1.jpg)
Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe
Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose!Jurnalul Bucureștiului aims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events. The principles that will be at the basis of this publication are: a) Democracy cannot exist without opposition, b) Elected representatives are our representatives and not our masters, c) Criticism fosters progress, d) Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.
M-am aplecat astăzi asupra unui volum de poezie, deosebit zic eu, față de cele cu care suntem obișnuiți în zilele noastre, în secolul ciberneticii și al vitezei în care, din păcate, din ce în ce mai puțină lume se dedică lecturii. Nici măcar pasionații parcă nu mai au răbdare să parcurgă o carte mai voluminoasă de 100-150 de pagini, imaginați-vă una de circa 1.700 de pagini, poeme cu vers alb, structurate în 366 de episoade, tot atâtea cât zilele unui an bisect, o cronică modernă formulată într-un limbaj unic, inovativ și inconfundabil (dar din păcate puțin cunoscut) al jurnalistului, poetului și prozatorului Marin Beșcucă. „Hanul Răzeșilor–Letopisețiul lui Marin Beșcucă” este o carte care nu poate să nu impresioneze din orice unghi am privi-o. Aș putea spune, la vasta mea experiență, că înspăimântă, atât prin formă cât și prin conținut.
Cu siguranță gândul se îndreaptă ca o săgeată către „Letopisețul țării Moldovei” de Grigore Ureche despre care, în treacăt, am studiat cu toții pe băncile școlii, dar asupra căruia nu se apleacă prea mult manualul, este amintit doar ca scriere istorică de tip cronică veche (hronic) și despre care se știe că însumează evenimente cronologice cuprinse într-o anumită perioadă de timp. Pe parcursul a 366 de zile, Marin Beșcucă alcătuiește un hronic propriu în versuri, un calendar ale cărui file încep, nu cu 1 ianuarie, cum ni s-ar părea firesc, ci cu 24 noiembrie a lui 2019, ciclul sfârșindu-se în cheie cu 23 noiembrie a anului viitor 2020. Poemele nu au titlu, ci doar dată cronologică și număr, exact ca într-o cronică ce se respectă, conform standardelor acestui tip de scriere, deloc ușoară și foarte bogată în conținut.z
Seara basarabeană a Societății culturale „Clepsidra” din Roman și-a deschis porțile din interiorul Hanului Răzeșilor, la care au participat scriitori români și basarabeni deopotrivă și unde a avut loc o sumă de lansări de carte, printre care și un volum de poezii al poetului nostru. Se pare că acea întrunire a trezit în autor o chemare lăuntrică către ființa națională reîntregită, acel spirit care „răscoală” pieptul fiecărui om care simte românește. Și unde mai puternică unirea dacă nu în cuget?
Chiar din primul poem răzbate strigătul acelei chemări: „deja sângele meu simte strigătul de luptă al Sfântului Ștefan, Voievodul Cel Mare!/iar răzeșii din mine se vor lupta cu orice opreliște scoată, din mine!, Poemul Hanul Răzeșilor!//doar așa voi simți cum sufletul meu duce flamura-n scânteie/peste Țara suflării românești, cuprinsă-ntre apele de dor românesc,/Dunăre, Bega, Tisa și Nistru”.
Zi de zi poemele își iau avânt din cotidian, poetul chemând la deșteptarea conștiinței reîntregirii de neam prin poezie, construindu-și o armată de răzeși spirituali, un apel care are ca punct de referință istoria, adâncuri de timp. Evocarea Voievodului Ștefan cel Mare aduce în prin plan testamentul acestuia care cere continuitate, nedezbinarea neamului. Ruga, credința, puterea de a rezista în ciuda a tot ceea ce ni se întâmplă, răzbat din fiecare fibră de vers, chemarea are suflul focului lăuntric tipic beșcucian am putea spune, acest poet are o exprimare aparte, sufletul său însuși pare desprins din alte timpuri și, deși versul său are o excepțională contemporaneitate, regăsim amestecuri de arhaic împletite cu limbajul modern al vremurilor noastre.
Undeva, câteva versuri explicitează: „...poțiunea s-a venit din bobul de rouă,/din firul de brumă și din fulg,/vântul spulberând toate iluziile și toate ispitele/până-n Pragul de acum știut…/este o formulă nouă pentru mine,/dar vechiul strigă!/din tradiția lăsată în vatra părintească de unde m-am săltat/adulmecând din neștiut-nepriceput Chemarea care nu mi-a/lăsat spațiu gândului/ci mi-a frământat acest aluat din care m-a dospit…/plec acum,/din aura „Hanul Răzeșilor” și mă las purtat cumva din/Letopisețul încropit de curgere într-o Acoladă care să impună/singură și certamente regula rezolvitoare clipei…”. Bineînțeles că nu este episod în care să nu fie prezentă ruga, care se insinuează mereu în poeme ca o mantră, un susur neîncetat și asiduu către Dumnezeu, credința, ca simbol de nezdruncinat al nației noastre mult încercate de-a lungul istoriei.
Din cărțile lui Marin Beșcucă răzbate puternic un credo: „Nimic și niciodată fără Dumnezeu!!”. Ruga îmbrățișează, nefiresc de firesc, metafora: „am schițat în minte fiecare loc și în fiecare loc am vorbit cu/ evenimentele ca să pot vorbi prin ele cu oamenii urcați cerului,/am vorbit cu Dumnezeu!/și am aflat astfel nevoia ca sângele să fie revolut…// adulmecam din nări ascunsele perdele ale timpului din poimâine, convins că/mâine și măcar inerția din azi…/pâinea noastră cea de toate zilele, Doamne!/țipau cuvintele din mine și legea mea mi se săpa un milimetru deasupra orizonturilor//sorb din datul ce mi-i să-mi fie și buzele mele/recunosc puterea rugii din care m-am revărsat în Iubirea de Dumnezeu…/am Credința Doamne că toate se vor fi,/Tu doar primenește-mi strădaniile!”.
Pornind de la întrunirea din interiorul Hanului Răzeșilor poetul transcende vădit către dorința unei comuniuni spirituale sub egida Luceafărului și anume „Oastea lui Mihail Eminescu”, dorindu-se o emblemă a românilor de pretutindeni, un „ceva” menit să ne contureze și să ne definească identitatea în fața acelora care de secole încearcă să ne-o îngroape. Ca și poetul nostru universal, Marin Beșcucă ascunde în spatele metaforelor un român care militează pentru tot ce e românesc, un patriot înnăscut: „Ecaterina Teodoroiu era aci… la doi pași!/răzeșii mei, treziți-vă!/…lumea e așa cum este iar ca lumea suntem noi!/eu sunt Marin, Poet român,/și vreau „Oastea lui Mihail Eminescu”/nu vă mai întreb, vine cine vine,/vine cine simte!/e ceasul Frate Române,//Frate Răzeș, Cinstite Cititorule,/Dumnezeu este!/Nimic și Niciodată fără Dumnezeu!/iată Legea pe care m-am pornit și vă invit și pe voi ca descoperind Spiritul/ de Răzeș să dăm demnitate prin „Oastea lui Mihail Eminescu”/eh, e greu să cobori din sară dealul în Carul Mare, dar boii sunt boi!/munca doar e pentru voi!, ni se spune…/eh, suspin dintr-un suspin hârșit de-acum la câte coperți…/stau cu pervazul în coatele lugubric înfășate de umbre//dar Semnul este:/„Oastea lui Mihail Eminescu”!”
Culmea e că, deși sunt stiluri diametral opuse, ceva din clocotul poetului nepereche se regăsește peste tot, sub formă diferită însă, în întreg parcursul acestui volum de versuri. Eminescu este omniprezent, atât ca legătură ancestrală poetică, dar și ca suflu patriotic. Întâlnim până și sintagma eminesciană „neamu’ nevoii” ironic tradusă „à la Marin Beșcucă”: „toată lumea vrea un Dealul Spirii,/dar să se ducă altcineva acolo, să se lupte Umbra de peste Cozia…!/chestiunile legate de politică nu absolvă un popor de/neparticipare, non-implicarea este o chestiune de voință, te bagi ori nu,/ești complice!/hoții ăștia care ne-au furat fără rușine și care sunt câtă frunză și iarbă,/tot din țara cu ocaua vin, iar țara asta este și aceea care nu a făcut nimic să/și-l aducă înapoi pe Cuza să se sfârșească pe pământul său,/aceiași au determinat și Fulgerul dinspre Flămânzi, cum să-i mai oprești/când nu vrei să vezi că nu se mai poate,/jugul e chiar pe os!”.
Stănescu spera să întâlnească reîncarnarea lui Eminescu în oarece poet contemporan, era chiar sigur că se va naște unul, întru cândva, precum un Hristos al poeziei, care va veni să răstoarne balanțele scriitoricești tipizate, dar atât de fragile prin conformismul lor. Nu cred că putem spune dacă s-a născut sau nu, dar spiritul lui Eminescu este viu în acest „Letopisețiu’M”, Marin Beșcucă militează pentru tot ceea ce Eminescu a reprezentat atât pentru literatura universală, cât și pentru bătăliile sale întru păstrarea credinței și a unității neamului românesc: „…Semnul este:/„Oastea lui Mihail Eminescu”!/câtă curățenie această pornire pornită din adevărul/pentru care Luceafărul a luptat până-n capăt de destin,/iar noi putem continua focul nestins prin moarte,/țara trebuie să se simtă sprijinită de neamul românesc,/tarele cu care încarcă alții nu trebuie să schilodească deloc/și în niciun fel conștiința de neam,/noi suntem români!/și scriu,/în „Hanul Răzeșilor–Letopisețiul lui Marin Beșcucă”,/ne-au împestrițat și se vede asta, dar noi de aice nu plecăm!/ne vor omorî copii de-ai noștri, ori am muri de moarte bună,/năframa din vârf de băț va rămâne,/râul, ramul, tot românul…/dinspre Nistru/dinspre Tisa…/Atitudine!/iată arma”.
La o analiză amănunțită a acestui „letopisețiu”, și asta nu trebuie să ne mire, observăm repetiția mantrică cum precizasem mai sus, tipică poeziei lui Marin Beșcucă, sintagma „Oastea lui Mihail Eminescu” se regăsește nu mai puțin de 212 ori, noțiunea de Răzeș o regăsim în 1.246 de exprimări, credința apare de 321 de ori, neamul românesc de 61 de ori, iubirea de 278 de ori, iar Dumnezeu, cel care este omniprezent și care le leagă pe toate celelalte de spiritul cărții se regăsește în text de 2.020 de ori, ceea ce întărește cele subliniate încă de la început: „Dumnezeu este!/nimic și niciodată fără Dumnezeu!”. În poemele sale, legătura spiritului cu divinitatea răsună cel mai puternic.
Fac obiectul meditativ-poetic al acestui volum de versuri cu arome de trecut și prezent evenimente din azi și din ieri, personaje de diferite ranguri, celebrități și oameni simpli, evocări de situații tragi-comice uneori, sau comico-tragice, ironii politice acompaniate de un fin umor negru, dialoguri imaginare sau reale pe teme filozofice sau sociale, asupra iubirii sau asupra condiției umane, evenimente aniversare, evocări ale Divinului în diferite ipostaze, frământări sufletești: „ce nădejde vine pe consecință de vers, că soldații de teracotă/ vor fi chemați să ne testeze până ce primul dintre ei ar da/semnul și surpriza stării preemționale de îmbolnăvire, mai pui/și că avem un precedent în pisică…/poate vom returna pe mioritic și puțin mov de Bruxelles, că ne/e atât de greu fără bufnițe de însuși Ramses al II-lea i-a cerut lui/Zalmoxe păreri deslușitoare…/niște cârcotași zic ei că turcii ni-i mazilea pe ai noștri Voivozi/din suspectul de contacți…/e o problemă dinspre care musai să aflăm adevăr!/chiar, Ildirim o fi fost mason?”.
Regăsim răbufniri legate de nedreptate pe care nu poți să nu le simți, ofuri ancestrale, frământări ale multor români, dinspre care spiritul justițiar al poetului își aruncă vulcanul afară: „aici, Doamne, Spiritul de Răzeș tulbură deja apele, care ape/tulbură Mișcarea „Oastea lui Mihail Eminescu” și nu văd cum o ieșire peste buza paharului decât la Flămânzi…/nu știm de la Cucuteni era blestemul ca parte de tradiție, dar/se vede cu ochiul liber și de nu e Lilith pe negura nopții cum/30 de ani s-au adunat din petece de răbdare, iar sacul nu mai/ ține, ca boabele de grîu buzele ce-și frământă durerea durută,/o fi sic transit pentru gloria lumii,/ dar sic transit pentru blestem nu s-a auzit…”
Iubirea este ades evocată, dar nu iubirea carnală, ci aceea care aprinde inima rug, iubirea de aproape, de Dumnezeu, iubirea care te face să acționezi cu înclinarea către tot ceea ce are tangență cu binele, iubirea așa cum o simte nația noastră din plămada tradiției și a credinței: „Iubirea este marea în care tot ce este viață învață să înoate/pentru a-l putea ajunge pe Dumnezeu!”. Poetul ne poartă conștient sau inconștient prin filozofia existenței noastre terestre, ne amintește că suntem supuși hazardului, suntem proprii stăpâni până la un punct: „dar toţi suntem o înşiruire de cifre,/zarurile tot aşteaptă să se fie aruncate…/joc de creion, Profesore IC, așa pare,/dar creionul nu joacă fără să-i cânți,/cântă dar!//hai și tu, Fir de Mărțișor, hai, dă un mângâi timpanului, bucură-ne inimi!”, dar trecerea sau urma pe care o lăsăm, ne aparține.
Poetul însă își știe menirea, aici nu este loc de hazard, misia sa este aceea de a scrie, de a transmite mai departe ceea ce i s-a dăruit: „dar Profesore IC, Profesorul meu de Prețiozități, Mnieru, uh tu, Magister/Gheorghe Pârlea, Maestre Pompiliu, Bunule Slujitor de Dumnezeu, de/Biserică și de oameni Cornel Paiu, Maestre Lucian Strochi, și tu, Maestre/Emilian Marcu și voi, Frați Răzeși…//peste tot sunt mere coapte în singurătăți,/iar karma-mi cere să pregătesc poemul/de întâlnire a cerului cu pământul,/numai că eu…/eu am încă misia de a scoate ivelii/sfaturi de la întâlnirea omului cu Dumnezeu…”.
Întorcându-ne la text, uneori întâlnim pasaje de versuri cu rimă, armonios incorporate în aceeași compoziție alături de versul alb, alteori textul tinde spre cronică jurnalistică sau chiar proză, cu toate acestea, este un amalgam care incită curiozitatea spre lectură atentă, conștientă, spre a nu pierde nimic din esența mesajului transmis. Și toate acestea deoarece autorul însuși pare a nu mai distinge natura sa scriitoricească, timpul său este atipic, experiența sa ca jurnalist, prozator și poet de-a lungul vieții îi alterează parcă apartenența la orice branșă, însă îl regăsim cu ușurință în oricare dintre acestea, iată câteva exemple de astfel de împletiri: „vânturile îngheaţă,/muribund,/un luceafăr mai apucă să spună:/pântecul vă este lumină!/şi universul îngână…/ecoul se frânge în coastă de cer,/înmărmurit,/şi el!/cer de-a pururi stingher…//și toate furiile coborâră gata de Flămânzi…/pare că-n Dealul Spirii niciun Vicktor,/dar zic unii că-n Valea Uzului s-ar pune de ceva…/nu-mi pasă,/dar să se-nceapă ceva,/Deșteaptă-te române!”.
Marin Beșcucă este cu siguranță un scriitor de lung parcurs, aplecările sale poetice se întind peste orice argument, pare că îl interesează totul, nimic nu scapă ochiului său, este un fel de acvilă care scrutează realitatea cu o limpezime de nedescris, uneori din înalt, contemplativ, cu evocări surprinse parcă din satelit, alteori versul vine în picaj, spintecă percepțiile, cu siguranță nu va trece neobservat. Este un poet incisiv, în niciun caz nu vorbim de un poet al trăirilor pasive, visarea nu pare a fi un punct dominant în poezia sa, poemele sale își trag forța din trăiri vii, cotidiene. Este un poet analitic, un cercetător, dar și un luptător, reușește să transmită mult din ceea ce simte, poate mai mult decât este îngăduit.
Marin Beșcucă este un scriitor pentru cei care iubesc lectura în toate formele ei cu pasiune, dar mai puțin la îndemâna acelora care caută lectura ușoară, de buzunar. Dacă faceți parte din prima categorie, cu siguranță veți găsi elemente de interes, dacă nu, puteți oricum încerca ceva inedit față de ceea ce obișnuiți să citiți.
Doru-Dinu Glăvan (7 iunie 1946-31 octobrie 1921, fost președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România)
Notă. A se ve vedea și articolele asociate
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
