Acasă Reportaj Islanda, terre de feu et de glace (pământ de foc si gheață)...

Islanda, terre de feu et de glace (pământ de foc si gheață) în imagini!

702
0
KODAK Digital Still Camera

Urăsc frigul, nu numai prin temperatura, dar și prin acea absența de viață și zgârcenie de lumina;  austeritate, sobrietatea pe care o induce, pentru culorile gri, mai ales acum când zăpadă e rară….de aceea, destinațiile nordice sunt oarecum excluse, poate doar Laponia ce mie mi se pare un tărâm de poveste ….prefer de departe sudul exuberant !

……și totuși !

În metroul parizian, printre multe alte afișe publicitare, am un flash pentru «aurora boreală im Islanda, circuit de 5 zile etc, etc» …și ideea mi se cuibărește în minte…

Să văd o aurora boreală ar fi suprarealist, genial și fantasmagoric…absolut aleatoriu și capricios, acest dans celest al luminii se poate lasă foarte mult așteptat și știindu-mă  ghinionistă la astfel de rendez vous – uri mă las păgubașă, citisem cartea unui englez care a așteptat-o .cu înfrigurare, la propriu și la figurat, vreo două săptămâni.

Dar vara, de ce nu vara ? acum că m-am stârnit, trimit un e-mail unui fost coleg de facultate, dl. X., acum profesor acolo să-l întreb: când e mai frumos în Islanda? Îmi răspunde sec cu o răceală nordică deja bine însușită că e frumos tot timpul !

Allez, c’est parti pour l’été !                                                                                       

Ajung la  Reykjavík în luna mai, la 4 dimineață. E lumina, în acesta perioada a anului între răsărit și apus nu sunt decât vreo 3 – 4  ore, întru pe jos în oraș, dinspre universitate unde mi-l imaginez indrumând studenți cu plete blonde, platinate, pe colegul meu, dl. X, dar cum e sâmbătă dimineață, capetele blonde ies mai degrabă din baruri și cluburi unde au petrecut toată noaptea sunt mai mult  sau mai putin beți criță, că așa îi place nordicului, muncește dur toate săptămâna iar în week-end se defulează… îmi place că fetele ca niște dure ce sunt beau cot la cot cu băieții, sunt «emancipate» – aici femeile au fost întotdeauna egalele bărbaților… pe jos, canete de bere, plasticuri și hartii ca într-o societate de consum care se respectă… dar peste zi totul dispare, să nu va gândiți….acostez pe unul dintre ei care mi se pare mai puțin atins de euforie, nu găsesc prea ușor după harta hostelul la care vreau să mă cazez și culmea, chiar îmi da indicații bune, dar nu înainte de a-mi oferi cu amabilitate o dușcă da whiski dnitr-o sticla scoasă de sub haina…refuz cu grație.  

 Orașul, liniștit și cochet cu clădiri și case de lemn viu colorate că  niște cabane, departe de agresivitatea marilor orașe ….hostelul e «très sympa». Ditamai camera cu multe paturi suprapuse, curat, confortabil și cu multe americance dornice să socializeze, schimbăm idei, impresii și informații utile. A două zi la oficiul de turism mi se spune că e greu de umblat singur prin insula fără mașină, încep cu un tur de o zi organizat  clasic.

La hostel s-a plănuit o vizită la Muzeul Falusului (!!), dar nu mă las destabilizată ..falusuri am mai văzut noi și încă « nature »Bof, azi fac un compromis, circuit organizat…

Islanda e unul din cele mai tinere și instabile pământuri ale Terei, activitatea seismică și vulcanică find încă în plină vervă. Va amintiți bănuiesc de erupția din 2010 și norul ei de cenușă, mai ales dacă erați interesat de traficul aerian! Sub scoarța terestră încă fierbe și pufaie, iese  fum, apa și noroiul clocotesc pe alocuri chiar și în suprafață….. Astfel de manifestări ale “temperamentului” Islandei se pot întâlni la Geysir. În cavități rotunde sau ovale, apa, fierbe și bolborosește la suprafață, ca-ntr-o oală, din ce în e mai frenetic și deodată, un jet de apă puternic și înalt de zeci de metri, țâșnește că o supapă și te zăpăcește  Până să te dezmeticești s-a și terminat, apa revine în cavitate liniștită, dar ciclul continuă la nesfârșit, astfel că poți admira spectacolul cât te lasă inima. Trebuie să fii al naibii de rapid să pozezi jetul de apă în toată amplitudinea…tot încerci…gheisere miniaturale înconjurate de mușchi de culori delicate, verde albăstrui, pe alocuri gălbui portocaliu întregesc peisajul acesta aparte de pământ fierbinte, fumegând pe alocuri că la facerea lumii ….

Cu un asemenea cazan supra încălzit la subsol, Islanda oferă,  că privilegiu deloc neglijabil, apă caldă și căldură gratuite  locuințelor islandeze. Chiar în aceeași zi am vizitat o seră de roșii modernă și ambițioasă  încălzită cu energie geotermică. Islandezii își produc deci o parte din legumele proaspete care pe vremuri le lipseau cu cruzime. Afară însă, n-am văzut culturi  de legume și zarzavaturi, doar o mică parcelă cu cartofi la Vikc, în extremitatea sudică – poate și pentru că acolo în luna mai vegetația arată că la noi în  martie…..vara e scurtă, dar fără noapte.

Parcul  național Pingvellir este parcurs de falia ce separă placă tectonică nord americană de cea euroasiatică, aici arătându-se  în suprafață ca un șanț uriaș, negru și fără fund….de altfel aici peisajul are mult, mult negru, negrul intens al rocilor bazaltice și e parcurs de canioane, căderi de apă învolburate…..aspectul sumbru se potrivește cu legenda care spune că în profundul bazin al răului Oxararfoss se aruncau soțiile infidele și vrăjitoarele…brrr, duri și islandezii ăștia! Situl are și valoare istorică aici fiind situat primul parlament al vikingilor  (anul  930 !). Un amfiteatru natural, cu o acustică excepțională. În peisaj, o capela izolată și cimitir, cum poți vedea adesea în țară vikingilor convertiți, se reflectă în apele celui mai mare lac din Islanda. Ajung seară târziu, dar la bucătăria hostelului, bine echipată și mai îndestulată că oricare altă, poți încropi ceva de  mâncare….

KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera

Circuitul fiind consumat, trebuie să  fac acum o alegere dureroasă, ca întotdeauna, timpul nu-mi ajunge să văd tot ce mi-aș dori; să merg spre vest în Peninsula Snaefellnes sau să conturnez sudul spre lacul Jokulsarlon, două destinatii una mai ademenitoare că alta.

În peninsula Snafellnes  se află Snefellsjokul, un vulcan stins și superbul ghețar imaculat ce îl domină ca o coroana, devenit mitic, căci  aici a imaginat Jules Vernes poartă de intrare a celebrului sau roman «Voiaj în centrul Pământului » – dar Jules Vernes n-a vizitat niciodată Islanda, descrierile atât de exacte datorându-le profesorului Fridriksson! Fac și eu la fel, dându-va o descriere a pesajului peninsulei, luată din ghidul meu turistic: «În sud, faleze negre unde valurile se izbesc cu un zgomot infernal contrastează puternic cu albul păsărilor de mare, spuma valurilor și un mic far galben-portocaliu țipător. În larg, furtuni necruțătoare și naufragii numeroase, te simți la capătul lumii..Păcat, păcat, până la urmă am ales sudul și veți vedea de ce….

În plus, una   din americance pleacă și ea, printr-o coincidență fericită în  această direcție chiar mâine dimineață. E «nurse» (asistentă medicală) și ca mulți tineri americani și-a luat o vacanță mai lungă să viziteze Europa. E deja spre sfârșitul periplului în care și-a făcut un prieten, tot american, și ne întâlnim cu el, teleghidate de GPS-ul de pe telefon ( obligé!), într-un bar «trendy » Ei sunt puțin indragoatiti, dar nu chiar foarte tare, când îi întreb dacă vor continuă să se vadă în « state » ezită ușor jenați… pleacă împreună ,cu mașină, într-un tur al insulei și mă vor lasă la prima mea destinație Insulele Vestmannaeyjar,  un arhipelag de 15 insule, doar una locuită, Heimaey – o mică Islanda concentrată cu vulcani, faleze și mare…cu trecut istoric dramatic : locuită de sclavi irlandezi fugiți, mai apoi prinși și uciși, atacată de pirați arabi …mai aproape de zilele noastre, distrusă de o puternică erupție  a cărei lavă a înghițit o mare parte din case.            Fiind relativ mică o poți străbate pe jos…îmi amintesc că am “galopat” de la un capăt la altul cu un sentiment de extremă libertate pe un vânt de primăvară timpurie care împrospăta aerul…întotdeauna  în zilele cu vânt călduț mă simt tulburată și am dor de ducă ….. Ici colo în iarbă scurtă tufe de flori mici, la nivelul solului  că să reziste mai bine la intemperii…fragile, delicate  ca mai toată vegetația  asprului nord.

Spre extremitatea sudică, un loc din care apa s-a retras mă surprinde , un fund de mare rece atât de populat  cu tot felul de alge în mare parte descompuse și o mulțime de scoici sidefii delicate cu vinișoare albastre sau brune …mai sus , alerg  pe câmpul acoperit de tufe mari de iarbă uscată, pletoasa, parcă mai altfel decât pe la noi… de fapt da, acum înțeleg diferența constă în faptul că iarba asta nu crește în sus ci se târăște pe pământ, mereu, mereu, o vegetație oarecum chinuită ce caută să supraviețuiască…

Mai spre interior poți vedea ferme islandeze moderne cu animale care se bucură de spații largi dar îngrădite …în general oi… berbeci lanosi mă observă pe la garduri, curioși și cai, cai superbi, dintre care mulți nordici. Caii nordici sunt și ei blonzi evident și, datorită izolării insulare și-au păstrat puritatea și forța .

Aproape de oraș, se văd conurile vulcanilor, brun roșietice…plimbare prin câmpurile de lavă, ascensiune nu chiar ușoară- căci lavă îți fuge de sub picioare – până sus, la hăul   impresionant al craterului. Zi plină de splendoare, ajung răvășită la guesthouse unde recepționerul –  după echipament și indicațiile pe care i l-am cerut – are idee cu ce m-am ocupat și îmi face semn cu degetul mare, admirativ, apoi  îmi  sugerează un restaurant bun din oraș –  merit să mă răsfăț un pic ! Într-adevăr, restaurantul are un farmec aparte, ceea ce poți vedea mereu aici, nordicii au un gust al decoratiunii rafinat, cu grija detaliului, preluând culorile delicate din natură și știu să creeze intimitate, nu par să aprecieze opulența și ostentativul. Aici , în prelungirea sălii de mese  cu lămpi discrete un colț salon cu pian și canapele îți da senzația că ești la cineva acasă…

KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera

Continui spre sud –est conturnand practic coasta, căci interiorul insulei, deși fermecător de sălbatic, e inospitalier, greu accesibil. Mă voi opri totuși la Porsmork, în fundul unei vai încastrate de trei ghețari,  un fel de stațiune de munte și de schi destul de frecventată și la modă, s-ar părea, după numărul mare de persoane echipate sic dar sportiv  ce urcă în autobuz. Pistă e anevoioasă, ne oprim să vedem o cascadă, traversăm chiar și un vad…. Ajungând, mă cazez la o cabană și, nerăbdătoare, mă grăbesc, să văd pădurea, pădurea lui Tor, Zeus-ul mitologiei nordice, populată de elfi și de troli… de fapt e vorba de niște crânguri unde arbuști cu ramuri întortocheate abia au înmuguri, e vreme de martie și niște  mâțișori înduioșător de mici, de câțiva cm, atrag câțiva bondari înfometați de lunga iarnă. Am citit că Islanda era acoperită cândva de păduri ce după colonizare au luat calea apelor că material pentru corăbiile vikingilor…ah, vikingii aceia frumoși, înalți, blonzi cu ochi albaștri, văzuți prin filme, îi adoram pe vremea când eram o puștoaică….idealul meu de bărbat, pe deasupra și curajoși. Urcând, te bucuri de o sublimă belvedere a celor trei ghețari, e un peisaj ce inspiră forța  și imensitatea naturii, cu un  puternic contrast de culori, maiestos … de aici parcă văd  rotunjimea  și rotația Pământului …

KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera

Continui spre Vick, orășel în extremitatea sudică unde ajung seară târziu, pe la ora 11… în loc să-mi caut cazare dau o raită pe plajă cu nisip cenușiu, e încă lumina…în largul marii se văd siluetele negre ale unor pitoni vulcanici …legenda spune c-ar fi niște troli împietriți de lumina zilei ce i-a surprins încercând să tragă un vapor naufragiat pe plajă…Pe faleză văd pentru prima oară păsările «puffin», de talie mică, cu penaj alb-negru, ciocul și ghearele portocalii, ceva între rățușcă și pinguin, ce drăgălașe ! Nostime și foarte populare ele au devenit un simbol național, imaginea lor apărând peste tot, cărți poștale și suveniruri. Sunt încă vânate, am gustat și eu – sacrilegiu! – din carnea lor considerată o delicatesă.

Găsesc cu greu o pensiune care să nu fie «full». Asta e chiar drăguță și goală, petrec o noapte înfrigurată, chiar dacă dorm îmbrăcată cu toate hainele pe care le am în geantă, un geam rămăsese deschis, undeva sus și n-am observat decât dimineață. La micul dejun, întâlnesc totuși două turiste drăguțe, dar « sorry », n-am timp, pierd autobuzul…Pe drumul spre est peisajul e de o frumusețe sălbatică: fiorduri, faleze, lebede sălbatice și ele… mă opresc în Djupivogur, punctul terminus al călătoriei mele… aș continua, firește, pentru a închide buclăa dar trebuie să mă întorc la timp pentru zborul de întoarcere.

KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera

Djupivogur are farmec, mic și cochet, câteva case în jurul unui vechi mic port unde sunt ancorate bărci de pescuit. Îmi amintesc că am mâncat într-un restaurant în stil de tavernă unde turiștii înfulecau prăjituri imense cu crema. Maci galbeni creșteau pe alocuri, ceva inedit pentru mine … o pensiune sic ce îmi inspiră, încă o dată, interioare islndeze  și o primire mai călduroasă, însă gazdă nu era chiar  autohtona…

Mai multe insulițe răzlețe  au fost locuite aici  timpuriu de către călugări pustnici irlandezi. În ultima zi, înainte de  a bate cale întoarsă, vizitez una dintre ele. Plecăm cu un iaht care încalecă coamă valurilor cu viteză, mă ia un rău de mare memorabil, poate cel mai cel din câte am avut vreodată dar mă  imbarbatez să depășesc slăbiciunea că să mă pot  bucura de aerul ei de capăt de lume… iarbă e bătută puternic de un vânt tăios, nu crește nici un copac,  faleze impresionante adăpostesc colonii de puffini și pescăruși  cu strigătele lor ascuțite. Privindu-le, mă întreb cum pot supravietui  și cât de « confortabile » pot fi acele mici scobituri din faleză ce le servesc drept cuiburi, unde puiul aproape nu se poate mișca privind hăul în jos, ce extraordinară capacitate de adaptare…mă lasă în admirație dar cumva împietrită…

KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera

Acum insula e nelocuită, ultimii au fost o familie cu mulți copii, rămânând mărturie o casă și o bisericuța într-o stare foarte bună. În interior texte și fotografii povestesc viață lor dura, că a tuturor islandezilor de altfel în acea epoca: asprimea climatului și izolarea ce antrenau evident lipsurile…casele pe jumătate îngropate în pământ și acoperiș de turbă, mai există undeva la ferme, pe insula mare, dar nu le-am văzut. Întoarcerea cu iahtul, temuta și oribilă, stau pe punte să am aer și jetul valurilor mă izbește din plin. Mă prezint la pensiune toată udă și lividă, drăguța mea gazdă e șocată și întreabă ce-am pățit…

Una din ocupațiile tradiționale, pescuitul și apoi comerțul cu peste au făcut că după apariția navelor moderne, a pescadoarelor, situația să se schimbe cu 180 de grade. Islandezii au devenit bogați, nivelul de viață a crescut cosiderabil și azi ei trăiesc în stil american, aș zice !  Casele noi dar nu ditamai vilele că la noi stau mărturie a bunului lor simt pragmatic. Supermarketuri bine aprovizionate cu mărfuri de import și mașini – nimeni nu mai merge pe jos, străzile sunt pustii în localitățile mai mici sau între, de aceea e greu să le observi viață care se desfășoară în spatele ușilor inchse…tot așa cum am văzut în  Canada, la « țară », spre exemplu..

Cum busul întârzie cineva îmi propune să mă ia în stop, e vorba de  o femeie care nu nu se întinde la vorba, iar la coborâre îmi ia bani, cum extrem de rar mi s-a întâmplat prin lumea asta largă.. dar îmi cere exact prețul biletului. De altfel, impactul meu cu islandezii a fost cuazi nul, nu conversații, nu coliziuni de nici un fel. Nu se dezmint că oameni ai nordului, nici pe departe la fel de vorbăreți și “bagaciosi”  că cei din sud.

Petrec noaptea în portul Hofn despre care am doar niște amintiri confuse și în dimineață următoare plec, febrilă, în fine, spre lacul  Jokulsarlon ! – numele proprii islandeze sunt infernale, cred că ați observat deja și voi, de multe ori lungi și cu multe consoane, imposibil de memorat și pronunțat, de nerecunoscut în gura localnicilor și reciproc, nici ei ei nu înțeleg ce caut , când rar, mai cer o indicație…

Lacul Jokursalon! Pentru el am sacrificat vulcanul lui Jules Vernes, așteptările sunt foarte mari după ceea ce am citit despre el, magic, peisaj suprarealist în care s-au turnat multe scene de film, etc. De fapt, este vorba de o laguna  în care se disloca ghețarul Vatnajokull…pe lac plutesc  aisbergurile astfel desprinse și încet, încet, micșorându-se, ajung în cele din urmă, printr-un canal, să se topească complet în mare. Te-ai putea crede în Artica sau Groenlanda… « The most » (cel mai tare) ar fi să te nimereșți acolo când aisbergul se desprinde din ghețar , troznind, de-ti da probabil fiori…sau măcar o zi cu soare când gheața e transparență, cu  scanteieri strălucitoare… Dar vremea n-a ținut cu mine, cerul se acoperă tot mai tare cu nori negri, amenințători și bate un vânt rece….chiar și așa, spectacolul e magnific, sunt fascinată de tentele bleu ale ghieții, atât de surprinzătoare, pe care la latitudinile noastre nu le vezi niciodată … de fapt ar fi vorba de un fenomen legat de refractia luminii… pe alocuri gheața e maculata de cenușa vulcanului….pe lac înoată  o focă și ea cenușie și, chiar la mal, niște rate alb cu negru care, culmea, nu fac « mac-mac », ci ceva de genul « uhu-uhu-uhu » pe o tonalitate joasă, nu-mi vine să-mi cred urechilor și nu mă satur să le ascult …nu m-aș da dusă, dar vremea –v-am zis că n-am noroc –  e din ce în ce mai rea…

KODAK Digital Still Camera
KODAK Digital Still Camera

La întoarcere spre Reykjavik orizontul se lărgește, falezele făcând loc unor reliefuri mai joase, apar pășuni unde pasc în țarcuri întinse cai, puține vite, dar mai ales oi..nu se văd nici un fel de adăposturi, e doar reședința de vara, dar chiar și așa mi se pare dur pentru ele, să stea în ploaie și în vânt căci în Islanda vremea e schimbătoare într-o zi  pot fi  mai  multe  anotimpuri,  se spune. Carnea de oaie este aici ceea ce la noi e carnea de porc, se consumă și sub formă de preparate, în magazin vezi pateuri, cârnați și alte specialități ovine.

În ultima zi la Reykjavik trec pe la oficiul de turism pentru o ultima informație și dau tot peste domnișoara care la început îmi recomandase tururile organizate…mă întreabă cum m-am descurcat până la urmă și consideră atât de insolit faptul c-am făcut jumătate din turul insulei cu busul în solitar încât îi vine ideea să pună asta pe site-ul lor ca o possibilitate inedită, îmi cere permisiunea să-mi facă și o poză, «de ce nu ?»  accept eu ușor încântată…

KODAK Digital Still Camera