Nota Autorului

(Neagu Djuvara, istoric francez de origine română)

Cel mai mare pericol pentru Uniunea Europeană îl reprezintă nu eventualele crize financiare sau sociale, ci imigraţia şi metamorfozele demografice, un pericol care fusese practic neglijat în zorii creării proiectului european. Iniţial, regimul liber de circulaţie, comunicarea tot mai strânsă dintre europeni, spaţiul demografic accesibil pentru populare creaseră pentru o bună perioadă de timp impresia că vechile reflexe naţionaliste dispar, stingându-se odată cu ele şi necesitatea permanentei autoafirmări şi revendicări identitare. În paralel, asimilarea imigranţilor din fostele colonii, care nu-şi ascundeau dorinţa de a deveni europeni, părea să fie un proces simplu şi firesc de realizat. În anii 60-70, Europa reprezenta un spaţiu foarte ospitalier în plan demografic, potrivit pentru a fi populat cu imigranţi, deoarece existau destule locuri de muncă şi suficiente oportunităţi pentru asimilare lejeră sau pentru crearea propriilor nuclee etno-culturale. Multiculturalismul părea a fi perfect pentru Europa, bine mulat pe noile concepţii privind coexistenţa etnică, toleranţă, drepturile omului şi celebrarea diversităţii. Nimic nu prevestea criza demografică şi identitară de peste câteva decenii, iar cei care îndrăzneau să atenţioneze asupra unui eventual pericol erau catalogaţi imediat drept rasişti înapoiaţi şi reacţionari şi erau marginalizaţi de mediul politic şi academic. De exemplu, politicianul britanic conservator Enoch Powell, care a rostit în 1968 un celebru discurs, întitulat „Râurile de sânge” („Rivers of Blood”), despre pericolul politicilor de înlesnire a imigraţiei, prin care, în opinia lui Powell, Marea Britanie îşi pregăteşte în mod inconştient suicidul identitar pe termen lung, a fost atunci învinuit de rasism şi i-a fost practic declinată cariera politică şi publică. De parcă oficialii britanici ar fi uitat despre aserţiunea lui Winston Churchill că „amestecul de populaţii… creează nesfârşite probleme”.

Aliniindu-se în jurul unor viziuni cvasiutopice şi concentrându-se cu precădere pe dezvoltarea domeniilor economice şi de drept comunitar, fondatorii Uniunii Europene au subestimat aspectul revendicativ al identităţilor etnice, religioase, rasiale şi culturale ale comunităţilor statale şi au subapreciat rolul imigraţiei în balanţa demografică şi în renaşterea etno-naţionalismului şi xenofobiei. Între timp, zeci şi sute de mii de imigranţi din fostele colonii şi din alte ţări ale lumii a treia veneau în Germania, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Franţa, Italia, Suedia, Danemarca, Norvegia ş.a., populând periferiile metropolelor acestor state, aclimatizându-se şi concentrându-se în zone distincte. „Complexul vinei”, care pare a fi la europeni un substitut a ceea ce Rudyard Kipling cândva numise „povara omului alb”, alături de datoria faţă de cetăţenii săi din colonii, precum şi temerea ţărilor europene de a nu fi acuzate de politici discriminatoare, toate aceste stări le-au determinat să lase porţile larg deschise în faţa avalanşei de imigranţi. În rezultat, profitând de politicile foarte tolerante ale ţărilor UE, imigranţii au avut oportunitatea să obţină facilităţi importante din partea statului-gazdă, printre care permisiunea de a-şi păstra tradiţiile culturale şi libertatea de a menţine contactul cu ţara-mamă. Aceste libertăţi au frânat sau chiar au suprimat procesul de asimilare a imigranţilor, ducând la crearea „insuliţelor” etnice, a diasporelor şi a unor întregi comunităţi de imigranţi în Europa. Odată cu creşterea numerică a noilor veniţi şi pe măsură ce prezenţa străinilor devenea tot mai vizibilă şi mai afirmativă, au început să se accentueze diferenţele izbitoare de fenotip, cultură, educaţie, religie, statut social şi stil de viaţă dintre europeni şi imigranţi, iar asimilarea acestora din urmă devenea şi mai încetinită. Imigranţii nu doar au evitat asimilarea, ci şi au început să-şi impună propriile tradiţii şi valori. Încă în anii 1980-1990, când comunităţile imigranţilor statorniciţi în oraşele europene au început să se transforme în fortăreţe etnice, au apărut şi primele ciocniri cu populaţia băştinaşă; cu alte cuvinte, s-a ajuns la situaţia când, potrivit unei expresii inspirate, „demografia a bătut democraţia”, iar confortul şi liniştea europeană au început să fie scuturate din temelii.

Aceste semnale însă, la acea etapă, nu au putut clătina standardele impuse de respectarea „corectitudinii politice” care au marcat gândirea şi comportamentul politic în Occident. De aceea, orice declaraţie cu aluzii la pericolul izvorât din imigraţie sau islamizare a fost în continuare apreciată drept una rasistă şi nazistă, autorii respectivelor declaraţii fiind supuşi oprobriului public sau chiar daţi în judecată. Ca şi în cazul lui Powell în 1968, în primii ani ai secolului XXI apelurile la pericolul ce derivă din politicile imigraţioniste au fost aspru sancţionate. Este grăitor în aceast sens cazul preotului catolic Father (Ozdemir) Samuel, din Belgia. Acesta a fost acuzat public de incitare la ură rasială, pentru că în 2002 declarase la un post de televiziune următoarele: „Fiecare copil musulman care se naşte în Europa este o bombă cu efect întârziat pentru copiii din Occident. Aceştia din urmă vor fi persecutaţi atunci când vor deveni o minoritate la ei acasă”. În plus, preotul făcuse şi o avertizare privind iminenţa unui război civil în Europa generat de schimbările demografice şi „invazia Islamului”. Câţiva ani mai târziu, vocile celor care au început să semnaleze iminenţa unui pericol de ordin demografic au devenit într-atât de numeroase, încât au schimbat în mod cardinal percepţia publică şi viziunea politică asupra acestor fenomene. Însă realităţile au devansat deja în mod categoric îngrijorările tardive ale elitelor politice şi reconsiderările de ordin identitar. Să vedem cum arată astăzi tabloul demografic şi etno-rasial din unele ţări europene.

Prima în această listă este Franţa, care a devenit una dintre ţările cele mai afectate de fluxul migraţionist. Charles de Gaulle prevăzuse pericolul imigrării masive a arabilor din fostele colonii, care nu se vor asimila, ci vor disloca populaţia franceză băştinaşă: „Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci?”. Cuvintele lui au fost premonitorii.Încă în 1974, unul dintre liderii Algeriei post-coloniale, Houari Boumédiène, ideolog al arabizării, declarase de la tribuna ONU: „Nu e departe acea zi, când milioane de oameni vor părăsi emisfera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca cuceritori. Arma lor vor fi copiii. Uterul femeilor noastre este arma victoriei noastre”. Într-adevăr, numai din Algeria, imediat după încheierea războiului de independenţă, în 1962, au imigrat peste 300.000 de cetăţeni francezi de diferite etnii şi rase. Aceştia au iniţiat procesul de construcţie în Franţa a unei „micronaţiuni”, constituită din descendenţi ai imigranţilor din Africa de Nord, la care nu au dispărut, ci au fost cultivate pe teren nou tradiţiile „tribalismului” specific societăţilor în dezvoltare. Climatul politic care a favorizat multiculturalismul a permis ca oricine se statorniceşte cu traiul în Franţa, arabi, armeni, chinezi, africani, ruşi etc., să se considere „cetăţeni francezi”, cu dreptul de a-şi păstra identitatea etnică originară şi religia, la fel şi copiii lor. Totodată, natalitatea francezilor nativi, ca şi a nativilor din alte state europene, a început să înregistreze un declin vizibil, devenind inferioară natalităţii nou-veniţilor. În consecinţă, în anul 2010 circa 30% dintre copiii sub 20 de ani din Franţa erau musulmani (de diferite etnii). În Paris şi Marseille procentajul copiilor musulmani e de 45 la sută. În sudul Franţei sunt deja mai multe moschee decât biserici creştine. Potrivit altor date statistice colectate în 2010, nou-născuţii de origine africană ar reprezenta cel puţin 54% din numărul total al nou-născuţilor din Paris. Despre cât de pestriţă devine Franţa în plan etno-rasial ne permite să ne facem o închipuire selecţionata naţională la fotbal, în care majoritatea sportivilor sunt de culoare.

În 2011 se iscase un scandal imens în fotbalul francez, după ce s-a aflat că federaţia franceză de fotbal lucrează la un proiect care ar limita numărul jucătorilor de culoare încă de la nivel juvenil. Iniţiativa a fost dur criticată şi practic abandonată. Factorul demografic impunător a permis crearea în Franţa a unui lobby politic influent, care să protejeze drepturile minorităţilor. Suporterii islamizării îşi revendică în mod virulent drepturile, iar francezii se îngrijorează la modul cel mai serios cu privire la constituirea unei „societăţi paralele musulmane”. Cu o populaţie musulmană de peste 6,5 milioane şi în continuă creştere, Franţa pare a fi ţara europeană cu cele mai înalte tempouri ale islamizării. La modul practic, dacă e să abordăm lucrurile obiectiv şi pornind de la prognozele sociologice, francezii riscă să dispară ca naţiune monorasială şi creştină în câteva decenii, fiind înglobaţi în amalgamul de rase şi etnii care devin tot mai numeroase ca reprezentanţă. Unele măsuri de securizare etnică, foarte timide şi acestea, par a fi deja întârziate. Pentru Franţa, ca şi pentru majoritatea ţărilor europene, multiculturalismul s-a dovedit a fi un mit utopic periculos, care a provocat înstrăinarea comunităţilor identitare, nu apropierea lor.

Un „pojar” mortal sau pericolul musulman în Europa (Neagu Djuvara, FrontPress)

Trăim o perioadă de tranziție în care Europa de mâine nu va fi aceiași Europa pe care noi încă o cunoaștem. Acum 50 de ani, generalul Charles de Gaulle spunea: Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Este foarte bine că există francezi galbeni, francezi negri, francezi mulatri. Ei sunt dovadă că Franţa, conform vocaţiei sale universale, este deschisă tuturor raselor. Dar cu condiţia că ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Noi suntem înainte de toate un popor de rasă albă, de cultură greacăşi latinăşi de religie creştină. Astea nu sunt poveşți! Ia-ţi văzut pe musulmani? Le-aţi privit turbanele şi djelabalele? Vedeţi bine că nu sunt francezi! Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticlă şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci? Dacă îi integrăm, dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom împiedică să vină în metropolă, atât timp cât nivelul de viaţa de aici este atât de ridicat? Satul meu natal nu se va mai numi Colombey – Două Biserici, ci Colombey – Două Moschei! N-a mai apucat să vadă cum o mare de steaguri tunisiene, algeriene şi marocane – şi niciun steag francez – îşi tălăzuia bucuria, acoperind Place de la Concorde şi Champs Elysee, în cinstea victoriei în alegeri a unui președinte ce intră în Palatul Elysee „purtat pe umeri” de musulmanii care l-au votat în proporţie de 93%(!) – clasa politică franceză „călărind” valul uriaş al imigraţiei musulmane asemeni unui surfer iresponsabil ce speră să ajungă pe o plajă luxuriantă, dar care, probabil, îşi va sfârşi cursa dementă, prăbuşit de val, în „raiul” lui Mahomed. N-a mai apucat să vadă cum, „mâine”, musulmanii îl vor alege pe unul de-al lor. N-a mai apucat să vadă cum uleiul se transformă, treptat-treptat, în oţet! Acum aproape 50 de ani, Enoch Powell – văzând cum naţiunea britanică privea liniştită de pe metereze apropierea uriaşului val de musulmani – a spus: „Este că şi cum ai privi o întreagă naţiune lucrând de zor la înălţarea propriului rug funerar”.

Enoch Powell, unul dintre puţinii care nu a vrut să facă „pasul înapoi”, n-a mai apucat să vadă cum lorzii Mohamed Sheikh, Baron Sheikh (Mohamed Şheikh) şiNazir Ahmed, Baron Ahmed (Nazir Ahmed) s-au aşezat pe locurile unde altădata au stat The Lord Curzon of Kedleston (George Nathaniel Curzon) şi alţii asemenea lui; n-a mai apucat să audă cuvintele ministrului „englez” Şhahid Malik: „În 2009 vom avea 8 deputaţi musulmani, iar în 2014 vom avea 16 deputaţi musulmani. În acest ritm întreg parlamentul va fi musulman. Sunt încrezător că Primul Ministru, cu voia lui Allah, va fi de acum în 30 de ani un prim ministru ce va avea aceeaşi credinţă cu mine.” CuIvo Opsteltense încheie lista olandezilor care au fost primarii Rotterdamului în ultimii 200 de ani; cu marocanul  Ahmed Aboutaleb începe lista musulmanilor ce vor conduce orașul înfiinţat la 1270 şi în care olandezii de baştină mai reprezintă încă 55% din populaţie. În 1629 olandezul  Jan Pieterszoon Coen îi înfrângea pe musulmani devenind Guvernatorul General al Indoneziei! Astăzi, musulmanul Ahmed Aboutaleb îi conduce pe cetăţenii Rotterdamului! Dacă în 1989 în parlamentul bruxellez nu era niciun musulman, azi, 21,3% din locuri sunt ocupate de musulmani, deputata Mahinur Ozdemirfiind şi prima politiciană din Europa purtătoare a vălului islamic. Şi guvernul bruxellez se poate mândri căşi-a deschis porţile în faţa musulmanilor: Fadila Laananşi Emir (Erdal) Kir, fiind deja membri ai executivului. Rusia nu se mândreşte – ca Norvegia – că o musulmană a ocupat funcţia de ministru al culturii şi nici că Duma, este împănată de musulmani, asemeni Bundestagului sau parlamentului suedez. Vice-premierul rus Dmitri Rogozin îşi atenţionează critic vecinii: „Spaţiul cultural european este pe cale să fie redus de culturile venite din sud. Berlinul nu a ajuns oare al treilea oraş turc din lume? Dacă vrem să integrăm alte culturi nu trebuie să ne pierdem propriile valori culturale“. Și … totuși: dacă Berlinul este al treilea oraş turc din lume, atunci Moscova cu ai săi cca. 5 milioane musulmani (Rogozin n-o mai spune), al câtelea o fi ?!? Și în Rusia musulmanii îşi urmează drumul încercând să umple golul lăsat de prăbuşirea demografică de nestăvilit, studiile ONU arătând că în 2050 Rusia va avea cca. 108 milioane de locuitori (140 milioane azi), dintre care mai mult de 40% vor fi musulmani – iar conducătorii ruși sunt mult mai puţîn vocali în interior, decât sunt în exteriorul Rusiei. Și pentru că totul să fie clar: „Noi credem că aici suntem la noi acasă. Poate voi sunteţi străinii. Suntem la noi acasăşi vom instaura regulile (Şharia) care ne convin, fie că vă place sau nu. Toate încercările de a ne împiedică vor atrage după ele o ripostă sângeroasă. Vom îneca Moscova în sânge“. Astfel şi-a încheiat avocatul musulman Daguir Khassavov interviul acordat, la oră de maximă audienţă, televiziunii moscovite REN TV. Pavel Odintsov, purtătorul de cuvânt al Curţii Supreme a Rusiei, l-a sfătuit pe avocat „să-şi cântărească mai bine declaraţiile publice”, în timp ce Vsevolod Tchaplin – preşedintele Departamentului Sinodal pentru Relaţiile Bisericii cu Societatea – n-a exclus ipoteza unei legalizări a tribunalelor islamice: „Nu trebuie să împiedicăm comunitatea musulmană să trăiască după propriile sale reguli”. Prin urmare, nici rușii nu sunt cu nimic mai vrednici decât occidentalii. Cu toții își sapă de zor groapă.  (Neagu – Bunea Djuvara, 25 noiembrie 2012, Netpoker)

[A se vedea și articolele autorului].

Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”. [„De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, comandant istoric legendar, fondator al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea 1. OAS – Organizația Armată Secretă, puciul generalilor de la Alger, dosarul Bazooka, atentatul de la Pont-sur-Seine)]. Corespondență din Franța (Prof. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite)

În 1959, cu 6 decenii în urma, dupa instituirea celei de-a V-a Republici franceze, Franta va renaste din „propria-i cenusa”, dar fondatorul acesteia, comandantul istoric–legendar Generalul Charles de Gaulle, „cel mai ilustru dintre francezi”, va trebui sa faca fata mai multor tentative de atentate (atacuri) teroriste care aveau ca scop înlaturarea lui de la putere (din functia suprema a statului), în care a fost ales, prin vot, democratic, pe 21 decembrie 1958. Instaurarea celei de a V-a Republici franceze si revenirea în fruntea acesteia (dupa o absenta de 13 ani), ca presedinte de stat, a legendarului comandant istoric Generalul Charles–André–Joseph–Marie de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969), „cel mai ilustru dintre francezi”, conform predecesorului sau René Coty (1882–1962, în functie între 1954–1959), care va si demisiona în favoarea acestuia, anii 1960 reprezinta în istoria Frantei, anii revolutionari care vor avea ca efect schimbari radicale în toate sectoarele (domeniile) vietii umane (mai ales dupa revoltele nationale de mare anvergura ale organizatiilor sindicale, studentesti si de tineret, din mai 1968). Atât pe plan ideologic, social–politic si economic, cât si pe plan intelectual, cultural–artistic si sexual. Este vorba, cu precadere, de modernizarea economiei nationale (a industriei si a agriculturii), a sistemului economic (financiar – bancar), a sistemului de sanatate si protectie sociala, a învatamântului si a cercetarii, a institutiilor religioase si în special a bisericii catolice (totalitatea credincioșilor uniți prin crezul apostolic și sfintele taine sub autoritatea papei și a episcopilor aflați în comuniune cu el), dar si de interzicerea oficiala a rasismului si a homofobiei.Dar înainte de toate, începutul deceniul 7 este marcat profund, de politica „decolonizarii” teritoriilor franceze din Africa de Nord (Magreb) si Africa Centrala (Subsahariana), careia noul presedinte Charles de Gaulle (ales pe 21 decembrie 1958 si intrat în functie pe 9 ianuarie 1959), favorabil, va generera, la nivel national, o serie de conflicte (mai mult sau mai putin antagoniste, de mai mare sau mai mica anvergura), atât între partidele politice franceze (parlamentare sau nu) cât si în cadrul societatii civile. Între cei care sustin politica decolonizarii presedintelui si cei care sunt împotriva acesteia, în special, datorita pierderii influentei (uriase) franceze pe continentul african. Istoria însa nu iarta si are propriul sau curs (mai mult sau mai putin natural), benefica unora si defavorabila altora.Instalat în fruntea Statului Francez dupa o absenta de 13 ani, Generalul Charles de Gaulle (decedat în urma unei rupturi de anevrism pe 9 noiembrie 1970) este considerat unul dintre cei mai mari eroi ai Frantei din istoria tuturor timpurilor (cel mai mare, dupa majoritatea istoricilor), ca fondator al celei de-a 5-a Republici Francze în 1958 (adica, al Frantei moderne) dar si ca autoritate suprema a Frantei libere în timpul ocupatiei germane si în primii ani postbelici (timp de 7 ani–atunci, echivalentul unui mandat prezidenmtial francez): Seful Frantei Libere (18 iunie 1940–1 august 1943), Presedintele Comitetului National Francez (24 septembrie 1941–3 iunie 1943), Presedintele Comitetului Francez de Eliberare Nationala (1 iunie 1943–3 iunie 1944), Seful Statului si al Guvernului Provizoriu Provizoriu al Republicii Franceze (3 iunie 1944–27 octombrie 1946), dupa ce ultimul presedinte al celei de a IV –Republici, René Coty (1882–1962, în functie, între 1954 –1959), considerând-l „cel mai ilustru dintre francezi”, îl numeste Ministru al Apararii si presedinte al Consiliul de Ministri – Prim–ministru al Guvernului (1958–1959), iar ulterior (în 1962), demisioneaza în favoarea acestuia din functia suprema a statului.

Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”. [„De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, comandant istoric legendar, fondator al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea 2. Charlotte Corday de la Petit–Clamart, Mont Faron)]. Corespondență din Franța (Prof. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite)

Pe 22 august 1962, are loc un alt atentat (operatiunea Charlotte Corday), în sensul giratoriu de la Petit–Clamart (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), organizat si dirijat de catre Lt. Col–Ing. Jean–Marie Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963, absolvent al unei dintre cele mai prestigioase scoli franceze de înalte studii ingineresti–Ecole Polytecnique/Școala Politehnică, supranumită „X”, considerata cea mai reputată dintre „Grandes écoles d’ingénieurs” din Franța– fondata pe 28 septembrie 1794, inginer–militar de înalt nivel academic în cadrul Fortelor Armate Aeriene franceze, descendent al unei familii burgheze celebre din regiunea administrativa Lorena/astazi, Grand Est) condamnat la moarte pe 4 martie 1963 de catre Curtea Militara de Justitie (creata de catre Generalul Charles de Gaulle în timpul razboiului Algeriei, activa între 1 iunie 1962–1963), care succede HTM–Înaltului Tribunal Militar (juridictie de exceptie creata prin decizia din 27 aprilie 1962–conform art.16 al Constitutiei din 1958 si suprimata pe 26 mai 19 62, dupa condamnarea Generalului Raoul Salan, pe 23 mai 1962, la închisoare pe viata) si executat prin împuscare pe 11 martie 1963 (în jurul orei 06h40) în Fortareata de la Ivry (Fort d’Ivry – una dintre cele 16 care protejau Parisul în ceea de a doua jumatate a secolului a XIX–lea, aflata la Ivry-sur-Seine în departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris), fiind ultimul condamnat la moarte, executat prin împuscare, în Franta. Acest eveniment ar succede unei alte tentative de atac (armat), în care pe 23 mai 1962, De Gaulle ar fi trebuit sa fie ucis de catre un tragator de elita pe treptele Palatului prezidential Élysée. În sfârsit, în aceasta operatiune Jean–Marie Bastien-Thiry (care, astazi, conform unor surse fiabile, ar fi fost si creierul atentatului terorist de la Point sur Seine, pe 8 septembrie 1961) este asistat de catre un alt francez partizan al Algeriei franceze, seful comandoului, Alain de Bougrenet de La Tocnaye (Max/1926–2009, militar de cariera, locotenent de artilerie, absolvent al Scolii militare de la Cherchell din Algeria si al celebrei Scoli Artilerie de la Idar-Oberstein/Germania, fost militant de extrema dreapta – în cadrul Frontului National francez) descendent al unei familii bretone nobile de contrarevolutionari, Jacques-Louis de Bougrenet de la Tocnaye (1767-1823, calator si scriitor francez), fost companion de exil al celebrului „om de litere” si important reprezentant al literaturii franceze, precursor al romantismului si om politic François-René–viconte de Chateaubriand (1768–1848, membru al Academiei franceze Fotoliul n019, fost ministru al afacerilor externe între 1822–1824, ministru de stat între 1815–1816, membru al parlamentului între 1815–1830 si ambasador al Frantei în Regatul Unit si în Suedia). Locotenent în timpul Razboiului Algeriei (1954–1962), Bougrenet de La Tocnaye, devine rapid ostil regimului politic dirijat de catre generalul Chares de Gaulle si se alatura OAS.

Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle și Masacrul de la Douronne (Auriol), crimă politică sau răzbunare crapuloasă, în căutarea adevărului istoric! Lionel Collard (unul dintre cei foști condamnați la închisoare pe viață în dosar și singurul în viață), care trăiește astăzi (undeva) în spațiul mioritic „extins”, este (tot) singurul care ne-ar putea face dezvăluiri…

Masacrul (Drama) de la Douronne (Auriol), de la care se împlinesc, în curând, 4 decenii (în ziua de 18 iulie 1981), judecat la Aix-Marseille de către Curta cu Jurați (Juriul Popular) al departmentului Bouches du Rhône cu 3 decenii și jumătate în urmă (în 1985) este unul dintre cele mai macabre, cele mai sângeroase și cunoscute crime (considerată de natură politică!) din întrega istorie criminală a Franței. Comis de un Comando special al SAC (Serviciul de Acțiune Civică), creat (în 1960) cu scopul de a-l susține în lupta contra comunismului pe Generalul Charles de Gaulle (după revenirea sa la putere în 1958 – în calitate de prim-ministru și fondator al celei de a V-a Republici franceze), natura acestui sextuplu asasinat rămâne totuși un mister, care nu a fost elucidat, nici astăzi! Șeful Comandoului, Lionel Collard, fost parașutist în Legiunea Străină (presupus că ar fi fost el cel care a executatat misiunea), inculpat în dosar și condamnat în 1985 la închisoare pe viață, ar fi singurul în măsură să ne lămurească în legătură cu acest mister, având în vedere faptul că ceilalți doi superiori ai săi, Pierre Debizet (fost șef național al SAC) și Jean-Joseph Maria (adjunctul șefului local SAC Marsilia), implicați au decedat cu aproape un sfert de scol în urmă (în 1996). Din informațiile pe care le dețineam (din mediul carceral francez – de la cei care l-au cunoscut), după eliberarea lui, Lionel Collard s-ar fi stabilit (și ar trăi!) în România. Dar, după un deceniu de investigtii (pe cont propriu – ca private investigator), cred că, astăzi, l-am localizat pe acesta, din păcate, nu aici la noi (în Republica România), dar în cea de peste Prut (Republica Moldova). Dacă informațiile mele vor fi confirmate, vom asista, foarte probabil, la schimbrea cursului istoriei. (A se vedea pentru detalii lucrările autorului „În umbra vieții” – Vol. 5 și „Economie & Societate” – Vol. 8” – în curs de apariție).

In memoriam Charles de Gaulle. O dublă comemorare în luna noiembrie: 50 de ani de la decesul Președintelui Francez Generalul Charles de Gaulle, 9 Noimebrie 1970, 130 de ani de la nașterea sa, 22 Noiembrie 1890

Cuvântarea lui Geert Wilders ( politician de extrema dreaptă din Olanda, care conduce partidul Partij voor de Vrijheid – PVV – Partidul pentru Libertate).

Dragi prieteni,

„Vă mulţumesc foarte mult pentru că m-aţi invitat. Vin în America cu o misiune.  Nu este totul bine în lumea veche. Cca 54 milioane de musulmani traiesc în Europa! În urmatorii 12 ni, 25% din populatia Europei va fi musulmana.  Islamul nu este o religie, este o ideologie politica care stabileste reguli precise pentru societatea si  viata fiecarei persoane. Se conturează un imens pericol şi este foarte greu să fii optimist.  S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei.  Aceasta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însăşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supra-vieţuire a Vestuilui.  Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică.

Întâi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune câteva cuvinte despre Islam. Europa, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi, este în schimbare.  Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne.  Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume.  Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă. Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă.  Şi dacă este, ajunge s-o regrete.  Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie.  Este o lume a eşarfelor de cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor.  Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastrăşi nici eu nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică.  Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei.  Acestea sunt construcţiile de blocuri pentru controlul populaţiei crescânde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş.Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschee care să facă să parăşi mai pitice fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm!

Multe oraşe europene sunt deja pe un sfert muslemizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia.  În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană. Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane. Mohamed, este acum cel mai popular nume în rândul băieţilor, în multe oraşe. În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani.Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai „halal food” (adică mâncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane). În Amsterdam, cândva un oraş tolerant, gay-ii (adică homosexualii) sunt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani.  Femeile nemusulmane aud regulat strigânduli-se „curvă, curvă“. Antenele farfurii de televiziune nu sunt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările de provenienţă musulmană. 

În Franţa, profesorii de şcoală sunt îndrumaţi să evite autorii care sunt consideraţi ofensivi” musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin. Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauaza sensibilităţii musulmane. În Anglia, tribunalele „Sharia” fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic (tribunalele sharia sunt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează din moschei – n.t.)

Multe cartiere din Franţa sunt astăzi zone de „necirculat” pentru femeile fără capul acoperit cu un şal. În urmă cu o săptămână, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bând, când le ei era Ramadanul. Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel.Aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare. Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego, s-a constatat că în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei vor fi musulmani. Bernatd Lewis a prezis o majoritate musulmană până la sfârşitul acestui secol.

Acestea, desigur, sunt numai cifre. Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sunt infime semnele în sensul ăsta.  „Pew Research Center” a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de islam mai puternică dacât loialitatea lor faţă de Franţa. (Pew Research Center este o organizaţie americană care oferă opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume – n.t.). O treime din musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe.  Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un „califat” mondial.  Musulmanii cer să „li se arate respect”, iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat. Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte „sharia” dacă există o majoritate musulmană.  Avem miniştrii, membri de cabinet, cu paşapoarte Maroc şi Turcia. 

Cererile musulmane sunt susţinute de comportări nelegale, mergând de la crime mărunte şi violenţe întâmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferi de autobuz, până la răzmeriţe pe scară redusă.  Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale.  Eu îi numesc pe aceşti criminali  „colonişti”. Pentru că asta sunt. Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam – ul lor. Din cauza asta sunt colonişti. (Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial – n. t.). Multe din aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sunt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţând pe mulţi dintre băştinaşi (localnici) să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară. Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată. Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar că executa prizonieri de război.  Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah.Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău. Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că islamul ar fi o religie.Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii. Islamul înseamnă „resemnare” sau supunere. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentrucă se străduieşte să obţină  „sharia”, in dorinta de a deveni o religie totalitara. Acum ştiţi de ce Winston Churchill  a numit Islamul „cea mai retrogradă forţă din lume” şi de ce a comparat „Mein Kampf” cu Coranul. 

Publicul a acceptat sincer povestea palestinianăşi vede Israelul ca agresor.  Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul.Întâi, pentru că este patria evreiască după două mii de ani de exil, incluzând Auschwitzul, în al doile rând pentru că este o democraţie şi în al treilea rând pentru că Israelul este prima nostră linie de apărare. Această micuţăţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, frustrând (lipsind) avansarea teritorială a Islamului.  Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, Sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece. Războiul împotriva Israelului nu este un război împotriva Israelului, ci este un război împortiva Apusului. Este „jihad”! Israelul primeşte doar loviturile îndreptate spre noi. Dacă nu ar fi fost Israelul, imperialismul islamic ar fi găsit alte căi de a-şi revărsa energia şi dorinţa de cucerire.  Mulţumită părinţilor israelieni care-şi trimit copii la armatăşi veghează nopţile, părinţii din Europe şi America pot dormi şi visa în linişte, fără a fi se gândi la pericolele ce se conturează.

În Europa mulţi demonstrează pentru abandonarea Isarelului şi preocuparea faţă de nemulţumirile minorităţilor musulmane. Dar dacă, Doamne fereşte, Israelul s-ar scufunda, asta n-ar aduce nici un fel de consolare Vest-ului şi n-ar însemna deloc o schimbare a comportării minorităţilor noastrte musulmane sau vreo acceptare a valorilor noastre.. Din contră, sfârşitul Israelului ar însemna o încurajare enormă a forţelor Islamului. Ei ar vedea – şi, oarecum, pe bună dreptate – o cedare a Israelului ca dovadă că Vestul este slab şi pierdut.  Sfârşitul Israelului n-ar însemna sfârşitul problemelor noastre cu Islamul, ci din contra numai începutul. Ar însemna începutul bătăliei finale pentru dominaţia mondială. Dacă pot obţine Israelul, pot obţine totul.  Aşa zişi jurnalişti etichetează în mod voluntar pe orice critici ai islamizării drept „extremişti de dreapta” sau „rasişti”. În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor, drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace.  Şi alţi 60% consideră Islamul ca cel mai mare pericol.  Luminile se pot stinge în Europa mai repede decât vă puteţi imagina.  O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, duşmani cu bombe atomice.  Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului.

Dragi prieteni, libertatea este cea mai preţioasă dintre cadouri.  Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oameni care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasăşi a căror amintire noi o preţuim.  Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi suntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii (conducători religioşi musulmani – nota mea).  Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta. Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această inconstienta unor politicieni de-ai nostri, pentru ca să nu ajungem ca islamul sa distruga lumea aceasta liberă pe care noi o cunoaştem.“ („Islamizarea Europei”!)

Vă mulţumesc, Geert Wilders^[1]

COMENTARIUL AUTORULUI

Desigur, cele afirmate de diplomatul, filosoful, istoricul, jurnalistul și romancierul român. Neagu – Bunea Djuvara (un mare intellectual, pentru care am o deosebită stimă și un deosebit respect), susținute cu convingere, într-o exprimare (ceva) mai „plastică” și de către omul politic olandez de extremă draptă Geert Wilders, în materialul prezentat mai sus, nu sunt nici lipsite de interes și nu sunt nici (complet) ireale, dar există, oare, în Europa de mâine un real pericol al instaurării unui real Holocaust Islamist (conform teoriei interpolării, din analiza numerică, adaptată „fenomenului de islamizare″ !), așa cum sugerează în articolul său?

Pentru a putea răspunde la această întrebare să analizăm pe scurt rolul și importanța religiei musulmane (islamice) în Europa de astăzi, precum și modul în care, respectiv, mijloacele prin care, aceasta ar fi pe cale să se „dezlănțuie″ în cucerirea unor noi „orizonturi″ pe continentul nostru.

Înainte însă vreau să fac o precizare în legătură cu religia musulmană.

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în Peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspândit pe un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina. Ziua de odihnă este vinerea.

Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea, că Muhammad este ultimul profet și mesager al lui Allah și sunt atațașați de toți profeții și apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum Avraam, Iosif, Moise, Isa ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Coran. Ei cred, deasemenea, în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor, pentru a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia. Majoritatea musulmanilor (circa 75-90%) sunt sunniți. A doua confesiune, Șiia, reprezintă aproximativ 10-20%. Cea mai mare țară cu populație musulmană este Indonezia cu 12,7% din musulmani, urmată de Pakistan cu 11%, India cu 10,9% și Bangladesh cu 9,2%. Comunități mari se mai găsesc în China, Rusia și, parțial, în Europa. Cu 1,57 – 1,65 miliarde de adepți sau 22 – 24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cu cea mai rapidă creștere după numărul adepților din lume.

Însă, există o deosebire fundamentală între islam și Islamism, pentru că acesta din urmă corespunde islamului politic (un curent politic) și reprezintă, de fapt, o reacție de opoziție la alte tipuri de regimuri politice care au marcat istoria lumii arabe și a spațiului musulman cum sunt marxismul, socialismul, (anti)capitalismul, deci o mișcare naționalistă, care respinge statul modern și justiția lui seculară în numele unei „frății” care atinge, în taină, toate sufletele musulmane, unindu-le împotriva necredincioșilor, cu un scop mai mult religios decât politic.

Într-adevăr, în ultimii ani, promovarea și progresul ideologiei islamiste (sub diverse forme ca fundamentalismul, salafismul, radicalismul, jihadismul, wahabismul, etc.) a luat o amploare considerabală în Europa Occidentală, și în special, în țările post-industrializate, atât în cele mari, ca Germania, Franța (în care s-ar „închide″ Biserici pentru a „deschide″ Moscheei ?!) și Marea Britanie, respectiv, și în cele mici, ca Benelulux (Belgia, Olanda) și Austria, „rezistente″ la marea criză economică mondială (în plină desfășurare) cât și în cele în plină criză ca Italia și Spania, Grecia, Portugalia, Cipru și Malta,  care devin, astfel, „importatoare″ ale islamismului (în special, al jihadului) prin canalele tentaculare ale axei (i)migratoare Canare – Lampedusa, respectiv, prin filiera (inter)trans-continentală din enclavele spaniole dim Maroc, Ceuta și Melilla.

[A se vedea și articolele autorului].

Masacrul la frontierele Uniunii Europene, „abatoarele” umane și „drumul oaselor” pe teritoriul ei. Victimele filierelor tentaculare de (i)migrație clandestină prin enclavele spaniole din Maroc (Ceuta și Melilla), respectiv, prin axa centrală hispano – italiană Canare – Lampedusa (Corespondență din Canare-Lampedusa – prof. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al OADO – Națiunile Unite)

Cu ani în urmă, când am denunțat în presă, o serie de iregularități în urma unor investigații complexe și laborioase la frontirerele „fragile” ale Uniunii Europene legate de imigrația clandestină (Ceuta, Melilla, Insulele Canare, Lampedusa, etc.), precum și de consecințele ei grave (dramatice) asupra (i)migranților, autoritățile europene competente au considerat că situația este sub control. Adică, că aceasta, sub nicio formă, n-ar fi fost încă într-o faza critică!Fie, dintr-un dezinteres total pentru populația (i)migrantă din lumea a treia (în special, din Africa de Nord și Negară, respectiv, din țările musulmane aflate sub incidența GWOT – Global Warr on Terror – lansat de către Administrația Bush pe 28 septembrie ca urmare a atacurilor teroriste islamiste din 2001), fie din lipsa fondurilor europene necesare care să permită acest control. Cert este însă faptul că, anual, la aceste frontiere „fragile″ ale UE, mor mii de imigranți nevinovați, disperați, care încearcă să forțeze „Porțile Raiului″, prin fel și fel de metode și mijloace, mai mult sau mai puțin ilegale, pline de pericole, controlate de către grupuri (tentaculare multinaționale) de traficanți, asociate crimei organizate, care exploatează, fără scrupule, mizeria umană. În perioada 2007-2008 și apoi 2010 – 2011, eu am reușit să intru în legătură directă (full contact) cu o filiera clandestină la Abidjan (în Coasta de Fildeș, țară comparabilă ca populație cu România, cu o suprafață de cca 325.000 km2, din vestul Africii, membră a Uniunii Africane), precum și cu o ramificație a ei, la Dakar (în Senegal, țară cu o populație cca jumătate din cea a României și o suprafață cca 200.000 km2), opusă diametral Cornului Africii, unde am cunoscut, mai multe persoane, membre ale organizației de trafic de carne vie „african Freight transport connexion”, printre care și cu un localnic „Boumba” (prin intermediul unui var de-al său Ahmed M., student la IUT-Institutul Universitar de Tehnologie Nanterre-Universitatea Paris X), care organiza regulat, pentru sume cuprinse între 700-1.300€ (în funcție de posibilități matriale, risc de supraviețuire, etc.) curse „eșuate” către insulele Canare – Lampedusa, în care conform investigațiilor mele, ar exista cel puțin două locuri unde acostarea zodiacurilor (ambarcațiuni improvizate, îin majoritatea cazurilor, supraîncărcate, vetuzte, etc.) nu poate fi nici interceptată și nici controlată. [A se vedea pentru detalii articole autorului: Rolul „negativ” al migrației internaționale!; Schengen contra Schengen!; Lupta împotriva crimei organizate care exploatează mizeria umană; Imigrația în UE. Axa Canare-Lampedusa; Cu „sânge rece” în slujba Republicii Franceze!; „Guantanamito”; Imigrația clandestină și cota ridicată a infracționalității, elemente vulnerabile ale Constituției Europene, etc.). În anihilarea acestei rețele de traficanți am eșuat și eu (printre și alături de alții – reușind să supraviețuiesc), ca de-altfel și în Belgia, mai devreme, la sfârșitul anilor 1990, într-o investigație de mare anvergură legată de traficul de carne alterată (contaminată cu „boala vacii nebune” a se vedea pentru detalii și lucr[rileautorului pe această tematică: O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne bovină contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină). Legătura cu jaful de diamante de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre); O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari. Jafuri de diamante remarcabile comise în Europa, în acest secol, „cu sau fără armă de foc, fără violență și fără ură”. O posibilă legătură dintre jaful de diamante de la ABN Amro din Anvers și vastul trafic belgian de carne de vită contaminată cu Encefalopatia Spongioformă Bovină (Une nouvelle piste après 12 ans. „Les casses du siècle” européens, „avec ou sans arme à feu, mais, ni violence, ni haine” dans ce siècle. La règle de Spaggiari)]

Calul Troian în Conjectura lui Grumberg! News sau Fake news? (Corespondență din Magreb – prof. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite)

Dacă îți permiți să spui ceea ce gândeșți, dacă îți permiți să faci ceea ce dorești, în orice fel de împrejurări, fără să-ți fie teamă de eventuale constrângeri din partea celor cu care interacționezi, direct sau indirect și reușești să supraviețuiești, înseamnă că într-adevăr, ești un om că mine, un om liber ! Cu un deceniu în urmă, cu ocazia unei deplasări (vizite) la Marrakech (via Tanger și Casablanca), am fost uimit (și surprins !) de modul barbar și inuman în care a fost reprimată sângeros, (cu numeroși răniți grav și morți!), fără niciun fel de milă, o tentativă de trecere frauduloasă (în masă !) a frontierelor Uniunii Europene, de către imigranți clandestini, originari în special din Magreb (Maroc, Algeria, Tunisia și Libia), respectiv, din Africa Subsahariană (Sierra Leona, Senegal, Mauritania, Mali, Congo și Niger), în orașele autonome Ceuta (Riful occidental, în proximitatea Stramtorii Gibraltar, cca 85.000 de loc/19 km2) și Melilla (Riful Oriental, cca 80.000 de loc/13km2), două enclave (exclave) spaniole în Maroc. Profund impresionat (și dezamăgit!), la revenirea mea în România, legat de acest eveniment, am publicat două articole în Ziarul Poliția Capitalei cu titlul: „Masacru la frontieră U.E.” și „Combaterea crimei organizate care exploatează mizeria umană” (vezi Bibliografie [1]) care apără interesele candidatului la imigrare ilegală (clandestină) în Uniunea Europeană (prin aceste frontiere spaniole ale sale, „fragile”), iar ulterior, un al treilea, în care, din contra, pun accentul pe problemele grave pe care le crează imigrația clandestină necontrolată în statele membre ale Uniunii Europeane (și în special, în cele mari, că Germania, Franța, Italia, Marea Britanie și Spania, dar și în cele mai mici, că Olanda, Belgia și Portugalia), din punctul de vedere al delincvenței și al criminalității (crimei) organizate, inclusiv, al atacurilor teroriste islamiste, cu titlul: „Imigrația clandestină și cota ridicată a infracționalității, elemente vulnerabile ale Constituției Europene” (vezi Bibliografie [1]). De atunci, în deceniul care a trecut, am abordat aceste tematici (imigrația clandestină prin frontierele „fragile” ale UE – Insulele Canare, Lampedusa, Ceuta și Melilla, precum și consecințele dramatice ale acesteia) într-o serie de alte articole de investigație, mai mult sau mai puțîn laborioase (încercând să fiu obiectiv și imparțial!), pe de o parte, atât în Ziarul (și ulterior, Revista) Poliția Capitalei (https://b.politiaromana.ro), respectiv, Monitorul Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului (www.oado.ro), publicații cu circuit închis, cât, pe de altă parte și în presă online de largă circulație la care am avut acces (Le Parisien, Acum, Necenzuratmm, etc.), întocmai pentru a alertă autoritățile competente, însă, din păcate, fără rezultate remarcabile (notabiele, vezi Bibilografie [1]).

Conform unei (mari) majorități a opiniei publice, fenomenul s-ar datora, cu precădere, unei decizii a Adunării Parlamentare din 19 septembrie 1991 [Recomandarea 1162(1991)1] conform căreia țările occidentale ar fi permis practicarea liberă (fără control !) a religiei musulmane, având în vedere contribuția pe care cultura islamică ar putea aduce la cultură europeană! Această majoritate a opiniei publice (care de altfel este în creștere constantă!), este convinsă că Europa și-a pierdut propriile sale valori atunci când țărilor ei a le-a permis să se inspire din  „legile″ (principiile) Coranului.

Migrația internațională (intercontinentală) și consecințele ei dramatice (Corespondență de la Paris – prof. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite)

The OMI (International Organization for Migration) is an intergovernmental organization that provides services and advice concerning migration to governments and migrants, including internally displaced persons, refugees, and migrant workers. In September 2016, IOM became a related organization of the United Nations It was initially established in 1951 as the ICEM (Intergovernmental Committee for European Migration) to help resettle people displaced by World War II. As of March 2019, the OMI has 173 member states and eight observer states and is the principal intergovernmental organization working in the field of migration. The IOM Constitution gives explicit recognition to the link between migration and economic, social and cultural development, and IOM’s stated mission is to promote humane and orderly migration by providing services and advice to governments and migrants. IOM works to help ensure the orderly and humane management of migration, to promote international cooperation on migration issues, to assist in the search for practical solutions to migration problems and to provide humanitarian assistance to migrants in need, be they refugees, displaced persons or other uprooted people, and then, in the four broad areas of migration management: migration and development, facilitating migration, regulating migration, and addressing forced migration. Cross-cutting activities include the promotion of international migration law, policy debate and guidance, protection of migrants’ rights, migration health and the gender dimension of migration. In addition, IOM has often organized elections for refugees out of their home country, as was the case in the 2004 Afghan elections and the 2005 Iraqi elections (wiki).

Până și în „Țara Soarelui Răsare″, islamul este „restricționat″ întocmai din aceste considerente. (A se vedea și articolul autorului pe această tematică: Necunoscutul, musulmanii și Japonia). Pentru că, conform dușmanilor Islamului, ea este o religie netoleranță și (deosebit de) agresivă (caracteristici specifice orânduirilor sociale nedemocratice – dicatatoriale) conținute în (și rezultă direct din !) textele fondatoare ale acestei religii!

Toți cei care nu cunosc aceste texte susțin (greșit) că violența și fanatismul în Islam provin direct din textele sfinte ale acestuia (Coran & Sunnah) și nu din nebunia islamiștilor radicalizați și manipulați, care nu fac altceva decât să le respecte cu sfințenie ca pe niște cuvinte ale Domnului (cu ceva mai multă fidelitate decât creștinii). Ei consideră, în acest context, deasemenea, că Războiul Sfânt (asociat, greșit cu Jihadul) ar fi o „datorie″ sacră și singurul mijloc (considerat normal și pur!) de a transmite (și împărtăși) mesajul lui Allah. De altfel, interpretarea textelor sfinte (sacre), în măsură în care ele sunt interpretabile, este înrădăcinată de secole în Islam. În fond, cele două surse de drept musulman, Coranul și Sunnah, au fost completate încă din primele secole de către acesta prin „efortul de interpretare ale textelor sfinte″ desemnat prin termenul arab: „Idjtihad″. Această interpretare corespunde unei perioade de mare dinamism intelectual care se va întinde până în secolul X, când practic, asistăm la închiderea acestuia.

În ceea ce privește migrația musulmanilor în teritoriile nemusulmane, conform dușmanilor acestuia, ar fi o strategie de „cucerire″ cu scopul de a face cunoscut (răspândi) Islamul pentru pregătirea „(D)jihad″-ului și transformarea „puțin câte puțin″ (de manieră progresivă), a culturii țării ospitaliere, în „Shariah″ (Şharia, Shari’a), lege islamică (care acoperă toate aspectele vieții, de la guvernare și relații externe până la viața de zi cu zi a individului și a comunității) având la baza Coranul.

Conform ideologiei celor care se opun „islamizării Europei″, într-o prima fază, musulmanii se organizează într-o structura de „comunitate″ din cea de „minoritate″ și își impun punctul lor de vedere (conform Drepturilor fundamentale ale Omului) în privința practicilor religioase : lăcășuri de rugăciuni (Moschee), crearea de școli coranice, biblioteci (cu lucrări ăn limba arabă, specifice gândirii islamice, promovării Coranului, etc.), învățământul în limba arabă și a limbii arabe, etc. (ceea ce cel puțin la prima vedere, pare a fi chiar „rezonabil″). Moscheele devin astfel centrul tuturor activităților comunitățiilor, ale căror scop principal ar consista în primirea noilor sosiți, o etapă în care „nemusulmanii″ (creștinii) nu și-ar da seama de pericol, pentru că în percepția lor Moscheea este un loc de rugăciune ca, de altfel, și Biserica (Catolică, Evanghelică, Luțerna, Ortodoxă, Reformată, Protestantă, Baptistă, etc.)

După ce comunitățile sunt bine organizate și sudate, procesul ar întra în cea de-a două fază, pregătirea Djihad (Jihad)-ului pentru a impune Shari’a (Șaria). Coranul, cartea sfântă a Islamului (în care cetățenia nu există, însă comunitatea este extrem de importantă !) nu este ca Biblia sau Evanghelia, o „narațiune″, dar mai exact el ar fi „textul″ (mesajul !) lui Allah transmis prin intermediul lui Djibril lui Mahomet (Mahomed), motiv pentru care el nu ar putea fi nici criticat și nici adaptat, fiind „invariabil în timp și spațiu ″, care interzice unui musulman convertirea sa la o altă religie (sub rezerva condamnării lui la moarte !), ceea ce explică și faptul că țările musulmane colonizate niciodată nu s-au convertit la Creștinism.

Printre cele 17 păcate capitale ale Islamului (care interzice, printre altele, cu desăvârșire și separarea dintre religie și celelalte aspecte ale vieții sociale), neîncrederea (lipsa de loialitate), este mult mai gravă decât crima sau furtul. În continuare, în cadrul acestui proces complex de „islamizare″ a Europeoi, codul vestimentar devine din ce în ce mai mult distinctiv.

„Hidjab″ (Hijab – „toate tipurile de văl plasate în fața unei ființe sau a unui obiect pentru a le ascunde vederii sau a le izola”), este înlocuit cu „Niqab″ (văl integral, care acoperă complet fața, mai puțin, eventual, ochii) în locurile publice, pentru ca ulterior, să aibă loc abolirea mixității sociale în aceste locuri. Mai târziu, această mixitate urmează a fi abolită și între bărbați și femei (musulmani) și și va vea ca efect separarea comunității musulmane de celelalte comunități, „nemusulmane”, în cadrul căreia, membrii săi vor impune cu strictețe Chari’a (Şharia), inclusiv, codul vestimentar, codul alimentar, precum și al relațiilor interpersonale din afară comunității, etc.

Datorită expansiunii lor demografice, moscheele, școlile, cluburile, precum și organizațiile lor s-ar înmulți cvasiexponențial, iar doctina lor „taqiya″ (taqiyya sau takia, o practică care consistă în disimularea strategică a aparteneței la un grup religios, respectiv, în a practica în secret  propria religiefără a fi persecutat), capătă din ce în ce mai multă importantă în cadrul societaății civile, ceea ce, în timp, le va permite să modifice în profunzime cultur și civilizația țării ospitaliere.

Majoritatea celor care sunt dușmani ai islamului (cea de-a doua religie europeană, de-altfel), susțin că musulmanii ar forma o comunitate de peste un miliard de locuitori (cca 1,57 de miliarde, conform centrului de recherche independent Pew Research Center), deci, aproape ¼ din populația planetei, ceea ce pare a fi impresionant, cel puțin, în raport cu populația Europei Occidentale și a Americii de Nord, fiind comparabilă cu a celor mai populate țări din lume: China sau India, respectiv ansamblul țărilor occidentale civilizate (Europa Occidentală, America de Nord, Japonia, Australia, Nouă Zeelandă, Israelul) și Federația Rusă (fosta URSS), la un loc.

Aproape 2/3 din populația musulmană trăiește în Asia, iar 1/5 în Orientul Mijlociu sau în Africa Nord. Două dintre statele lumii cu cea mai mare populație musulmană, Indonezia (cca 237 milioane de persoane, reprezentând cca 88% din populația țării – 267 milioane de locuitori) concentrează peste 15% din populația musulmană a lumii și Nigeria („gigantul Africii″ – prima putere economică a continentului african, cu o populație de cca 214 milioane de locuitori, din care aproape ½ sunt musulmani m- peste 110 milioane de persoane, iar cealaltă jumătate, creștini – cca 40% și 10% alte religii), sunt mult mai mici decât SUA (cca 330 de milioane de locuitori, dintre care 76,3% sunt albi, 13,4% de culoare, 5,9% asiatici dar numai 1,3% nativi american). O mare concentrație a populației musulmane întâlnim (din care 88-90% sunt suniți, iar 12-13% șiiți) și în Pakistan (cu o poluație de cca 215 milioane de locuitori, cu o concentrație de cca 96,28% de musulmani) dar și India (cu o populție de cca 1,4 miliarde de locuitori, cu o polulație musulmană de cca de 14,2%, adică, cca 198 milioane de persoane). Dacă în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, cea mai mare populație musulmană are Egiptul (cca 104 milioane de locuitori, cu o populație musulmană de sunită de cca 95 %, aflată sub autoritatea șeicului de la moscheea Al Azhar), în Africa subsahariană, populația musulmană domină în Nigeria.

Pentru a putea face o idee despre „islamizarea Europei″ a lui Djuvara și Wilders, în UE ar trăi, în prezent, cca 40 de milioane de musulmani (pentru o populație de cca 450 milioane de locuitori), dintre care 17 milioane în Rusia, 5 milioane în Germania și cca 4,8 milioane în Franța. Aceștia ar fi prezenți și în America, dar într-un procent infinit mai mic de cca 6 milioane, din care cu puțin peste ½ ar trăi în SUA (cu o populație de cca 330 milioane de louitori). Este adevărat că în deceniile 6 și 7 ale secolului trecut, țările musulmane aveau o rată de creștere a fertilității ridicată în raport cu cea din că țările occidentale, însă la sfârșitul secolului (între 1980-2000), această rată a scăzut considerabil: de la 4,1% la 2,7% în Indonezia, de la 6,5% la 5,3% în Pakistan, de la 5,3% la 3,5% în Egipt,  de la 7,3% la 3,1% în Algeria și de la 6,3% la 3,3% în Bangladesh, chiar dacă ea rămâne totuși superioară încă celei din Occident. Astăzi, dacă natalitatea în Nigeria este de 6,5 copii (în medie) pentru o femeie, în Bosnia ea nu depășește 1,3, în timp ce în Elveția el este de 1,49, sub nivelul atins în Liban (1,6) și mult mai mic ca în Franța, cca 2,02 sau în Liban (cca 2.0).

Dacă Yasser Arafat (1929–2004) fostul lider palestinian,  „instiga″ femeile din Palestina să nască 12 copii, acesta n-ar fi atins decât un maxim de 8,76 în 1990 în Fâșia Gaza. În ultimele 3 decenii, numărul copiilor născuți de o femeie musulmană, în medie, a scăzut cu ½. În Liban acesta a scăzut  la 1,6 copii Liban affiche un nombre moyen d’enfants par femme de 1,6. C’est un poil plus que la Suisse (1,49), mais moins que la France (2,02). În Iran (republică islamică de referintă, cu cca 85 milioane de locuitori din care religia islamică șiită – Isnașarism, care admite 12 imami sfinți, reprezintă cca 90% din populație) scăderea ar fi atins chiar 75% (cu 1,8 copii pentru o femeie), iar în Magreb (Africa de nord) cca 70%, ceea ce implică o natalitate cuprinsă între 2,1-2,9 copii pentru o femeie (cca 2,9 în Algeriaș 2,2 în Tunisia si între 2,2 – 2,5 în Maroc și Libia). În timp ce Republicii Franceze i-au trebuit, cca 2 secole pentru a trece de la 5 copii la 2, pentru o femeie.

În 2005, pentru prima oară, fecunditatea femeilor palestiniene din Ierusalim-Est(cca 3,95 pentru o femeie) a scăzut sub cea a femeilor de religie mozaică (cca 3,94). Astăzi, dacă femeile palestiniene din Cisiordania nasc în medie 3,8 copii, iar cele din Gaza 4,9, evreicele  din Israel nasc în jur de 3,0, dar cele din coloniile evreiești din Cisiordania  la fecunditate de 6,0 copii (adică, de două ori mai mare). În schimb, niciun stat musulman nu figurează încă printre marile puteri industriale (producătoare de mașini, utilaje, mașini-unelte, avioane, armament, materie primă ca oțelul sau metalele nefereoase). Cu toate că au și ele rezerve de gaz și petrol, aceste două surse de energie există în abundență și în alte locuri: Rusia, Angola, Venezuela, America de Nord, Marea Nordului, etc.

În plus, începând cu anii 1970 țările occidentale au dezvoltat și o serie de alte surse de enerigie alternativă: hidraulică, nucleară, solară, geotermică, eoliană, etc., la care am putea adăuga și faptul că materiile prime neenergetice (fier, minereuri rare, aur, argint, etc.) sunt dispersate și ele în afara țărilor musulmane (Rusia, continentul american, Australia, Africa subsahariană, etc.), iar țările occidentale au și posibilitatea tehnologică a reciclării lor, știind că institute de cercetări fundamentale și aplicate (de mare importantă și anvergură) legate de aceste tehnologii nu există decât pe teritoriul lor și nu pe cel al țărilor islamice. Singurele culturi care au penetrat de manieră semnificativă în lumea occidentală sunt cele din Japonia (sportul de luptă, bucătăria, etc.), respectiv, cele din Extremul Orient (religii, medicină, tehnicicile de meditație, etc.). Rap-ul sau Rai-ul nu (mai) sunt decât fenomene, oarecum, marginale, astăzi!

În ceea ce privește bugetul apărării occidentale, respectiv, al NATO este colosal. Odată cu lansarea războiului în Irak (în cadrul Global War on Terror), SUA au un buget egal cu bugetul tuturor țărilor planetei reunite la un loc, urmată de Franța, Marea Britanie, Germania, Japonia, Israel și Taiwan, care totalizează  la un loc peste ¾ din totatulul cheltuielilor militare în lume).

[A se vedea și articolele autorului].

Bilanțul terorismului și antiterorismului american în ultimul deceniu (2001 – 2011). GWOT (Global War on Terror). Corespondență de la New York (prof. univ. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite)

În timpul investigațiilor mele la New York legat de tematica acestui articol, am contactat o serie de persoane și personalități din diverse instituții (publice, respectiv, private), trusturi de presă, etc., ale statului american, implicate direct sau indirect, mai mult sau mai puțin în evenimentele care au marcat deceniul care a trecut de la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Consider de datoria mea să menționez că în acest articol expun o părere strict personală care, în mod evident, nu angajează sub nicio formă, nici responsabilitatea morală și nici cea juridică a celor pe care i-am contact și mi-au furnizat documente sau informații inedite legate de derularea acestor evenimente! Cu un deceniu în urmă, după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 la New York, am părăsit teritoriul United States al Administrației Bush, „țara tuturor posibilităților“, a marilor contradicții economice și a inegalităților sociale, în care manipularea și monitorizarea „no limite“ sunt un sport național ridicată la rang de „religie“, în care totul se vinde și totul se cumpără (inclusiv, un Juriu Popular, dacă interesul național sau cele financiare publice sau chiar și private o impun !), în care sistemul de sănătate este „ghilotinat“ de bună voie și nesilit de nimeni (cu acordul contribuabililor, în care capitalismul sălbatic uzat moral, „doarme pe ghimpe“ (pentru a fi mereu „în veghe“) și face că 1% dintre cei înstăriți să dețînă 70% din activele financiare ale națiunii, iar 400 de persoane să posede în total o avere de 1.570 Md$US, depășind-o pe cea deținută de către 155 de milioane de americani, în care legea ultra-liberală a armelor de foc face nu mai puțin de 130.000 de victime anual (din care peste ¼ de decese !), cu „conjectura“ că, deși acestea au fost executate de către membrii grupării teroriste Al Qaida avându-l ca leadrer și mentor pe Osama Bin Laden, ele au fost meticulos concepute și organizate, in cele mai mici detalii, nu de către ei, dar de către, alții. Alții, care aveau interese meschine și oculte, de neînțeles pentru muritorii de rând, care aveau nevoie de un pretext pentru „Invazia SUA“ (& NATO Co.) în Afganistan și în Irak. Alții, care erau mai presus de orice bănuiala și care în frustrarea (și amai ales) în delirul lor, doreau să arate lumii (și în special celei arabe, „îmbibată“ în petrol!) că în „cazinourile“ lumii sunt ei cei care fac „jocurile“ curat-murdare, „Jandarmii lumii“, care „veghează“ asupra intereselor omenirii, mai mult sau mai puțin, atât ale „națiunilor unite“, cât mai ales ale celor „ne-unite“, singurii capabili să aducă și să mențină acea „pace“ și „democrație“ durabilă în lume de care lumea are sau nu are nevoie și nu atât pentru supraviețuirea, dar, mai ales, pentru „prosperitatea“ ei. Cei, pe care încercând, în disperarea mea, să-i găsesc de-a lungul anilor, i-au „găsit“, tot, alții. Și nu în interesul meu și nici în interesul lumii, dar în interesul adevărului istoric. Acelui adevăr, despre care Albert Camus (Premiul Nobel, 1957) spunea că este „misterios, ușor de pierdut și trebuie recucerit mereu“. Care astăzi nici nu mai contează, pentru că viața merge înainte, cu sau fără voință noastră, cu sau fără ei și așa cum remarca Pablo Neruda (Premiul Nobel, 1971), pentru că adevărul este că nu există adevăr“, în acest dosar de jihadologie (terorism islamist).

Dezechilibre religioase și ideologice. Atentate extremiste în numele religiei. Lumpen-teroristul, teroristul modern, contemporan (Subiect de teză de doctorat în MAss – Matematici Aplicate în științe sociale – cu fonduri europene)

University course in jihadology and contemporary terrorism (right-wing extremism, left-wing extremism and of the state). Curs universitar de jihadologie și terorism contemporan (extremismul de dreapta, extremismul de sânga și de stat) pentru primul ciclu universitar (Licență). GWOT (Global war on terror) în lumea occidentală. Terorismul nu are religie (partea I – integral). Ziarul Realitatea (tipărit, prof. univ. dr. Thomas CSINTA, jurnalist de investigații criminale, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite, detașat permanent la Curțile cu Jurați ale tribunalelor judiciare franceze)

Jjihadul (Djihadul) este un cuvânt de origine arabă din rădăcina jahada, care înseamna „a (se) lupta, a se strădui, a se zbate“. O definiție improprie, care a ajuns însă să înlocuiască semnificația originară, este aceea de „război sfânt“, împrumutată din vocabularul cruciaților. Sensul fundamental al cuvântului este străduința musulmanului în particular și a comunității musulmane în general de a extinde calitativ sau cantitativ religia islamică, modul ei de viață individuală și organizarea socială care decurge din ea. Astfel, musulmanii înteleg prin Jihad folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a urma sistemul islamic de viață, pentru a obține favoarea lui Allah. Este un proces continuu. În prima sa faza un musulman învață să-și controleze propriile sale dorințe și intenții rele. Acest Jihad este înăuntrul ființei si este baza Jihadului profund, adică aducerea Maruf (dreptății) și înlăturarea Munkar (răului) din viață și din societate. În a doua fază, Jihadul presupune răspândirea credinței islamice prin orice mijloace, „războiul sfânt” fiind alternativa viabilă, alternând ineficacitatea conversiei pașnice. Bernard Lewis susține că „marea majoritate a teologilor si juriștilor” au „căzut de acord că Jihadul e, printre altele, o obligație militară”.

Printre celelate țări care contează la nivel mondial, avem Rusia, China și India, care și ele sunt țări nemusulmane, iar cele mai mari țări producătoare de armament greu sunt tot marile puteri economice și militare ale G8 (SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Japonia, Rusia) și ceva mai departe China și Israel, de care țările musulmane (importatoare de armament !) sunt puternic dependențe. Și atunci, mă întreb, unde este oare, în prezent echivalentul musulman în societatea franceză ? Cu certitudine, nicăieri! Cea mai lungă perioada de expansiune musulmană are loc între cca 810-750, când islamul domină lumea, pentru că între 750-1059 să se stabilizeze. Între 1050-1800 își reia expansiunea în Africa, Asia centrală și în India, cunoscută în Occident în varianta sa otomană. În secolele XIX-XX, este Occidentul care ia inițiativa, pe care nu o pierde decât după 1945 (sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial), odată cu războaiele de decolonizare.

Cea mai lungă perioada de expansiune musulmană și cea mai recentă, otomană, în Balcani și în Mediterana va dura cca un secol: între 6 aprilie-29 mai 1453 (Căderea Constantinopolului, victoria Otomană, sub conducerea lui Mohamed II, care marchează dispariția Imperiului Bizantin) și 7 octombrie 1571 (Bătălia năvală de la Lépante, Golful Lépante, lângă Petraș în Grecia, victoria Sfintei Ligi Creștine). Ultimul mare succes Otoman (Soliman Magnificul) a fost la Bătălia de la Mohacs (29 august 1526), care va avea ca rezultat  împărțirea Ungariei până în 1686 între Imperiul Otoman, Habsburgii Austrieci și Principatele Transilvaniei. După care au urmat și eșecuri importante: la asediile de la Viena (1529), la cel de la Koszeg (1532), respectiv la Steinfeld, precum și cel de la Malta (1565). În principiu, începând cu anul 1530 frontierele dintre Islam și Creștinism au fost definitiv fixate și ele nu se vor (mai) schimba timp de un secol și jumătate!

În concluzie, în multiplele sale aplicații ale adjectivului „marginal″ (geografic, temporal, ideologic, economic, politic, militar și religios) luptele dintre Occidentali și Islam nu erau decât marginale, ceea ce face ca lumea musulmană să nu fie considerată pentru Occident o amenințare reală, sau cel puțin, așa cum sugerează ipoteza Neagu Djuvara-Geert Wilders. Cu alte cuvinte, Islamul nu poate prezența un pericol așa cum este el, dar numai dacă s-ar putea organiza într-o mare putere statală în jurul Califatelor Omayyazi (Umayyad, dinastie arabă care a dominat între 661-750), respectiv, Abbasizi (dinastie arabă care a urmat Califatului Omeiad 661-750) sau într-un mare imperiu, ca cel Otoman, cu o populație (unită) numeroasă, cu o economie puternică și dinamică în toate sectoarele de actvitate, dispunând de o cercetare fundamentală și aplicată, respectiv, de o tehnologie de vârf, de o puternică structura administrativă (bine organizată), de o armată puternică și echipată în toate sectoarele cu armament de ultimă generație, de o cultură omniprezentă și de o diplomație activă pe toate continentele lumii. Ceea ce nu este imaginabil, nici măcar, într-un viitor îndepărtat !

Într-un asemenea context, este greu de imaginat că o țară europeană occidentală dezvoltată (post-industrializată) în care Islamul este cea de-a doua religie (ca Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Olanda sau Belgia), să devina o țară (Regat sau Republică) islamică. Chiar dacă aceste țări multiculturale, recunosc drepturile etnice, lingvistice, religioase, etc., ale minorităților lor, iar în numele acestui multiculturalism, musulmanii ar revendica o serie de drepturi specifice, nu rareori, în contradicție cu legile naționale democratice.

Conform unui studiu realizat de către Pew Research Center (PRC), în Franța Metropolitană, în prezent ar trai cca 4,8 milioane de musulmani (minorii incluși, cu cel puțin un părinte musulman), cca 7,5% din populația națională (și între 5,5-6 milioane, conform datelor centralizate de către Ministerul de Interne francez, la care am avut acces), dintre care 1/3 ar fi credincioși și practicanți.

Conform definiției Națiunilor Unite(„o persoana care rezidă într-o altă țară decât cea de naștere″), în Franța trăiesc cca 7,5 milioane de străini (cca 12% din populație), din care 5,3 milioane (aproape 8%) născuți în afara UE. Astfel, din acest punct de vedere, ea ocupa locul 6 pe plan mondial după: SUA (cca 44 de milioane), Rusia (cca 13 milioane), Germania (cca 10 milioane) și Arabia Saudita, respectiv, Canada cca 7,5 milioane – din care 1,2 milioane musulmani) și înaintea Marii Britaniei (cca 7 milioane – din care 4,2 milioane de musulmani), Spania (cca 6,5 milioane – din care cca 1,2 milioane musulmani) și Italia (cca 5,5 milioane – din care cca 3 milioane de musulmani). În concluzie, într-adevăr, conform studiului mai sus menționat, populatia de confesiune islamică în Franța, reprezintă astăzi „o majoritate covârșitoare″ în rândul populației de origine străină din Franța Metropolitană (continental-europeana și Corsica).

Conform unui alt studiu(complementar) aparțînând INSEE (Institutul National de Statisticț și Studii Economice), dintre aceștia cca 70.000-110.000 ar fi francezi convertiți la Islam, iar între 20-30% din totalul de copii născuți în Franța, de origine magrebină (Algerieni-cca 43,2%, Marocani-cca27,5%, Tunisieni-cca11,4% și parțial Egipteni, Libieni și Mauritanieni), în UMA (Uniunea Maghrebului Arab) s-ar declara „fară religie″! Restul, străinilor din populație (neeurpoeni), ar fi originari din Africa neagră (9,6%), Turcia (8,7%), etc.

Funcția de repartiție a populației musulmane în lume ar conduce la următoarea distribuție pe zone geografice întinse (corespunzând continentelor).

Printre marile metropole franceze cu un procentaj important de musulmani menționez Lille Eurométropole (regiunea urbană 1,2 milioane de locuitori – partea franceză și 1,8 milioane cu partea franceză, aproape ½ din populație, în special la Roubaix), Aix – Marseille Métropole (regiunea urbană 2,0 milioane, cca ¼ din poplulatie, în anumite secrtoare chiar până la 40%), Grand Paris (cca 13 milioane de locuitori, aproape 20% din populație), Grand Lyon (2,4 milioane de locuitori, aproape 15% din populație), Toulouse Meétropole (1,4 milioane de locuitori, peste 10% din populație), etc. Printre orașele mari putem menționă în estul Frnței, Besancon (13%), respectiv în sud, Perpignan (peste 15%).

Islamul este prima religie în Departamentul Seine Saint Denis(Regiunea urbana pariziana – Métropole du Grand Paris), unde trăiesc cca ¼ dintre musulmanii în Greater (Grand) Paris, respectiv, 13,2% în Departamentul Val de Marne, 13% în Val d’Oise, alte două departamente pariziene. Populația musulmană din Franța, mai săracă, are un procent de feritilitate mai mare decât populația franceză: 3,3 copii contra 2 copii pentru o persoană de sex feminin, iar cca 10% din această populație deține funcții administrative (în politică, culte, etc.).

În Belgia (cu o populație de cca 11,5 milioane de locuitori), guvernul recunoaște Islamul din 1974, iar începând din 1975 cursul de religie islamică este introdus în programa școlară și 43 dintre moschee clandestine au fost recunoscute de către Ministrul de Interne Philippe Courard. Daca în 1985 comunitatea musulmana belgiana număra cca 200.000 de membri, astăzi ea numără cca 900.000 de persoane (cca 2000.000 de marocani, 95.000 de turci și restul albanezi, iranieni, pakistanezi și senegalezi), din care însă apropape 1/5 sunt în situație ilegală pe teritoriul national și cca 75% sunt practicanți, iar 40% ar trăi în Regiunea Bruxelles – Capitale. Între 80-90% dintre ei ar sărbători de manieră clandestină Aïd-el-kébir (sărbătoarea țapului la sfrâșitul Ramadaului, cu peste 100.000 de sacrificii), sfidând cele mai elementare reguli de igienă și de sănătate publică.

Dacă numărul belgienilor convertiți la Islam (care ar însemnă, cel puțin oficial „pace, dragoste pentru apropiat″), cu zece ani în urma, era între 7.000-8.000, în zilele noastre ar exista intre 1.200-1.600 de cereri, anual. Astfel, numărul belgienilor convertiți la Islam, astăzi, evaluăm la cca 35.000. Cei sceptici consideră că în cca 20 de ani, Bruxellesva deveni un oraș cu o majoritate musulmană, populația căreia astăzi este într-un procent de aproape ¼ musulmană (cca 7,6% din populația națională, însă peste 12-13% dacă consideram și pe cei naturalizați). Specialiștii în demografia islamică apreciază că 1/3 din populația ei va fi de origine musulmană, în jurul anului 2030.

În Marea Britanie, exista cca 4,2 milioane fideli islamului (cea de -a doua religie în Regat), care provin, în principiu (începând din 1950) din fostele colonii, ale fostului Imperiu Britanic (Pakistan, Bangladesh, India, etc.), iar numărul moscheelor ar fi de 1.538.

În Olanda (cu o populație de cca 17,5 milioane de lociotori), numărul lor ar fi de aproape 1 million de persoane (ca de altfel, și în Belgia), reprezentând 5,5% din populația națională, în Germania cca 5 milioane (5% din populația națională), în Italia cca 3 milioane (sub 5% din populația națională), iar în Spania ceva mai mult de 1 million (cca 2,6% din populația națională), în timp ce în Austria (cu o populație de cca 9 milioane de locuitori) procentul pare a fi cel mai ridicat dintre țările mici (cca 8%) și foarte apropiat de de cel din Franța (8,8-9%).

În țările nordice, procent important de musulmani întâlnim în Suedia (cu o populație de cca 10 milioane si cca 800.000, adică, cca 8% din populația națională), Danemarca (cu o populație de cca 6 milioane de locuitori și 350.000 de musulmani, adică, cca 5,4% din populația națională) și Norvegia (cu o populație de cca 5,5 milioane de locuitori și 180.000 de musulmani, adică, 3,1% din populația națională).

În ceea ce privește viitorul, am asista la o „prăbușire″ demografică a populației de origine europeană, care ar fi din ce în ce mai puțin prezentă, în toate tările Europei Occidentale dezvoltate (post – industrializate). În Germania și Spania, situația ar fi mai puțin bună decât în Franța și Maria Britanie.

În documentul sau „Convergence″ (Convergenta), Eurostat estimează o creștere demografică de 16 milioane în 50 de ani (2010-2060) în UE27 (Cele 27 de state ale Uniunii Europene). În absența imigrației, Europa ar pierde cca 70-75 de milioane de locuitori, adică un aport demografic al imigrației de 68 de milioane în 40 de ani, corespunzând la aproape 17% din populația anului 2060. Fară imigrație, Spania ar pierde peste 8 milioane de locuitori, iar Germania peste 25 de milioane!

Conform aceluiași document, peste ½ din cei cu vârsta până la 40 de ani ar fi de origine străină în Spania și în Germania în 2060, respectiv, ceva mai mult de 40% în Marea Britanie și 20% în Franța.

În ceea ce privește Franța, eu cred că acest procent ar fi  deja atins.Conform anchetei „Trajectoires et Origines″ (Itinerarii și Origini) în 2008, INSEE (Institutul National de Statistica și Studii Economice) estima la peste 4,1 milioane numărul de musulmani în Franța (6,8% din populația națională) și la 4,7 de milioane numărul elor care au cel puțin un părinte de confesie musulmană, ceea reprezenta pe atunci 34%, respectiv 41% din populația de origine străină a tarii.

Conform acestui document numărul de copii raportat la o persoană de sex feminin ar fi în 2060: 1,8 pentru una de naționalitate franceză, contra a 8,1 pentru una de naționalitate musulmană, iar deja în 2027, 1/5 din populația Franței ar fi de confesiune musulmană. Acest lucru pare a fi îndoielnic, pentru că astăzi nicio tară în lume nu are o asemenea rată de natalitate! Câteva țări, printre care: Mali, Burundi, Somalia și Afganistan depășesc 6%.

În sfârșit, avem motive să ne temem de instaurarea unui Holocaust Islamic în Europa Occidentala?

Nu cred. Într-adevăr, nu ar fi exclus (cel puțin teoretic!), însă practic, foarte puțin probabil, cu o mai mare precizie, deloc. Faptul că Sharia’a (Legea Islamică având la bază Coranul), în credința islamică este considerată divină, prin efort heremeneutic modernizator, ea poate genera un sistem de legi care să nu fie rigid, așa cum sugerează, de ex., chiar ultimul raport din seria PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare) referitor la Lumea Arabă, care în cadrul Islamului permite flexibilitate. Ceea ce n-ar intra neapărat într-o contradicție cu afirmația că „Membrii Organizației Conferinței Islamice reafirmă rolul istoric și civilizator al comunității credincioșilor musulmani(„ummah”) pe care Allah, a făcut-o cea mai bună dintre națiuni și care a dăruit umanității o civilizație universală și cumpănită.”

Cu atât mai mult cu cât, Șaria (care se constituie în secolele VII și VIII e.n., odată cu extinderea califatului Omeiad, primul stat islamic din lume) este denumirea unei legislații islamice, inspirată, pe de-o parte din prescrierile Coranului, conform tradiției istorice (sunită sau șiită) și, în cadrul acestei tradiții, conformă tradițiilor juridice majoritare ale fiecărei țări (pentru sunism – malechită, șarifită, hanafită sau oahabită, iar pentru șiism – alevită, alauită, isnașarită, druză, ibadită, ismaelită sau zaidită), iar pe de altă parte din Sunna (tradiție inspirată din povestirile despre viața profetului Mahomed și a tovarășilor săi, povestiri denumite Hadith).

Însă, există contradicții de altă natură în privința DUDO (Declarației Universale a Drepturilor Omului): „Legea Islamică Shariah este unica sursă de referință pentru interpretarea sau clarificarea oricărui articol al acestei declarații.” (Art.25) sau „Nu poate exista crimă și astfel nici pedeapsă, decât în măsură în care este prevazută de Shariah.” (Art.19).

Ori, Coranul ne spune, de ex. (surata 17, verset 33), că „rudele unei victime inocente au dreptul să ucidă autorul crimei” . Iar, într-un stat modern, de drept, așa ceva (nici) nu este admisibil, asta însemnând că shariah trebuie ori interpretată modernizator, ori pur și simplu abolită, căci în forma actuală ea nu este compatibilă cu drepturile omului, dar mai important este, că el nu este compatibilă (nici) cu statul de drept! Ea reia practic „legea talionului“, („Ochi pentru ochi, Dinte pentru dinte” !) din Vechiul Testament, abolit de către Iisus Hristos și abandonat de toate statele moderne. Prin semnarea Declarației de la Cairo, miniștri de externe ai țărilor musulmane, afirmă că, practic, norma juridică (actualmente relevantă) este, chiar, binecunoscutul „drept al răzbunării sângelui“.

În materie de egalitatea sexelor, Art.6 al declarației prevede că „femeia este egală bărbatului (dar numai) în termeni de demnitate umană“. Într-o anexă islamică la DUDO, găsim și afirmația, pesemne relevantă și pertinentă în ochii juriștilor musulmani (într-un document) care se refera la drepturile omului, că „islamul este unica religie adevarată” și că „în principiu, nimeni n-are dreptul să suspende sau să-i ignore poruncile, întrucât ele sunt porunci divine obligatorii, conținute în cărțile revelate ale lui Alah și trimise noua prin ultimul său profet.”

În ceea ce mă privește personal (care trăiesc de 33 de ani în Franța), activitatea mea profesională (de profesor și cercetători în domeniul MASS-Matematici Aplicate în Științele Sociale, respectiv, cel de jurnalist de investigație în domeniul marii criminalități), mi-a permis să intru în contact direct cu populația musulmana, din aproape toate structurile socio-profesionale (de la toate nivelelurile), cu precădere, din: Învățământ superior și Cercetare, Administrația (publica) Locala și Centrala (de Stat), Sănătate, Apărare, Justiție, Politie și Jandarmerie, cartiere defavorizate – ZUS [Zonele Urbane Sensibile – ZUS (Les Zones Urbaines Sensibles) en France Métropolitaine] ale marilor metropole franceze („sugrumate” de șomaj, prostituție, trafic de droguri și insecuritate), Delictual și Carceral, Comercial și de Afaceri, Artistic și Multimedia, etc., ceea ce mă obligă să dedramatizez situația și să contrazic pesimiștii, adică, pe cei care cred în islamizarea Europei. Pe cei care cred într-un real Holocaust Islamist (Islamic) european, nu în viitorul apropiat, dar nici măcar, în cel îndepărtat !

Pentru că, o imensă majoritate a populației musulmane prezentă pe teritoriul Europei Occidentale (cu rare excepții, în cazul unor imigrări legale, legate de ocuparea forței de muncă deficitare din unele țări), a părăsit taritoriile naționale (dominate de instabilități politice și sociale – economice, războaie civile, etc) nu cu scopul de a cucerii, sau pentru a se organiza în afara granițelor acestora cu scopul „musulmanizarii″ („islamizării″) ei prin intermediul unui „Război Sfânț″ (Jihadul), dar pentru a scapă de sărăcie, pentru a putea duce un trai decent, mai bun (prosper !) în aceasta parte a lumii, imaginat ca un „Paradis″ (Raiul pe Pământ !).

Din păcate, limba, religia și cultura acesteia, sunt principalele motive ale dificilei (și slabei) integrări a acesteia în societatea civilă și nu numai! Pentru că un rol deosebit de important a constituit și continuă să constituie discriminarea „negativa″ al acesteia, de-a lungul a mai multor generații (și nu în ultimul rând, profunda ei criza de identitate națională !) care începând cu acest mileniu, prin politici naționale (susținute și de către Organismele de conducere ale UE) s-a tranformat într-una „pozitivă″, un important pas înainte, care i-a permis accesul la educație și deci în concluzie, în structurile socio-profesionale de nivel mediu (atât în public cât și în privat) și chiar în cele superioare ale Administrației (locale sau centrale) de stat. Ca urmare, o parte (nu majoritară) a aceastei populații (comunități etnice), cea, oarecum, favorizată, a reușit să părăsească starea de „asistat social″ (din banii publici și fonduri private de solidaritate) și beneficieze de o integrare (inserție socială), mai mult sau mai puțin reușită.

Numărul musulmanilor însă care dețin funcții importante de decizie în structurile socio-economice naționale și europene, este nesemnificativ, adică, marginal! Iar, o mare majoritate dintre ei sunt membre ale unor partide istorice europene (fie de dreapta, fie de stânga și extrma stângă și mai rar de extrema dreaptă) cu caracter creștin și nu islamic, cu toate că între cele doă religii nu lipsesc asemănările (monoteismul, promovarea păcii, existența Raiului dar și a Iadului, a Judecății de Apoi sau a unor profeți cum sunt Isus din Nazaret, Adam, Noe, Avraam, Moise sau Muhammad, care au răspândit mesajul divin).

Credincioșii au obligația de a respecta poruncile date și invățăturile morale are profeților.Ambele religii susțin că Maria, mama lui Iisus, a fost virgină, deci nașterea lui Iisus cât și cele înfăptuite de acesta, au fost un miracol. Diavolul este reprezentarea răului și credincioșii nu trebuie să urmeze calea lui deoarece, Ziua de Apoi va veni și toti vor fi judecați pentru faptele comise. Existența Raiului și a Iadului unde, după moarte, credincioșii vor fi răsplatiți sau pedepsiți pentru faptele lor. Dacă pentru creștinism autoritatea doctrinală este Biblia iar instituția reprezentativă este Biserica, pentru islam „Cartea Sfântă” este Coranul iar rugăciunile colective se desfășoară în moschei. Atât pentru creștini, cât și pentru musulmani și evrei, judecătorul suprem este Dumnezeu. Mai vizibile sunt însă diferențele dintre cele două religii în ceea ce privește povestea lui Iisus, natura lui Dumnezeu, libertățile și obligațiile credincioșilor.

Cel puțin în Franța, pentru ocuparea unor funcții importante (de conducere, de decizie, etc.) în Administrație locala și centrala de stat, „pretendenții″ (cu rare excepții !) trebuie să fie diplomați ale unor prestigioase școli superioare de înalte studii (grandes Ecoles).  Scoli Superioare Franceze de Înalte Studii – „Les Grandes Ecoles, elitiste, deosebit de selective (accesibile prin intermediul unui concurs foarte dificil de admitere, în care se formează elita profesionala franceza în toate domeniile de activitate ale vieții sociale !) greu accesibile populației musulmane (cu toate că unele dintre ele au încercat să-și „democratizeze″ învățământul conform principiului „discriminării pozitive″ !).

A se vedea pentru detalii articolul autorului pe această tematică

Accesul în sistemul (ultra)elitist francez, napoleonian, de Înalte Studii „Grandes Ecoles” (științifico – inginerești, economico – comerciale, medico – farmaceutice, social – politice, literar – artistice, judiciare, militare, etc.) – un sistem educativ ultraselectiv, ultraperformant și unic în lume, care domină învățământul superior francez de sute de ani! (Corespondență de la prof. univ. dr. Thomas CSINTA – Paris)

În plus, conform Curbei (clopotului) lui Gauss (Distribuția Gauss – Legea normală), cu cât musulmanii sunt mai calificați (elitiști), cu atât mai mult sunt integrați în societatea franceza și sunt mult mai puțin practicanți, deci și mult mai puțin fanatici. Din contră, cei necalificați (sau slab calificați), ușor manipulabili, pot deveni adepți ai Jihadului și se pot transforma în (lumpen)teroriști. Marea lor majoritate este însă calificată (conform Curbei lui Gaus) și ar putea fi utilă societății civile, dar, eu cred că dispozitivele sociale de integrare sunt prost concepute și neadaptate lor.

Gifted Education. M’s („Mensanii”) lui Roland Berril!

O situație asemănătoare există și în celelalte state dezvoltate ale UE (Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Olanda, Belgia, etc.), ceea ce în principiu, limitează profund accesul acestei populații (de altfel mult mai pașnice decât pare la prima vedere !) la acel Război (mondial) Sfanț care ar putea conduce într-un viitor îndepărtat la „islamizarea″ Europiei sau de ce nu, într-un viitor foarte îndepărtat, a lumii!

Nici în privința atacurilor teroriste ale musulmanilor (în special ai celor din cea de-a 3 – generație – lumpenteroriștilor) nu este cazul să disperăm. Dacă analizăm numărul de atacuri teroriste islamiste(ucigașe) comise în Lumea Occidentală în raport cu numărul musulmanilor stabiliți între frontierele acesteia, constatăm că acestea reprezintă, efectiv, un fenomen social, marginal, nesemnificativ, în timp ce numărul atacurilor teroriste al extremei drepte ar fi crescut cu 5 ori, îin ultimii 5 ani, conform CTED (Counter-Terrorism Committee Executive Directorate) al ONU. În plus, chiar și terorismul islamist, din punct de vedere structural, este într-o prăbușire profundă, trecând de la organizare (în faza sa din prima generație) la dezorganizare totală în faza sa de lumpenterorism, care este comis haotic, de către dezrădăcinați și marginalizați social, disperați și labili emoțional, cu arme albe și mult mai rar cu armament, care și el, este depășit și scos din uz, pentru a fi reciclat, în ciuda unui trafic important de arme european prosper (mai ales din țările Europei de Est, care ajung în Belgia, prin intermediul tranportului fluvial și maritim).

Cu totul alta pare să fie situația în Japonia, țară asiatică considerată ca făcând parte din occidentală (țarile membre ale UE, Norvegia, Islanda, Elveția, Canada, SUA, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud și Japonia)

Iată acum un mesaj^[2] din partea unui necunoscut, care se declară un bun cunoscător al Japoniei și al popurului japonez.

„Aţi citit vreodată în vreun ziar că un lider politic sau un prim-ministru dintr-o naţiune islamică să fi  vizitat Japonia? Aţi întâlnit vreodată ştirea că şahinşahul  (n.r. Melikşah – Anadolu Selçuklu sultanı) Iranului  sau vreun prinţ din Arabia Saudită  să fi vizitat Japonia? Japonia este o ţară  care ţine Islamul dincolo de ţărmurile sale. Japonia a pus restricţii stricte asupra Islamului şi a tuturor musulmanilor.

• Japonia este singura ţară care nu dă cetăţenie la musulmani;
• b) In Japonia nu se acordă rezidenţă permanentă pentru musulmani;
• c) există o interdicţie severă de propagare a Islamului în Japonia;
• d) În Universităţile din Japonia, nu se predă araba sau orice limbă islamică;
• e) Nu se poate importa „Coranul”, publicat în limba arabă;
• f) Conform datelor publicate de guvernul japonez le-a fost dată viză de rezidenţă temporară pentru numai 2 sute de mii de musulmani, care au avut nevoie să studieze Legea japoneză a  bogăţiilor naturale (sau Legea Funciară? – The Japanese Law of the Land). Aceşti musulmani au trebuit să vorbească japoneza şi să practice ritualurile lor religioase numai în casele lor;
• g) Japonia este singura ţară din lume care are un număr neglijabil de ambasade ale ţărilor islamice;
• h) poporul  japonez nu este atras de Islam;
• i) rezidenţii musulmani care locuiesc în Japonia sunt angajaţi ai companiilor străine;  
• j) Chiar şi vizele de lucru nu sunt acordate pentru medici musulmani, ingineri sau manageri trimise de companiile străine;
• k) În majoritatea companiilor, se menţionează în regulamentele interne, că musulmanii nu pot aplica pentru un loc de muncă;
• l) Guvernul japonez este de părere că musulmanii sunt fundamentalişti şi nici chiar în epoca globalizării nu sunt dispuşi să schimbe legile lor musulmane;
• m) Musulmanii nici nu se pot gândi cu privire la închirierea unei case în Japonia;
• n) Dacă cineva ştie că vecinul său este un musulman, tot cartierul rămâne de alertă;
• o) Nimeni nu poate iniţia o celulă islamică sau „Madarsa” Arabă, în Japonia;
• p) Nu se aplică legea islamică (Sharia)  în Japonia;
• q) În cazul în care o femeie japoneză se căsătoreşte cu un musulman, atunci ea este considerată  proscrisă pentru totdeauna;
• r) Potrivit dlui Komico Yagi (şef de departament la Universitatea din Tokyo), „Conform spiritului  japonez Islamul este o religie foarte îngustă la minte şi ar trebui să stai departe de ea.”;  
• s) Jurnalistul independent Mohammed Juber a făcut un turneu în mai multe țări islamice după 9/11 (n.r. atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 în SUA) precum şi în Japonia. El a aflat că japonezii erau convinși  că extremiştii (n.r. islamiști) nu ar putea face nici un rău în Japonia.””

Într-adevăr, istoria islamului în Japonia datează relativ de puțin timp în comparație cu alte religii, iar documentele istorice care descriu „contacte” dintre islam și Japonia, înainte de „deschiderea” acesteia în 1853 sunt rare, în ciuda faptului că primii musulmani care s-au așezat pe teritoriul țării „Soarelui răsare” au sosit cu câteva secole în urmă.

Printre numeroasele religii nipone, două sunt deosebit de importante (și principale):  Șintoismul sau shinto (religia tradițională, politeistăaJaponiei și o fostăreligie de stat a acestei țări care implică venerarea unor zei numiți kami, considerați divinități locale care pot reprezenta spirite sau genii ale unor anumite zone geografice sau care personifică monumente sau procese naturale majore (Amaterasu, Zeița Soarelui, Muntele Fuji, etc., cu peste 100 de milioane de practicanți) și  Budismul (religie și o filozofieorientală care își are originea în India în secolul al VI-lea î.e.n.) bazată pe învățăturile lui Gautama Siddhartha(Buddha Shakyamuni, un gânditor, și lider spiritual indian fondator și al Budismului care a trăit între 563-483 î.Hr.). „Importat” din China și Coreea din secolele V și VI, el aparține grupului de religii dharmice (alături de Jainism și Hinduism) care s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est.

Primele contacte moderne cu islam, japonezii au avut cu malaysienii care lucrau pe vasele britanice și olandeze în secolul XIX, iar în 1870 „Viața lui Muhammad” a fost tradusă în limba japoneză, ceea ce a ajutat islamul să-și găsească un loc în imaginația intelectuală a poprului nipon (dar numai sub formă unei părți din istoria culturilor!). Iar mai târziu, în 1890, când Turcia (otomană) a expediat un vas (fregatul Ertugrul) în Japonia pentru a saluta vizita Prințului Japoniei Komatsu Akihito la Istanbul, cu câțiva ani în urmă.

Conform documentelor istoricului Caeser E. Farah, s-ar părea că, comunitatea musulmană japonează datează de peste 120 de ani, iar în 1909, Abdul-Rashid Ibrahimar fi fost primul musulman care ar fi reușit să convertească primul japonez la islam, pentru că în 1935 prima moschee să fie construită la Kobe, iar în 1938, altala la Tokyo.

Conform altor documente, această comunitate ar fi fost déjà, în 1982, compusă din 30.000 de persoane (din care jumătate japonezi!), iar cea mai importantă convertire ale tinerelor femei căsătorite, conform Japan Time, ar fi avut loc în anii 1990.

În 2000, Keiko Sakurai(profesor le School of International Liberal Studies) estima că numărul musulmanilor japonezi (în Japonia) ar fi între 63.552 (concentrată în marile metropole ca Tokyo, Osaka-Kobe, Hiroshima, Kyoto, Nagoya) iar ai celor străini ar fi cuprins între 70.000-100.000. Tot ea, estima că numărul moscheeelor oficiale în Japonia ar astăzi între 30-40 și peste 100 ar fi instalate pentru rugăciuni în diverse săli (private) sau apartamente, ceea este (foarte) puțin în raport cu populația ei (cca 140 milioane de locuitori).

Majoritatea japonezilor au o viziune neutră asupra religiei și practică mai multe culte în timpul vieții lor. Conform Agenției pentru Afaceri Culturale al Ministerului Educației, al Culturii, Sportului, Științelor și Tehnomogiei, în Japonia, ar trăi cca 107 milioane de shinto (84% din populație), 91 milioane budiști (71% din populație), cca 3 milioane de creștini (2% din populație) și 10 milioane care nu sunt adepți al niciunei religii (8% din populație), iar dintre cei cca 100.000 de musulmani în Japonia, numai 10% ar fi japonezi. Ritualurile funerare shinto și budiste, consistă în incinerarea corpului neînsuflețit și păstrarea rămășițelor în cavouri familiale.

Creștinii niponi respectă de regulă aceste ritualuri, contrar musulmanilor care doresc să fie înmormântați fără a fi incinerați, adică „creștinește”, ceea ce lor, în Japonia, crează serioase probleme, având în vedere faptul că, cu cei 340 locuitori/km² (în medie) și cca 1.523 de locuitori/ km² în zonele locuite, Japonia este una dintre țările cu cea mai mare densitate a populației.

Conform Asociației Musulmanilor Japoneziși al Centrului Islamic din Japonia, numai trei cimitire oferă această posibilitate: la Köshü (în templul Monju-în al școlii Sötö, 4.800 m², cu 120 de cavouri), Köbe (rezervat rezidenților orașului) și Yoichi (Subprefectură Shiribeshi, Hokkaidö).

Agenția Afacerilor Culturale consemna în documentele sale peste 41.000 de organizații religioase (unele informații recente care ne-au fost transmise indică 41.968, cu exactitate, adică aproape 42.000!) din care 3.157 ar fi shinto (85.428 edificii cu personalitate juridică), 8.614 organizații budiste (77.754 edificii cu personalite juridică), 5.101 organizații creștine (4.275 edificii cu personalitate juridică) și 24.203 alte organizații (15.339 edificii cu personalitate juridică). Majoritatea străinilor musulmani din Japonia sunt originari din Indonezia, Pakistan, Bangladesh, Iran, Nigeria, Turcia și Egipt, care au început să se instaleze în această țară la începutul anilor 1990.

Deși tradus Coranul în japoneză încă din 1870, primul pelerinaj al unui japonez la Mecca, Kotaro Yamaoka, va avea loc la începutul secolului XX, care s-a convertit  la islam sub influență scriitorului Abdürre id Ibrahim și își schimbă numele în Omar Yamaoka, iar puțin mai târziu, Bunpachiro Ariga, care în timpul unei călătorii în India se îndrăgostește de islam, devine Ahmed Ariga.

Iată acum, ce îmi scrie pe această temă Horea Sibișteanu.

„Articolul e destul de exagerat. Eu am fost la studii doi ani în Japonia și am avut colegi musulmani în facultate, care închiriaseră case în Tokyo. Fie că erau turci, fie că erau iranieni sau pakistanezi. Există magazine de carne Halal (n.r., ca în Franța – termenul coranic care înseamnă „permis”, „legal” din punct de vedere religios, opus celui de Haram care înseamnă „interzis”, „nepermis” sau „ilegal) si am văzut și musulmani care se rugau la apus pe trotuarul unui cartier aglomerat din Tokyo.”

Răspunsul meu

Perfect de acord. Deși nu am fost în Japonia, decât de 3 ori, de 2 ori în tranzit (în drum spre Australia-Noua Zeelandă) și odată într-un scurt sejur legat de studiul mediului carceral japonez (foarte diferit de cel de-al nostru în Franta!), nici mie nu mi s-a părut că ar exista o ură „specifică” japonează (rasism japonez) diferită, de ceea a europenilor sau americanilor față de islam (religia islamică), față de musulmani! Din contră, imigrația musulmană nu este interzisă în Japonia, iar chirilie (mai mari ca în Europa Occidentală), în principiu, sunt gestionate fie de mafia locală, fie de organizații  pro-islamice (având ca membri, japonezi convertiți la islam) care joacă rolul de „intermediari” dintre muslamnii chiriași și proprietarii de locuințe. Ca urmare, ca musulman, nu este, totuși, foarte ușor să te „lipești” de o chirie și mai ales, convenabilă!

În ceea ce privesțe populația musulmană din Coreea de Sud și în această țară, care a început să se stabilească (definitiv) după Războiul din Coreea (25 iunie 1950 – 27 iulie 1953, un conflict politico – militar între Coreea de Sud – spijinită de către SUA, Franța, Marea Britanie, Canada, Australia și Noua Zeelandă,  Belgia și Olanda, Grecia și Turcia, etc. și Coreea de Nord – sprijinită de China și fosta URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, care va avea ca efect partitia oficială a Coreei).

Cea ma importantă comunitate musulmană din Coreea de Sud este concentrată la Seul și va fi recunoscută oficial în 1955 pentru care va si construită o primă, mare, moschee peste două decenii (în 1975), in principiu, cu fondurile misiunii islamice malaisienne (cca 33.000$US).

Estimativ,  conform Institutui islamic corean, Lee Hee-Soo(Yi Hui-su), în Coreea de Sud ar trăi cca 40.000 musulmani (indigeni, aborigeni, băștinași), adică, ceva mai puțin de 0,1% din populația tării, la care pot fi adăugați imigranții din Asia de Sud (regiune geografică care este mărginită la nord-est, nord, nord-vest de munți care o separă de restul Asiei, Bangladesh, Bhutan, India–cea mai mare a teritoriului și populație, Maldive, Nepal, Pakistan, Sri Lanka, Afghanistan–considerat de către de unii autori în Asia Centrală), Orientul Mijlociu și Irak, resperctiv, cei 200.000 migranți din Indonezia și Malaezia veniți la muncă începăand cu anii 1999.

Astăzi, există moschee și în alte orașe mari (de tip metropole) coreene (ceea ce cred că ar putea să pună pe gânduri pe europenii adepți ai islamizării Europei, opozanții construirii de moschee pentru musulmani!), cum sunt Busan (Pusan, a doua metropolă a Coreei de Sud dupǎ Seul, având o populație de 3,6 milioane de locuitori și cel mai mare oraș port al Coreei de Sud și al cincilea cel mai aglomerat port după tonajul de marfă din lume, în partea sudica a peninsulei Coreea), Anyang (în provincia Gyeonggi-do situată în partea de nord-vest a Coreei de Sud. cca 700.000 de locuitori), Gwangju (oraș metropolitan și al șaselea mare oraș din Coreea de Sud, cu cca 1,5 milioane de locuitori, în provincia Jeollanam-do, în extremitatea sudică a peninsului Coreene), Jeonju-si (capitala provinciei Jeollabuk-do, cu cca 700.000 de locuitori), Daegu (Taegu, al patrulea oraș ca mărime din Coreea de Sud, după Seul, Busan și Incheon, capitala provinciei Gyeongsangbuk-do, deși, oficial, nu face parte din provincie, cu cca 2,6 milioane de locuitori) și Kaesŏng (Gaeseong, în provincia Hwanghae de Nord, fosta capitală a Coreei în timpul Dinastiei Koryo, în apropierea Regiunii Industriale Kaesŏng, centrul industriei ușoare din Coreea de Nord , cu o populație de cca 350.000 de locuitori).

 ____________

 ^[1]Născut  pe 6 septembrie 1963 la Venlo, Geert Wilders este un parlamentar olandez, fondatorul în 2006 al Partidului Libertății  (PVV-Partij voor de Vrijheid), un partid politic naționalist, care în perioada 1990-1998 a fost asistentul parlamentar a lui Frits Bolkestein (născut pe 4 aprilie 1933 la Amsterdam), om politic olandez, fost comisar european, care a condus Partidului Popular, Liberal și Democratic din Olanda (VVD-Volkspartij voor Vrijheid en Democrație), cunoscut pentru directivele sale antimigraționiste în Uniunea Europeană. Ultranaționalismul său începe să-l manifeste după asasinarea la Amsterdam, de către un islamist, Mohammed Bouyeri (de origine marocană), pe 2 noiembrie 2004, al realizatorului (de opere audio-vizuale) olandez Theo Van Gogh (născut pe 23 iulie 1957 la Haga, fiul lui Johan Van Gogh, aflat în sluja serviciilor secrete olandeze, strănepotul fratelui lui Vincent Van Gogh, Theodor Van Gogh), care în 2004, în colaborare cu Ayaan Hirsi Ali, realizează un film documentar („Submission”, scurt metraj) în care denunță supunerea femeilor în Islam.  Asainarea lui Theo are loc în plină stradă, fiind atins cu 8 cartușe (gloanțe), cu unul dintre ele fiind executat (împușcat) în cap, după care, acesta este aproape decapitat. Pe pieptul acestuia, cu ajutorul a două cuțite,  Bouyeri „va fixa” o scrisoare pentru Hirsi Ali! După acest eveniment, Wilders declară Islamului un „război” deschis, asimilându-l cu o „ideologie fascistă”, făcând toate demersurile, în calitatea pe care o are, pentru interzicerea Coranului în Olanda. Este autorul unui scurt metraj (video) „Fitna”, foarte crtic la adresa Islamului (și al Coranului), difuzat pe Web pe 27 martie 2008. Tot Wilders este cel care militează în Belgia, în mai 2008, pentru separerea Valoniei de Flandra și anexarea aceteia Olandei. Din contra, el se declara un „apropiat” al Israelului  (vizitându-l în repetate rânduri pe Ariel Sharon și Ehud Olmert) și în special al Mossadului (Institutul de Informații și Afaceri Speciale, creat în decembrie 1949, unul dintre cele mai apreciate și eficace servicii de spionaj)

^[2]Here is something you may find interesting

I never knew this about Japan

Have you ever read in the newspaper that a political leader or a prime minister from an Islamic nation has visited Japan? Have you ever come across news that the King of Iran or a Saudi Arabia prince has visited Japan? Japan is a country keeping Islam at bay.  Japan has put strict restrictions on Islam and ALL Muslims. The reasons are:

• Japan is the only nation that does not give citizenship to Muslims.
• In Japan permanent residency is not given to Muslims.
• There is a strong ban on the propagation of Islam in Japan.
• In the University of Japan, Arabic or any Islamic language is not taught.
• One cannot import ‘Koran’ published in Arabic language.
• According to data published by Japanese government it has given temporary residency to only 2 lakhs, Muslims, who need to follow the Japanese Law of the Land. These Muslims should speak Japanese and carry their religious rituals in their homes.
• Japan is the only country in the world that has a negligible number of embassies of Islamic countries.
• Japanese people are not attracted to Islam at all.
• Muslims residing in Japan are the employees of foreign companies.
• Even today visas are not granted to Muslim doctors, engineers or managers sent by foreign companies.
• In the majority of companies it is stated in their regulations that no Muslims should apply for a job.
• The Japanese government is of the opinion that Muslims are fundamentalist and even in the era of globalization they are not willing to change their Muslim laws.
• Muslims cannot even think about renting a house in Japan.
• If anyone comes to know that his neighbor is a Muslim then the whole neighborhood stays alert.
• No one can start an Islamic cell or Arabic ‘Madarsa’ in Japan 
• There is no personal (Sharia) law in Japan.
• If a Japanese woman marries a Muslim then she is considered an outcast forever.
• According to Mr. Komico Yagi (Head of DepartmentTokyo University), “

  

  Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiui

  Thomas Csinta, Chief editor J-B

  

  Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida  Jurnalul Bucureştiului