Copilăria mea, iubite cetitorule, a început în mirifica luncă a Siretului, în satul Fundeni, astăzi pustiit de inundații și dispărut în zarea care-l proteja de veacuri. Eram cred ceva asemănător lui Tom Sawyer, numai că eu nu eram pe fluviul Mississippi, ci eram pe râul cel mare al Moldovei, numit Siret. Undeva pe lângă acest sat mare răzășesc mă văd și astăzi, alături de bunici, zorind spre lanurile care trebuiau lucrate mai mult pe rouă. Treceam în copilărie cu bunica pe lângă cruci, rămase din timpuri printre lanuri, lângă care oamenii acelor neamuri construiseră un fel de bisericuțe mici, din lut, de trei-patru metri pătrați, cu un mic altar, unde ei își pomeneau morții, cărora le aprindeau o lumânare, un bob de tămâie și câteva flori de câmp.
Ele se numeau tămâioare și imaginea curățeniei lor spirituale mă urmărește și astăzi. Stăteau undeva între lanuri, de obicei într-un loc mai vizibil, înconjurate de flori de câmp și multe flori de romaniță, amestecate cu troscot ori toamna de multe și superbe dumitrițe, de toate culorile, iar în locurile de sărătură tronau înconjurate de rogozul înflorit al bălților, aerul din jurul lor era unul dumnezeiesc și simplitatea construcției, cu cruciulița zveltă din lemn, le evidenția pe fundalul albastru al orizontului, făcând din ele neașteptate nestemate diafane ale credinței creștine, ale purității spirituale ale acestui neam. Nu slujeau preoți în ele, ci cred că slujea numai Dumnezeu. Era maxima curățenie și noblețe a țăranilor satului meu, să le fie țărâna ușoară, era relația lor cu divinitatea de la care nu-i putea abate nimic! Bunica aprindea grăbită cele trebuitoare spunând șoptit o rugăciune, apoi mă lua de mânuță și mă îndemna să ne grăbim, căci vecinii noștri „alde Ouleț, mamă, cred că că au prășit deja o postață!” Pe aici, cât eu mi-am tot plimbat ciufulețul părului meu gălbui pe malul lui, bretonul atât de cunoscut copiilor satului, nu am avut parte decât de plimbări secrete cu barca, iar mai târziu cu „podu umblător”, care mă trecea uneori în târgul ovreiesc de la Nămoloasa.
Când eram adolescent și când am cunoscut prima dragoste, aveam să trec Siretul înot aproape de miezul nopții, ca să-mi văd iubita mea extraordinară, cu părul ei roșiatic ca o flacără și ochii verzi, de felină, o frumoasă fată de evreu din acel târg! Stăteam înlănțuiți în brațele vrăjite ale dragostei noastre devastatoare toată noaptea și doar roua dimineții ne aducea din nou pe pământ. Treceam din nou apa Siretului, învelit în cămașa caldă a iubirii fără de sfârșit, încă fermecat și îmbătat de parfumul inegalabil al sărutărilor ei de zeiță. Cât de mult ne-am iubit! Nu erau comori, nici de îngropat, nici de dezgropat, erau însă grădini de zarzavaturi, livezi cu pomi fructiferi și vii viguroase revărsate generos pe dealuri, parcă nesfârșite, în care primăvara cânta adesea cucul, străjuite de lanuri impresionante de grâu arnăut sau de porumb „colț de cal”, copt în secret când era „în țintă”, cel adus la noi din țara lui Tom Sawyer, eroul și modelul copilăriei mele. Dacă ar fi să dau un răspuns cuiva cum a trecut această copilărie a unui copil de răzăș, așa cum am fost eu, n-aș ști să spun prea multe lucruri. În mod sigur copilăria mea a fost una trăită cu ardoare, eram un copil care nu se temea de nimic și care a vrut mereu să știe totul. Nu cred că există vreo palmă de pământ în satul meu, pe care eu să nu o fi călcat cu piciorul. Aveam o lume a mea și numai a mea, în care nu intra nimeni în afara părinților și fraților mei. Uneori îi lăsam și pe bunici, ei fiind numiți de mine „Bunelu” și „Pupica”, cei care au vegheat fără odihnă ca eu să trăiesc și să fiu sănătos. Eram stăpânul absolut al pământului, vitelor și tot ce a fost agoniseala lor de o viață. Vara stăteam pitit undeva între sălciile cuhalmului și-mi pășteam fără grijă animalele de care răspundeam, iar când și când câte o pleoscăitură mare a apei Siretului de alături anunța că m-am încălzit. În amurg îmi luam calul preferat și vizitam la pas moșia, pentru ca nimic să nu fie tulburat aici.
Când luna era pe cerul albastru lăsam caii să pască și mă întindeam alene pe câte o brazdă de fân proaspăt, așezat să privesc fără nesaț misterul cerului lui Dumnezeu. Greierii și privighetorile îmi însoțeau seara după miezul nopții clipele de profundă meditație și mă ajutau să deslușesc frumusețile unei lumi de care nu puteai să te apropii, dacă nu aveai har și sufletul curat. Era o feerie! Când și când câte un avion „long courrier” traversa alene cerul islazului Fundenilor, iar eu încă ceteam pe nerăsuflate cărțile lui Antoine de Saint Exupéry: „Courrier sud”, „Vol de nuit”, „Terre des hommes”, „Pilote de guerr” („Un individ trebuie să se sacrifice pentru salvarea unei colectivități. Nu este vorba aici de o aritmetică stupidă. E vorba de respectarea omului ca individ.”), „Le Petit Prince” („Numai cu inima poți vedea bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor”; „ajunge să te gândești că undeva, printre milioane de stele, există ființa iubită.”), „Citadelle”, „Lettres à l’inconnue”, „Un sens à la vie”, „Lettres à sa mère”, „Carnets, etc.
El a fost scriitorul copilăriei mele și modelul pe care l-am urmat în viață. Alături de el extraordinarul scriitor care a fost Mark Twain (Samuel Langhorne Clemens) mi-a luminat și el copilăria cu „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Prinț și cerșetor”, „Aventurile lui Huckleberry Finn” și „Un yankeu la curtea regelui Arthur”. Și astăzi mă reîntorc, prin ei, în lumea copilăriei mele. O lume pe care regret din fundul sufletului că am pierdut-o definitiv. Dacă am iubit și mai iubesc Franța și America se datorează numai lor, iar spiritul meu de frondă mă face și astăzi să mă trezesc cântând uneori La Marseillaise (compusă – text inițial și muzică, de Rouget de Lisle, la Strasbourg, în noaptea de 25-26 aprilie 1792, după declararea războiului cu Austria): „Haideți, copii ai patriei/Ziua gloriei noastre/Împotriva tiraniei a venit!/Steagul însângerat este ridicat!/Steagul însângerat este ridicat!/Ascultați în câmpii/Mugind acești soldați feroce?/Ei vin până în brațele noastre/Pentru a sugruma fiii și soțiile noastre./Refren/La arme cetățeni!/Formați-vă batalioane!/Să mergem, să mergem!/Ca nimeni de alt sânge/Să nu poftească a călca glia noastră./Ce vrea aceasta hoardă de sclavi,/De trădători, de regi intriganți?/Pentru cine sunt lanțurile josnice,/ Aceste fiare de mult pregătite?/Aceste fiare de mult pregătite?/Francezi! Pentru noi, vai! Ce ultragiu!/Sunt nerăbdatori;/La noi gândesc/A ne întoarce la vechea sclavie!/Refren/Cum! Cohortele străine/Să facă legea în căminele noastre?/Cum!? Aceste falange mercenare/Să calce peste mândrii noștri războinici?/Să calce peste mândrii noștri războinici?/Doamne Mare! Mâinile de ne vor fi legate,/Frunțile vor fi plângând sub jug!/Răi despoți vor fi devenit/Stăpânii destinelor noastre!/La arme cetățeni!/Formați-vă batalioane!/Să mergem, să mergem!/Ca nimeni de alt sânge/Să nu poftească a călca glia noastră./Tremurați, tirani și voi perfizi,/Căci oprobiul tuturor este asupra voastră!/Tremurați! Proiectele voastre patricide/Își vor primi în sfârșit răsplata lor./Își vor primi în sfârșit răsplata lor./Toți sunt soldați împotriva voastră!/De vor cădea, tineri eroi/ Pământul nostru îi va naște din nou/Împotriva voastră, gata să se bată./Refren”/.
În vrianta fraceză sună așa: „Allons enfants de la Patrie,/le jour de gloire est arrivé/Contre nous de la tyrannie/L’étendard sanglant est levé./L’étendard sanglant est levé:/Entendez-vous dans nos campagnes/Mugir ces féroces soldats!/Ils viennent jusque dans vos bras/Égorger vos fils et vos compagnes./Refren:/Aux armes citoyens/,Formez vos bataillons./Marchons! Marchons!/Qu’un sang impur/Abreuve nos sillons/Que veut cette horde d’esclaves/ De traîtres, de rois conjurés?/Pour qui ces ignobles entraves/Ces fers dès longtemps préparés/Ces fers dès longtemps préparés/Français, pour nous, Ah quel outrage/Quel transport il doit exciter!/C’est nous qu’on ose méditer/De rendre à l’antique esclavage/Refren/Quoi! Des cohortes étrangères/Feraient la loi dans nos foyers!/Quoi! Ces phalanges mercenaires/ Terrasseraient nos fiers guerriers./Terrasseraient nos fiers guerriers./Grand Dieu! Par des mains enchaînées/Nos fronts, sous le joug, se ploieraient./De vils despotes deviendraient/Les maîtres de nos destinées/Aux armes citoyens,/Formez vos bataillons./Marchons! Marchons!/Qu’un sang impur/Abreuve nos sillons/Tremblez tyrans, et vous perfides/L’opprobe de tous les partis./Tremblez, vos projets parricides/Vont enfin recevoir leur prix!/Vont enfin recevoir leur prix!/Tout est soldat pour vous combattre./S’ils tombent nos jeunes héros,/La terre en produit de nouveaux/Contre vous, tous prêts à se battre/Refren/Français en guerriers magnanimes/Portez ou retenez vos coups./Épargnez ces tristes victimes/A regrets s’armant contre nous!/A regrets s’armant contre nous!/Mais ce despote sanguinaire/Mais les complices de Bouillé/Tous les tigres qui sans pitié/Déchirent le sein de leur mère!/Refren/Amour Sacré de la Patrie/Conduis, soutiens nos braves vengeurs./Liberté, Liberté chérie/Combats avec tes défenseurs/Combats avec tes défenseurs/Sous nos drapeaux, que la victoire/Accoure à tes mâles accents/Que tes ennemis expirants/Voient ton triomphe et nous, notre gloire/ Refren/Nous entrerons dans la carrière/Quand nos aînés n’y seront plus/Nous y trouverons leur poussière/Et la trace de leur vertus!/Et la trace de leur vertus!/Bien moins jaloux de leur survivre/Que de partager leur cercueil./Nous aurons le sublime orgueil/De les venger ou de les suivre/Refren.”
Înarmat cu nelipsita mea sabie de lemn și încălecat pe un par cu pretenție de cal, mărșăluiam zgomotos pe lângă statuia eroilor satului, amplasată în piața satului, un fel de Câmp al lui Marte[1], unde nu eram deloc în pericol, comuniștii de atunci nu înțelegeau limba franceză. Ei credeau că eu cântam „Hai leliță-n deal, la vie/Hai leliț-o hai/Să culegem razachie…/Hai leliț-o, hai, hai hai./Dimineața-i roua rece/ Hai leliț-o hai/ Ea se scutură și trece/Hai leliț-o hai, hai, hai./Roua merge scuturată/ Hai leliț-o, hai/Și gurița sărutată/Hai leliț-o, hai, hai, hai./”
De, acesta era avantajul călărețului, ce să-i faci, bietul meu tată râdea de se prăpădea de apetitul meu războinic și mereu schimbător. Venea în curând toamna, cu viile grozave ale bunicului, unde am văzut cei mai frumoși și am mâncat cei mai gustoși struguri de pe pământ. Sfârșitul toamnei mă găsea aproape mereu lângă pastrama de oaie și lângă bostanul copt al Pupicii, care de îndată ce mă vedea, cu fesul tuflit peste ochii somnoroși, îmi spunea, plină de dragoste și întinzându-mi felia de bostan copt, cu ligura de lemn alături: Bine-ai venit, bostan găurit! Ce să spun despre pepenii cât găleata sau despre mustul de nohan înăsprit? Cine nu le-a gustat a trăit fără să știe că trăiește. Iarna urla lupul sus pe case, lângă horn, iar zăvozii lățoși lătrau cu furie și alarmau tot satul. Se auzea de la câte-o casă învelită de neaua albă și înzăpezită de vifornița cumplită de afară: Lupu măăăăăă… Lupu măăăăăăăă… Bărbații casei se echipau rapid cu haine căduroase, cu furci și topoare ușoare și ieșeau din ogrăzi, călărind cai sprinteni și puternici. Lupii dispăreau ca prin farmec, înghițiți deodată de rafalele zăpezii mânate de Crivăț. Atunci am înțeles de ce răzeșii Moldovei nu puteau fi înfrâți niciodată. Ei trăiau din toată ființa lor dragostea de țară și de neam!
Cum ieșea soarele sclipind pe ulițile înzăpezite toți copii eram cu săniile ușoare la derdeluș, undeva pe la un delușor numit „Căldăruș”, care aparținea bătrânului Hilohi din mijlocul satului. Uite, dragă cetitorule, așa se trezea copilul din mine în pline sărbători de Crăciun. Ce frumos era când toată lunca Siretului și cea a Călmățuiului cântau, de parcă se scuturau baierele cerului, minunatul nostru colind „Velerim și Veler, Doamne”: „După dealu-acela mare/Velerim și Veler, Doamne/Răsărit-a mândrul soare/Velerim și Veler, Doamne/Căci era o mănăstire/Velerim și Veler, Doamne/Cu pereții de-alămâie/Velerim și Veler, Doamne/Și cu ușa de tămâie/Velerim și Veler, Doamne/Dar într-însa cine șade?/Velerim și Veler, Doamne/Moș Crăciun și Moș Ajun!/Velerim și Veler, Doamne/Cu barba de ibrișin/Velerim și Veler, Doamne/Și mustățile de fân/Velerim și Veler, Doamne/Ce aduce Moș Crăciun/Velerim și Veler, Doamne/Tot ce e frumos și bun/ Velerim și Veler, Doamne!”
Uite-așa a trecut copilăria mea, când într-o toamnă am urcat în căruță, cu părinții și bunicii mei. Porneam spre orașul care avea să mă farmece. Locomotiva țipa încă în poala pădurii de salcâm, de la Hanu Conachi, când bunicul și bunica îmi îndesau grijulii ultimii lor bănuți în buzunar, iar bunicul meu îmi spunea mereu: „Să cetești cât ai să poți de mult, dragul tatii, să nu faci os de răzeș de ocară! Auzi tu, mă, să cetești…” Și așa mutrișoara mea, speriată și ciufulită, cotea dealul Țiglina intrând în tunelul de sub Dealul Calica. La un moment dat conductorul trecea grăbit pe culoar, bătând ușor cu cleștele în mânerul ușilor și anunțând toți călătorii: Urmează Galațiiiiii… Urmează Galațiiiiiiiii… Și așa intram în orașul care avea să mă înghită cu totul în sufletul lui, cu bune și cu rele.
Dacă aș încerca să-l descriu lumii, oare cum aș putea să mut această icoană din sufletul meu, în sufletul lumii? Tu știi, cetitorule și călătorule prin timpuri, că noi, moldovenii de la sud, am iubit profund Galațiul, orașul din grădina Deltei Dunării, orașul de la poalele falnicii Moldove voivodale, un fel de Bachcisarai, dar creștin, în care iubirea nu a lăsat doar o „Fântână a lacrimilor” ci un fluviu întreg, ajutat de două râuri mari și un lac imens, care se străduiesc de secole să curețe sufletele trăitoare de milenii în această urbe la margine de Orient, un port din care a plecat, din castrul celtic de la Tirighina, ultima migrație a celților spre Podișul Antaliei în anul 280 î.Hr.[2], un oraș care purta pe umerii, încă de la anul 117, hlamida aureolată a Romei împăratului Hadrian[3], un oraș pe care Hoarda de Aur[4] a lui Gengis Han nu l-a atins, acel oraș în care hanul Crimeii, Hadji Ghirai I (1396-1466), ca și urmașii lui de până la Khan Qirium Ghirai (?-1769), nu au putut intra (până în anul 1783, când sunt înghițiți de ruși[5]), rămânând doar vecini pofticioși privind mereu marea, peste crestele hercinice, tocite de timpuri, ale Munților Dobrogei vecine, un oraș mare, cuprinzând în îmbrățișare frăția apelor de tot felul, un paradis cu străzi prietenoase și pietruite alunecând vălurite spre marele port, umbrite primăvara devreme de mulții săi tei în floare, copacii suavi a primarului Constantin Ressu, mângâind duioși acoperișul caselor prea semețe, toate aparținând armatorilor celui mai mare port al Dunării, orașul care a primit toți domnitorii Moldovei în sunetele meterhanelei, orașul care a primit scrisorile lui Petru Rareș de dinaintea celei de a doua domnie, pentru solii orașului Bistrița[6], cu celebra predicție de „voi fi ce-am fost și mai mult decât atât”, locul unde viforosul domn și-a descăpățânat nepotul, domnul de atunci al Moldovei, Alexandru Cernea[7], portul plin de clădiri aflate în căldura necruțătoare a verii lungi de câmpie, un oraș povârnit șăgalnic și prea nepăsător pe coama Dealurilor Covurluiului de aici, de la marginea frumoasă a Podișului Moldovei, ca o odaliscă cu silueta zveltă, poate o replică a frumoasei Zarema din Bachcisarai, ispitind totul cu farmecul discret și senzual, odihnindu-se oriental pe moșia din coasta dealului Țiglina, ca o dragoste mereu trează și cu privirea arsă de așteptarea iubitului căpitan de vapor, plecat pe marea cea mare, ațintită fix pe sub turbanul țiglelor scorojite, dar bine arse și smălțuite, spre punțile pântecoaselor corăbii mari, de tip „caravella”, care intră grăbite și puțintel obosite pe șenal, spre visata casă, aducând cu ele toate odoarele bărbătești așteptate și toate bunătățile lumii, căci este foarte mare și bogat acest oraș milenar, începând cu turlele bisericilor lui, care străpung cerul estului sălbatec, închinate Mariei prea cinstita (Precista), oraș împins prin artere de apă multă din jurul lui, părând o covata lacustră plină de mirajul, adesea sălbatec, al unei delte parfumate discret de stânjenei mov-lila și galbeni, sau de menta salbatecă lucind movaliu între plaurii verzi, cu stuf înflorit și nuferi albi ori galbeni-crom, o orchestră alb-mov cântând pe estrada mereu verde a frunzelor enorme de nuferi, muzica baletului „Fântâna din Bachcisarai”, a lui Boris Asafiev[8] petale de pe care mici bobițe de rouă răcoroase trimit insistent, de sub pleoapa fumurie și gingașă a nopții, spre cerul albastru, scânteietoarele raze ale dimineților timpurii de vară, alături parcă se aude lăuta exilatului Pușkin, cântând poemul dragostei de rară puritate „Fântâna din Bahcisarai”[9], un oraș frumos aflat lângă nuferi de tot felul, dansând sub muzica maură a palatului Alhambra, bucuroși de a dărui apă morților, parcă dezorientați în căutarea drumului lor către Dumnezeu, grațioși ca niște mimoze, prinși de cupa florilor mai mari de stânjeni singurateci, atârnați la urechile cadânelor din palatul Top Kapi, frământați ca un gând nehotărât aflat în clipoceala bălților, unii dansatori fiind sclipitor de albi și de fragili, în costumul lor abia cerat, însă cam subțire, podoaba de distinși balerini regali, purtând la gât dantela nobilă verzuie a mătăsii bălților, împletită de zgomotoși brotăcei melomani, dănțuitori și doar mici coregrafi, acoperiți elegant cu o lucioasă hlamidă verde-brotăcel, alții îmbrăcați cu o corolă mai calmă, colorată mov-cardinal, unduind delicat și prea gânditori pe botinele tijelor elastice, aflate pe fundul apei și forfecând luciul sticlos, dansând toți cu o ciudată vrajă, veniți parcă de undeva din afara lumii știute, glisând ușor pe scena lucie dintre trestii, încercând opera Lacul lebedelor, capodopera lui Piotr Ilici Ciaikovschi, baletiști priviți atent prin ochii cupelor galbene de nufăr, numai puțintel întredeschise, ochii mai ageri ai nuferilor alb imaculați, regizori de scena, mai sobri și mai perseverenți, mai severi decât actorii în a obține contrastul de lumină necesar, întinzând precauți și fermi, ca niște buni cunoscători, pelerinele vaste, lucioase și groase, colorate și ele într-un verde-intens în cascadă, spre razele uneori prea indiscrete și pătrunse dincolo de perdeaua alcovului, un oraș port privind mereu un spectacol regal, dat în zori între lotcile alunecând pe ape, discrete și tăcute, parcă de teama să nu-i sperie pe actorii ușori și serafici, prinși în mirajul dansului lor mereu magistral, acesta e Galațiul, un oraș trimițând zilnic pe valuri lotcile spectaculoase, cu pescari tăcuți, lopătând calm din babaicele ușoare, fermecați și ei de spectacolul neașteptat și dumnezeiesc, oferit lumii în zorii abia iviți ai zilei, acesta e Galațiul, un oraș prea împovărat de timpuri de tot felul, un oraș cu valențe nobile și de sacralitate papală, legănându-se imperial în verdeața smârcurilor apelor și stufului, tablou cu un fundal când și când întrerupt de papura pitită undeva la umbra lui, un oraș cu parfum de orient, care a fost de-a lungul existenței sale milenare, foarte îndelungate dealtfel și excesiv de contestate, înainte de toate ipotezele avansate de scrimiorii exclusiviști ai istoriei, îmbătrâniți în schizma lor morocănoasă și continuă, orașul fiind doar o scenă concretă pentru oameni și o zonă fierbinte de interes militar și strategic, el chiar așa s-a și născut, apoi a devenit cuminte un important port al Moldovei la Dunarea maritimă.
Un oraș prin care este posibil, poate peste vre-un secol, să mai treacă pentru iubitorii de disticție, elevație și fast, caravana trenului regal, cu scriitori regali, dar este foarte sigur că de aici o să se îmbarce proprii lui scriitori și oameni de artă, pe un vechi vapor fluvial maiestuos, cu turaua sultanului ștanțată pe carenă, care să-i ducă și pe săracii oameni de cultură ai zilelor noastre în miracolul nemaivăzut al celei mai frumoase delte europene, într-o plimbare printre șalupe, mahoane, caiace, ceamuri, dombaze, veliere, șlepuri, pletine, drăgi, șalande, deroșeze, cu marinari matisând câte o gasă din parâma cu trei și patru șfilate de bigă, prinse cu nuca de coroana din șase șfilate la capăt de parâmă, sau gase de saulă englezească vegetale, cu șeici ancorate și legate cu legătura portugheză cu volte călărețe sau încrucișate, sau parâme prinse în voltă la o baba dublă, cu traversa și la tahcetul navei, plimbare la care cred că o să-i invităm pe toți cei care au iubit Galațiul și i-au consacrat un surâs sau o lacrimă, chiar și dintre călătorii ocazionali prin acest oraș, alergând cu grăbire să depună capudanului imperial actele corăbiilor de Constantinopol sau să cumpere ultimul bilet pentru pasagerul de Sulina, al cărui clopot de punte urma să anunțe în curând plecarea vasului, spre împărăția apelor misterioase ale deltei, spre orașul cu un „cimitir viu”.
De aici, iubite cetitorule, vei fi cu siguranță într-o altă lume, una în care aromele Bizanțului îți vor deveni familiare, o lume în care nu ai voie să greșești cu nimic, pentru că funia cadiului te va sufoca sau hangerul vizirului te va străpunge fără ezitare. Și briza mării, odată simțită, te va face să adormi profund, visându-te în imperialul Constantinopol, coprins duios de brațele nevăzute ale Șeherazadei, cu fumul îmbietor al cafelei de Somalia, care fâsâie leneșă în ibricul de alamă ciocănită, alături de parfumul pătrunzător al baclavalelor de tot felul. Și așa, iubite cetitorule, curge viața noastră în această parte de lume, trecătoare și absentă, de când orașul nostru s-a născut, pe umerii timpului trecând încet, într-o cadență de neoprit și în sunetul muzicilor militare, așa cum ne spune inegalabilul istoric moldav Nicolae Iorga, „Bizanț după Bizanț!”, veac după veac și civilizație după civilizație!
Articole asociate
__________________
[1]Câmpul lui Marte (în latină Campus Martius, iar în italiană Campo Marzio) era în Roma Antică o câmpie vastă, de aproximativ 2 km², care, la început, se afla în fara zidurilor orașului, și unde, potrivit tradiției, Romulus consacrase un templu zeului Marte; era situat în afara orașului, la nord-vest, și pe malul stâng al Tibrului. Câmpul lui Marte servea de loc de desfășurare a evoluțiilor militare, precum și a diverselor altor activități: acolo se țineau adunările poporului, acolo se alegeau magistrații, iar tineretul își exersa tehnicile de luptă, aruncarea suliței și a discului, conducerea carelor de luptă, etc.
[2]Celţii ajung în spaţiul carpato-danubiano-pontic aproximativ în anul 300 î.Hr., după domnia regelui get Dromihetes. În anul 280 î.Hr. celții migrează din nordul deltei Dunării spre Anatolia, unde se fixează.
[3]Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76–10 iulie 138), cunoscut în istorie drept Hadrian, a fost împărat roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre așa-zișii „cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman”. Originar din provincia Baetica din Hispania, ca și Traian, care îi este rudă și tutore și cu a cărui nepoată, Vibia Sabina, se va și căsători, Hadrian își începe cariera în rândurile armatei. Fost guvernator al Siriei (din 116/117), Hadrian este adoptat de către Traian și, la insistențele Plotinei, soția acestuia, desemnat pe patul de moarte, succesor (8 august 117). În timpul vizitelor împăratului în Dacia vizitează se redesche castrul de la Tirighina, în toamna anului 117, cea mai estică fotificație a imperiului și cel mai important monument antic al Moldovei. Au loc tot acum două reorganizări administrative ale provinciei, împărțită în anul 119 în Dacia Superior și Dacia Inferior, iar în anul 123 în Dacia Porolissensis, Dacia Superior și Dacia Inferior.
[4]Timp de peste 400 ani, aproape jumătate din Europa a tremurat de frica urmaşilor războinicilor mongoli, rămaşi în stepele Ucrainei şi Rusiei de astăzi după retragerea lui Batu Han. În urma lor avea să se ridice un hanat mai mare şi mai puternic decât cel al lui Djagatai. Numit generic Hoarda de Aur, acest hanat este unul dintre cele mai cunoscute state mongole post-epoca Ginghis Han, în mod deosebit pentru influenţa pe care a avut-o asupra cnezatelor ruseşti precum şi a statelor medievale est-europene. Graniţele istorice ale Hoardei de Aur conţineau la apogeul acestei formaţiun statale, o mare parte din Rusia, Ucraina şi Kazahstanul de astăzi. A apărut ca entitate statală în jurul anului 1240 şi a rezistat până în preajma anului 1440 când s-a fărâmiţat în mai multe hanate dintre care cel mai important a fost cel al Crimeei. Conform altor versiuni istorice, numele hoardei ar proveni de la magnificul cort ţesut cu fire de aur pe care Batu Han l-a aşezat pe Fluviul Volga pentru a fixa sediul viitoarei sale capitale, aşezarea Sarai.
[5]Una dintre loviturile cele mai puternice care au dus la distrugerea Hoardei de Aur, a fost cea administrată de un alt musulman, cumplitul Timur cel Şchiop sau Tamerlan, emirul uzbek care ridicase cel mai mare imperiul al Asiei după cel al lui Ginghis Han. Tamerlan a anihilat pur şi simplu armatele hanului tătar Tokatamîş în anul 1391, distrugând capitala şi jefuind complet toate bogăţiile strânse de tătari în Crimeea. Cincizeci de ani mai târziu, hoarda era măcinată de un nou război civil care avea să-i apropie sfârşitul. Hanatul imperial fondat de Batu avea să se fărâmiţeze în opt hanate. Marea lor majoritate au fost cucerite şi înghiţite de noul imperiu rus, cu precădere sub loviturile lui Ivan cel Groaznic care a subjugat hanatele de Kazan şi Astrahan. Singur, doar hanatul de Crimeea avea să mai supravieţuiască timp de aproape două secole, fiind sistematic lovit şi slăbit de atacurile cazacilor, pentru a fi într-un final anexat de ţarina Ecaterina cea Mare în 1783.
[6]„Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei. Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o ştiţi întâiu. Jupâne Toma**, mi-ar plăcea să aflăm de la d-ta de sănătatea d-tale. Să ştii că noi suntem la Constantinopol***, bine sănătoşi, slavă Domnului, şi ţinuţi bine şi în cinste de Măria Sa Împăratul**** şi de viziri; nu ne lipseşte nimic, slavă Domnului. Dacă lucrul zăboveşte, trebuie să fim cu răbdare. (…) Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta, vom plăti tot pe tocmai. A scrie mai mult nu ni-a dat vremea. În Constantinopol, miercuri spre Sâmpietru, anul 1540.” Petru Rareş, domn în anii 1527-1538, 1541-1546. ** Jude al oraşului Bistriţa era Thomas Boldorfier după cum era numit în latineşte; în germană: Toma Waldorfer; scrisoarea era trimisă din Istanbul la 23 iunie 1540. *** N. Iorga a tradus: Ţarigrad.
[7]Alexandru Cornea, 1540-1541. Era considerat fiu nelegitim al lui Bogdan cel Chior, scrie C. Mihăescu-Gruiu. Din letopiseţul lui Gr. Ureche aflăm, că boierii, după ce l-au ucis pe Ştefan Lăcustă „au ridicat domn pre Alexandru vodă, ce-i zicea Cornea. Şi dacă l-au ridicat domn, i-au pus numele Alexandru Vodă”. Venit de prin părţile poloneze, Alexandru Cornea a încercat să promoveze interesele Poloniei, stârnind nemulţumirea Porţii, care nu l-a recunoscut ca domn. Trădat de boieri, Alexandru Cornea este decapitat lângă Galați, la porunca unchiului său Petru Rareş, numit de Poartă domnitor, a doua oară. Probabil că a fost înmormântat la biserica Sf. Ioane, de pe dealul Țiglina, lângă vărsarea Siretului în Dunăre, prima locație a Galațiului.
[8]Boris Vladimirovici Asafiev (n. St. Petersburg, 29 iulie 1884-†Moscova, 27 ianuarie 1949) a fost compozitor rus, scriitor, muzicolog. A scris baletul Fântâna Bachcisarai, jucat prima dată în 1934 la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, piesă între cele mai jucate ale lumii.
[9]Fântânii din Bahcisarai, Alexandr Pușkin: „Fântână a iubirii, vie!/Doi trandafiri ți-aduc în dar./Șoptirea ta mi-e dragă mie, Poeticul tău plâns, amar,/Mă scaldă ca-ntr-o rouă rece,/O pulbere de-argint curat./Curgi, drag izvor, și te petrece!/Șoptește-mi tot ce s-a-ntâmplat…/Fântâna-a dragostei, amară!/Pe-a tale lespezi am slăvit/Iubita, depărtata țară./Tu de Maria n-ai grăit…/O pală stea-n saraiul mare!/ Și-aici uitarea te-a închis?/Maria și Zarema oare/Sunt numai umbra unui vis?/Sau poate a gândului aripă/Într-un pustiu a zugrăvit/Un vis care-a ținut o clipă,/De suflet în zadar râvnit?”
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] Galați, orașul copilăriei mele, de „Zilele Municipiului Galaţi” (6 – 12 iunie 2022… […]