Bună seara Dle Thomas Csinta,
La Brașov, soția mea care trăise câtiva ani la țară cu mine și cu cei doi copii, în conacul amenajat la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție), am primit o cameră în casa moștenită de la bunica. Am cumpărat restul apartamentului și pe parcursul a 10 ani am refăcut spațiile, am schimbat instalațiile electrice și de gaz metan, am băgat apă și canalizare, am construit un etaj și am consolidat zidurile, etc, etc. Am lucrat la acea casă 10 ani. Am mai stat un an în ea, pâna în 1987. Veți vedea mai jos de ce vă relatez toate acestea.
La Brașov aveam o situație financiară și materială bună, munceam mult și trăiam corect. Întrebările au venit mai târziu. Ieșisem deja în țările frățești (țările socialiste), vizitasem o serie de muzee, capitale, etc, și doream să mergem și dincolo, să vedem cum este. Am reușit după multe cercetări, chestionare și declarații să obținem viza turistică pentru Franța și Germania, în anul 1985. Am văzut cu ochii proprii ce înseamna libertatea și capitalismul. Întorși în țară, soția și cu mine am fost întrebati de colegi „cum e dincolo”? Noi am povestit ce am văzut. La câteva zile am fost chemat la securitate și întrebat cine mă plătește să fac propagandă capitalistă. Am fost destituit din funcția mea de șef de fermă, și mutat într-un birou izolat, la proiectare agricolă, ca să nu „contaminz clasa muncitoare” cu idei anti comuniste. La rândul ei soția a fost scoasă și ea din munca ei de tehnician proiectant la Uzina „Steagul Roșu”, și mutată la asigurări. Și nu e numai atât: am avut o percheziție de la miliție așa ca să vadă și ei ce avem în casă.
La timpurile acelea eram amator și colecționar de arme vechi de panoplie. Achizitionasem de mai mult timp 4 exemplare de muschete și arme de vânatoare, pe care le-am declarat la Biroul arme și muniții la Militia Brașov, tot așa cu șpagă, am demilitarizat (nr. dezactivat) armele, și am obținut o autorizație de deținere, cu toate stamplilele și semnăturile organelor de control. Câteva zile după întoarcerea mea din Franța, un domn ofițer de la Miliția Brașov, cu care ne cunoșteam, a venit acasă (str. Liliacului nr. 8 din Brașov) să ridice armele de panoplie, căci eu eram pe „lista neagră” și nu mai prezentăm încredere. Și cum așa, cu armele demilitarizate (n.r. dezactivate), ce aș putea face? Răspunsul m-a copleșit: „se poate presupune că veți ieși cu o pușcă din colecție pe stradă, veți soma milițianul boactărul de pază (n.r. paznic de noapte) el se va speria și se va preda că este prost (cuvintele ofițerului), iar dvs îi veți lua pistolul de la centură, cu care armă veți putea face oarece „minuni””. Toate acestea la un loc ne-au determinat să părăsim definitiv țara. Eram deja, fără nici o manifestare ostilă, în conflict cu puterea.
Plecarea noastră din România a avut loc la începutul lunii mai 1987 (n.r. deci înainte de Revolta anticomunistă de la Brașov), cu destinația Franța, cu autoturismul propriu Dacia 1300. De ce Franța? Pentru cultură. Am fi putut opta pentru Germania, dar nu ne-a atras spiritul și civilizația germanică. Am obținut viza turistică pe pașaport, am ajuns cu bine în Franța, numai eu și soția. Fără copii, căci conform legilor de atunci nu se aproba plecarea unei familii întregi, cineva trebuia să ramâna ostatec în țară. Ajunși în Franța, am obținut în 2 saptamâni statutul de refugiat politic. Dar fără serviciu și fără loc de muncă.
Nota redacției. În declarațiile D-lui Michel Gavaza (n.1941) există o serie de contradicții care merită menționate și discutate. În primul rând (conform mai multor persoane pe care am consultat), este foarte puțin probabil (sau chiar imposibil!) că după trecerea lui și a familiei acestuia pe „lista neagră” să mai fi putut obține o viză turistică în Franța, chiar dacă copii săi ar fi fost reținuți ca „ostatici” în România, decât în cazuri „excepționale”. Fie ca statul socialist multiratel dezvoltat ar fi vrut să se „debaraseze” de el (datorită ideilor anticomuniste pe care le promova în anturajul său), fie să fi acceptat să colaboreze cu securitatea (cel puțin, sub formă de promisiune) pentru a obține informații despre românii refugiați în Franța (în special, cu preocupări artistice), ceea ce eu nu consider că ar fi condamnabil, având în vedere scopul pe care îl urmărea. În ceea ce privește prima „variantă” este puțin probabilă, pentru că dl. Gavaza lucra în Ministerul Agriculturii și deținea informații importante despre CAP-uri, structurile organizatorice ale acestora, rolul lor în economia națională, dar și despre dispozitivele politico-economice prin care acestea contribuiau la dezvoltarea și prosperitatea agriculturii românești, de care fostul președinte-dictator Nicolae Ceașescu era foarte mândru. În plus, copii soților Marina și Michel Gavaza au fost „sechestrați” în țară (România) în timpul vizitei lor în Franța. Din contră, cea de-a doua „variantă” nu poate fi exlusă, dar sub nicio formă, asta nu este nici condamnabilă și nici nu înseamnă că dl. Gavaza ar fi fost un informator (real) al securității (cum suferează unii!), cu atât mai mult cu cât, după obținerea azilului politic, dânsul ar fi avut de înfruntat o viață destul de dură și plină de lipsuri (de toate felurile), iar copii și-ar fi scos din țară (România) cu mari dificultăți, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în cazul în care ar fi colaborat cu autoritățile române (securitatea). În al doilea rând, la fel de puțin probabil (și chiar imposibil!) este și faptul ca el ar fi putut obține statutul de azilant (refugiat) politic dacă ar fi declarat autorităților franceze că a ajuns în Franța cu „o viză turistică”, cu mașina personală. Pentru că acest lucru nu însemna nici faptul că ar fi fost persecutat politic și nici că viața lui ar fi fost în pericol. Mai mult ca sigur, în declarațiile lor făcute la OFPRA (Office français de protection des réfugiés et apatrides), adevărul a fost ascuns și a fost încluit cu un set de conjecturi „compatibilie” cu Conenția din 28 iulie 1951 de la Geneva a UNHCR (Înaltul Comisariat al Refugiaților al Națiunilor Unite), ceea ce, din nou, nu este condamnabil, pentru că, fără nicio excepție, toți cei care au reușit să obțină acest statut (de regugiat politic) în acea perioadă, procedau la fel, utilizând același tip de dispozitiv cu același tip de algoritm (persecuție rasială, politică, etc., ceea ce le punea viața în pericol).
În Franța, am început cu o nouă lovitură neașteptată, căci diplomele noastre nu au fost luate în considerație. Am trimis 100 scrisori la întreprinderi care ar fi putut să mă angajeze, am primit 50 răspunsuri negataive, am abandonat găsirea (căutarea) unui post pe măsura competențelor mele (de inginer agronom). Soția mea la fel, nu a fost primită nicăieri că și tehnician proiectant. În această situație foarte dificilă, cu energia anilor ce aveam (46 ani) m-am suit în mașină Dacia 1300, și am început să bat la ușa fermelor din zonă, să caut de lucru ca și simplu muncitor agricol. Dar și aici mi s-a răspuns că angajază zilieri numai pentru toamnă (eram în mai) pe scurtă durata. În final am găsit ceva de lucru sezonier, om bun la toate, pe tractor, la lopată, etc. După un timp am fost angajat la o cooperativă agricolă, ceea ce este cu totul altceva decât știam eu de acasă. Cooperativa agricolă în Franța este o unitate de marketing care preia producția agricoleă de la țărani, o (re)condiționează, o transformă și face bani. Și aici am avut o lovitură când am fost promovat responsabil pe un sector de activitate important, din partea foștilor mei colegi muncitori care s-au revoltat că nu e normal să punem un străîn șef peste francezi. Am suportat timp de 8 ani. Între timp am fost naturalizați francezi soția și cu mine, recuperasem copiii rămsi „ostatici” în România (nr. probabil, prin dispozitivul de „reîntregire a familiei”, cu ajutorul guvernului francez prin intermediul prim-ministrului Jacques Chirac (1932-2019, în funcție între 1986-1988, devenit președinte al Franței între 1995-2007), care ne-a ajutat fiind, dar și al unor asociații umanitare, ai instituției religioase catolice Notre Dame de Paris, Confederației Saint Vincent de Paul. În continuare am găsit un post pe competențele mele, la Bruxelles pentru UE, expert consultant pe probleme de trecerea de la agricultura socialistă la cea liberală. Aveam deja o bună experiență în ambele (tipuri de agriculturi). Cunoașterea limbii ruse a fost un atout decisiv. Iată cum se pot întoarce lucrurile. Am lucrat pe misiuni ale UE în România, Rusia și Kirghizstan.
Dar ce s-a mai întâmpat la Brașov? La 8 luni după ce părăsisem țara, în februarie 1988, casa noastră despre care am scris mai sus, a fost confiscată de Statul Român, conform legilor de atunci, copii și mama mea au fost aruncați fără milă în stradă în plină iarnă, iar lucrurile noastre, mobilă Bidermayer, și altele s-au pierdut. Casa a fost dată unui prieten al partidului, care ulterior a cumpărat-o pe nimica toată, mai precis pe un salariu. După sfărâmarea dictaturii și câstiagarea libertății în țara noastră, am scris la primarii Brașovului, la președinții Iliescu, Constantinescu și Băsescu, am acționat în justiție Statul Român, ca să recuperăm casa, sau contravaloarea ei. Nu am primit satisfacție de nici unde (n.r. nu am avut câștig de cauză nicăieri). Istoria demersurilor pe acest dosar e lungă și nu e loc destul pe această pagină să o relatez. Casa noastră se află și acum tot acolo, a fost (re)vânduta de mai multe ori, s-a pierdut urma proprietarilor de jure (de drept). Noi avem toate actele de la Tribunal și primarii și președinții de România, le avem în arhivă familiei în Franța. După atâta timp, credeți că se mai poate spera o justiție? Puteți să-mi dați vreun reper?
Nota redacției. Injustiția în ceea ce privește retrocedările (de case și terenuri) din România au făcut obiectul mai multor sute plângeri din partea foștilor proprietari (mă refer doar la cele notabile”), dar mafia tentaculară (de mare anvergură și complexitate, la toate nivelurile) implementată (cu succes) în acest sector (de mare interes național) după Revoluția (Revolta poluară) din decembrie 1989, împiedică orice demers juridic (legal) care să permită reconstituirea adevărului istoric în dosare (în majoritatea cazurilor, falsificată) și deci, implicit, și „despăgubirea” celor „păgubiți”. Ca urmare, Dl. Gavaza, nu mă miră, sincer, faptul că aveți de luptat cu morile de vânt și cu nedreptatea într-o țară în care corupția generalizată face ravagii nu numai în sectorul imobiliar dar în toate sectoarele economiei naționale, pentru că în fruntea acestora, tot, în majoritatea cazurilor, se află niște analfabeți funcționali, virusați mai mult sau mai puțin cu HIS (Handicap Intelectual Sever) ceea ce nu le permite nici să fie obiectivi și nici să ia decizii corecte, chiar în cazul în care nu ar fi corupți.
Soleil de l’Est pe Valea Loarei din Franța-cum, de ce, când, și cu cine a luat naștere asociația? Obiective și realizări.
Résidence d’artistes organisée par l’Association Soleil de l’Est à Briare au Château de Trousse Barrière-Briare le Canal-France, 14-28 juin 2012 avec les peintres: Viorel Chirea (Allemagne) et Mihail Gavril (Roumanie)
În timpul revoluției române, în decembrie 1989, tocmai organizasem pe cont personal în galeria municipală „Maurice Mathurin” din Tours Métropole Val de Loire (după numele pictorului francez Maurice Augustin Adolphe Mathurin Edmé fost profesor și director alÉcole de beaux-arts de Tours), o expoziție de fotografii cu mânastiri și icoane, din nordul Moldovei, că să arătăm publicului local o parte din cultură bizantino-română. Francezii au dat năvală la expoziția noastră crezând că am organizat-o ad-hoc, cu ocazia revoluției. Numai că sala de expoziție fusese rezervată cu un an înainte, după cum se procedează. Așa s-a nimerit. Publicul francez a fost impresionat de lupta pentru libertate a poporului român și de căderea dictaturii, transmise în direct. În urma mai multor discuții cu vizitatori ai expoziției, și nu numai, am înțeles că publicul larg francez, datorită interdicțiilor războiului rece, nu cunoștea mai nimic despre România, cât și despre alte națiuni din Est, în domeniul istoric, cultural, având și limba de origine latină, ca și cea franceză. Cu excepția unor intelectuali de la Paris care erau la curent cu manifestările cultural-artistice din țară (România).
În acel moment am decis să-i „luminăm” pe francezi și să le prezentăm aspecte culturale de calitate, ce erau de competință noastră. Ne-am propus în țara libertății și a culturii care este Franța, să prezentăm pentru bun început pictură contemporană română, iconografia ortodoxă și fotografii ale celebrelor mânastiri, cee ce am continuat, de altfel și după expoziția din decembrie 1989. Astfel în 1990 am organizat prima expoziție de pictură româna în aceeași galerie din Tours, unde am prezentat lucrări realizate de pictori din Brașov, orașul nostru de origine: Alexandrina Ghetie, Alexandru Timar, Friederich von Bömches, Nicolae Codreanu, Waldemar Mattis-Teutsch, Jakab Abraham, Gabriel Stan, Liviu Cihodaru și alții. Am mai prezentat și lucrări create de mari pictori din Bucureștiul acelei epoci: Corneliu Baba, Ion Pacea, Constantin Piliuță, Aurel Nedel, Francisc Bartok. Impactul față de public a fost formidabil, fapt ce ne-a determinat să continuăm pe această cale.
Salonul de pictura de la Cité des Arts, Paris – Lumea si noi-TVRI 2012
După mai multe reflecții și cugetări, în anul 1994 (deci, pe când lucra ca „muncitor agricol” și înainte de obținerea cetățeniei franceze) împreună cu soția mea dna Mariana Gavaza, cu cei doi fii Bogdan și Călin Gavaza, și cu un grup de entuziaști franco-români, cunoscători ai culturii țărilor din Estul Europei, am creat și declarat oficial la Prefectura asociația Soleil de l’Est. Obiectivul la acel timp era să prezentăm în Franța, pictură contemporană din țările din Europa de Est, cu precădere din România. Soleil de l’Est înseamnă razele de cultură ce vin din Estul Europei și se propagă peste Occident, și apoi peste întreaga lume. Puțîn cam utopic, dar și adevărat, căci mulți oameni de artă, creatori, originari din Est, s-au impus și au lăsat o „amprentă forte” în cultură franceză: Grigorescu, Andreescu, Brâncusi, Brauner, Enescu, Cioran, Gheorghiu, Malevich, Goncharova, Vasarelli, Bartok, Chagall, Soutine, și mulți alții mai actuali. Soleil de l’Est și-a propus să continue această tradiție.
Vernisaj la Palatul Parlamentului din București (TVR Internațional)
Nota redacției. Din cele declarate de către Dl. Gavaza putem reține câteva „elemente notabile” care ar fi jucat un rol important în viața lui dar între care nu există, practic, sub nicio formă, conexiuni rigide (solide), cel puțin, pe termen lung. În primul rând, cu toate că interesul său pentru artă i-a fost „implementat” încă din anii copilăriei și dezvoltat (ulterior) de către mama sa (pe care „o însoțea în muzee, galerii de artă, etc.”), totuși, după un eșec la ASE (Academia de Studii Economice) el devine inginer agronom și nu artist sau istoric al artei după cum ar fi fost de așteptat, având în vedere pasiunea lui pentru artă vizuală. În al doilea rând, deja în 1989 (adică, după numai 2 ani și jumătate de la stabilirea lui definitivă în Franța), pe vremea când lucra încâ în calitate de „muncitor agricol” sezonier, Dl Gavaza se ocupa de promovarea artiștilor vizuali români în Franța, fără niciun fel de studii (pregătire) în domeniul artistic, pe care le-ar fi putut, totuși, efectua atât în România (după bacalaureat), fie în cadrul Institutelor superioare de Artă, fie în cadrul Universităților (care dispuneau de facultăți de istoria artei) cât mai ales în Franța, în cadrul unui AFPA (Centru de pregătire, formare, etc. pentru adulți). În al treilea rând, după obținerea cetățeniei franceze (adică, după 8 ani de la sosirea în Franța), deci undeva, după 1995 (probabil, la sfârșitul anilor 1990) Dl. Gavaza primește responsabilități în domeniul pregătirii sale (agricultura-agronomia) în structuri de specialitate ale UE la Bruxelles (probabil, după validarea/echivalerea studiilor), ceea ce evident, îi va limita timpul pentru a se ocupa în Franța de promovarea artiștilor români (și ai celor din estul Europei) sub egida asociației Soleil de l’Est, creată în 1994. În sfârșit, dacă după această dată, această promovare are loc, oarecum, oficial (lega), rămâne, totuși, neclar sub ce formă s-a desfășurat acest „dispozitiv” în perioada 1989-1994 când Dl. Gavaza era încă „muncitor agricol” și nu avea niciun fel de pregătire nici în domeniul artistic și nici în promovarea artiștilor (români) și a lucrărilor acestora, dar mai ales, ce l-a determinat să renunțe la activitatea sa profesională (agronomia) la Bruxelles pentru a se (re)consacra, definitiv, pasiunii sale în domeniul artei.
Articole asociate
Nota redacției
„Les grands concours de maths – Grandes Ecoles 2023” (Mines – Ponts – Les Sujets)
Preparatory Level INSA Lyon (LIT – Lyon Institute of Technology)
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
