Acasă Supliment Cultural Întâlnire cu urechea unui iepuraş. Corespondență de la JHK (Julia – Henriette...

Întâlnire cu urechea unui iepuraş. Corespondență de la JHK (Julia – Henriette Kakucs, poet, scriitor, eseist, Germania – Frankfurt am Main)

Zorile, cu cerul roșu aprins, m-au așteptat astăzi cu Sonata Lunii a lui Beethoven interpretată de Philip Springer ajuns la 94 de ani. Optimism, încântare și o delicioasă senzație de a nu fi uitată de toți și de toate în aceste timpuri de izolare, mi-au dăruit clipe de destindere lângă nelipsita mea ceșcuță de cafea matinală. În același timp informațiile sosite pe calea virtuală despre maladia Alzheimer mi-au reamintit că uitarea și în zilele noastre marcate de pandemie nu este doar cea deliberată, voită, ridicată ca un gard sau zid ce te obligă să o accepți, ce-ți încuie poarta cu o mână fermă, ci și o realitate dureroasă a unei boli necruțătoare în care momentele de destrămare a amintirilor se îmbină cu clipele lucide. Luna și uitarea… Visele și destrămarea lor… „Nu uita! Dar nu trăi în ură și supărare!” îmi spun…

Arunc pierdută în gânduri o privire pe calendar. Purim! Astăzi seara începe una din sărbătorile cele mai frumoase, cele mai vesele, cu totul aparte. Comemorăm salvarea de la pieire. Atmosfera de bucurie, carnavalurile, bucatele tradiţionale fac din Purim o sărbătoare foarte îndrăgită. Cartea Esterei a acestei femei curajoase, deștepte și frumoase, ne aminteşte cum întreg poporul evreu a fost salvat datorită ei. Estera a îndrăznit–punându-și astfel viață în primejdie – să se înfățișeze în fața regelui Ahasverus, să-l invite la masă împreună cu Aman și să-i dezvăluie întregul complot pregătit împotriva poporului ei. Mă întreb ce ar fi fost dacă Ahasverus (Xerxes) ar fi uitat-o…Slavă Domnului nu a fost însă așa! Astăzi seara au loc întâlniri festive organizate doar virtual din cauza Coronei. Acum câțiva ani, însă, în ajun de Purim pornisem spre Berlin. Trenul intrase şerpuind de câteva minute în gara centrală a oraşului. Forma lui elegantă, aerodinamică, marcată de o linie orizontală roşie, ce îl străbătea în toată lungimea, se proiecta pe fundalul dominat de „zgârie norii“ care i-au dăruit aşezării porecla de Manhattan.

Uşile au fost rapid asaltate de mulţimea călătorilor încărcaţi cu bagaje multicolore de toate formele. Nu-mi rezervasem de data aceasta un loc. În timpul prânzului nu porneau mulţi la drum. În afara de aceasta, în fiecare oră pornea un accelerat spre Berlin. În rucsacul meu micuţ – un adevărat city-rucsac – se aflau câteva lucruşoare cărora li se potrivea acest diminutiv. Pulovere, pantaloni şi lenjerie de schimb … În cele două zile, pe care doream să le petrec în capitală, vremea ar putea să mă surprindă cu capriciile ei. Deşi îmi place neprevăzutul, capriolele născute din instabilitate nu m-au încântat niciodată. Aşa că mi-am luat cu mine încă un fular, mănuşi şi o beretă roşie ca focul.

Ne găseam încă în ultima zi de februarie şi cine nu-şi aminteşte de fulgii de zăpadă care te pot surprinde împreună cu sosirea mărţişorului? Compartimentul larg avea multe locuri libere. M-am afundat, cu plăcerea şi febra născute din neliniştea aşteptării, în fotoliul ce m-a cuprins în îmbrăţişarea pernelor albastre. Pe masa din faţa mea se aflau deja sticluţa cu apă şi volumul de povestiri al lui Stefan Zweig, Fantastica noapte. Nuvela cuprinde evenimente aproape mistice petrecute pe un parcurs de 6 ore. O perioadă de timp doar ceva mai lungă decât cea necesitată de drumul pe care-l voi parcurge. Oare mă va cuceri magia cuvintelor, în timp ce tunelurile ne vor înghiţi mereu şi mereu? La un moment dat ne mişcam paralel cu un alt tren şi scena din Trenul de Paddington al Agathei Christie m-a determinat să mă uit spontan la ceas. Ora 16:50 … Şi tu îmi spui că nu există coincidenţe!

Vizavi cu mine, tânăra reîntoarsă din Alpi, al cărei snowboard se odihnea, cu bocancii înfipţi deasupra capului meu, se adâncise într-un joc probabil foarte palpitant pe smartphon. Ne-am zâmbit scurt. Ne simţeam încă bine. Prin ferestrele ermetice ale expresului, peisajul se accelerase şi fascinaţia copacilor ce alergau, pentru a ajunge din urmă pădurea de care aparţineau, mă ţinea prinsă în mrejele ei. Era aceeaşi senzaţie ca şi în timpul copilăriei mele… Doar nasul nu-l mai lipeam de suprafaţa rece de sticlă. Încet, încet, soarele apuse şi în lumina crepusculară admiram clădirile luminate, gările prin care treceam cu o viteză razantă.

Arhitectura uşoară, aeriană a edificiilor moderne de sticlă mă fascinează mereu. Lumina înfrumuseţează tabloul nopţii, asemeni detaliilor renăscute din amintirile care ne luminează viaţa. Mă îndreptam spre o citadelă care reuneşte binele şi răul, progresivul cu înspăimântătorul, istoria continentului şi totodată a familiei mele. În centrul unui amalgam de sentimente contradictorii, îmi conştientizasem existenţa muzeelor superbe, a concertelor şi expoziţiilor de artă din galeriile mici sau mari, aflate pe străzi ce pulsează zi şi noapte, cu locuitori aflaţi mereu în mişcare, într-o lume colorată. Fiecare colţişor din această aglomerare de clădiri şi oameni este un nou oraş, totul seamănă cu imaginile alcătuite din cioburile de sticlă colorată ale caleidoscopului copilăriei. Pe acela l-am iubit. De ce n-aş putea învaţa să iubesc şi Berlinul? Ce mă opreşte? Ce mă opreşte? Imaginează-ți scena…

În tren este frig … Ne tragem pe noi puloverele, paltoanele, fiecare ce are la îndemână. Însoţitoarea trenului ne dă dreptate. Deşi ar trebui să avem 22,5°C în compartiment, aerul ce suflă peste noi atinge doar 13°C. În ochi ni se citeşte nedumerirea şi resemnarea. Duzele deasupra capului nostru nu pot fi închise. Stăm înfofoliţi şi se vede clar pe noi că dreptatea, care este de partea noastră, nu ne poate încălzi. Cu mănuşile îmbrăcate nu mai doresc să citesc. Mă scufund în gândurile mele şi mă bucur de revederea ce mă aşteaptă. Sunt printre puţinii care coboară la ultima staţie a şarpelui de gheaţă: Berlin – Gara de Est.

Deşi Berlinul este străbătut de o reţea de cale ferată cu nenumărate gări, aflate în oraş, Intercity-Express (ICE – ul), care este un expres ce leagă citadelele una de alta, are doar trei opriri pe traseul interior al municipiului: Berlin Spandau, Gara centrală (nouă) şi Gara de Est.

Gara este prietenoasă, cafenelele sunt deschise, aroma prăjiturilor mă tentează … În mână aduc renumitul covrig „Ditsch“ din Frankfurt, dar între timp şi aici s-au ridicat covrigăriile îmbietoare ale acestei firme. Sâmburii de dovleac prăjit s-au dezlipit în parte şi dansează tarantella în punga de hârtie, în ritmul pasului. Însoţitorul meu mi-a luat rucsacul şi mă conduce râzând spre metrou. În scurt timp ajungem la parcul din care se deschide un bulevard larg, ce ne duce spre locuinţa care ne aşteaptă. Aleile sunt mărginite de copaci bătrâni. Îmi place atmosfera emanată de asfaltul pe care se grăbesc trecătorii. Printre ei pedalează în slalom bicicliştii… O secundă mă gândesc la Corabia nebunilor. Ţii minte această corabie? în anul 1933 se îndreapta din Vera Cruz spre Bremerhaven. (Interesant, în acel an, ce lasă să se întrevadă un război cumplit, multe vapoare plecau din Bremerhaven spre America). Îţi aminteşti renumitul dialog al lui Heinrich Wilhelm Rühmann? Replica lui? „Da, aveţi dreptate, vinovaţi sunt evreii…şi bicicliştii…“/„De ce bicicliştii?“/„De ce evreii?“ Un film într-adevăr remarcabil, cu artişti mari şi femei superbe, cu o personalitate puternică …Vivien Leigh, Simone Signoret

Revin în prezent, în cotidian. Îmi place respiraţia accelerată a străzii. Frânturile de cuvinte în limbi diferite îmi bombardează urechile, împreună cu claxoanele nerăbdătoare ale limuzinelor ce trec în grabă. Magazinele sunt încă deschise. Trecem pe lângă un cinematograf – afişele ne fac să zâmbim – , nu sunt filmele noastre preferate, altfel ne-am îndrepta deja acum spre una din sălile întunecate. Ne oprim însă, ca de atâtea ori, la micul restaurant italian ce se află în drumul nostru. Italian? Da, vinurille sunt din Toscana, dar bunătăţile gastronomiei italiene sunt întregite cu mici secrete ale artei culinare din Balcani. Personalul este turcesc. Pizza are un aluat gros.

Ne hotărâm să luăm specialitatea casei, sufleuri cu denumiri ce te catapultează în văile însorite ale râului Arno. Degustăm un vin Chianti roşu, în timp ce ascultăm cântăreţii italieni ai deceniilor trecute, care ne delectează cu vocile lor cunoscute. Masa noastră este ascunsă de privirile curioase printr-un paravan de sticle conţinând licori de nuanţe şi culori diferite. Etichetele colorate îşi au şi ele istorioara lor. Sufleul de vinete şi roşii răspândeşte o aromă mediteraneană. Frunzele de busuioc verzi decorează caşcavalul fierbinte ce abureşte încă. Sosul de roşii fierbe în tava albă de porţelan din faţa noastră. Înmuiem în lava clocotitoare pâiniţele presărate cu sesam negru.

Simt cum mă pătrunde căldura … Mă relaxez … Sunt pregătită – poate nu să iubesc–dar să accept acest oraş. Simt cum şi cuvintele încep să se înşire. Ochii mari, căprui, umbriţi de gene lungi, mă privesc ca o oglindă …

Seara mă readuce cu mulţi ani în urmă, când aceşti ochi erau plini de lacrimi, la părăsirea iepuraşului de pluş, pe care nu avusesem voie să-l luăm cu noi la plecarea din Timişoara. Cândva, după ce lucrurile s-au schimbat şi în acele ţinuturi, iepuraşul moale, cald şi ciufulit de atâta dragoste, a ajuns şi la Berlin. Intrăm în locuinţă.

„Vreau să-ţi arăt ceva“, aud şi mă întorc curioasă spre peticul mic de stofă. Culoarea, forma îmi aduc un zâmbet cald pe buze. Recunosc fragmentul …Se apropie sărbătorile de primăvară: Purimul, Pesachul, Paştele… Ce poate fi mai inedit, în ajunul lor, decât această întâlnire cu urechea unui iepuraş ce a auzit foarte multe şi a călătorit departe, tot mai departe …

Corespondenîă de la JHK (Julia-Henriette Kakucs, poet, scriitor, eseist, membru al Uniunii Compozitorilor din România,  Germania–Frankfurt am Main)

Julia-Henriette Kakucs (JHK), membră a UCMR-ADA–Uniunea Compozitorilor, profesor de psihopedagogie, scriitoare, libretistă și textieră de succes. Muzicalurile „Pip, copilul stelelor” și „Noua poveste a Scufiței Roșii” figurează în repertoriul permanent al Operei din Brașov și al Teatrului Merlin din Timișoara. Cântecele compuse pe textele sale au primit distincții și premii naționale și internaționale. A debutat literar în revista Orizont din Timișoara (1982). Concomitent cu recitalurile de lirică și muzică susținute în Germania și Polonia, scriitoarea a colaborat, cu eseuri și poezie, la numeroase reviste literare, între care Jurnalul Bucureştiului, Observatorul (Toronto), Haifa literară, Isro-Press, Taifas literar, Nautilus, Alchemia și Temeschburger Heimatblatt. Din opera literară a scriitoarei amintim, selectiv, volumele: „Träumerei” (carte bibliofilă de lirică, în limba germană, 2009), „Jurnalul unei emigrații” (2010), „Ploaia din mine” (poezii și eseuri, 2013) și „Cu tine. Solitudini” (însemnări, eseuri, amintiri, 2016). (George ROCA, Rexlibris Media Group. Sydney, Australia, 4 iulie 2019)
Notă. Completările din text (hyperlinkuri, imagini video) aprțin redacției.