Motto: „Sufletul fără prejudecăți este liber” (parafrază la aforismul lui Michel de Montaigne :„Sufletul fără prejudecăți a făcut pași mari către liniște”)
A prezenta în mod exhaustiv palmaresul Cleopatrei Lorințiu frizează imposibilul… de aceea, pars pro toto, vom releva câteva din multiplele sale preocupări. Personalitate renascentistă, scriitoare – poetă, prozatoare autor de literatură pentru copii, jurnalistă – scenaristă realizatoare de televiziune, Cleopatra Lorințiu își revendică un loc deosebit de important și în itinerarul de diplomat pe care-l parcurge. Dacă ar fi să menționez un numitor comun al acestor fațete diverse care îi aparțin, aș aminti profesionalismul cultivat la cel mai înalt nivel. Motto-ul pe care l-am ales caracterizează felul ei de a privi în jur, legătura sa cu multitudinea diversificată a persoanelor cu care s-a intersectat în decursul prestigioasei sale cariere a avut darul de a valorifica aserțiunea potrivit căreia „marile spirite se pot ridica mereu deasupra prejudecăților.” Vom încerca să creionăm liniile principale ale drumului Cleopatrei Lorințiu în desișul preocupărilor nenumărabile pe care le-a traversat.
S.G. (Sofia Gelman–Kiss): Aș vrea să încep cu un dicton latin : audaces fortuna iuvat care cred că vi se potrivește dacă e să scrutăm varietatea domeniilor în care v-ați afirmat în decursul anilor; ați avut nevoie de curaj – cred – ca să treceți fără dificultate de la o specialitate la alta. Vă considerați o persoană curajoasă ?
C.L. (Cleopatra Lorințiu): Vorbiţi de curaj… poate curajul temătorului. Mi-am dorit, copil fiind într-un loc mărunt din Ardeal, de la prima carte citită împreuna cu mama mea, îmi aduc aminte cu exactitate, era „Singur pe lume” de Hector Malot, numai asta: să scriu şi să citesc. Alţi copii îşi doreau jucării, alte tinere îşi doreau bijuterii, alte doamne îşi doreau case frumoase, eu îmi doream numai asta. Trecerea de la un domeniu la altul e oarecum înşelătoare:jurnalismul şi televiziunea pe mine m-au ajutat să vorbesc mereu despre feţele culturii şi evident să supravieţuiesc,să îmi câștig traiul, curiozitatea faţă de viaţă m-a dus spre cauzele altora, acelea de apărat, iar diplomaţia, mă refer exclusiv la postul de la Ambasada de la Paris în anii 2000, a fost o antenă culturală către o lume de excepţie, aceea a francofoniei care mi s-a potrivit atunci ca o mănuşă.
S.G.: Cariera dumneavoastră v-a purtat în numeroase locuri ale globului, ați străbătut drumuri ce vă duceau departe de România; din bibliografia pe care am parcurs-o am dedus că sunteți de acord cu Octavian Paler când spune : „patrie este una. Restul sunt țări !” Cum ați îmbinat impactul noului în locurile în care erați cu păstrarea spirituală a rădăcinilor ?
C.L.: Am avut curiozitatea vie de a descoperi oameni noi și locuri noi, dar nu am avut niciodată intenția de a rămâne altundeva decât în România. E o poveste lungă și oarecum intimă. Chiar și pe soțul meu Bernard Brumberg, cetățean francez născut la Paris, fiul unui evreu român cernăuțean, medic valoros în Franța și personalitate a lumii bucovinene de acolo, ei bine l-am convins să vină în România unde am și trăit, din păcate nu multă vreme, el s-a stins prematur urmare a unei boli despre care știm că nu iartă.
S.G.: Poezia este o parte importantă a vieții dumneavoastră. Aș vrea să îmbin întrebarea mea – cu ajutorul lui Antoine de Saint-Exupéry „(…) L`essentiel est invisible pour les yeux” – care vizează sensibilitatea adâncă a expresiei, coroborată de curiozitatea feminină referitoare la… îmbătrânire. Vă citez : „Uscăciune. Nu te văd, nu te cunosc/Și poate că nici nu ești./Și poate că nici nu vreau să fii/Bătrânețea începe cu o esplanadă/Uscată pe care nu mai aștepți”
C.L.: Să înțeleg că întrebarea e dacă poezia e o parte importantă în viața mea? Răspunsul e da. Poezia, literatura, cărțile. Dar cred că întrebarea dumneavoastră are un alt subtext din moment ce ați ales să citați acest scurt poem din cartea mea. Îmbătrânirea. Ea vine împletită cu mari, iremediabile dureri legate de moartea celor dragi. Nu e ușor să ajungi la înțelepciunea de a aplica înțelepciunea, adică de a accepta ceea ce nu poți să schimbi. Dar ea vine și cu multe eliberări, ușurări: nu mai trebuie să demonstrezi mare lucru altora, nu mai ești neapărat în competiție, nu mai ai nevoie de acumulări de obiecte care până la urmă îți dai seama că nu îți slujeau neapărat, poți avea o privire mai senină asupra propriei vieți. Nu o iau ca pe o înfrângere, nu o iau ca pe un succes. Este, pur și simplu. Nu îmi mai bat capul să disec aluziile ironice referitoare la vârstă ale unui oarecare… Lumea de astăzi reușise oarecum, până la nebunia asta cu pandemia despre al cărei final nu putem încă anticipa nimic, o capacitate de a ridica pragul vârstei la care forma fizică te ajută să te bucuri de viață. Mult din timpul pe care îl pierdeam în discuții sterile, acum îl pot dedica scrisului și cititului. Câte o mică vorbă frumoasă, un mesaj, un telefon, un articol, mă îndreptățesc să cred că există semeni cărora le pasă că scriu și despre ce scriu. Esplanada din poezia citată de dumneavoastră, care poate să pară deznădăjduită unora, mie îmi pare împăcată cu sine însăși și chiar nobilă. Dacă știi cum să te așezi pe ea și să contempli,cum zice Coelho într-o carte, când totul e ca trecerea dintr-un vagon în alt vagon, în trenul imaginar care este timpul.
S.G.: De la candoarea literaturii pentru copii până la semnificațiile adânci exprimate prin metaforele poemelor dumneavoastră, clădiți traiectoria existenței însăși iar pe parcurs, vă opriți pentru câte o clipă spre a vă apleca asupra efemerului… Care din segmentele traseului literar conturat vă este cel mai aproape ?
C.L.: E o întrebare complicată. Pe măsură ce viața curge, acea parte a traseului în care ești, îți pare… importantă. Dar dacă stau să mă gândesc trebuie să recunosc faptul că anii tinereții au fost cei mai buni cu mine, cei mai dăruiți și că forma de talent pe care o aveam atunci poate s-a filtrat, s-a modificat dar nu a mai atins niciodată năvala genuină și dezinhibată de imaginație a tinereții. Am fost unul din acei „copii teribili” cu o adolescență extrem de densă, în care am acumulat mult, am scris mult am debutat nefiresc de devreme (la 11 ani), am scos prima carte la douăzeci de ani, am avut o perioadă în care mi se părea că așa e normal. Am intrat în Uniunea Scriitorilor fiind cea mai tânără membră primită, îmi amintesc și acum festivitatea din sclipitoarea Sala a oglinzilor, când președintele Macovescu mă îmbrățișa, poate speranțele tuturor au fost prea mari… cert e că ceva din firea mea nu m-a lăsat să intru în grupuri și grupuscule, în comitete și comiții, să mă afiliez unor mișcări literare, nu am fost adepta taberelor ( nici acum nu sunt !) pentru că nu acceptam ca cineva să îmi dicteze cum să acționez, ce să scriu, cum să fiu… Ei , asta s-a plătit. Am rămas o solitară deci nu am avut un „motor literar” care să mă împingă. Am pierdut foarte mult în carieră. Am câștigat foarte mult pentru mine și pentru liniștea cu care mă pot privi în oglindă.
S.G.: Am constatat cu multă plăcere încă de la începutul prieteniei noastre – sper să-mi îngăduiți să numesc astfel relația noastră – că sunteți un meloman cu vaste cunoștințe în spațiul configurației sonore. „Cea mai nepământeană dinte arte – cum spune Ana Blandiana” reprezintă pentru dumneavoastră un punct de reper la care aderă celelalte frumuseți ale culturii. Mă refer la ideea de a conexa muzica și poezia, dacă se poate într-un cadru oferit de o pictură. Ce semnificație are pentru dumneavoastră concatenarea fascinantelor confluențe pe care le clădiți cu atâta dibăcie și ingeniozitate ?
C.L.: Sunteți dumneavoastră generoasă în apreciere… Adevărul este că în Ardeal mai fiecare copil chinuia câte o vioară și asta mi s-a petrecut și mie. Dragostea față de un instrument e ceva ce cred că formează, dezvoltă. Apoi am avut realmente șansa să întâlnesc, adolescentă fiind personalități ale muzicii și componisticii românești :încep cu Mihai Moldovan, un spirit muzical și cultural nepereche, de o deschidere uluitoare, și prin el i-am cunoscut apoi pe Cornel Țăranu, Doru Popovici… de prin 1982 am început a scrie cu gustul și priceperea mea de la vârsta aceea, despre muzică și așa am cunoscut mari muzicieni : de la domnul Brediceanu la Ionel Pantea, am făcut interviuri cu cei care erau atunci în vogă, compozitori și interpreți: Silvia Marcovici, Lenuța Ciulei, Ion Ivan Roncea, Iancu Dumitrescu, Calin Ioachimescu, Viniciu Moroianu, Liana Alexandra, interpreți din cvartete și cvintete, coregrafi și muzicologi, balerini și interpreți de operă, zeci și zeci de oameni ai muzicii iar asta m-a îmbogățit sufletește. Poate și pentru ca s-a combinat cu ceea ce scriam despre artele plastice sau despre film și teatru. Scriam ca o poetă ce eram, ca o iubitoare de întâlnirea artelor, țin minte că am luat și un prestigios premiu pentru „critica de artă” ceea ce era o formă de a spune, dar recunoștea efortul meu de a aduce în paginile revistelor de cultură, oameni și opera lor. Am legat prietenii trainice cu oameni pe care i-am iubit mult: Magda Ianculescu, Elena Cernei, Nicolae Herlea, sunt și unii cu care am rămas în bună legătură și în ziua de azi de la Gheorghe Crăsnaru, Mariana Nicolesco, Thedore Coresi Ciurdea, la doamna Marina Krilovici sau muzicologul Carmen Stoianov. Nu regret zilele acelea, nu au fost pierdute ci mi-au încălzit sufletul. Am atâtea amintiri muzicale, culturale, am atâtea întâlniri fabuloase în amintire și în arhivă… Poate ca ar trebui să le adun între coperți. Asta va depinde totuși de drumul nostru ca omenire în vremea care vine…
S.G.: Creația dumneavoastră în diversele teritorii, de la gazetărie la diplomație este menită să oprească timpul, acest inamic neînduplecat prin definiție, care curge ireversibil. „Trece timpul” – spunem, dar după opinia unui dicton chinez „omul trece”… Deschiderea dumneavoastră multiculturală lipsită cu desăvârșire de cea mai minoră prejudecată vă situează în sfera elevației spirituale care are darul de a se adresa celor a căror convicțiune vă este similară. În lumina acestor incontestabile calități intelectuale și profesionale vă întreb, care sunt planurile dumneavoastră pentru viitor ?
C.L.: Viitorul meu ca funcționar cultural din Institutul Cultural Român din Tel Aviv (unde ocup funcția de consilier diplomatic director adjunct din 2018 ) este legat de planurile instituției. Viitorul meu ca autoare este marcat de cele câteva cărți pe care le am în lucru, doar că fiind mereu captivată de câte o carte, expoziție, întâlnire culturală sau de câte un eveniment care mă frapează aici, în Israel, mereu mă întrerup din lucru în favoarea vreunei cronici sau a unui articol de întâmpinare pe care îl scriu și îl public. Am o mare stimă și un mare atașament față de ceea ce fac israelienii vorbitori de limba română. Le respect mult demersul și cred că el trebuie cu adevărat respectat și cunoscut. Așadar, cam bat pasul pe loc la cărțile începute în favoarea unei posibile antologii de texte despre cei care trăiesc și creează aici!
A se vedea și articolele autoarei
[…] Interviu cu Cleopatra Lorințiu (Corespondență de la Dr. Sofia Gelman – Kiss, muzicolog, membru … […]