Acasă Filosofie & Filosofie politică „Femina Sovietică” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică...

„Femina Sovietică” – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la Mircea Druc (profesor universitar, om politic moldovean, adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România)

„Drama nu este a ţării, drama este a noastră…” (Mircea Druc - Radio România Iași)

Lansarea cărții „Investigații Jurnalistice” (autor prof. univ. Thomas Csinta) la Biblioteca Academiei Române (Amfiteatrul Ion Heliade – Rădulescu), dedicată G-ralului Bartolomeu – Constantin Săvoiu (cu o prefață a scriitorului Christian W. Schenk). Eveniment organizat de către ODPD (Organization for the Defense Prisoners from the Diaspora/Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora – președinte fondator jurist Cătălin Asavinei)

„Psihologia Puterii” (în curând la Editura Pro Universitaria,  autori Claudiu Oteleanu și Iulian Moisescu). Cine stabilește regulile lumii în care trăim? Cine influențează deciziile care ne privesc sănătatea, libertatea și viitorul? Trăim într-o lume în care puterea nu se mai vede doar în clădirile guvernelor sau în sălile parlamentelor. Ea se află și în marile companii, în fundații, în laboratoare, în tehnologie și în capacitatea de a influența informația care ajunge la milioane de oameni. În „Psihologia puterii”, Claudiu Oteleanu și Iulian Moisescu pornesc de la figura lui Bill Gates și de la evoluția sa, de la fondator al Microsoft la una dintre cele mai influente voci în domeniul sănătății globale. Autorii urmăresc relațiile dintre avere, filantropie, industria farmaceutică, presă și decizia publică, într-o analiză care pune sub semnul întrebării mecanismele prin care se construiește și se exercită influența. Câtă putere poate acumula un singur om? Unde se întâlnesc interesul public și interesele private? Cine controlează deciziile care afectează populații întregi? Și cât de liberă rămâne dezbaterea atunci când banii, tehnologia și comunicarea se concentrează în aceleași mâini? Cartea abordează, de asemenea, rolul credinței și al valorilor într-o societate dominată tot mai mult de tehnologie și de promisiunea unor soluții globale. Este o invitație la reflecție și la dezbatere asupra unei întrebări care ne privește pe fiecare: ce se întâmplă atunci când puterea ajunge să influențeze nu doar ceea ce facem, ci și felul în care gândim?

„Articol dedicat ziaristului, scriitorului și fotografului Viorel Patrichi”

Invazie matrimonială

„Epopeea eliberării” Basarabiei și Nordului Bucovinei de către Armata Roșie a inclus și o stratagemă sui generis pe care eu o numesc „invazie matrimonială”. Ingenios, Centrul a băgat în linia întâi femeile. Cel mai fin instrument al deznaționalizării silențioase. Nemăritate sau rămase văduve,  erau aduse cu sutele de mii din fundăturile Imperiului, mai ales de dincolo de Ural. Basarabencele și bucovinencele, familiste și bune gospodine, cu greu făceau fâță acestor concurente îndoctrinate și rusolingve. Bărbații, ca să poată urca treptele ierarhice, în orice domeniu de activitate, îndeplineau o condiție nedeclarată, dar obligatorie: să fie membri ai PCUS, căsătoriți  cu persoane de altă naționalitate, de dorit cea rusă. În cel mai rău caz, ucraineană sau de altă etnie. Examinați biografiile conducătorilor din RSSM, poate descoperiți și unele mici excepții. În Basarabia, exact așa a procedat și imperiul țarilor. Pentru „nomenclatura” sa, recte clerul ortodox/pravoslavnic, erau selectați tineri dotați intelectual din familii de moldoveni cu mulți copii și trimiși să învețe la seminare și academii teologice. Înainte de absolvire se căsătoreau obligatoriu cu fiice ale clerului ruso-ucrainean. Abia după aceasta, popa, având diplomă și матушка/попадья (soția preotului pravoslavnic), primea parohie într-un sat basarabean, fiind totodată împroprietărit cu 7 hectare de pământ. De aceea, în 1918, clerul era antiunionist, rămânând credincios împăratului. De altfel, ca și elita agrariană (președinții de colhoz, directorii de sovhoz),  în 1989-1991. De fapt, întreaga nomenclatură a PCUS voia păstrarea URSS cu orice preț. Partidul-stat și birocrația moldovenească, internaționalistă (xenocrată) și românofobă, au susținut întotdeauna cadrele din afară. Și aceasta, în condițiile în care problema amplasării în câmpul muncii a basarabenilor rămânea una destul de acută. În anii 1960-1970, RSSM era supusă, în mod special, unui presing demografic fără precedent. CC PCUS încuraja, pe diverse căi, imigrația din RSFSR și RSSU în Basarabia, Nordul Bucovinei și Țările Baltice.

În Moldova Sovietică, drept consecință a invaziei matrimoniale și a migrației planificate, ne-am ales cu o elită feminină specifică. Odată cu Perestroika, au ieșit în prim plan niște efecte specifice  ale structurii socio-bio-psihice a femeilor venite în Basarabia de pe tot cuprinsul Imperiului sovietic: exhibiționism revoluționar, spirit de revoltă nativ, acte de eroism. Patriotismul lor declarativ ține de mentalitatea omului nou, conceput de bolșevici după distrugerea imperiului ortodox pravoslavnic al Dinastiei Romanov. „Altoit încă din fașă”,  acest gen de patriotism sovietic le-a impulsionat pe femeile din raioanele de est ale RSSM să iasă „în apărarea unei tinere republici”.

În 1990, nu s-ar fi născut un stat artificial pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești fără implicarea agresivă a „marilor figuri feminine” din stânga Nistrului. Acestea   invocă  ostentativ și astăzi niște „timpuri grele”  și „manifestările de naționalism ale moldovenilor”. Astfel, Nomina odiosa ПМР (Приднестровская Молдавская Республика) există și astăzi datorită femeilor sovietice, devenite  peste noapte niște „lideri separașiști”, adică separatiști și fasciști.  Termenul „Separașism”,   folosit de unii analiști politici ucraineni și ruși, este o combinație sugestivă între cuvântul englez Rașa și cuvântul italian Fascismo, o simbioză  între  separatism și rașism. În primăvara lui 90, locuiam provizoriu în hotelul „Codru”, unde erau cazați și ceilalți  deputați care veneau la sesiune din raioane. În data de 22 mai 1990, dimineață, traversam parcul și am văzut un cetățean agitat. Gesticula, gata să se încaiere cu doi colegi, care mergeau înaintea mea, la vreo zece pași. Am intervenit și m-am luat cam dur de el. De atunci și până astăzi, am rămas cu o întrebare fără răspuns. De ce nu a scos nici un sunet, nici o vorbă „moldovenească”,  chiar și după tirada mea în română?  Mă privea cu ochii unui om care nu înțelegea ce spun și s-a retras în fugă. Individul acela era, într-adevăr, un frontist, un naționalist moldovean, cum afirmau deputații interfrontiști?

În acea perioadă, excesele,  actele de huliganism erau atribuite membrilor Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni. Îmi era rușine. Mă indigna acest neadevăr fiindcă umbrea idealul unionist. Instinctiv, m-am apropiat și mi-am cerut scuză de la cele două persoane agresate. Astfel, i-am cunoscut pe deputații de Tiraspol Ana Volkova și Igor Smirnov. Ulterior, m-am întrebat adeseori: de ce, în numele cui mi-am cerut scuze? Cine eram? Un simplu „deputat al norodului”, ca toți ceilalți. Nimic mai mult. Ce răspundere purtam pentru actele de huliganism din Chișinău? Sau poate că nu erau acte de huliganism, ci niște provocări bine organizate. Dar de cine și cu ce scop?

Cu Volkova și Smirnov nu ne-am  mai văzut după plecarea demonstrativă din Sovietul Suprem al RSSM a deputaților separatiști. Dacă ne-am fi întâlnit cumva, i-aș fi rugat să-mi răspundă la o singură întrebare: „Mai țineți minte întâmplarea aceea din aprilie 1990, la Chișinău? Mergeam  pe o alee în parc, ne duceam la  deschiderea sesiunii Sovietului Suprem și un necunoscut se lega de dumneavoastră. Eu nu pot uita  incidentul. Din mai multe motive. Seara, la ieșirea din parlament, câțiva indivizi (neidentificați) au agresat deputații din grupul „Советская Молдавия”. În semn de protest, deputații din Pridnestrovie au abandonat sesiunea parlamentară și, ulterior, conform planului prestabilit, s-au întrunit la Parcani. Întâmplările cu deputații din ziua aceea fatidică îmi întăreau ipoteza unor provocări bine organizate. Președintele Mircea Snegur regreta incidentul de la parlament. Totodată, își exprima public convingerea că adversitatea unei părți a populației alogene era provocată de anumite forțe distructive. Și accentua: extremismul ambelor părți conflictuale nu poate duce la nimic bun. De incident s-au folosit forțele care doreau destabilizarea în RSSM cu orice preț.  Printre altele, deputații interfrontiști cereau să fie constituite la întreprinderi detașamente de autoapărare. Președintele i-a întrebat dacă aceasta va duce la consolidarea societății. Redactând textul inițial al declarației cam belicoase,  au exclus alineatul cu detașamentele, dar în stenogramă a rămas.

Pentru ca aleșii norodului să revină la sesiune, Sovietul Suprem a obligat  miliția să asigure drepturile deputaților, eradicând orice acțiune ilegală. Din acel moment, pichetările din jurul  parlamentului au dispărut. O parte dintre deputații grupului „Советская Молдавия” au revenit  pentru un timp la sesiune. Însă, cei din Tiraspol și Tighina insistau asupra unor măsuri draconice și nu și-au mai continuat activitatea parlamentară la Chișinău. Deputatul  Vladimir  Kapanji, unul dintre liderii găgăuților, a declarat presei:  „Incidentele  de  la 22 mai sunt  inadmisibile,  dar nu e rezonabilă renunțarea la activitatea  parlamentară”. Peste puțin timp, deputații găgăuți au ieșit din componența fracțiunii „Советская Молдавия”, formând  grupul parlamentar independent „Bugeac”.

În acele zile, jurnaliștii din Chișinău  reveneau de la Tiraspol derutați. Acolo parcă era o altă țară; sovietele locale nu recunoșteau hotărârile  Sovietului Suprem al RSSM. Majoritatea alogenilor din Pridnestrovie vorbea deschis: „Noi contăm pe  ajutorul unităților Armatei Sovietice, dislocate  în zona Tiraspolului”. Aceste vorbe puteau fi interpretate drept media minciuni. Însă, un miting al moldovenilor, într-un sat din stânga Nistrului, a fost tot timpul patrulat de un elicopter militar. Viorewl Melnic, procurorul  Tighinei, a declarat agenției ATEM (Agenția Moldovenească de Informații) „Nu știu de unde este, cine și cu ce scop  a ordonat ca  elicopterul să  se ridice de la sol”. Incredibil, dar adevărat: peste puțin timp aflam cu stupoare că Tiraspolul „consideră că  actele normative ale RSSM sunt  lipsite  de putere juridică pe teritoriul Pridnestroviei fiindcă lezează drepturile naționale ale cetățenilor sovietici”. Tiraspolul a interzis legislația lingvistică adoptată la 31 august 1989. În raioanele din stânga Nistrului s-a trecut  la alfabetul rusesc în presă și activitatea editorială. Firmele scrise cu litere latine au fost scoase și aruncate la gunoi. În școli a fost interzisă   predarea  istoriei  și limbii  după manualele editate la Chișinău. Iar Banca centrală a RSSU a deschis la Kiev conturi pentru Republica Pridnestrovie și Republica Găgăuță. În consecință, Tiraspolul și Comratul își gestionau propriile bugete, nemaivrând nici o rublă la bugetul general al RSSM. Inițial, noi credeam că decretarea mini-republicilor pe teritoriul Moldovei Sovietice era o farsă. Dar  EI, inopinat, au transformat-o în realitate. Totuși, noi nu  eram  cu toții chiar atât de naivi. Nu atribuiam  în exclusivitate rușilor de profesie  și minoritarilor  ideea  realizării  unei  secesiunii în RSSM,  întrucât era  în vigoare Constituția URSS și legislația  sovietică.

În 1985, când a început Perestroika, noi speram și luptam, dar nu eram siguri că în decursul unui deceniu vom avea „limbă  de stat și grafie latină”. Adeseori, veneam de la Cernăuți la Chișinău să-mi văd părinții și cei doi frați, Vlad și Emil. Duminica participam la „Cenaclul Mateevici” organizat  de Anatol Șelaru. Dar nu prea auzeam discuții politice. În RSSM, încă nu avuseseră loc nici un fel de excese la care EI fac trimitere, ca un laitmotiv, „apărătorii populației rusofone” și „moldovenii stataliști”. Și nici nu-i trecuse cuiva prin minte ideea unor concedieri la întreprinderile din dreapta Nistrului pe motivul „necunoașterii limbii de stat”. Nu se înregistraseră nicăieri confruntări între polițiștii moldoveni și gardiștii lui Smirnov, nici „campanii ale voluntarilor” deoarece  încă nu existau nici unii nici alții. Nu auzise nimeni de Mircea Druc, „călăul republicii găgăuțe”, deoarece el  se afla încă la Cernăuți. Nimeni nu avea știre nici de  „sângerosul general  sovietic Ion Costaș”. Dar pe malul stâng al Nistrului, în 1989-1990, s-a produs un eveniment fără precedent și crucial pentru destinul Imperiului în agonie: secretarii de partid au cedat locul „directorilor roșii”. La Tiraspol, pentru prima oară în istoria bolșevismului, s-a produs o rotație sui generis: comandații industriei și organele de conducere ale economiei au uzurpat puterea tradiționalei nomenclaturi partinice. Din câte țin minte, mass-media  centrală califica acest fapt drept „мятеж красных директоров” против законной власти союзной республики  („o rebeliune a directorilor roșii” contra puterii legitime a unei republici unionale).

Anticipând această metamorfoză politică, mai mult de jumătate din efectivul KGB al RSSM și-a dat demisia. Dar nici un ofițer  nu s-a retras la „odihna binemeritată”. Și nici nu și-au schimbat profesia. EI erau pragmatici, băieți deștepți. Ne-o luau mereu înainte, sub multe aspecte. Erau ajutați de instincte native, reflexe condiționate, de niște calități predictive, inerente tuturor profesioniștilor în informație/contrainformație. Mulți ofițeri au plecat la Moscova și Kiev. Majoritatea s-a încadrat armonios în structurile administrative și KGB, pe care separatiștii îl consolidau în paralel, în Pridnestrovie.  Din 1989, avea loc o bine camuflată scurgere de arme și muniții de la depozitele Armatei a 14-a. Astfel, către anul 1991, gărzile nistrene, formate prin încălcarea legislației sovietice, încă în vigoare, erau înzestrate complet, mai bine decât miliția din dreapta Nistrului. Și, cu mult mai înainte ca Chișinăul să fi adus vorba despre suveranitate, independență și reunirea cu România, la Tiraspol s-a declanșat „o mișcare întru apărarea drepturilor populației rusofone”. Iar garantul acestor „drepturi” a fost declarată Uniunea Sovietică. în care nu se organizau referendumuri. Însă, Anatolii Belitcenko, directorul Uzinei  metalurgice, a încălcat legislația sovietică. Și, în data de 3 decembrie 1989, a organizat primul referendum la Râbnița–„leagănul luptei cu naționalismul moldovenesc”. Ideea formării unei noi republici a fost susținută cu 91,1% din voturile participanților, în majoritate etnici ucraineni. Conducerea PCUS a criticat dur inițiativa, iar Sovietul Suprem al RSSM a anulat referendumul. După ucraineni, de ideea separării s-au contaminat rușii, găgăuții și bulgarii din RSSM. În 1990, referendumuri separatiste au avut loc în toate localitățile din stânga Nistrului. Și au ținut-o tot așa acumulând în perioada 1990-2006 un scor de 7 referendumuri. La ultima consultație „norodul pridnestrovian” s-a pronunțat pentru  independență și unirea cu Rusia.

Noi eram romantici, idealiști, foloseam din plin Perestroika și erodam fundamentul Imperiului anacronic. Astfel, și pe malul  drept al Nistrului  situația devenea tot mai tensionată. Mai ales după publicarea „Scrisorii celor 66”, pe 17 septembrie 1988, în ziarul „Învățământul public”. Apoi, peste o săptămână, în revista „Literatura și arta” și în alte publicații de la Chișinău. Reprezentanții intelectualității din RSSM: scriitori, ziariști, profesori universitari, filologi, istorici, dar și juriști, medici, matematicieni, biologi ș.a.m.d–cei mai mulți având grade științifice, au semnat  acel Memorandum fără ca să-i oblige cineva, fără a avea interese de partid sau de grup. Numeroși  intelectuali  basarabeni  se încadrau  armonios și creativ într-o luptă decisivă pentru adevărul istoric, pentru afirmarea limbii române, pentru drepturile fundamentale ale românilor înstrăinați. Atunci, în Moldova Sovietică, s-a declanșat un proces de colectare a semnăturilor de adeziune la revendicările enunțate în document. Sute de mii de oameni au aderat la Mișcarea de renaștere națională, care a culminat cu obținerea drepturilor revendicate–limbă oficială, alfabet latin, istorie adevărată; dar s-a mers și mai departe, până la independența de stat și înlocuirea regimului totalitar cu unul democratic.

Academicianul Valeriu Pasat a studiat minuțios documentele operative ale KGB în legătură cu emiterea, difuzarea și circulația documentului în cauză. Concluzia: „Semnatarii Memorandumului riscau, conform metodelor practicate de organele represive sovietice, în cel mai bun caz, internarea forțată în clinici sau în spitale de psihiatrie”. În opinia savantului basarabean concetățenii noștri, care au intrat într-o competiție inegală cu un regim  considerat de unii atotputernic, merită pe  dreptate, supranumele de „spartani”. Într-o scrisoare deschisă,  academicianul  solicită  ca  președinta Maia Sandu  să emită „un decret special, pentru ca semnatarii documentului crucial  să fie onorați pe măsura aportului lor în apărarea adevărului științific”. (Vezi în „Timpul”, din 30 iulie 2021, Lista celor 66  care  au semnat  Memorandumul)…

În august 1989, în majoritatea republicilor sovietice intrase în vigoare și funcționa deja fără conflicte o legislație lingvistică,  ca cea dorită și de românii basarabenii. Însă, pe malurile Nistrului, în  centrul Europei, în perioada 21 august–22  septembrie 1989,  s-a consumat o întâmplare fără  precedent în lume. La Tiraspol, ca la comandă, s-a constituit un „Comitet de grevă permanent”. Și peste 200 de mii de oameni  au făcut greve și au  protestat vehement  contra  unui  alfabet (latin) și a  unei  limbi (române).  Grevistele mărturisesc cu patos:

  • „Era anul 1989. Începuseră grevele. Toate întreprinderile participau. Umblam la mitinguri în oraș. Ceream, în primul rând, două limbi. În Moldova fusese adoptată  o lege–moldoveneasca limbă de stat iar rusa–nu. În Moldova  voiau să  treacă limba moldovenească  la alfabetul latin. Dar noi  voiam ca să rămână alfabetul chirilic și să fie două limbi de stat” (Nadejda Yakubenko, comitetul muncitoresc, fabrica de conserve, Tighina).
  • „În 1989, la întreprinderi, s-au  început grevele. Din Chișinău a venit o directivă ca într-un an să învățăm limba română. La întreprinderi și în instituții au început chiar să organizeze cursuri; dar oamenii au protestat–de ce să trăim conform indicațiilor cuiva? Avem dreptul să ne decidem soarta. Doream să păstrăm limba rusă ca limbă de comunicare interetnică. După greva generală, am participat la „războiul șinelor”,  când au fost arestați liderii noștri–Smirnov, Pologov și alții. Femeile făceau de gardă pe rând,  iar acasă, în timpul liber, făceam mâncare ca să hrănim greviștii” (Maria Kulakli, Tighina).
  • „În piața Constituției (acum Suvorov) din Tiraspol aveau loc mitinguri  în susținerea creării ПМР. Veneau mii și mii de oameni fiindcă nu doreau și nu puteau să joace după cum le cântau naționaliștii moldoveni, care între timp și-au trecut limba la alfabetul latin. Deputații noștri, care încercau să aducă la cunoștință autorităților moldovenești punctul lor de vedere, nu erau admiși la ședințele parlamentului, fiind adesea batjocoriți. Atmosfera se încingea. În diverse orașe din Pridnestrovie au fost arestați deputații noștri, iar pe Igor Nicolaevici Smirnov l-au arestat la Kiev și l-au adus la Chișinău. Și atunci, la 1 septembrie 1991,  lângă Casa Sovietelor  din Tiraspol a avut  loc un miting  al  miilor de femei, la care am participat împreună cu colegele de serviciu. Așa a început  implicarea mea  în activitatea „Comitetului de grevă al femeilor”, o organizație feministă unică. La acest miting  s-a adoptat hotărârea ca, în semn de protest,  să fie blocată circulația trenurilor pe direcția Chișinău”. (Ecaterina Moroz, Tiraspol).

  • „Legislația lingvistică draconică, adoptată de guvernul moldovenesc, leza în drepturi  oamenii care nu aparțineau naționalității titulare; au apărut cuvintele „ocupant”, „mancurt”,  lozinca „Valiza–gara– Rusia!” În Pridnestrovie, unde oamenii  de diverse naționalități,  trăiau de secole cu principiile egalității și umanismului, o atare politică provoca confruntarea.  Oamenii ajungeau la concluzia  că ar fi  mai bine să-și construiască propriul stat independent. Cu atât mai mult că acest ținut istoric a intrat în componența Moldovei abia după Marele Război pentru Apărarea Patriei, când s-a format  RSSM. Oricât ne-ar fi de greu în prezent, nu aveam dreptul atunci să procedăm altfel. Anume patriotismul altoit încă din fașă ne-a  făcut  să ieșim  în apărarea  ideii. Chiar și în Moldova vecină populația rusofonă trăiește numai datorită  faptului că alături se află un bastion rusesc–mica  și rezistenta Pridnestrovie” (Ludmila Lebedeva, lider sindical la Tiraspol).

Acum câțiva ani,  eram curios dacă  și  femeile sovietice  din Kazahstanul de Nord aveau să declanșeze o grevă generală după modelul celor din raioanele de est ale RSSM. Zic asta fiindcă, conducerea de la Astana a decis să treacă limba kazahă la grafia latină. Le-am ținut pumnii bravilor kazahi, sperând că se vor descurca mai ușor decât  românii din Basarabia. Toate „confruntările lingvistice”  între ei și noi au avut loc înainte de venirea la Chișinău a „odiosului Druc”. La mai puțin de o sută de zile de guvernare mi-am dat seama că încercarea disperată a românilor basarabeni de a păstra fărâma de libertate, obținută odată cu Perestroika, era sortită eșecului. Organele legitime din RSSM făceau tot posibilul să stopeze fărădelegile, atacurile înarmate din raioanele de est. Eram obligați să ne  apărăm locuitorii terorizați. Cu toate acestea,  Centrul imperial ne-a tratat și pe noi la fel de dur, ca și pe toți promotorii reformelor democratice din colonii. Constatam, totuși, anumite situații specifice. În RSSM, de exemplu, spre deosebire de alte republici unionale, executivul și structurile administrative, încă absolut sovietice, erau subminate de un guvern paralel, tot sovietic și acesta. Uzurpatorul puterii de stat legitime, care ne hărțuia permanent, controla și dicta în raioanele de peste Nistru, la Tighina și la Comrat. Dar noi, în 90, încă nu puteam spune deschis lucrurilor pe nume. Puține persoane cunoșteau dedesubturile și  câțiva jurnaliști ruși au încercat să clarifice problema, dar au fost reduși la tăcere, imediat şi pentru totdeauna.

Amazoane în ștrampi

Pentru a avea idee cu cine ne confruntam noi prezint în continuare extrase din  „Hotărârea  Procuraturii URSS din 25 iunie 1991 vizând probele din dosarul penal nr. 18-8359/90”: „Martora Pojidaeva N. I. a declarat că, la 17 septembrie 1990, cu ocazia venirii la Dubăsari a prim-ministrului Druc M. G., în piața din fața Comitetului executiv raional a avut loc un miting nesancționat. La acest miting, împreună cu alți cetățeni, a scos drapelul de stat al RSSM de pe edificiul Comitetului raional  şi a  arborat în loc drapelul de stat al URSS. Ea recunoaște  că în ultimul timp a luat cuvântul de nenumărate ori la mitingurile din piață, considerând că drepturile populației rusofone sunt prejudiciate de către conducerea  şi guvernul RSSM, prin legile care le adoptă. În legătură cu participarea activă la mitinguri,  Pojidaeva N. I. a fost chemată de repetate ori la procuratură şi anchetată. Aceste fapte sunt interpretate drept persecutarea populației rusofone de către procuratura RSSM. La 1 noiembrie 1990, aproximativ pe la orele 15, martora Pojidaeva N.I. se afla în piață, lângă Comitetul orășenesc, unde avea loc întâlnirea cu voluntarii din Dubăsari şi Râbnița, care se întorceau din raioanele de sud ale republicii. Cu această ocazie s-a desfășurat un miting spontan. Iar voluntarii şi-au împărtășit impresiile legate de dificultățile înfruntate în perioada desfășurării alegerilor în Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze.

Mitingul era condus de Serghei Krijanovski. Participanții făceau diverse propuneri, cerând inclusiv sistarea activității judecătoriei și Comitetului executiv raional, deoarece nu servesc interesele populației orașului. Rezoluția a fost citită şi pusă la vot de către Krijanovski.  S-a decis de asemenea, ca în dimineața următoare lumea să se adune în piață pentru a  îndeplini rezoluția mitingului. La 2 noiembrie 1990, aproximativ pe la orele  09h00, în piața din fața Comitetului orășenesc s-au adunat oamenii şi au pornit către  clădirea procuraturii. Pojidaeva şi câțiva cetățeni, pe care nu-i cunoștea, au pătruns în clădire, au intrat în cabinetul procurorului Breazu şi, după ce au dat citire rezoluției mitingului, i-au propus ca el şi ceilalți lucrători ai procuraturii raionale să părăsească locurile de muncă. După ce au ieșit cu toții,  ușile procuraturii au fost încuiate, sigilate cu un petic de hârtie, pe care ea şi-a pus semnătura. Cheia a luat-o unul dintre tinerii care o însoțeau”… Peste ani, Smirnov avea s-o decoreze pe Natașa Pojidaeva („Passionaria de Dubăsari”, poreclă istorică și politică atribuită Natașei Pojidaeva, o figură simbolică a mișcării separatiste din Transnistria) cu cel mai înalt ordin al statului nerecunoscut de nimeni. De fapt, „actele de eroism” ale Natașei Pojidaeva erau niște manifestări „revoluționare” specifice; efectele patologice ale invaziei matrimoniale. „Specialistele” venite în Basarabia și nordul Bucovinei de dincolo de Ural, își etalau ostentativ „spiritul belicos” nativ. O bună parte dintre aceste femei sovietice  au devenit   „marile figuri ale societății civile din stânga Nistrului”.

„Alo! Snegur! Hadârcă ! Se aude? Dați-i drumul lui Smirnov!”

În august 1991, la ordinul lui Boris Elțîn, puciștii au fost încarcerați. Chișinăul a urmat exemplul Moscovei. Poliția Republicii Moldova l-a capturat pe Smirnov la Kiev și a mai reținut pe unii activiști de la Tiraspol, Tighina și Comrat, care au susținut deschis puciul lui Ianaev. Au început protestele. Răsfoiam zilnic publicațiile de la Chișinău și Tiraspol. Urmăream în ziarul „Молодежь Молдавии” („Tineretul Modovei”) relatările despre femeile din Pridnestrovie, care luptau pentru eliberarea primului președinte al autoproclamatei ПМР. Pe acestea talentatul și mucalitul Constantin  Kiroșko le-a botezase subtil–„niște amazoane în ștrampi din batalionul lui Igor Smirnov”. Așa le țin minte. Tânărul jurnalist a investigat  „o stranie sincronizare”: la Tiraspol femeile blocau calea ferată cerând eliberarea lui Smirnov și a celorlalți separatiști/puciști; la Chișinău deputații agrarieni  și comuniști făceau scandal în parlament–„Tovarăși, stau vagoanele încărcate la Revaca, ni se strică pătlăgelele!”. Tot atunci  noi  primeam scrisori de la organizațiile RUH  din Ucraina. Un exemplu: „Guvernului Moldovei de la Ponomarenko Alexandr Iosifovici, membru al RUH, Ucraina. (Păstrez exprimarea  și lexicul autorului). Buni  prieteni moldoveni din FPM! Vă mulțumesc de la toată inima pentru fapta voastră bună săvârșită. Pentru vitejia voastră în vremea puciului din luna august. Dar voi mai că nu ați făcut o greșeală nemaipomenită. Eu voi scrie rusește,  îmi este mai îndemână. Dacă îl veți elibera pe criminalul de Smirnov, va fi o greșeală  ireparabilă. Odată cu recuperarea lui, rămășițele puciștilor  de la Tiraspol vor bloca calea ferată cu ajutorul târfelor (în original  „подзаборных шлюх”).  Și vor mai cere renunțarea la tricolor. După care vor insista să fie interzis Frontul Popular din Moldova. Apoi vor cere repunerea comuniștilor în toate funcțiile lor  precedente. Și, prin blocarea căii ferate,  infractorii  tiraspoleni, cu sprijinul târfelor, se vor transforma în baba ceea din povestea cu peștișorul de aur. Astfel, dacă îl eliberați pe Smirnov, nu veți mai putea remedia situația. Căutați altă soluție. Ziua de 17 septembrie 1991. Am ascultat radio Chișinău, la 16 august, seara. Am înțeles că delegația parlamentară a Rusiei nu are dreptate, fiindcă cere ca Moldova să respecte drepturile omului în cazul  criminalilor de stat. Nu e corect. Aprecierea  justă este următoarea: dacă o ceată de târfe, instigate de puciștii tiraspoleni neterminați, blochează calea ferată, se creează astfel dificultăți materiale populației autohtone oneste. Prin aceasta  ele  privează de bunuri vitale oamenii cinstiți, bătrânii și copii. Așadar, ale cui drepturi umane sunt prioritare–drepturile copiilor inocenți sau drepturile criminalilor? Sunteți datori să încălcați drepturile omului-criminal, apărând drepturile omului–copil inocent din Republica Moldova. Încă odată vă rog–nu-l dați pe Smirnov, da judecați-l. Iar pe târfele celea–arestați-le pentru încălcarea legii și judecăți-le după legea Moldovei”.

Buni  prieteni! Vă rog să-mi  dați răspuns, ce aveți de gând să faceți mai departe. Aici se pune întrebarea așa: dintr-o parte dreptatea omului criminal, din altă parte dreptatea omului  fără de vină și a copilului.  La voi a rămas numai un singur chip: să călcați pe o dreptate pentru a păstra altă dreptate. Alegeți care dreptate vă e mai scumpă pe aceea o și păstrați. Dar care nu-i mai scumpă, călcați-o. Nimiciți criminalii! Altă ieșire nu-i. Apărați viața normală a generației viitoare! Pentru sănătatea copiilor moldoveni! Glorie Moldovei! La Mulți ani cu noroc! Adresa mea: 273414 Одесская область, Раздельнянский район, село Кучурган, улица Филатова 40, Пономаренко  Александр Иосифович Desigur, EI vedeau situația altfel. Traduc din rusește opinia unei femei sovietice: „După eliberare, Igor Smirnov a venit la noi, cele care ședeam pe șinele de cale ferată întru susținerea ideii; ne-a mulțumit și a recunoscut că fără femei nu ar fi existat republica. Imediat după eliberarea deputaților, împreună cu Liuba Kosareva din partea comitetului muncitoresc (acum e președinta Uniunii femeilor din Grigoriopol),  am plecat în delegație la Moscova. Am luat cu noi un teanc enorm de ziare despre Republica Pridnestrovie. Le difuzam, le introduceam în cutiile poștale din scara blocurilor. Ne-am dus pe la veteranii de război. Președinte al Organizației unionale a veteranilor era  Alexei Maresiev. El a trimis  atunci la Chișinău o telegramă ca să înceteze persecuția Pridnestroviei. Dar pe unde n-am umblat numai ca să ducem știrile despre republica noastră independentă!..” (Lidia Bogaciova–lider sindical, Tighina).

Aduceri aminte

Imaginile femeilor separașiste din stângă Nistrului și reportajele regretatului Constantin Kiroșko (decedat în circumstanțe enigmatice) mi-au reamintit niște episoade penibile trăite cândva. Le relatez în continuare. Este vorba de perioada când Ivan Ivanovici Bodiul transformase republica într-un câmp experimental. În octombrie 1969, Ivan Ivanovici, cu dezlegare de la Leonid Ilici Brejnev, bineînțeles, convocase un congres internațional. Cu delegați din toate republicile unionale și din unele țări ale lagărului socialist. Agrarienii noștri, campionii Complexului agrar-industrial unional, testau atunci „Sovietul colhozurilor”–o premieră a ministerologiei și ministerocrației sovietice. Încă o găselniță a partocrației locale, criticată dur în Federația Rusă și în celelalte republici. Un nou organ de conducere cu statut de minister, cu toate că  erau de ajuns și de rămas  cele două structuri birocratice de comandă existente deja–Ministerul agriculturii și Ministerul industriei alimentare.

Bine, dar ce legătură aveam eu cu asta? Mariana, soția mea, după absolvirea facultativii la Moscova, fusese repartizată la teatrul „Pușkin”. În septembrie 1969, conform contractului de angajare, urma să primească o cameră într-un bloc, la Botanica. Acolo, într-un apartament comunal de trei camere, locuiau încă două familii de actori. Dar administrația teatrului nu și-a respectat angajamentul. Au cazat-o provizoriu la filiala hotelului „Moldova”,  pe strada Kiev, transformată ulterior  în bloc de studii al Institutului de Arte. Trăia într-o cameră împreună cu Anamaria Cezara, fiica noastră de șase luni;  venise și  mama ei, de la țară ca s-o ajute. Toate utilitățile  erau la comun, pe culoar.  Peste o lună, o dădeau afară . „Nu am cum să plec. Am fost repartizată după terminarea studiilor, conform legii. Unde să stau? În gazdă nu te ia nimeni cu un copil în brațe…Și diseară avem premieră”. Administratoarea a repezit-o: „Nu mă interesează. De ce ați venit la Chișinău? N-are nimeni nevoie de teatrul vostru moldovenesc. Ne-au telefonat de la CC. Toate hotelurile să fie curățate urgent pentru  cazarea delegaților!”… Și, trei zile, cât  a durat congresul colhoznicilor a stat într-o debara de la ultimul etaj.

Disperată, Mariana îmi trimite o telegramă. Las  baltă examenele, teza, mă urc în avion şi vin într-un suflet la Chișinău. S-o iau cu mine înapoi nu puteam. Nu aveam condiții. La Moscova era și mai complicat ca la Chișinău. Aproape imposibil, în prag de iarnă, să închiriezi o locuință. Proprietarii se temeau. Legea nu le permitea să te dea afară când doresc, mai ales dacă aveai și copii mici. Ce mă fac? Am cerut audiență la rectoratul Institutului Politehnic. Le-am explicat situația în care nimerise familia mea și…m-au ajutat. Am fost încadrat ca lector, cu începerea  activității didactice în septembrie 1970. Am rămas recunoscător pe viață  rectorului Sergiu Rădăuțanu… Domnia sa a dat indicații și am fost cazați imediat la căminul  pentru familiști al Institutului de pe strada Frunze 104.

Peste două decenii, istoria cu congresul și hotelul  se repetă întocmai. Însă, de data aceasta cu mine, personal, la hotelul „Codru” din  Chișinău. Toți deputații  din afara Chișinăului  plecam vineri seara pe la casele noastre, iar luni dimineața reveneam la ședință. Într-o vineri, n-am plecat la Cernăuți. Aveam o sarcină grea: redactam, dactilografiam, definitivam ceva de mare importanță. Conducerea FPM luase decizia să elaborez urgent un „Proiect de lege a guvernului” și să-l prezint, ca alternativă la proiectul  pregătit de Piotr Pascari, șeful guvernului. Seara târziu, bate la ușă administratoarea vizibil agitată: „Au început să sosească delegații la congres! Eliberați urgent camera!” „Ce congres?” „Al partidului”. „Care partid?” Administratoarea se uită cruciș la mine: „Вы что, с луны свлились!?” („Ce, sunteți căzut din Lună!?”). „Nu,  madam, nu sunt căzut din Lună. Sunt  un „deputat al norodului”, chiriaș cuminte, care achită factura la timp. Și hotelul „Codru” nu e proprietatea unui partid. Din câte știu, e la balanța Guvernului, care asigură cazarea deputaților Sovietului Suprem”. „Ладно, сейчас позоню в ЦК!”” („Bine, sun chiar acum la CC!”). Sufocată de supărare, coboară iute la recepție. Am auzit-o raportând cuiva la telefon: „Unul, cam straniu, nu pleacă. Druc, camera 313”.  Probabil, au întrebat-o cum îl chemă pe intrus. Nu știu cine era la celălalt capăt și ce i-a zis. A pus receptorul și nu m-a mai deranjat.

Toată scena i-am relatat-o în rusă lui Boris Vieru, care m-a intervievat în ziua când am fost investit. La sovietici, în RSSM, cu administratoarele de orice rang, majoritatea ucrainence sau rusoaice, căsătorite cu militari, nu puteai comunica decât în limba în care „a vorbit marele Lenin” (metafora lui Vladimir Maiakovski)…De aceea, dialogurile, fiind traduse din rusă, își mai pierd din plasticitatea originală. În ziua când interviul a apărut  în „Literatura și Arta”, m-a căutat la hotel un șef, responsabil de gospodăria guvernului: „Mircea Gheorghevici, administratoarea își cere iertare pentru cele întâmplate. Vă rog, să n-o concediați. E o lucrătoare foarte bună…”. Am  râs cu poftă. Devenisem președinte al Consiliului de Miniștri și, de jure, un fel de „proprietar” al hotelului „Codru””. Ne fiind un tip răzbunător, uitasem de atunci de administratoarea, care vineri seara mă dădea afară.

Îmi  amintesc  și de ședința biroului de partid a Comitetului raional Lenin din Chișinău la care  se examina „Dosarul Druc”. O foarte tânără comunistă mi-a adresat următoarea întrebare: „De ce v-ați mutat din Moscova la Chișinău? Cu ce scop?”.  Nu pricepeam de ce fătuca fistichie din Tiraspol făcea parte din componența unui birou de partid din Chișinău. Parcă statutul nu prevedea și membri itineranți sau „jurați” din partea „oamenilor muncii de la sate și orașe”. Precizând că ea reprezintă „colectivele fruntașe” din orașul Tiraspol, mi-a cerut răspicat să răspund la întrebarea ei–„честно, по-партийному” („onest, în spirit de partid”). Încrâncenat de subtextul întrebării, i-am răspuns: „În septembrie 1970, după  terminarea aspiranturii la Institutul Americii Latineal AȘ (Academia de Științe) a URSS, și a unui curs  special de șase luni la facultatea de economie a MGU (МГУ–Московский Государственный Университет/Universitatea de stat din Moscova) în domeniul „Organizarea și conducerea întreprinderilor industriale”, am fost invitat ca lector la Institutul  Politehnic din Chișinău. Soția, absolvind GITIS (Institutul Rus de Artă Teatrală) la Moscova, a fost repartizată la Teatrul „Pușkin” din Chișinău. Și aceasta, în conformitate cu legislația în vigoare, cu hotărârea conducerii superioare de partid și de stat privind repartizarea tinerilor specialiști, absolvenți ai instituțiilor  superioare de învățământ. Soția și eu suntem născuți pe aceste meleaguri””.

Spre seara zilei acelea nefaste, ieșind de la Comitetul raional, m-am dus precipitat la teatru. Am găsit soția în cabina de machiaj. I-am spus că inchizitorii au pronunțat verdictul definitiv: „Druc M. G. să fie exclus din partid pentru atitudine îngăduitoare față de manifestările naționaliste și pierderea vigilenței”. Mariana mea, rezistentă la stres, mi-a întins o floare. Un trandafir roșu, superb: „La mulți ani! Am rezervat o masă pentru două persoane la restaurantul „Moldova”. Astăzi, Zorba meu împlinește 32 de ani”. Uitasem că e ziua mea de naștere. Când  i-am spus ce m-a  întrebat activista de la Tiraspol, Mariana s-a făcut foc: „Veneticele astea or să ne mănânce de vii. Și pe mine una m-au întrebat la fel”…

Regret că nu am reținut numele acelei tinere de la Tiraspol – o descendentă a „eliberatorilor” noștri din 40/44,  în rol de „jurată” la procesele naționaliștilor moldoveni din anii 70.  Posibil să fi fost una dintre activistele din poza de mai jos. Toate aceste ex-greviste dolofane se laudă cu o mare victorie: eliberarea lui Igor Smirnov, capturat la Kiev de poliția Republicii Moldova și încarcerat la Chișinău. Și o fac pe bună dreptate: cu ajutorul femeilor, în grevă permanentă, clanul „directorilor roșii” și alți susținători ai puciștilor lui Ianaeev, au reușit să proclame, la Tiraspol, propria republică independentă. Și aceasta, cu două zile mai înainte ca la Chișinău „deputații norodului” să voteze independența Republicii Moldova.

Femei sovietice, radiante și împlinite, sărbătoresc 20 de ani de la constituirea, în 1989, a echipei de șoc – „Comitetul de grevă din Pridnestrovie”

„Amazoanele lui Smirnov”, nu neapărat în ștrampi, și-au păstrat până în prezent patriotismul specific. Un efect al educației sovietice și un spirit revoluționar bolșevic. Dar, în esență, acestea nu sunt decât niște gâște colhoznice internaționaliste și nu le-au interesat niciodată problemele gâștelor sălbatice naționaliste, limba și cultura aborigenilor. La 28 august 2020, Krasnoselski  a decorat doamnele din imagine cu o medalie jubiliară. Eroinele mai trăiau cu iluzia  au participat la crearea și apărarea așa numitei ПМР (Transnistria). Președinții Smirnov, Șevciuk și Krasnoselski au decorat sute  de  femei din Pridnestrovie cu ordine și medalii–tinichele  ale uni stat nerecunoscut de nimeni. Le-a mai decorat și Biserica Pravoslavnică Rusă precum și conducătorii formațiunilor de cazaci de pe tot cuprinsul  fostului Imperiu ideocratic bolșevic.

„Uniunea Femeilor din Dubăsari” se declara hotărâtă să lupte până la recunoașterea de către comunitatea     internațională a unei enclavei separașiste.

Iluzii pierdute

În 1990, Piotr Șornikov, deputat în Sovietul Suprem al RSSM, dădea zilnic interviuri ziariștilor din Moscova  despre „maltratarea deputaților rusofoni de către naționaliștii moldoveni”. El  punea în gardă Centrul: încurând, inevitabil, va curge sânge și zeci de mii de refugiați își vor căuta salvarea în Rusia. Ironia destinului! Previziunile au devenit realitate în sens invers: peste 50 de mii de oameni din stânga Nistrului s-a refugiat în Basarabia, inclusiv corpul didactic și studenții Universității moldovene. După care, la Tiraspol a funcționat o Universitate rusă, la care Ana Volkova și Piotr Șornikov  au predat istoria, inclusiv un curs intitulat „Istoria Pridnestroviei și ПМР” (Istoria Transnistriei și a Republicii Moldovenești Nistrene). Adevărul e că, în aprilie 1990, „aleasa norodului” Ana Volkova se voia agresată de „naționaliștii moldoveni”. Altfel n-ar fi reușit să-i convingă rapid pe deputații din Pridnestrovie să părăsească in corpore Sovietul Suprem al RSSM. Misiunea ei principală, primită de la Centru, consta în pregătirea de urgență a unui congres care, la 2 septembrie 1990, avea să proclame „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Pridnestrovie”. O primă și mare realizare practică a separașismului. Smirnov a fost trimis la Tiraspol în 1987. La mai puțin de un an, desfășura deja o vastă activitate politică. La 8 august 1989,  a devenit primul președinte al ОСТК (Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă— Объединённый Совет трудовых коллективов) din regiunea transnistreană.  În raioanele din stânga Nistrului și Tighina și-a subordonat pe verticală și orizontală toate structurile statului, efectuând un fel de „conducere prezidențială directă”  și un control ideologic total. De aceea, rămân cu versiunea mea: principalul responsabil pentru realizarea „proiectului separașist” în RSSM, era excelentul duo Igor Smirnov – Ana Volkova, coordonat de la Centru de viitorii puciști– Lukianov și grupul de deputați „Soiuz”.

Liderii separașisti,  agenți ai Centrului imperial- Igor Smirnov și Ana Volcova

În treacăt fie spus, e mică lumea: Ana Volkova și Mircea Druc, au aceeași Alma Mater. Ambii au absolvit MGU, în  1980, ea–facultatea de istorie, el– facultatea de psihologie. Probabil, s-au văzut de multe ori pe culoarele Universității. Cu siguranță, însă, nu le-a trecut prin minte că peste zece ani vor ajunge deputați în Sovietul Suprem al RSSM și…adversari ireconciliabili. Ana Volkova a venit cu părinții militari  la Tiraspol în 1956, tocmai  din regiunea Kamceatka. În perioada 1983-1990, a lucrat ca lector la Universitatea din Tiraspol. A participat activ la grevele contra legislației lingvistice, adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, la 31 august 1989. Membră a colegiului de redacție „Бастующий  Тирасполь („Tiraspolul  grevist”). Ex deputat în Sovietul orășenesc Tiraspol și Sovietul Suprem al RSSM. A îndeplinit funcția de vicespicher în Sovietul Suprem al ПМР. A fost consiliera președintelui Smirnov.  Krasnoselski, actualul șef de la Tiraspol, a făcut-o consiliera sa. Astăzi, Ana Volkova se consideră un fel de părinte spiritual, ideologul și cronicarul ПМР. A inițiat și organizat în Pridnestrovie așa zisele referendumuri. Și nu pierde ocazia să menționeze că acestea au reprezentat o premieră absolută în toată istoria URSS. Peste ani, au urmat referendumuri similare efectuate de agenții separașismului în Crimeea și Donbass. Vor mai urma și în alte  foste  colonii sovietice?

Rețineți și  numele  acestei  Femina sovietica–Galina Andreeva. O mostră standard de separașistă, ștampilată cu semnul calității. Ea rămâne  neclintită în convingerile sale orice s-ar  întâmpla: „Sub povoara grea a luptei cu naționaliștii înrăiți din Moldova Sovietică, femeile noastre și-au pus umerele lor fragile demonstrând  bărbăție, fermitate și voința de a învinge. Atât în lupta politică, cât și în tranșeele de la Coșnița-Dubăsari, la apărarea Benderului, în numele păcii, libertății norodului Pridnestroviei. Ele au eliberat deputații noștri și pe Igor Smirnov, primul președinte al ПМР, din camerele de tortură ale naționaliștilor moldoveni. Ele s-au aflat în tranșee umăr la umăr cu bărbații și chemau femeile din  Republica Moldova să oprească vărsarea de sânge. Ele făceau rost de arme pentru soldații noștri, ajutau să evacueze refugiații din Bender, făceau de gardă lângă răniți în spitale, îi înmormântau pe cei căzuți… Femeile din ПМР au demonstrat lumii întregi că viitorul nostru este în mâinile noastre. Ele sunt decorate cu ordine și medalii, dar cea mai înaltă recompensă este recunoștința urmașilor și memoria  transmisă din generație în generație”.

Galina  Andreeva, animatoarea separașimului feminist în Pridnestrovie

Galina Andreva face parte din aceeași cohortă cu  Vladimir Antiufeev (Vadim Șevțov)–un exemplar autentic de vir sovieticus și un separașist extrem de eficient. În 2014, ca „specialist în crearea de la zero a instituțiilor de securitate în republicile tinere”, el a devenit vicepremier al ДНР (Republica Populară Donețk). Anterior, a participat la formarea structurilor KGB în republicile separatiste Abhazia, Osetia de Sud și ПМР.  În septembrie 1991, el a fost trimis de la Riga la Tiraspol pentru a organiza KGB-ul enclavei separașiste. Obiectivul vieții sale, mărturisea generalul,  este „păstrarea  acestui pământ pentru Rusia”. Practic, la Tiraspol, acesta a ieșit învingător în rivalitatea sa cu generalul Aleksandr Lebed.  Antiufeev a fost sancționat de UE, SUA, Canada și Japonia în 2014 și de Marea Britanie și Ucraina–în 2022. La lista  de sancțiuni s-a alăturat și R. Moldova. O  altă  fruntașă separașistă–Ludmila Striganova declară: „Noi avem o cu totul altă mentalitate. Pentru mine, venită din Siberia în acest ținut îmbelșugat, manifestările de naționalism erau percepute ca identice cu fascismul. Legea Taigalei spune: jumătate din ceea ce ai s-o împarți cu alții pentru a supraviețui în condiții de climă aspră. Și iată că atunci, în timpuri grele, ne-a unit strâns elanul sufletesc, căci nu puteam accepta acel cadru în care doreau să ne înghesuie. Ca lideri ai mișcării sindicale din Pridnestrovie, sarcina noastră era să lămurim lucrătorilor la întreprinderi esența a ceea ce se întâmpla. Datorită activității noastre, oamenii muncii au optat pentru ceea ce le-a dictat  conștiința. Am apărat ceea ce avem dat de la Dumnezeu–dreptul de a viețui liberi, de a  trăi așa cum considerăm că e corect și necesar”.

Irina Mișina, „Радио Приднестровья”: „În 1989, femeile, cu pași siguri, mărșăluiau în coloanele participanților la mitingurile de protest contra legislației lingvistice adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, discriminând populația rusofonă. Și, cu adevărată bărbăție, doreau să ajute norodul găgăuz în 1990. Au  blocat cu stoicism calea ferată în 1991, protestând contra arestării deputaților noștri. Au ajutat cu uitare de sine pe apărătorii  republicii, în 1992, în timpul conflictului armat, dezlănțuit de Republica Moldova contra norodului pridnestrovian. „Femeile Pridnestroviei” nu este o simplă îmbinare de cuvinte. Astăzi, aceasta sună ca un grad. Și sunt  distinse cu acest grad sau titlu femeile care au lăsat în urmă mitingurile și grevele miilor de oameni, campania din Găgăuzia întru ajutorul norodului frate, „războiul șinelor”, nedeclaratul război din 1992, blocada economică. Și, întotdeauna, femeile Pridnestroviei au crezut fără șovăire că statul creat prin voința norodului pridnestrovian va fi recunoscut de comunitatea internațională””. Pe jurnalista Svetlana Gamova o țin minte de când era o jună corespondentă specială în RSSM din partea organului de presă „Союз”.  Acum este redactor la „Независимая  газета” și a publicat un editorial cu titlul: „Приднестровцы становятся румынами” („Pridnestrovienii devin români”). Marea expertă în separașism, împreună cu Galina, soția generalului Antiufeev, au dezbătut un proces alarmant–obținerea cetățeniei statului român de către locuitorii din stânga Nistrului. Mass-media de la Tiraspol a descoperit că și soția președintelui Krasnoselski, fiind născută la Tighina din părinți basarabeni, ar fi obținut în mod legal cetățenia română. Și, culmea, ca toți solicitanții cetățeniei, a depus jurământul față de România. Interesant, unde se vor refugia Vadim Krasnoselski, având cetățenie rusă și ucraineană,  și  soția sa Svetlana?

Irina Vasilatii, candidată la așa zisele alegeri prezidențiale în ПМР, fostă consilieră a lui Evgheni Șevciuk, se dădea în spectacol prin Chișinău și a fost reținută de poliție. Iar Nina Ștanski, ex-ministrul de externe, dimpreună cu soțul Șevciuk s-au refugiat la Chișinău. Dar nu avea să moară ПМР fiindcă niște lideri a au fugit la Chișinău și nu la Moscova. Părerile analiștilor erau împărțite. Unii credeau că la Chișinău cuplul prezidențial  avea asigurată protecția din partea lui Vlad Plahotniuc. Alții erau ferm convinși că au primit ordin de la Kremlin să se mai „rețină” prin Chișinău pentru „întărirea” lui Dodon și a militanților pentru apropierea de Rusia. Cine știe? Dar  iată că apare încă o  problemă:  eroinele Pridnestroviei nu știu cum ar fi mai bine să se  numească oficial  statul pentru care și-au sacrificat o bună parte a tinereții… În ianuarie 2017, s-a efectuat un sondaj on line. Locuitorii au fost întrebați: Cum ar trebui, după părerea dumneavoastră, să fie numită actuala ПМР? Au participat 525 de persoane, care au votat în felul următor: –

  • Republica Pridnestrovie–29%
  • Republica Șerif–27%
  • Republica Nistreană–21%
  • Republica Moldovenească Nistreană–19%
  • Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană–4%. Comentarii? Satul arde, baba (amazoana) se piaptană. Soluția? Să mai organizeze Ana Volkova un referendum și „norodul pridnestrovian” va decide cu 77%–„Republica Șerif”. Timpul, însă, este necruțător cu toată lumea și le aranjează pe toate. Recunoașterea „Republicii Șerif” se va tot amâna dar Femina sovietica  mai speră că statul „născut în rezultatul unui referendum”, organizat tot de ea, „va fi recunoscut până la urmă de comunitatea internațională”.

În ajunul  declanșării războiului ruso-ucrainean, la cererea unor ziariști, îmi dădeam și eu cu părerea: „Conjunctura globală se agravează și conflagrația  pare inevitabilă. În pofida oricăror asigurări din partea politicienilor, un război rece poate deveni fierbinte în orice moment. Ca să mascheze o situație reală, formatorii de opinie, în general, neagă predicțiile sumbre. Pacifismul și apatia  „oamenilor muncii de la orașe și sate”,  evidențiate în sondaje trucate, nu este un factor decisiv. Iar părțile în conflict se pregătesc intens  de război.  Într-un moment de criză, liderii de la Kiev, Chișinău și Tiraspol vor  ști cum să aducă rapid recruții/rezerviștii, mercenarii  și voluntarii în cazărmi și tranșee””. Ca urmare a demersului comun al R. Moldova și Ucrainei, prezența militarilor ruși în zonă a fost abordată la ONU. Relațiile  între Moscova și celelalte două capitale Kiev și Chișinău s-au  acutizat dramatic. Practic, contingentul rus, dislocat în raioanele de est ale RM,  rămâne  blocat logistic. Precizare: acest studiu l-am elaborat de-a lungul anilor. La împlinirea  a trei decenii  de la colapsul Imperiului sovietic,  am cugetat asupra a două seturi de imagini și documente:

  • femeile sovietice implicate plenar, din 1985 până în prezent, în fazele latentă, fierbinte și hibridă  a războiul  ruso-moldovean/român
  • soldații japonezi  rămași timp de treizeci de ani pe o insulă filipineză, după capitularea Imperiului pentru care s-au sacrificat. Soarta acestor femei sovietice și  a acestor soldași japonezi este identică

Navigând pe Internet am aflat: locotenentul Hiroo Onoda a intrat în Armata Imperială la 20 de ani și a fost antrenat pentru lupta de gherilă și spionaj. În decembrie 1944, el și un grup restrâns de soldați de elită au fost trimiși în Filipine. Misiunea lor era de a distruge pista aeriană și facilitățile portuare din insula Lubang. Soldaților li s-a interzis, indiferent de circumstanțe, să se predea sau să se sinucidă. Ordinul primit de Onoda de la superiorul său preciza:  „Misiunea voastră poate să dureze trei ani, poate cinci, dar orice s-ar întâmpla, ne vom întoarce după voi. Atâta timp cât mai ai un soldat, trebuie să îl conduci în continuare”. Grupul nu a reușit să distrugă pista aeriană, astfel că, în februarie 1945, forțele americane și filipineze au învins trupele  japoneze care stăpâneau insula. Majoritatea soldaților japonezi au fost fie omorâți, fie luați prizonieri.

Onoda și alți trei soldați au reușit să fugă. A petrecut 30 de ani în junglă, inițial împreună cu cei trei camarazi. În primăvara lui 1974,  rămăsese singur când s-a întâlnit cu Noria Suzuki, un student japonez aflat în excursie pe insulă. I-a spus acestuia că se va preda doar atunci când va primi ordine clare de la superiorul său. Suzuki s-a întors în Japonia având fotografii cu el și Onoda, pentru a demonstra că acesta era încă în viață. Guvernul japonez a luat măsuri pentru a pune capăt acestei drame. Maiorul Taniguchi a plecat pe insula Lubang în căutarea fostului subaltern, pentru a-i ordona  direct „să pună capăt imediat tuturor activităților de luptă” . Pe 9 martie 1974, cei doi s-au întâlnit. Aflând că țara lui a capitulat, primele cuvinte rostite au fost: „Cum de a putut armata noastră să fie atât de bleagă!?”. In timpul ceremoniei oficiale de predare, Onoda și-a purtat uniforma veche de 30 de ani a armatei imperiale, chipiul și sabia de samurai. În momentul în care preda arma, a început sa plângă, fără să se mai controleze. Pentru asasinatele comise, el a fost ulterior exonerat de către președintele filipinez. Când a ajuns acasă, ostașul a fost primit ca un erou național. Era considerat exemplu de loialitate  a soldaților  japonezi  față  de împărat, în  numele căruia au luptat. El, însă, nu a apreciat atenția din jurul său. Era dezamăgit, descoperind o Patrie, care nu era decât o umbră a Imperiului  pe care îl servise atâția ani. Nu a  rezistat în Japonia. Un an mai târziu s-a mutat în Brazilia: „Filozofia şi ideile Japoniei s-au schimbat radical după al doilea război mondial. Această filozofie s-a ciocnit cu a mea, așa că am plecat să trăiesc în Brazilia”. Acolo şi-a făcut o fermă de vite, iar în 1984 a înființat o organizație pentru a instrui tinerii cum să supraviețuiască în codiții extremale. A revenit în Japonia unde  a decedat la un spital din Tokyo din cauza unei pneumonii. Avea  91 de ani, dintre care o treime trăiți în junglă!

Așadar, soldații niponi nu s-au conformat, când au primit ordinul de a se preda de la generalul Tomoyuki Yamashita, comandantul Armatei a 14-a japoneze. Au jurat să continue Rezistența. Cu certitudine, și „amazoanele în ștrampi din batalionul lui Igor Smirnov”, chiar dacă ar fi primit vreun ordin de la generalul Alexandr Lebed, comandantul Armatei a 14-a sovietice, nu ar fi renunțat la lupta lor pentru supraviețuirea ПМР. Ofițerul de informații Hiroo Onoda s-a predat abia după ce guvernul l-a trimis pe fostul său comandant ca să-i ordone să revină acasă. Ce ar face, de exemplu,  Galina Andreea, „femeia-amiral”, născută în China, venită la Tiraspol din Ural, dacă ar sosi un emisar de la Moscova s-o i-a acasă odată cu „soldații ruși pacificatori”? Cum ar proceda celelalte separașiste, luptătoare pentru perpetuarea valorilor sovietice:

  • Ludmila Striganova, venită la Tiraspol din Taigaua Siberiană
  • Ecaterina Moroz, venită la Tiraspol din regiunea Kursk
  • Galina Antiufeeva, venită la Tiraspol din regiunea Amursk, Extremul Orient? Cine știe unde și cum va fi primită  Ana Volcova, venită la Tiraspol din regiunea Kamceatka? După trei decenii, ea se comportă ca  soldatul japonez Hiroo Onoda. Și crede în ideea „statalitate–referendum”. Această clemă, chipurile, constituie fundamentul de nezdruncinat al statalității ПМР, deoarece rezultatele unui referendum pot fi anulate doar de un alt referendum. Deși,  constatăm că în 1990 republica născută de  un referendum înregistra circa 700 de mii de locuitori. În prezent,  în statul-ficțiune  există pe hârtie doar 306 mii. Dintre aceștia o bună parte sunt cetățeni ai Rusiei, Republicii Moldova, României, Bulgariei și ai altor state. Acum, câțiva ani, eminența cenușie a secesioniștilor ucrainiano–ruso–găgăuți, aduna semnături ca Rusia să nu-și evacueze militarii din ПМР. La diverse comemorări și parastase, ea rostește patetic aceleași slogane ca acum 30 de ani. Ce cuvinte va rosti această Femina sovietica  prin definiție și excelență, când statul artificial moșit de ea pe la referendumuri  nerecunoscute de nimeni  – se va uni cu  RM sau Ucraina,  dar nu cu FR?

Pe zi ce trece situația se schimbă. Deși majoritatea se pronunță pentru prezența militară rusească, drept garanție a statalității și păcii, numărul locuitorilor scade vertiginos. Apar tot mai multe fenomene, care diminuează optimismul „amazoanelor” de pe malul stâng al Nistrului. Se resimte și scăderea în continuare a nivelului de trai al populației. Crește numărul pensionarilor și, cu părere de rău, cimitirele ocupă tot mai mult teren. Propagandiștii și politicienii liniștesc oamenii cu lozinci și afirmații: „Imposibil de rezolvat problemele pe cale militară; rușii nu doresc război; populația nu va participa la eventuale acțiuni  de luptă”. Cu toate acestea, fiecare  latură a triunghiului  Kiev–Chișinău–Tiraspol se pregătește, în limita posibilităților, de o eventuală confruntare militară în zonă.

Sociologii, psihologii studiază sub cele mai diverse aspecte fenomenul–Homo sovieticus (vir et femina), un concept sociologic și critic creat pentru a descrie tipologia specifică de mentalitate și comportament uman dezvoltată în Uniunea Sovietică și în alte țări din blocul estic. Femeile de pe malul stâng, cu mentalitatea omului sovietic,  continuă lupta cu „naționaliștii și fasciștii” de pe malul drept, care, de fapt, nu au existat niciodată. Când  un stat are probleme extrem de grave, regimul politic adoptă o linie verticală de conducere centralizată și rigidă. Astfel, în URSS, apăreau diverse construcții ideologice vizând revoluția permanentă, crizele economice, intensificarea luptei de clasă. Aceste obsesii generau fanatismul și căutarea permanentă a inamicului. Când a început Perestroika, inamicul  numărul unu, în viziunea  oamenilor sovietici, a devenit Mișcarea de renaștere națională a românilor basarabeni și nord bucovineni.  În  mare parte, locuitorii  din  stânga Nistrului  rămân în continuare  niște  oameni sovietici. Între timp, defunctul tribun Vladimir Jirinovski le mai reducea din analfabetismul istoric și etnografic. De la  controversatul  lider politic rus ei au aflat un simplu adevăr:  „moldovenii sunt români, iar moldoveneasca și română e una și aceeași limbă”. Reiese că femeile  sovietice din Pridnestrovie degeaba se mândresc cu decorațiile primite pentru lupta lor contra alfabetului latin și limbii române.

Față de Femina sovietică, încremenită în trecutul ei dramatic, am rămas cu un sentiment de compasiune. „Amazoanele în ștrampi” reprezintă produsul transpunerii în practică a unui proiect axat pe ideea de „separatism antiseparatist”. De fapt, nu importă dacă a existat într-adevăr o „doctrină Lukianov”. Chiar și  într-o formă  semi virtuală, ea poate servi drept lecție. Centrul imperial a susținut în trecut, susține în prezent și va continua să susțină în viitor regiunile separatiste din fostele colonii sovietice, dar și din lumea întreagă. Astăzi, echipa conducătoare de la Kremlin duce războaie hibride și fierbinți, punând în practică stratageme care nici nu le-ar fi trecut prin cap ideocraților imperiali din grupul de deputați „Soiuz”. Până la invazia Rusiei în Ucraina nu existau dubii pentru veteranele separașiste  din Pridnestrovie.  Regimul dictatorial de la Kremlin  reprezenta  o pildă demnă de instalat pretutindeni în spațiul ex-sovietic. Acum însă veteranele luptei contra alfabetului latin și a limbi române și-au pierdut iluziile. Putin nu mai este un idol infailibil, un „conducător  eficient” și un „adunător de pământuri rusești”, cum era odată Iosif Vissarionovici Stalin, „părintele tuturor noroadelor”. Însă, viitorul, ne promite emoții puternice și zdruncinări epocale. Și asta indiferent cine îl va înlocui pe Putin în fruntea „lumii ruse”, fiindcă n-au mai rămas scenarii lipsite de risc. În special pentru cei care, în prezent, caută să evite orice viitor neplăcut. În principiu,  însă, viitorul este impredictibil și inevitabil.

Prof. dr. Mircea Druc (universitar, om politic moldovean, adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România), fost președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990—28 mai 1991 și primul premier din Moldova Sovietică care nu venea din rândurile PCUS, dar din mișcarea anticomunistă.

Articol asociat

„Perpetua reformă”– cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la Mircea Druc (om politic moldovean, adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România)

Nota redacției. (Thomas Csinta redactor șef  și director al publicației)

„Victoire historique” dans l’affaire du siècle – le dossier du quadruple assassinat „Dany Leprince”. Victorie istorică în dosarul de cavadruplu familicid Dany Leprince. Investigațiile jurnalistice și științifice (private) ale Profesorului Thomas Csinta, director și redactor șef al Jurnalului Bucureștiului („Le Petit Parisien”), atașat de presă permanent al OADO (Ecosoc – Națiunile Unite) la Curtea cu Jurați a Tribunalului Judiciar Paris, Cavaler al Ordinului „Crucea de Aur” în Diagonală a Drepturilor Omului, în centrul atenției justiției franceze pentru revizuirea procesului lui Dany Leprince (condamnat la închisoare pe viață în 1997 pentru presupusa sa faptă comisă în 1994)

Le rôle et l’importance de l’ECRIS (Système européen d’information sur les casiers judiciaires) dans la prévention et la lutte contre la criminalité (délictuelle et criminelle) ainsi que dans la prévention des abus sur les mineurs au sein de l’espace européen [(Rolul și importanța ECRIS (Sistemul european de informații cu privire la cazierele judiciare) în prevenirea și combaterea infracționalității (corecționale & criminale) și în prevenirea abuzurilor asupra minorilor în spațiul european]

La France à la croisée des chemins – La République en „état de siège”. Radiographie d’une crise systémique multidimensionnelle. L’anatomie des crises contemporaines de la France et l’écho de Mai 68. Comparaison avec les émeutes urbaines du 27 octobre 2005 (Clichy-sous-Bois) et les manifestations des „Gilets Jaunes” (2018–2019). [Franța la răscruce–Republica sub „asediu”. Radiografia unei crize sistemice multidimensionale. Anatomia crizelor contemporane ale Franței și ecoul din Mai 1968. Comparație cu Revoltele Urbane din 27 Octombrie 2005 (Clichy-sous-Bois) și Manifestațiile „Vestelor Galbene” (2018–2019)]

Au-delà des frontières de l’esprit – entre le dictat de la raison et l’abîme de l’irrationnel dans la triade Pascal–Kant–Nietzsche. Complément à l’article de Petru Ababii „Opinions argumentées avec conviction. Tout ce qui relève de la raison n’est pas pour autant rationnel – pilule philosophique” (Dincolo de granițele minții – între dictatul rațiunii și abisul iraționalului în triada Pascal–Kant–Nietzsche, completare la articolul lui Petru Ababii „Opinii opinate argumentat. Nu tot ce e sub rațiune este și rațional – pastilă filosofică)

Thomas Csinta (french scientist – research professor & scientific director at CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D, french director & chief editor at JB – Journal of Bucharest, french press attached at OADO – Organization for Human Rights Defence) – distincții speciale pentru activitatea sa științifică în domeniile educației de excelență (sistemul elitist „Grandes Ecoles”) și a cercetării fundamentale & aplicate în științele socio – judiciare (jurnalismul de investigații criminale)

„La Corse ne croit pas aux larmes”. Le mystérieux triangle criminel des Bermudes dans le dossier Claude Erignac – Yvan Colonna – Franck Elong Abé. L’assassinat de Claude Erignac et l’innocence d’Yvan Colonna. Pourquoi Franck Elong Abé a-t-il tué Yvan Colonna? („Corsica nu crede în lacrimi”. Misteriosul triunghi criminal al Bermudelor în dosarul Claude Erignac – Yvan Colonna – Franck Elong Abé. Asasinarea lui Claude Erignac și nevinovăția lui Yvan Colonna. De ce Franck Elong Abé l-a ucis pe Yvan Colonna?)

„Une Solution” des drones „Colibris” – la beauté mathématique de la physique théorique. Modélisation mathématique du mécanisme de vol du colibri avec des applications en mécatronique et nanomécanique (Dronele „Colibri” – frumusețea matematică a fizicii teoretice. Modelizarea matematică a mecanismului de zbor al păsării Colibri cu aplicații în Mecatronică și Nanomecanică). O Soluție a problemei „deschise” propusă la Concursul de Admitere în celebrele și prestigioasele școli superioare franceze de înalte studii științifice Normale Sup’ (ENS, Școala Normală Superioară) și inginerești X (Polytechnique – Școala Politehnică), unice și fără echivalent academic în lume – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

L’anniversaire du président de la Fédération de Russie – Pourquoi Vladimir Vladimirovitch Poutine est-il l’homme (comme chef d’État et dictateur) le plus puissant du monde? Ce qui ne peut même pas être remis en question ? (Ziua de naștere a președintelui Federației Ruse – De ce Vladimir – Vladimirovici Putin este cel mai puternic om (ca șef de stat și dictator) din lume? Ceea ce nu poate fi pus, nici măcar, la îndoială?) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic) al CUFR (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) vă stă la dispoziție 24h/24h, 7z/7z.
Pentru orice problemă legata de justiția franceză ne puteți contacta pe site-ul organizației  

Consilierii OADD sunt experți judiciari, personalități ale mediului academic și specialiști în jurnalismul de investigație criminală, cu o vastă experiență în sistemul judiciar francez (în vigoare în Franța Metropolitană, Ultramarină  și în Spațiul francofon), care au intervenit, cu succes, într-o serie de dosare infracționale (corecționale & criminale).  Prin analiza aprofundată a acestora aceștia identifică eventualele erori de fapt, de procedură sau de drept (comise de  judecătorii de instrucție și/sau serviciile de poliție judiciară ale Poliției sau Jandarmeriei Naționale) și contribuie la elaborarea unor strategii de apărare în sprijinul persoanelor cercetate penal (cu statut de preveniți) sau condamnate (cu sentința rămasă definitivă), în deplin respect față de lege și de dreptul la un proces echitabil.

 

Thomas Csinta (french scientist – research professor & scientific director at CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D, french director & chief editor at JB – Journal of Bucharest, french press attached at OADO – Organization for Human Rights Defence) – distincții speciale pentru activitatea sa științifică în domeniile educației de excelență (sistemul elitist „Grandes Ecoles”) și a cercetării fundamentale & aplicate în științele socio – judiciare (jurnalismul de investigații criminale)

„La Corse ne croit pas aux larmes”. Le mystérieux triangle criminel des Bermudes dans le dossier Claude Erignac – Yvan Colonna – Franck Elong Abé. L’assassinat de Claude Erignac et l’innocence d’Yvan Colonna. Pourquoi Franck Elong Abé a-t-il tué Yvan Colonna? („Corsica nu crede în lacrimi”. Misteriosul triunghi criminal al Bermudelor în dosarul Claude Erignac – Yvan Colonna – Franck Elong Abé. Asasinarea lui Claude Erignac și nevinovăția lui Yvan Colonna. De ce Franck Elong Abé l-a ucis pe Yvan Colonna?)

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) în sprijinul românilor încarcerați pentru crime sexuale și proxenetism în centrele de detenție din Franța (Châteauroux, Besançon, Aix-Marseille-Provence Métropole/Métropole Nice Côte d’Azur) și în Spania (Lleida), adepți ai „Triunghiul amoros familial (conjugal)” – o crimă sexuală deosebit de gravă și pedepsită foarte sever

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) în sprijinul șoferilor români încarcerați (preveniți sau deținuți) în Cehia pentru „furt calificat în bandă organizată” (cu caracter internațional) în cardul transporturilor de mărfuri. Modelul matematic (fenomenologic) avansat pentru detectarea infracțiunilor de tip „cargo theft fraud” („phantom scam”) în contextul legislației cehe în vigoare

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) în sprijinul „hoților de cabluri din cupru” români încarcerați (în detenție privizorie cu statut de „preveniți”) în centrele JVA (Justizvollzugsanstalt) ale landurilor germane Bavaria (Würzburg, Schweinfurt, Aschaffenburg, Bamberg) și Hessa (Darmstadt/Eberstadt, Frankfurt am Main I/IV, Weiterstadt). „KriPo” și organizarea Sistemului judiciar german

OADD (Organizația pentru Apărarea Deținuților din Diaspora) în sprijinul unui grup de infractori români (ai diasporei), încarcerați în detenție provizorie (cu statut de „preveniți”) într-un dosar corecțional de spălare de bani, instrumentat de Tribunalul Judiciar Bobigny (Departamentul Seine – Saint Denis, MGP – Métropole du Grand Paris). Modelul matematic (de optimizare) al unei rețele de „spălare de bani” în contextul legislației franceze în vigoare

L’imprescriptibilité des faits dans le dossier criminel TBW (Tueries du Brabant Walon) – „La piste française”. Nici Brabantul nu crede în lacrimi – „Brabantul în haos și sub teroare”. Imprescriptibilitatea faptelor în celebrul dosar al asasinatelor din Brabant – cel mai important, din istoria criminală a Belgiei, pe care de peste 4 decenii autoritățile polițienești și cele judiciare nu au reușit să–l solționeze. „Pista (noastră) franceză”, considerată un „element nou” în dosar a permis relansarea anchetei pentru soluționarea acestuia

Atac canin sângeros la Hărman – Zona Metropolitană Brașov (I). Scrisoare deschisă Primarului comunei Hărman (ZMBv) Onoriu–Aurelian Velican și Poliției din Hărman. „Exemplarul” canin al speciei „Canis lupus familiaris” al „exemplarului” (in)uman Gabriel Ungureanu este plimbat în libertate de către fiul său minor (fără zgardă, fără botniță, fără lesă) și face victime din nou (fiind în „recidivă” de atac)

Atac canin sângeros la Hărman – Zona Metropolitană Brașov (II). Răspunsul Poliței din comuna Hărman (ZMBv) la plângerea depusă pentru „vătămarea corporală gravă” a Puiuțului Buck, adresată, simultan, și primarului comunei Onoriu–Aurelian Velican

Atac canin sângeros la Hărman – Zona Metropolitană Brașov (III). Poliția din Hărman „hors la loi” (în afara legii) și contribuie la „favorizarea infractorului”. Primarul Aurelian – Onoriu Velican – „moșchea”, iar stăpânul câinelui lup agresiv Gabriel Ungureanu (care riscă să devină „infractor” – prin recalificarea faptei în infracțiune conform legii) trăiește, în continuare, cu un profund „sentiment al impunității” și își plimbă, în continuare, câinele lup liber (fără zgardă, fără botniță și fără lesă) sfidând OUG nr.55/2002

„Atac canin sângeros la Hărman” – Zona Metropolitană Brașov (IV). Teorema lui Pitagora aplicată de agentul de Poliție Oana Dorca într-un triunghiul oarecare. „Tăcerea mieilor” primarului Aurelian – Onoriu Velican rămâne surdă, în timp ce o plângere penală contra „șoferului de cursă lungă” Gabriel Ungureanu este în „balotaj” la IJP Brașov

„Atac canin sângeros la Hărman” – Zona Metropolitană Brașov (V). Plângere penală contra lui Gabriel Ungureanu – „Șoferul” câinelui lup condus pe drumul public de fiul său minor, fără „permis de conducere”, fără lesă și fără botniță, în recidivă de atac (care a provocat vătămări corporale grave Puiuțului Buck, plimbat regulamentar)

Atac canin sângeros la Hărman – Zona Metropolitană Brașov (VI). „Agentu’ mititelu’” Oana Dorca de la Poliția Hărman scapă de sancțiune administrativă la IPJ Brașov, dar greșala ei deschide calea urmăririi penale a „șoferului de câine” Gabriel Ungureanu al cărui copil minor (fără „permis de conducere”) plimbă pe bicicletă exemplarul lor canin lup (de categoria II) fără botniță, fără zgardă și lesă, recidivst în atac sângeros

Editorialul verii – „Dispozitivul” Lansarea de carte & „mecanismele de schimb” ale acestuia la „periferia” legii – în special cu participarea „forțată” a elevilor din școli – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic) al CUFR (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la Vasile – Dan Marchiș (poet, eseist, publicist, fondatorul revistei „Sintagme codrene”) cu o notă a redacției (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului, investigative journalist, press attached OADO – United Nations)

Buna-credință în era post-adevărului – principiu juridic și exigență a comunicării publice. Lucrare prezentată la al 36-lea Congres internațional al Universității Apollonia din Iași „Pregătim viitorul promovând excelența” (2026), secțiunea „Comunicare în era post-adevărului – provocări, strategii și responsabilitate socială (sub coordonarea prof. univ. dr. Dumitru Popa). Corespondență de la Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași)

Dimensiunea economică și financiară a contractelor în învățâmântul universitar juridic românesc și francez (în colaborare cu Av. Asist. PhD Candidate Alexandru – Valentin Varvara – Universitatea Apollonia din Iași) – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

Teoria Codului Sociogenetic (CSG) – Formalismul fenomenologic & matematic în „Constelații Diamantine” la baza unei colaborări franco – libaneze (Thomas Csinta – scientist, research professor & director at CUFR R&D, chief editor & director at Jurnalul Bucureștiului & Anca Cheaito – jurnalistă libaneză, președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)

Subiect de teză de doctorat. In memoriam Christian Ranucci – foarte probabil, nevionvat, condamnat la moarte și executat în 1976 pentru răpirea și asasinarea lui Marie-Dolorès Rambla și presupusa sa legătură cu rețeua pedocriminală a lui Jacques Dugué în conexiune cu dosarul de pedocriminalitate Coral. Ironia sorții–Drama lui Jean-Baptiste Rambla–fratele victimei, condamnat la închisoare pe viață pentru femicide în recidivă (asasinatele abominabile ale lui Corinne Beidl și Cintia Lunimbu)

Francs – maçons criminels devant le Tribunal Judiciaire de Paris – Dossier (multi)criminel de l’ancienne organisation maçonnique „Athanor” avec l’implication des services de renseignement DGSI (Direction générale de la sécurité intérieure) et DGSE (Direction générale de la sécurité extérieure). Corespondență de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Masoni criminali în fața Curții cu Jurați Paris – Dosarul (multi)criminal al fostei organizații masonice „Athanor” cu implicarea serviciilor de informații DGSI (Direcția genrală a securității Interne) și DGSE (Direcția generală a securității externe)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (regiunea pariziană) conform celebrul principiu al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă)

Spectaculoasa evadare a lui Ilyas Kherbouch („Ganito”) din centrul penitenciar Villepinte (Métropole du Grand Paris), conform celebrul principiu (reguli) al lui Albert Spaggiari („Fără armă, fără ură și fără violență”), presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (cu o jumătate de secol în urmă) cu un deznodământ (final) dezamăgitor ca și în cazul lui Elyazid Ahamada [L’évasion spectaculaire d’Ilyas Kherbouch („Ganito”) du centre pénitentiaire de Villepinte (Métropole du Grand Paris) selon le fameux principe d’Albert Spaggiari („Ni arme, ni haine, ni violence”), le cerveau présumé du „vol du siècle” à la Société Générale de Nice (il y a un demi-siècle) avec un final décevant, comme dans le cas d’Elyazid Ahamada]

Al 36-lea Congres Internațional al Universității Apollonia Iași – „Pregătim viitorul, promovând excelemnța” – 2026. Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale”, în timpul republicilor franceze. Studiul dosarului de cvadruplu asasinat (triplu pedicid și un femicid) al românului Florian – Sebastian Bălan condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (încarcerat în detenție criminală în Franța)

Formalismul matematic al Codului Socio–Genetic (Sociogenetic/CSG) în cadrul psiho(sociologiei) matematice cu aplicații la studiul comportamentului infracțional criminal în contextul „iresponsabilității penale” în timpul republicilor franceze

Profesorul Thomas Csinta – „arhitect al gândirii interdisciplinare” și „spirit enciclopedic al vremurilor noastre” (Anca Cheaito – jurnalistă româno – libaneză, Revista „Orient Românesc” – septembrie 2025, președinta fondatoare a asociației „România-Levant” și a revistei culturale „Orient Românesc”) în parteneriat cu Jurnalul Național Săptămănal Independent „Patria Română” [Director G-ral Bg. (r) Dr. h. c. Bartolomeu – Constantin Săvoiu, Mare Maestru al MLNR1880, redactor șef Alexandru Naghi]

„Ecuațiile Societății” – Cum decodificăm lumea socială prin intermediul modelelor fizico – matematice conform profesorului Thomas Csinta – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la jurnalista Anca Cheaito din Liban (președinte-fondatatoare a revistei „Orient Românesc” și a asociaţiei „România-Levant”)

  • Jurnaliști români: Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…

  • Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras:Vladimir Cosma(n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Articolul precedentDeosebirea dintre climă și vreme – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic al CUFR – Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița (economist, filosof și scriitor, membru UZPR Craiova)
Articolul următorArbitrajul în transporturi și logistică – de la clauza contractuală la executarea hotărârii – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic) al CUFR (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D). Corespondență de la Liviu – Cornel Popa (Arbitraj Ad-Hoc, Membru UZPR)
„Nous avons toujours une part de responsabilité dans ce qui nous arrive et nous semble injuste, car nous sommes responsables de nos choix, lesquels à notre insu, déterminent notre avenir. Dès lors, nous devons accepter leurs conséquences, sans regrets, ni résignation, mais, avec sérénité et humilité!” (Întotdeauna avem o parte de răspundere în ceea ce ni se întâmplă și ni se pare nedrept, pentru că suntem responsabili de alegerile noastre, care la rândul lor, fără să ne dăm seama, ne determină viitorul. Prin urmare, trebuie să acceptăm consecințele lor, fără regrete, fără resemnare dar cu seninătate și umilință)-Thomas Csinta  („Un monde à la dérive”). Research professor in Mathematical modeling and Applied Mathematics in social sciences (socio-judicial branch), Scientific director at CUFR R&D (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and Research & Development) Paris–Bucharest, Director and Chief editor at Journal of Bucharest–„Le Petit Parisien” (The Organization of the Francophonie) Paris–Bucharest, Press attached of the OADO (Organization for Human Rights Defense–United Nations) at the Jury Court of the Paris Judicial Tribunal Paris, Honorary President OPDP (Organization for the Defense Prizoners form the Diasopra), Member of the Union of Professional Journalists. [Fizician teoretician și matematician (profesor universitar) de formaţie pluri-inter și transdisciplinară, adept şi promotor al educaţiei de excelenţă (gifted education) şi jurnalist de investigaţii criminale francez, de origine română (https://dictionary.sensagent.com/wiki/THOMAS%20CSINTA/ro-ro/), specializat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale), în studiul fenomenelor socio - judiciare cu ajutorul unor structuri matematice complexe (teoria haosului - sisteme complexe, teoria ergodică, teoria teoria categoriilor și rețelelor, cercetarea operațională și teoria sistemelor formale de tip Gödel). Knight of the Order of the Golden Cross the Defender of Human Rights-United Nations (Cavaler al Ordinului Crucea de Aur al Drepturilor Omului-Națiunile Unite), propus de către OADO (națiunile Unite) la Marele Premiu ONU (echivalentul premiului Nobel pentru Drepturile Omului) și cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate în Educaţia de Excelenţă), de peste un deceniu și jumătate, este Director de studii în cadrul CUFR România (Conseil Universitaire-Formation-Rechereche auprès des Grandes Ecoles Françaises-Consultanţă Universitară, Studii şi Cercetări de pe lângă Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii), organism educaţional franco-român agreat de stat, având ca obiectiv, consilierea, orientarea şi pregătirea candidaţilor români cu Diplomă de bacalaureat, respectiv a studenţilor din primul ciclu universitar (Licenţă), la concursurile de admitere în sistemul elitist de învatamânt superior „La conférence des grandes écoles françaises” (Şcolile Superioare Franceze de Înalte Studii - CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles, Grandes Ecoles) şi Universităţile elitiste franceze (Licenţă, Master). Pentru relizările sale (lucrări cu caracter științific și academic) de excepție în domeniul jurnalismului de investigații criminale, care includ și aplicațiile structurilor matematice la studiul comportamentului infracțional criminal (în special al Codului Sociogenetic), el a fost distins cu Diploma de Onoare a Marii Loje Naționale Române (MLNR) 1880. În cartea  „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas), Thomas Csinta este citat alături de cei mai celebri și prestigioși jurnaliști de investigațe francezi pentru rezultatele sale obținute în dosarul criminal de cvadruplu asasinat al lui Dany Leprince (în 1994) aflat astăzi, într-un proces de revizuire (reexaminare) în fața CRR (Curții de Revizuire și Reexaminare) în Franța. Este autor a peste 1.000 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François, Mitterrand”), care au contribuit la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, precum și la admiterea a peste 1.500 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat.] https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/wp-content/uploads/2026/01/Thomas-Csinta-CV-Wiki.pdf Text generat de AI. Thomas Csinta este un profesor universitar, fizician teoretician și matematician, precum și jurnalist de investigații criminale franco-român. Este un promotor activ al sistemului ultra-elitist de învățământ superior francez, filiera „regală” „Prépas–Grandes Écoles” în spațiul educațional românesc. Prin activitatea sa academică și de cercetare în cadrul CUFR R&D România (Conseil Universitaire–Formation–Recherche auprès des Grandes Écoles Françaises, Recherche et Développement) și al Jurnalului Bucureștiului (publicație cultural-educațională și științifică cu caracter academic) al cărui director și redactor-șef este, el facilitează accesul tinerilor supradotați, cu abilități intelectuale înalte, din România în aceste instituții de învățământ superior de prestigiu din Franța. Este cofondator al IRSCA Gifted Education (Institutul Român pentru Studii și Cercetări Avansate în Educația de Excelență), militând pentru implementarea unor sisteme de învățământ ultra-selective și ultra-performante de tipul „Grandes Écoles”–un sistem educațional de înalt nivel academic, unic în lume, care funcționează în paralel cu universitățile publice accesibile publicului larg. Printre acestea se numără École Normale Supérieure (ENS), École Polytechnique (X), concursurile Centrale-Supélec, Mines-Ponts, HEC, ESSEC, ESCP Europe și Sciences Po (IEP), în care accesul nu se face pe baza diplomei de bacalaureat, ci după absolvirea unei Clase Pregătitoare (CPGE) cu o durată de 2-3 ani de studii post-bacalaureat, corespunzătoare primului ciclu universitar din România–Licența. Programul CPGE este extrem de intens și axat pe matematici generale și aplicate, științe fizice, computer science, științe sociale și economice, științe socio-umane etc. În calitate de profesor de modelizare matematică și matematici aplicate în diverse școli superioare franceze de înalte studii inginerești și economice, prin intermediul CUFR R&D, Csinta publică regulat subiecte de concurs de admitere în aceste școli, precum și subiecte propuse pentru celebrele concursuri franceze de titularizare în învățământul preuniversitar și primul ciclu universitar „Capes” și „Agrégation”. Materialele includ suport de curs, soluții detaliate și comentarii în limbile română și franceză, realizând o convergență între programa educațională din CPGE (Franța) și cea de Licență (România).Thomas Csinta este, de asemenea, cel care a introdus în anul 1981 conceptul de Cod Socio-Genetic (CSG/Cod Sociogenetic), pe care l-a dezvoltat ulterior. Scopul CSG este de a complementa Codul Biogenetic (ADN-ul biologic) în cadrul Codului Genetic Personal (CGP), prin cuantificarea influențelor (psiho)sociale asupra comportamentului uman. Acest concept este aplicat cu precădere în criminologie, psihiatrie judiciară și psihosociologie (psihologie socială) matematică, pentru a studia, analiza și prezice comportamentele infracționale, în special pe cele criminale. Acționând ca o „genetică socială” structurată, CSG definește individul uman în raport cu mediul său socio-judiciar, ca un sistem complex. Teoria susține că profilul unui criminal nu este determinat strict biologic, ci și de interacțiuni (psiho)sociale modelabile. Pentru descrierea acestuia, sunt utilizate modele fizico-matematice complexe care „traduc” comportamentul uman în formule cuantificabile. Conform lucrărilor și cercetărilor publicate de Thomas Csinta în spațiul academic și jurnalistic, modelul include analiza modului în care mediul (psiho)socio-cultural și traumele trăite influențează discernământul în spațiul socio-judiciar asociat individului uman și jurisprudența penală. Utilizarea instrumentelor fizico-matematice de analiză structurală aplicate testelor sociometrice „judiciare” va revoluționa psihiatria judiciară și criminologia clasică utilizată astăzi. Subiectele elaborate de profesorul Thomas Csinta pe această tematică, propuse pentru teze de doctorat, se concentrează pe domenii inter-, pluri- și transdisciplinare, prin intermediul sistemelor complexe. Acestea îmbină matematicile aplicate–teoria haosului, sistemele formale de tip Gödel, cercetarea operațională etc. – în spațiul „separabil” juridic și penitenciar, cu psiho(sociologia) și psihiatria. Abordarea permite o apreciere riguroasă și corectă a persoanei cercetate penal din punct de vedere socio-judiciar, inclusiv în privința (i)responsabilității sale penale. Profesorul Thomas Csinta este autorul a peste 1.000 de lucrări de investigație jurnalistică și științifică (prezentate și la diferite congrese și conferințe internaționale), publicate în special în Jurnalul Bucureștiului–multe dintre ele constituind subiectul unor teme de teze de doctorat. Acestea au fost publicate și într-un ciclu de cărți de mare anvergură, „Investigații jurnalistice în serial” (12 volume, totalizând peste 50.000 de pagini în format aproape A4), dar și în cicluri de cărți de matematici generale și aplicate și fizică, adresate „elevilor preparatoriști” din CPGE. Lucrările sale au fost integrate și repertoriate în Biblioteca Națională a Franței (Bibliothèque nationale de France–François-Mitterrand), mai multe dedicate unor mentori ai lui, precum și în Biblioteca Academiei Române. Thomas Csinta este atașat de presă al Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO- Națiunile Unite) la Curțile cu Jurați ale tribunalelor judiciare franceze și este distins pentru activitatea sa de investigații jurnalistice și științifice cu „Crucea de Aur cu Diagonală” în grad de Cavaler (OADO-ECOSOC-ONU), Diploma de Onoare și Diploma de Diploma de Merit din partea organizației. Numele lui apare în mai multe cărți la „mulțumiri” alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi, pentru contribuțiile sale aduse în restabilirea adevărului istoric în mai multe dosare criminale, cum ar fi cea lui Dany Leprince și Bernard Nicolas cu titlul „Ils ont volé ma vie”.