarmate din raioanele de est. Eram obligați să ne apărăm locuitorii terorizați. Cu toate acestea, Centrul imperial ne-a tratat și pe noi la fel de dur, ca și pe toți promotorii reformelor democratice din colonii. Constatam, totuși, anumite situații specifice. În RSSM, de exemplu, spre deosebire de alte republici unionale, executivul și structurile administrative, încă absolut sovietice, erau subminate de un guvern paralel, tot sovietic și acesta. Uzurpatorul puterii de stat legitime, care ne hărțuia permanent, controla și dicta în raioanele de peste Nistru, la Tighina și la Comrat. Dar noi, în 90, încă nu puteam spune deschis lucrurilor pe nume. Puține persoane cunoșteau dedesubturile și câțiva jurnaliști ruși au încercat să clarifice problema, dar au fost reduși la tăcere, imediat şi pentru totdeauna.
Amazoane în ștrampi
Pentru a avea idee cu cine ne confruntam noi prezint în continuare extrase din „Hotărârea Procuraturii URSS din 25 iunie 1991 vizând probele din dosarul penal nr. 18-8359/90”: „Martora Pojidaeva N. I. a declarat că, la 17 septembrie 1990, cu ocazia venirii la Dubăsari a prim-ministrului Druc M. G., în piața din fața Comitetului executiv raional a avut loc un miting nesancționat. La acest miting, împreună cu alți cetățeni, a scos drapelul de stat al RSSM de pe edificiul Comitetului raional şi a arborat în loc drapelul de stat al URSS. Ea recunoaște că în ultimul timp a luat cuvântul de nenumărate ori la mitingurile din piață, considerând că drepturile populației rusofone sunt prejudiciate de către conducerea şi guvernul RSSM, prin legile care le adoptă. În legătură cu participarea activă la mitinguri, Pojidaeva N. I. a fost chemată de repetate ori la procuratură şi anchetată. Aceste fapte sunt interpretate drept persecutarea populației rusofone de către procuratura RSSM. La 1 noiembrie 1990, aproximativ pe la orele 15, martora Pojidaeva N.I. se afla în piață, lângă Comitetul orășenesc, unde avea loc întâlnirea cu voluntarii din Dubăsari şi Râbnița, care se întorceau din raioanele de sud ale republicii. Cu această ocazie s-a desfășurat un miting spontan. Iar voluntarii şi-au împărtășit impresiile legate de dificultățile înfruntate în perioada desfășurării alegerilor în Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze.
Mitingul era condus de Serghei Krijanovski. Participanții făceau diverse propuneri, cerând inclusiv sistarea activității judecătoriei și Comitetului executiv raional, deoarece nu servesc interesele populației orașului. Rezoluția a fost citită şi pusă la vot de către Krijanovski. S-a decis de asemenea, ca în dimineața următoare lumea să se adune în piață pentru a îndeplini rezoluția mitingului. La 2 noiembrie 1990, aproximativ pe la orele 09h00, în piața din fața Comitetului orășenesc s-au adunat oamenii şi au pornit către clădirea procuraturii. Pojidaeva şi câțiva cetățeni, pe care nu-i cunoștea, au pătruns în clădire, au intrat în cabinetul procurorului Breazu şi, după ce au dat citire rezoluției mitingului, i-au propus ca el şi ceilalți lucrători ai procuraturii raionale să părăsească locurile de muncă. După ce au ieșit cu toții, ușile procuraturii au fost încuiate, sigilate cu un petic de hârtie, pe care ea şi-a pus semnătura. Cheia a luat-o unul dintre tinerii care o însoțeau”… Peste ani, Smirnov avea s-o decoreze pe Natașa Pojidaeva („Passionaria de Dubăsari”, poreclă istorică și politică atribuită Natașei Pojidaeva, o figură simbolică a mișcării separatiste din Transnistria) cu cel mai înalt ordin al statului nerecunoscut de nimeni. De fapt, „actele de eroism” ale Natașei Pojidaeva erau niște manifestări „revoluționare” specifice; efectele patologice ale invaziei matrimoniale. „Specialistele” venite în Basarabia și nordul Bucovinei de dincolo de Ural, își etalau ostentativ „spiritul belicos” nativ. O bună parte dintre aceste femei sovietice au devenit „marile figuri ale societății civile din stânga Nistrului”.

În august 1991, la ordinul lui Boris Elțîn, puciștii au fost încarcerați. Chișinăul a urmat exemplul Moscovei. Poliția Republicii Moldova l-a capturat pe Smirnov la Kiev și a mai reținut pe unii activiști de la Tiraspol, Tighina și Comrat, care au susținut deschis puciul lui Ianaev. Au început protestele. Răsfoiam zilnic publicațiile de la Chișinău și Tiraspol. Urmăream în ziarul „Молодежь Молдавии” („Tineretul Modovei”) relatările despre femeile din Pridnestrovie, care luptau pentru eliberarea primului președinte al autoproclamatei ПМР. Pe acestea talentatul și mucalitul Constantin Kiroșko le-a botezase subtil–„niște amazoane în ștrampi din batalionul lui Igor Smirnov”. Așa le țin minte. Tânărul jurnalist a investigat „o stranie sincronizare”: la Tiraspol femeile blocau calea ferată cerând eliberarea lui Smirnov și a celorlalți separatiști/puciști; la Chișinău deputații agrarieni și comuniști făceau scandal în parlament–„Tovarăși, stau vagoanele încărcate la Revaca, ni se strică pătlăgelele!”. Tot atunci noi primeam scrisori de la organizațiile RUH din Ucraina. Un exemplu: „Guvernului Moldovei de la Ponomarenko Alexandr Iosifovici, membru al RUH, Ucraina. (Păstrez exprimarea și lexicul autorului). Buni prieteni moldoveni din FPM! Vă mulțumesc de la toată inima pentru fapta voastră bună săvârșită. Pentru vitejia voastră în vremea puciului din luna august. Dar voi mai că nu ați făcut o greșeală nemaipomenită. Eu voi scrie rusește, îmi este mai îndemână. Dacă îl veți elibera pe criminalul de Smirnov, va fi o greșeală ireparabilă. Odată cu recuperarea lui, rămășițele puciștilor de la Tiraspol vor bloca calea ferată cu ajutorul târfelor (în original „подзаборных шлюх”). Și vor mai cere renunțarea la tricolor. După care vor insista să fie interzis Frontul Popular din Moldova. Apoi vor cere repunerea comuniștilor în toate funcțiile lor precedente. Și, prin blocarea căii ferate, infractorii tiraspoleni, cu sprijinul târfelor, se vor transforma în baba ceea din povestea cu peștișorul de aur. Astfel, dacă îl eliberați pe Smirnov, nu veți mai putea remedia situația. Căutați altă soluție. Ziua de 17 septembrie 1991. Am ascultat radio Chișinău, la 16 august, seara. Am înțeles că delegația parlamentară a Rusiei nu are dreptate, fiindcă cere ca Moldova să respecte drepturile omului în cazul criminalilor de stat. Nu e corect. Aprecierea justă este următoarea: dacă o ceată de târfe, instigate de puciștii tiraspoleni neterminați, blochează calea ferată, se creează astfel dificultăți materiale populației autohtone oneste. Prin aceasta ele privează de bunuri vitale oamenii cinstiți, bătrânii și copii. Așadar, ale cui drepturi umane sunt prioritare–drepturile copiilor inocenți sau drepturile criminalilor? Sunteți datori să încălcați drepturile omului-criminal, apărând drepturile omului–copil inocent din Republica Moldova. Încă odată vă rog–nu-l dați pe Smirnov, da judecați-l. Iar pe târfele celea–arestați-le pentru încălcarea legii și judecăți-le după legea Moldovei”.


Buni prieteni! Vă rog să-mi dați răspuns, ce aveți de gând să faceți mai departe. Aici se pune întrebarea așa: dintr-o parte dreptatea omului criminal, din altă parte dreptatea omului fără de vină și a copilului. La voi a rămas numai un singur chip: să călcați pe o dreptate pentru a păstra altă dreptate. Alegeți care dreptate vă e mai scumpă pe aceea o și păstrați. Dar care nu-i mai scumpă, călcați-o. Nimiciți criminalii! Altă ieșire nu-i. Apărați viața normală a generației viitoare! Pentru sănătatea copiilor moldoveni! Glorie Moldovei! La Mulți ani cu noroc! Adresa mea: 273414 Одесская область, Раздельнянский район, село Кучурган, улица Филатова 40, Пономаренко Александр Иосифович Desigur, EI vedeau situația altfel. Traduc din rusește opinia unei femei sovietice: „După eliberare, Igor Smirnov a venit la noi, cele care ședeam pe șinele de cale ferată întru susținerea ideii; ne-a mulțumit și a recunoscut că fără femei nu ar fi existat republica. Imediat după eliberarea deputaților, împreună cu Liuba Kosareva din partea comitetului muncitoresc (acum e președinta Uniunii femeilor din Grigoriopol), am plecat în delegație la Moscova. Am luat cu noi un teanc enorm de ziare despre Republica Pridnestrovie. Le difuzam, le introduceam în cutiile poștale din scara blocurilor. Ne-am dus pe la veteranii de război. Președinte al Organizației unionale a veteranilor era Alexei Maresiev. El a trimis atunci la Chișinău o telegramă ca să înceteze persecuția Pridnestroviei. Dar pe unde n-am umblat numai ca să ducem știrile despre republica noastră independentă!..” (Lidia Bogaciova–lider sindical, Tighina).
Aduceri aminte
Imaginile femeilor separașiste din stângă Nistrului și reportajele regretatului Constantin Kiroșko (decedat în circumstanțe enigmatice) mi-au reamintit niște episoade penibile trăite cândva. Le relatez în continuare. Este vorba de perioada când Ivan Ivanovici Bodiul transformase republica într-un câmp experimental. În octombrie 1969, Ivan Ivanovici, cu dezlegare de la Leonid Ilici Brejnev, bineînțeles, convocase un congres internațional. Cu delegați din toate republicile unionale și din unele țări ale lagărului socialist. Agrarienii noștri, campionii Complexului agrar-industrial unional, testau atunci „Sovietul colhozurilor”–o premieră a ministerologiei și ministerocrației sovietice. Încă o găselniță a partocrației locale, criticată dur în Federația Rusă și în celelalte republici. Un nou organ de conducere cu statut de minister, cu toate că erau de ajuns și de rămas cele două structuri birocratice de comandă existente deja–Ministerul agriculturii și Ministerul industriei alimentare.
Bine, dar ce legătură aveam eu cu asta? Mariana, soția mea, după absolvirea facultativii la Moscova, fusese repartizată la teatrul „Pușkin”. În septembrie 1969, conform contractului de angajare, urma să primească o cameră într-un bloc, la Botanica. Acolo, într-un apartament comunal de trei camere, locuiau încă două familii de actori. Dar administrația teatrului nu și-a respectat angajamentul. Au cazat-o provizoriu la filiala hotelului „Moldova”, pe strada Kiev, transformată ulterior în bloc de studii al Institutului de Arte. Trăia într-o cameră împreună cu Anamaria Cezara, fiica noastră de șase luni; venise și mama ei, de la țară ca s-o ajute. Toate utilitățile erau la comun, pe culoar. Peste o lună, o dădeau afară . „Nu am cum să plec. Am fost repartizată după terminarea studiilor, conform legii. Unde să stau? În gazdă nu te ia nimeni cu un copil în brațe…Și diseară avem premieră”. Administratoarea a repezit-o: „Nu mă interesează. De ce ați venit la Chișinău? N-are nimeni nevoie de teatrul vostru moldovenesc. Ne-au telefonat de la CC. Toate hotelurile să fie curățate urgent pentru cazarea delegaților!”… Și, trei zile, cât a durat congresul colhoznicilor a stat într-o debara de la ultimul etaj.
Disperată, Mariana îmi trimite o telegramă. Las baltă examenele, teza, mă urc în avion şi vin într-un suflet la Chișinău. S-o iau cu mine înapoi nu puteam. Nu aveam condiții. La Moscova era și mai complicat ca la Chișinău. Aproape imposibil, în prag de iarnă, să închiriezi o locuință. Proprietarii se temeau. Legea nu le permitea să te dea afară când doresc, mai ales dacă aveai și copii mici. Ce mă fac? Am cerut audiență la rectoratul Institutului Politehnic. Le-am explicat situația în care nimerise familia mea și…m-au ajutat. Am fost încadrat ca lector, cu începerea activității didactice în septembrie 1970. Am rămas recunoscător pe viață rectorului Sergiu Rădăuțanu… Domnia sa a dat indicații și am fost cazați imediat la căminul pentru familiști al Institutului de pe strada Frunze 104.
Peste două decenii, istoria cu congresul și hotelul se repetă întocmai. Însă, de data aceasta cu mine, personal, la hotelul „Codru” din Chișinău. Toți deputații din afara Chișinăului plecam vineri seara pe la casele noastre, iar luni dimineața reveneam la ședință. Într-o vineri, n-am plecat la Cernăuți. Aveam o sarcină grea: redactam, dactilografiam, definitivam ceva de mare importanță. Conducerea FPM luase decizia să elaborez urgent un „Proiect de lege a guvernului” și să-l prezint, ca alternativă la proiectul pregătit de Piotr Pascari, șeful guvernului. Seara târziu, bate la ușă administratoarea vizibil agitată: „Au început să sosească delegații la congres! Eliberați urgent camera!” „Ce congres?” „Al partidului”. „Care partid?” Administratoarea se uită cruciș la mine: „Вы что, с луны свлились!?” („Ce, sunteți căzut din Lună!?”). „Nu, madam, nu sunt căzut din Lună. Sunt un „deputat al norodului”, chiriaș cuminte, care achită factura la timp. Și hotelul „Codru” nu e proprietatea unui partid. Din câte știu, e la balanța Guvernului, care asigură cazarea deputaților Sovietului Suprem”. „Ладно, сейчас позоню в ЦК!”” („Bine, sun chiar acum la CC!”). Sufocată de supărare, coboară iute la recepție. Am auzit-o raportând cuiva la telefon: „Unul, cam straniu, nu pleacă. Druc, camera 313”. Probabil, au întrebat-o cum îl chemă pe intrus. Nu știu cine era la celălalt capăt și ce i-a zis. A pus receptorul și nu m-a mai deranjat.
Toată scena i-am relatat-o în rusă lui Boris Vieru, care m-a intervievat în ziua când am fost investit. La sovietici, în RSSM, cu administratoarele de orice rang, majoritatea ucrainence sau rusoaice, căsătorite cu militari, nu puteai comunica decât în limba în care „a vorbit marele Lenin” (metafora lui Vladimir Maiakovski)…De aceea, dialogurile, fiind traduse din rusă, își mai pierd din plasticitatea originală. În ziua când interviul a apărut în „Literatura și Arta”, m-a căutat la hotel un șef, responsabil de gospodăria guvernului: „Mircea Gheorghevici, administratoarea își cere iertare pentru cele întâmplate. Vă rog, să n-o concediați. E o lucrătoare foarte bună…”. Am râs cu poftă. Devenisem președinte al Consiliului de Miniștri și, de jure, un fel de „proprietar” al hotelului „Codru””. Ne fiind un tip răzbunător, uitasem de atunci de administratoarea, care vineri seara mă dădea afară.
Îmi amintesc și de ședința biroului de partid a Comitetului raional Lenin din Chișinău la care se examina „Dosarul Druc”. O foarte tânără comunistă mi-a adresat următoarea întrebare: „De ce v-ați mutat din Moscova la Chișinău? Cu ce scop?”. Nu pricepeam de ce fătuca fistichie din Tiraspol făcea parte din componența unui birou de partid din Chișinău. Parcă statutul nu prevedea și membri itineranți sau „jurați” din partea „oamenilor muncii de la sate și orașe”. Precizând că ea reprezintă „colectivele fruntașe” din orașul Tiraspol, mi-a cerut răspicat să răspund la întrebarea ei–„честно, по-партийному” („onest, în spirit de partid”). Încrâncenat de subtextul întrebării, i-am răspuns: „În septembrie 1970, după terminarea aspiranturii la Institutul Americii Latineal AȘ (Academia de Științe) a URSS, și a unui curs special de șase luni la facultatea de economie a MGU (МГУ–Московский Государственный Университет/Universitatea de stat din Moscova) în domeniul „Organizarea și conducerea întreprinderilor industriale”, am fost invitat ca lector la Institutul Politehnic din Chișinău. Soția, absolvind GITIS (Institutul Rus de Artă Teatrală) la Moscova, a fost repartizată la Teatrul „Pușkin” din Chișinău. Și aceasta, în conformitate cu legislația în vigoare, cu hotărârea conducerii superioare de partid și de stat privind repartizarea tinerilor specialiști, absolvenți ai instituțiilor superioare de învățământ. Soția și eu suntem născuți pe aceste meleaguri””.
Spre seara zilei acelea nefaste, ieșind de la Comitetul raional, m-am dus precipitat la teatru. Am găsit soția în cabina de machiaj. I-am spus că inchizitorii au pronunțat verdictul definitiv: „Druc M. G. să fie exclus din partid pentru atitudine îngăduitoare față de manifestările naționaliste și pierderea vigilenței”. Mariana mea, rezistentă la stres, mi-a întins o floare. Un trandafir roșu, superb: „La mulți ani! Am rezervat o masă pentru două persoane la restaurantul „Moldova”. Astăzi, Zorba meu împlinește 32 de ani”. Uitasem că e ziua mea de naștere. Când i-am spus ce m-a întrebat activista de la Tiraspol, Mariana s-a făcut foc: „Veneticele astea or să ne mănânce de vii. Și pe mine una m-au întrebat la fel”…
Regret că nu am reținut numele acelei tinere de la Tiraspol – o descendentă a „eliberatorilor” noștri din 40/44, în rol de „jurată” la procesele naționaliștilor moldoveni din anii 70. Posibil să fi fost una dintre activistele din poza de mai jos. Toate aceste ex-greviste dolofane se laudă cu o mare victorie: eliberarea lui Igor Smirnov, capturat la Kiev de poliția Republicii Moldova și încarcerat la Chișinău. Și o fac pe bună dreptate: cu ajutorul femeilor, în grevă permanentă, clanul „directorilor roșii” și alți susținători ai puciștilor lui Ianaeev, au reușit să proclame, la Tiraspol, propria republică independentă. Și aceasta, cu două zile mai înainte ca la Chișinău „deputații norodului” să voteze independența Republicii Moldova.

„Amazoanele lui Smirnov”, nu neapărat în ștrampi, și-au păstrat până în prezent patriotismul specific. Un efect al educației sovietice și un spirit revoluționar bolșevic. Dar, în esență, acestea nu sunt decât niște gâște colhoznice internaționaliste și nu le-au interesat niciodată problemele gâștelor sălbatice naționaliste, limba și cultura aborigenilor. La 28 august 2020, Krasnoselski a decorat doamnele din imagine cu o medalie jubiliară. Eroinele mai trăiau cu iluzia au participat la crearea și apărarea așa numitei ПМР (Transnistria). Președinții Smirnov, Șevciuk și Krasnoselski au decorat sute de femei din Pridnestrovie cu ordine și medalii–tinichele ale uni stat nerecunoscut de nimeni. Le-a mai decorat și Biserica Pravoslavnică Rusă precum și conducătorii formațiunilor de cazaci de pe tot cuprinsul fostului Imperiu ideocratic bolșevic.

Iluzii pierdute
În 1990, Piotr Șornikov, deputat în Sovietul Suprem al RSSM, dădea zilnic interviuri ziariștilor din Moscova despre „maltratarea deputaților rusofoni de către naționaliștii moldoveni”. El punea în gardă Centrul: încurând, inevitabil, va curge sânge și zeci de mii de refugiați își vor căuta salvarea în Rusia. Ironia destinului! Previziunile au devenit realitate în sens invers: peste 50 de mii de oameni din stânga Nistrului s-a refugiat în Basarabia, inclusiv corpul didactic și studenții Universității moldovene. După care, la Tiraspol a funcționat o Universitate rusă, la care Ana Volkova și Piotr Șornikov au predat istoria, inclusiv un curs intitulat „Istoria Pridnestroviei și ПМР” (Istoria Transnistriei și a Republicii Moldovenești Nistrene). Adevărul e că, în aprilie 1990, „aleasa norodului” Ana Volkova se voia agresată de „naționaliștii moldoveni”. Altfel n-ar fi reușit să-i convingă rapid pe deputații din Pridnestrovie să părăsească in corpore Sovietul Suprem al RSSM. Misiunea ei principală, primită de la Centru, consta în pregătirea de urgență a unui congres care, la 2 septembrie 1990, avea să proclame „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Pridnestrovie”. O primă și mare realizare practică a separașismului. Smirnov a fost trimis la Tiraspol în 1987. La mai puțin de un an, desfășura deja o vastă activitate politică. La 8 august 1989, a devenit primul președinte al ОСТК (Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă— Объединённый Совет трудовых коллективов) din regiunea transnistreană. În raioanele din stânga Nistrului și Tighina și-a subordonat pe verticală și orizontală toate structurile statului, efectuând un fel de „conducere prezidențială directă” și un control ideologic total. De aceea, rămân cu versiunea mea: principalul responsabil pentru realizarea „proiectului separașist” în RSSM, era excelentul duo Igor Smirnov – Ana Volkova, coordonat de la Centru de viitorii puciști– Lukianov și grupul de deputați „Soiuz”.

În treacăt fie spus, e mică lumea: Ana Volkova și Mircea Druc, au aceeași Alma Mater. Ambii au absolvit MGU, în 1980, ea–facultatea de istorie, el– facultatea de psihologie. Probabil, s-au văzut de multe ori pe culoarele Universității. Cu siguranță, însă, nu le-a trecut prin minte că peste zece ani vor ajunge deputați în Sovietul Suprem al RSSM și…adversari ireconciliabili. Ana Volkova a venit cu părinții militari la Tiraspol în 1956, tocmai din regiunea Kamceatka. În perioada 1983-1990, a lucrat ca lector la Universitatea din Tiraspol. A participat activ la grevele contra legislației lingvistice, adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, la 31 august 1989. Membră a colegiului de redacție „Бастующий Тирасполь („Tiraspolul grevist”). Ex deputat în Sovietul orășenesc Tiraspol și Sovietul Suprem al RSSM. A îndeplinit funcția de vicespicher în Sovietul Suprem al ПМР. A fost consiliera președintelui Smirnov. Krasnoselski, actualul șef de la Tiraspol, a făcut-o consiliera sa. Astăzi, Ana Volkova se consideră un fel de părinte spiritual, ideologul și cronicarul ПМР. A inițiat și organizat în Pridnestrovie așa zisele referendumuri. Și nu pierde ocazia să menționeze că acestea au reprezentat o premieră absolută în toată istoria URSS. Peste ani, au urmat referendumuri similare efectuate de agenții separașismului în Crimeea și Donbass. Vor mai urma și în alte foste colonii sovietice?
Rețineți și numele acestei Femina sovietica–Galina Andreeva. O mostră standard de separașistă, ștampilată cu semnul calității. Ea rămâne neclintită în convingerile sale orice s-ar întâmpla: „Sub povoara grea a luptei cu naționaliștii înrăiți din Moldova Sovietică, femeile noastre și-au pus umerele lor fragile demonstrând bărbăție, fermitate și voința de a învinge. Atât în lupta politică, cât și în tranșeele de la Coșnița-Dubăsari, la apărarea Benderului, în numele păcii, libertății norodului Pridnestroviei. Ele au eliberat deputații noștri și pe Igor Smirnov, primul președinte al ПМР, din camerele de tortură ale naționaliștilor moldoveni. Ele s-au aflat în tranșee umăr la umăr cu bărbații și chemau femeile din Republica Moldova să oprească vărsarea de sânge. Ele făceau rost de arme pentru soldații noștri, ajutau să evacueze refugiații din Bender, făceau de gardă lângă răniți în spitale, îi înmormântau pe cei căzuți… Femeile din ПМР au demonstrat lumii întregi că viitorul nostru este în mâinile noastre. Ele sunt decorate cu ordine și medalii, dar cea mai înaltă recompensă este recunoștința urmașilor și memoria transmisă din generație în generație”.

Galina Andreva face parte din aceeași cohortă cu Vladimir Antiufeev (Vadim Șevțov)–un exemplar autentic de vir sovieticus și un separașist extrem de eficient. În 2014, ca „specialist în crearea de la zero a instituțiilor de securitate în republicile tinere”, el a devenit vicepremier al ДНР (Republica Populară Donețk). Anterior, a participat la formarea structurilor KGB în republicile separatiste Abhazia, Osetia de Sud și ПМР. În septembrie 1991, el a fost trimis de la Riga la Tiraspol pentru a organiza KGB-ul enclavei separașiste. Obiectivul vieții sale, mărturisea generalul, este „păstrarea acestui pământ pentru Rusia”. Practic, la Tiraspol, acesta a ieșit învingător în rivalitatea sa cu generalul Aleksandr Lebed. Antiufeev a fost sancționat de UE, SUA, Canada și Japonia în 2014 și de Marea Britanie și Ucraina–în 2022. La lista de sancțiuni s-a alăturat și R. Moldova. O altă fruntașă separașistă–Ludmila Striganova declară: „Noi avem o cu totul altă mentalitate. Pentru mine, venită din Siberia în acest ținut îmbelșugat, manifestările de naționalism erau percepute ca identice cu fascismul. Legea Taigalei spune: jumătate din ceea ce ai s-o împarți cu alții pentru a supraviețui în condiții de climă aspră. Și iată că atunci, în timpuri grele, ne-a unit strâns elanul sufletesc, căci nu puteam accepta acel cadru în care doreau să ne înghesuie. Ca lideri ai mișcării sindicale din Pridnestrovie, sarcina noastră era să lămurim lucrătorilor la întreprinderi esența a ceea ce se întâmpla. Datorită activității noastre, oamenii muncii au optat pentru ceea ce le-a dictat conștiința. Am apărat ceea ce avem dat de la Dumnezeu–dreptul de a viețui liberi, de a trăi așa cum considerăm că e corect și necesar”.
Irina Mișina, „Радио Приднестровья”: „În 1989, femeile, cu pași siguri, mărșăluiau în coloanele participanților la mitingurile de protest contra legislației lingvistice adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, discriminând populația rusofonă. Și, cu adevărată bărbăție, doreau să ajute norodul găgăuz în 1990. Au blocat cu stoicism calea ferată în 1991, protestând contra arestării deputaților noștri. Au ajutat cu uitare de sine pe apărătorii republicii, în 1992, în timpul conflictului armat, dezlănțuit de Republica Moldova contra norodului pridnestrovian. „Femeile Pridnestroviei” nu este o simplă îmbinare de cuvinte. Astăzi, aceasta sună ca un grad. Și sunt distinse cu acest grad sau titlu femeile care au lăsat în urmă mitingurile și grevele miilor de oameni, campania din Găgăuzia întru ajutorul norodului frate, „războiul șinelor”, nedeclaratul război din 1992, blocada economică. Și, întotdeauna, femeile Pridnestroviei au crezut fără șovăire că statul creat prin voința norodului pridnestrovian va fi recunoscut de comunitatea internațională””. Pe jurnalista Svetlana Gamova o țin minte de când era o jună corespondentă specială în RSSM din partea organului de presă „Союз”. Acum este redactor la „Независимая газета” și a publicat un editorial cu titlul: „Приднестровцы становятся румынами” („Pridnestrovienii devin români”). Marea expertă în separașism, împreună cu Galina, soția generalului Antiufeev, au dezbătut un proces alarmant–obținerea cetățeniei statului român de către locuitorii din stânga Nistrului. Mass-media de la Tiraspol a descoperit că și soția președintelui Krasnoselski, fiind născută la Tighina din părinți basarabeni, ar fi obținut în mod legal cetățenia română. Și, culmea, ca toți solicitanții cetățeniei, a depus jurământul față de România. Interesant, unde se vor refugia Vadim Krasnoselski, având cetățenie rusă și ucraineană, și soția sa Svetlana?
Irina Vasilatii, candidată la așa zisele alegeri prezidențiale în ПМР, fostă consilieră a lui Evgheni Șevciuk, se dădea în spectacol prin Chișinău și a fost reținută de poliție. Iar Nina Ștanski, ex-ministrul de externe, dimpreună cu soțul Șevciuk s-au refugiat la Chișinău. Dar nu avea să moară ПМР fiindcă niște lideri a au fugit la Chișinău și nu la Moscova. Părerile analiștilor erau împărțite. Unii credeau că la Chișinău cuplul prezidențial avea asigurată protecția din partea lui Vlad Plahotniuc. Alții erau ferm convinși că au primit ordin de la Kremlin să se mai „rețină” prin Chișinău pentru „întărirea” lui Dodon și a militanților pentru apropierea de Rusia. Cine știe? Dar iată că apare încă o problemă: eroinele Pridnestroviei nu știu cum ar fi mai bine să se numească oficial statul pentru care și-au sacrificat o bună parte a tinereții… În ianuarie 2017, s-a efectuat un sondaj on line. Locuitorii au fost întrebați: Cum ar trebui, după părerea dumneavoastră, să fie numită actuala ПМР? Au participat 525 de persoane, care au votat în felul următor: –
- Republica Pridnestrovie–29%
- Republica Șerif–27%
- Republica Nistreană–21%
- Republica Moldovenească Nistreană–19%
- Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană–4%. Comentarii? Satul arde, baba (amazoana) se piaptană. Soluția? Să mai organizeze Ana Volkova un referendum și „norodul pridnestrovian” va decide cu 77%–„Republica Șerif”. Timpul, însă, este necruțător cu toată lumea și le aranjează pe toate. Recunoașterea „Republicii Șerif” se va tot amâna dar Femina sovietica mai speră că statul „născut în rezultatul unui referendum”, organizat tot de ea, „va fi recunoscut până la urmă de comunitatea internațională”.
În ajunul declanșării războiului ruso-ucrainean, la cererea unor ziariști, îmi dădeam și eu cu părerea: „Conjunctura globală se agravează și conflagrația pare inevitabilă. În pofida oricăror asigurări din partea politicienilor, un război rece poate deveni fierbinte în orice moment. Ca să mascheze o situație reală, formatorii de opinie, în general, neagă predicțiile sumbre. Pacifismul și apatia „oamenilor muncii de la orașe și sate”, evidențiate în sondaje trucate, nu este un factor decisiv. Iar părțile în conflict se pregătesc intens de război. Într-un moment de criză, liderii de la Kiev, Chișinău și Tiraspol vor ști cum să aducă rapid recruții/rezerviștii, mercenarii și voluntarii în cazărmi și tranșee””. Ca urmare a demersului comun al R. Moldova și Ucrainei, prezența militarilor ruși în zonă a fost abordată la ONU. Relațiile între Moscova și celelalte două capitale Kiev și Chișinău s-au acutizat dramatic. Practic, contingentul rus, dislocat în raioanele de est ale RM, rămâne blocat logistic. Precizare: acest studiu l-am elaborat de-a lungul anilor. La împlinirea a trei decenii de la colapsul Imperiului sovietic, am cugetat asupra a două seturi de imagini și documente:
- femeile sovietice implicate plenar, din 1985 până în prezent, în fazele latentă, fierbinte și hibridă a războiul ruso-moldovean/român
- soldații japonezi rămași timp de treizeci de ani pe o insulă filipineză, după capitularea Imperiului pentru care s-au sacrificat. Soarta acestor femei sovietice și a acestor soldași japonezi este identică
Navigând pe Internet am aflat: locotenentul Hiroo Onoda a intrat în Armata Imperială la 20 de ani și a fost antrenat pentru lupta de gherilă și spionaj. În decembrie 1944, el și un grup restrâns de soldați de elită au fost trimiși în Filipine. Misiunea lor era de a distruge pista aeriană și facilitățile portuare din insula Lubang. Soldaților li s-a interzis, indiferent de circumstanțe, să se predea sau să se sinucidă. Ordinul primit de Onoda de la superiorul său preciza: „Misiunea voastră poate să dureze trei ani, poate cinci, dar orice s-ar întâmpla, ne vom întoarce după voi. Atâta timp cât mai ai un soldat, trebuie să îl conduci în continuare”. Grupul nu a reușit să distrugă pista aeriană, astfel că, în februarie 1945, forțele americane și filipineze au învins trupele japoneze care stăpâneau insula. Majoritatea soldaților japonezi au fost fie omorâți, fie luați prizonieri.
Onoda și alți trei soldați au reușit să fugă. A petrecut 30 de ani în junglă, inițial împreună cu cei trei camarazi. În primăvara lui 1974, rămăsese singur când s-a întâlnit cu Noria Suzuki, un student japonez aflat în excursie pe insulă. I-a spus acestuia că se va preda doar atunci când va primi ordine clare de la superiorul său. Suzuki s-a întors în Japonia având fotografii cu el și Onoda, pentru a demonstra că acesta era încă în viață. Guvernul japonez a luat măsuri pentru a pune capăt acestei drame. Maiorul Taniguchi a plecat pe insula Lubang în căutarea fostului subaltern, pentru a-i ordona direct „să pună capăt imediat tuturor activităților de luptă” . Pe 9 martie 1974, cei doi s-au întâlnit. Aflând că țara lui a capitulat, primele cuvinte rostite au fost: „Cum de a putut armata noastră să fie atât de bleagă!?”. In timpul ceremoniei oficiale de predare, Onoda și-a purtat uniforma veche de 30 de ani a armatei imperiale, chipiul și sabia de samurai. În momentul în care preda arma, a început sa plângă, fără să se mai controleze. Pentru asasinatele comise, el a fost ulterior exonerat de către președintele filipinez. Când a ajuns acasă, ostașul a fost primit ca un erou național. Era considerat exemplu de loialitate a soldaților japonezi față de împărat, în numele căruia au luptat. El, însă, nu a apreciat atenția din jurul său. Era dezamăgit, descoperind o Patrie, care nu era decât o umbră a Imperiului pe care îl servise atâția ani. Nu a rezistat în Japonia. Un an mai târziu s-a mutat în Brazilia: „Filozofia şi ideile Japoniei s-au schimbat radical după al doilea război mondial. Această filozofie s-a ciocnit cu a mea, așa că am plecat să trăiesc în Brazilia”. Acolo şi-a făcut o fermă de vite, iar în 1984 a înființat o organizație pentru a instrui tinerii cum să supraviețuiască în codiții extremale. A revenit în Japonia unde a decedat la un spital din Tokyo din cauza unei pneumonii. Avea 91 de ani, dintre care o treime trăiți în junglă!
Așadar, soldații niponi nu s-au conformat, când au primit ordinul de a se preda de la generalul Tomoyuki Yamashita, comandantul Armatei a 14-a japoneze. Au jurat să continue Rezistența. Cu certitudine, și „amazoanele în ștrampi din batalionul lui Igor Smirnov”, chiar dacă ar fi primit vreun ordin de la generalul Alexandr Lebed, comandantul Armatei a 14-a sovietice, nu ar fi renunțat la lupta lor pentru supraviețuirea ПМР. Ofițerul de informații Hiroo Onoda s-a predat abia după ce guvernul l-a trimis pe fostul său comandant ca să-i ordone să revină acasă. Ce ar face, de exemplu, Galina Andreea, „femeia-amiral”, născută în China, venită la Tiraspol din Ural, dacă ar sosi un emisar de la Moscova s-o i-a acasă odată cu „soldații ruși pacificatori”? Cum ar proceda celelalte separașiste, luptătoare pentru perpetuarea valorilor sovietice:
- Ludmila Striganova, venită la Tiraspol din Taigaua Siberiană
- Ecaterina Moroz, venită la Tiraspol din regiunea Kursk
- Galina Antiufeeva, venită la Tiraspol din regiunea Amursk, Extremul Orient? Cine știe unde și cum va fi primită Ana Volcova, venită la Tiraspol din regiunea Kamceatka? După trei decenii, ea se comportă ca soldatul japonez Hiroo Onoda. Și crede în ideea „statalitate–referendum”. Această clemă, chipurile, constituie fundamentul de nezdruncinat al statalității ПМР, deoarece rezultatele unui referendum pot fi anulate doar de un alt referendum. Deși, constatăm că în 1990 republica născută de un referendum înregistra circa 700 de mii de locuitori. În prezent, în statul-ficțiune există pe hârtie doar 306 mii. Dintre aceștia o bună parte sunt cetățeni ai Rusiei, Republicii Moldova, României, Bulgariei și ai altor state. Acum, câțiva ani, eminența cenușie a secesioniștilor ucrainiano–ruso–găgăuți, aduna semnături ca Rusia să nu-și evacueze militarii din ПМР. La diverse comemorări și parastase, ea rostește patetic aceleași slogane ca acum 30 de ani. Ce cuvinte va rosti această Femina sovietica prin definiție și excelență, când statul artificial moșit de ea pe la referendumuri nerecunoscute de nimeni – se va uni cu RM sau Ucraina, dar nu cu FR?
Pe zi ce trece situația se schimbă. Deși majoritatea se pronunță pentru prezența militară rusească, drept garanție a statalității și păcii, numărul locuitorilor scade vertiginos. Apar tot mai multe fenomene, care diminuează optimismul „amazoanelor” de pe malul stâng al Nistrului. Se resimte și scăderea în continuare a nivelului de trai al populației. Crește numărul pensionarilor și, cu părere de rău, cimitirele ocupă tot mai mult teren. Propagandiștii și politicienii liniștesc oamenii cu lozinci și afirmații: „Imposibil de rezolvat problemele pe cale militară; rușii nu doresc război; populația nu va participa la eventuale acțiuni de luptă”. Cu toate acestea, fiecare latură a triunghiului Kiev–Chișinău–Tiraspol se pregătește, în limita posibilităților, de o eventuală confruntare militară în zonă.
Sociologii, psihologii studiază sub cele mai diverse aspecte fenomenul–Homo sovieticus (vir et femina), un concept sociologic și critic creat pentru a descrie tipologia specifică de mentalitate și comportament uman dezvoltată în Uniunea Sovietică și în alte țări din blocul estic. Femeile de pe malul stâng, cu mentalitatea omului sovietic, continuă lupta cu „naționaliștii și fasciștii” de pe malul drept, care, de fapt, nu au existat niciodată. Când un stat are probleme extrem de grave, regimul politic adoptă o linie verticală de conducere centralizată și rigidă. Astfel, în URSS, apăreau diverse construcții ideologice vizând revoluția permanentă, crizele economice, intensificarea luptei de clasă. Aceste obsesii generau fanatismul și căutarea permanentă a inamicului. Când a început Perestroika, inamicul numărul unu, în viziunea oamenilor sovietici, a devenit Mișcarea de renaștere națională a românilor basarabeni și nord bucovineni. În mare parte, locuitorii din stânga Nistrului rămân în continuare niște oameni sovietici. Între timp, defunctul tribun Vladimir Jirinovski le mai reducea din analfabetismul istoric și etnografic. De la controversatul lider politic rus ei au aflat un simplu adevăr: „moldovenii sunt români, iar moldoveneasca și română e una și aceeași limbă”. Reiese că femeile sovietice din Pridnestrovie degeaba se mândresc cu decorațiile primite pentru lupta lor contra alfabetului latin și limbii române.
Față de Femina sovietică, încremenită în trecutul ei dramatic, am rămas cu un sentiment de compasiune. „Amazoanele în ștrampi” reprezintă produsul transpunerii în practică a unui proiect axat pe ideea de „separatism antiseparatist”. De fapt, nu importă dacă a existat într-adevăr o „doctrină Lukianov”. Chiar și într-o formă semi virtuală, ea poate servi drept lecție. Centrul imperial a susținut în trecut, susține în prezent și va continua să susțină în viitor regiunile separatiste din fostele colonii sovietice, dar și din lumea întreagă. Astăzi, echipa conducătoare de la Kremlin duce războaie hibride și fierbinți, punând în practică stratageme care nici nu le-ar fi trecut prin cap ideocraților imperiali din grupul de deputați „Soiuz”. Până la invazia Rusiei în Ucraina nu existau dubii pentru veteranele separașiste din Pridnestrovie. Regimul dictatorial de la Kremlin reprezenta o pildă demnă de instalat pretutindeni în spațiul ex-sovietic. Acum însă veteranele luptei contra alfabetului latin și a limbi române și-au pierdut iluziile. Putin nu mai este un idol infailibil, un „conducător eficient” și un „adunător de pământuri rusești”, cum era odată Iosif Vissarionovici Stalin, „părintele tuturor noroadelor”. Însă, viitorul, ne promite emoții puternice și zdruncinări epocale. Și asta indiferent cine îl va înlocui pe Putin în fruntea „lumii ruse”, fiindcă n-au mai rămas scenarii lipsite de risc. În special pentru cei care, în prezent, caută să evite orice viitor neplăcut. În principiu, însă, viitorul este impredictibil și inevitabil.
Prof. dr. Mircea Druc (universitar, om politic moldovean, adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România), fost președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990—28 mai 1991 și primul premier din Moldova Sovietică care nu venea din rândurile PCUS, dar din mișcarea anticomunistă.
Articol asociat
Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef și director al publicației)
OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) vă stă la dispoziție 24h/24h, 7z/7z.
Pentru orice problemă legata de justiția franceză ne puteți contacta pe site-ul organizației

Consilierii OADD sunt experți judiciari, personalități ale mediului academic și specialiști în jurnalismul de investigație criminală, cu o vastă experiență în sistemul judiciar francez (în vigoare în Franța Metropolitană, Ultramarină și în Spațiul francofon), care au intervenit, cu succes, într-o serie de dosare infracționale (corecționale & criminale). Prin analiza aprofundată a acestora aceștia identifică eventualele erori de fapt, de procedură sau de drept (comise de judecătorii de instrucție și/sau serviciile de poliție judiciară ale Poliției sau Jandarmeriei Naționale) și contribuie la elaborarea unor strategii de apărare în sprijinul persoanelor cercetate penal (cu statut de preveniți) sau condamnate (cu sentința rămasă definitivă), în deplin respect față de lege și de dreptul la un proces echitabil.




- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…

- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras:Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…






























