1.jpg)
Se impune a se constata că nu există în ambiantajul individual uman de cunoaștere a propriului sine o noțiune cu toată semnificația pe care o invocă mai discutată, mai interpretată și mai nedefinitivată ca aceea a iubirii. Despe ea s-a vobit, se vorbește și se va mai vorbi dar și se va scri în termenii cei mai agreabili posibili, subliniid importnța ei semnificativă și impactul pe care îl imprimă pe ciferblatul treceii prin timp umplut până la refuz cu afecțiune, trăire emotivă biologic cognitivă. Oricât de multe energii s-au consumat în a-i descifra structura sufletească fizic-metafizică în acest areal al simțurilor înalte spirituale din care este compusă și pe care și le oferă sieși pentu consum lncă nu s-a reușit de a se ajnge la un numitor comun, la un generic competitiv, explicit, bine formulat în măsură să satisfacă deopotrivă toate abordările ofereite noțiuni iubirii definitiv determinate de tumultuozitatea subsatanțializării, esețializării și atribuirii sensului caractetisticilor proprii. Care ar fi motivul unei încărcături atât de trudiotare și dificile a descifrării eseneței ca atare a sentmentului iubirii? De ce cele mai agere și pătrunzătoare minți umane definesc iubirea totuși atât de diferit de la caz la caz? Unde stă secretul unei astfel de încurcături exegetice?
Se întâmplă acest lucu pentru că în general se operează superficial cu metode și unelte definte numai fizic dar nu și metafizic sustrase și exteriorizate interprtativ din angrenajul stufos extrem de complicat logo-logitic al trăirii la fel de complexe neuro-psihice cu enorm potemțial emotiv care este iubirea. Ea este în accest fel modificată evolțoonist atât intenisiv-tenionat cât și extensiv astfel căpătând legic noi valențe și noi profunzimi calitativ estmative care și determnă impovăratul defninirii iubirii ca concept plenar în stare să includă toate semnificațile noi modificate genetic ale elementelor la fel dr noi ale structurii neuro-psihice și somatice ale iubirii în terțele sale modifcări astfel apărute indeterminate de intertpretarea lor în relativ. Diferențierele interpretărilor configurative pe care o capătă conceptualtatea noțiunii iubirii pe parcursul timplui în fond nu au obținut modificări radicle, ci mai degrabă de formulare și exprimare a unora și acelelorași idei capitale numai că acomodate la noile necesități gnostice și sentimntale impuse de noile valențe și caracteristici pe care le-a inclus dvenind mai accesibilă înțelegerii și recunoaștere a ei ca atare.
Aceste novisme calificative au fost și sunt considerate a fi definițile iubirii date ei de cele mai tentante cugete umane în a aprecia și pătrunde magistral specificitatea și profunzimea complexului sentiement psiho-emoțonal al iubirii, fără însă a se umbla la motivația temeiniciei ei originar-primordială din punct de vedere genetic fizic-metafizic. Din această cauză definițiile date iubirii suferă de neautencitate, incorectitudine și neinventivitate în redarea comlectă a originilor și a caracteristiclor pe care le manifetă ea cu atâta trăire emoțonală ridicată până în cele mai înalte și superioare forme și stări spirituale tangențiale cu tainele mirifice dumnezeești ale Genezei. În acest fel carctrisicile mai mult de formă decât de fond au căpătat autorizare dar și autoriate drept definițl finite ale iubirii în tot arealul gnostic uman din absolut toate categoriile științifico-culturale ale activităților umane. Nu este întâmplător, deci, că de-a lungul timpului noțiunei iubirii i s-a conferit cele mai diverse definiții și formulări de către cele mai prolifie viziuni ale celor mai prolifce minți analitice în desfășurare.
La Platon „Iubirea este dorința a ceva ce nu avem, dar care ne atrage cu o forță inexorabilă„ Se impune a se formula întrebarea legitimă , dar dacă nu-l avem pe acest ceva cum de îl mai coștientizăm ca atare numindu-l, deci în necunoștință de cauză iubire, făcânduse astfel imposibilă și apariția oricărei dorințe ”a ceva ce nu evem„. Prin formlarea sa Platon, de fapt, anulează existența oricărei iubiri. Și deci totuși dacă conștientizăm exstența ca atare a iubirii fie și prin nominalizrea ei , prin urmare acest ”ceva pe care nu-l avem„ îl avem de fapt și el se nmește iubire.
Un alt exeget notoriu Aristotel asociază și identifică iubirea cu prietenia perfectă spunând „Prietnia perfectă este prietnia dintre oameni care sunt asemănători în virtute, căci aceștea doresc reciproc binele celuilalt cu binele lor propriu”. Spre deosebire de Platon cel puțin prin afimațile lor citate Aristotel recunoaște existența iubirii întruchipată identică cu prietnia perfectă. Cea mai apropiată de adevăr este semnificația formulării conceptuale dată iubirii de către Sfântul Augustin. Pentru el „Iubirea către Dumnezeu este ordinea advărată a iubirii. Numai prin iubirea Lui putem iubi celelalte lucruri în mod corect”. Formularea lui Augustin se apropie suficient de mult de nucleul tainic germinativ al fructului copt al primordialități genezei cu tote ingredientele sale inductiv-compensativ–temeinicie definitorie a ceea ce se numește afectiune–începutul premonițonal aprioric și peambul al iubirii în desfșurare avansată fizic-metafizică posterioară ipostazelor superioare identice cu însăși ingredientle primordiale al genezei determinatoare și formatoare de factorii genetici și jenerii abreviați ai iubiri – genele iubirii.
Așa dar iubirea este ceva mai mult, mult mai mail, superlativ de mult decât semnificația și amploarea pe care i-o desemneaxă exegeza de orice fel contemporă. Semința iubirii deci își află domeniul rădcinilor vigurozității sale enegetice în însăși ingreditele primordilale ale genezei care prin și datorită reciprocității lor conlurative au pus bazele toleranței – factor indinsensbil așa dar prin difernță și diferențire strict necesare oricărei afinități obiectivizate ființiale și nonființiale. În acest fel se naște prin structurare evoltivă fizic-metsiică a ingredientelor primoriale a ordonării, orgnizări și formarii iubirevfărăiubirea propriu zsă.
Altefl spus, la primordialitatea bazală a iubirii stă însăși Dumnezeu idetificat cu însăși această pimordialitate plină de afecțiune generico-genetiă esența Tainei Sale celei Mari-Iubirea. Așa dar toate cele văzute și nevăzute sunt rodul tainei mirifice ncătose de afcțune dmnezeec – iubire. Totul ce contitue o relaitate este iubire și numai iubire. În rezultat constatăm că iubirea este propie și formelor însuflețite câtâ și celor nensuflețite. Se indică a se concluziziona în rezultat că însuflețirea sau neânsuflțirea lucrilor depinde și este determinat de coprezența, intensitatea, tensiunea, compulsivitatea recipoității conlucraive tolerante aflate toate în efervescnța evolutivă a trnsfomărilor precipitae, acumulate și concntrate la un moment dat, la o anumtă etapă evoluționistă în lucru, obiect sau subiect dar și formatoare de lucruri însuflețite sau neînsuflețite în scest fel.
Deși și prietenia este imposibilă fără comunicare, conlucrare, reciprocitate și loialitat ca și iubirea ea totuși nu este iubire cu care o confundă Arisrtotel, ci un rezultat, o urmare, parte compontă a iubirii în sensul ei primordial. Căci în definitiv nu poaate exista iubire fără prietnie aceasta fiind un factor indinspnsabil iubirii, cu toate că combină și este urmarea acelorași caractere principale proprii iubirii. În același timp, paradoxal, prietenie fără iubire nu în sensul ei primordial genetic și generic ci în sensul ei prevlat fizic și nu metafizic, adică în snsulrile ei banale este poibilă, fiind cea mai fregvent întâlnită.
Luând în vedere atare considrente este oportun de precizat că prietenia la o etapă a desfășurării ei se poate transforma în iubire adeăprată sau rămâne și mai departe în afara iubirii. Se întâmpă această transformare atunci când intensitatea și tensiunile interioare acumulate pe parcursul proceselor interne morfologice inerente actului iubirii și evoluției ei capătă cote maxme superioare incandescente psiho-emoțonale caracteistice iubiri sau nu se ntmplăatr metamorfoză și pietnia urmează cursul ei obișnuit. La declanșarea acetor evoluții participă o multitudine de factori de natură internă sau externă impactul acțiunii cărora asupra indivizilor umani depinde direct sau indirect de psiotipul biologic și genetic al lor. Luând în considerație toate aceste argumente simtomatice carcterului iubiri este, așadar, plauzibil de constatat că așa numitele definiții atribuite iubirii sunt niște definitivări interpretate în relativ, fiind, de fapt, expresii, exprimări și redare incorectă a semnificaților iubirii și nu redarea și oglidirea întocmai a caracteristicilor smtomatice ale complexități și organicități intrinsec-ancestrale ale iubirii ca atare acumlte de-a lungul timpului.
Penru a stărui o departajare și o delimitare într-un fel a caracteisticilor intrinsece ale iubirii pe o scară a difernțelor cu scopul de a stabili eventuale forme ale iubirii este necsar de a găsi deosbirile de principiu a unora în raport cu altele. Este posibil de a fi descopite doar analizându-le și raportându-le pe cele care substanțial se deoebesc de celelalte numai în funcție de strea evolutivă a procsului ca atare de la o etpă la alta ale desfășurării lui. Cu toate că aceste deosebiri etapizate nu țin de principi ci doar de forma și formula ntruchipată ale stării procesului la etapa resptivă este necesară totuși o departajare a lor după particularitățile propri acestor forme și formulări penttu a permite împărțirea iubirii conform acestor criterii. În etapa de îneput, primordială și de stabilire a legităților desfșurării mecanismelor ei, iubirea apătă nuanțe afective pure.
În această perioadă ea se află în satrea ei precoce purtă ca iuire nativă – iubire absolută. Iubirea absolută nu trebuie să fie confundată cu ceea ce numim iubire platiubiri sumtr gentic n abrvitur oniană. Ele nu sunt tot una pentru că iubirea platoniană se desfășoră în stările târzii ale iubiri în general și poartă un caraecter ce ține direct de ființa fizică totși viciată, pe când iubirea absolută ține de ipostsele superioare metafizice aprorcie, transparente și transcendentare ale genezei. În fomulările sale târzii. Aceste formule ale iubirii odată cu treceea timpuui sunt supuse influenței modifictoare a tot felul de factori interni și extern, transformând-o într-o iubire relativă, slbindu-i vigurozitatea și epuizândui potențialul metafizi substitindu-l cu cel fizic, făcând finț iubititoare mai vulnerabilă , mai incertă și mai puțin sigură în iubirea sa-lucru care se și întâpă foarte ftrvent în realitate. Așa dar există două feluri de iubire: 1) iubiea absolută și 2) iubire relativă.
Contrar tuturor așteptărilor Sartre spunea că „A iubi înseamnă într-o mare măsură să te înstrăinezi și să perzi din libertatea proprie în favoarea celuilalt„ – concepție ce merge împotriva principalelor atribute ale ei, semnificația de bază a cărora sumată abreviat sub genericul „iubire înseamnă dărire totală celilalt” este în flagrantă opozișie cu ceea ce a afirmat el. Cum poți să te perzi atunci când ahiziionezi ceva, în cazul de față ahiziționezi iubirea? Prin iubire, de fapt, ființa iubitoare se câtigă pe sine însăși. Iubirea înaite de toate este câștigare și recuperare de sine prin partea metafizică a iubirii astfel dobândiă de la persoana iubită, înobilind-o pe cea fizică personală care îi oferă ființei umane mai multă acuratețe sufletească, bioenergie, moralitate și spirt dumezeesc, sufletul întruchipând ingredientele pirimordiale apriorice oricărui a fi ca proiecte metafizice ideinice descinse, absolut, din Absolut-statornicie nesupusă nici unei metamorfoze. Atare stare face ca sufletul să transcendnteze transparentizat toate mediile plnurilor alăcătuitoare ale biologicului uman, concomitent găsinduse în interiorul lor și dincolo de ele.
Prin atare înobilare sufletească omul nicidecum nu poate să se înstrineze de sine, ci dimpotrivă se pote scoate din anonimatul înstrinării în care s-a aflat până la ea. Ori atunci când omul primește ceva el nu poate fi strâmtorat față de acest ceva, ci prin raportare devie mai liber prin posibilitatea adăugătoare de a întreprinde așa ceva în totală opoziție cu ceea ce a afirmat Sartre. Însăși Sartre prin posibilitatea de a spune ceea ce a spus a căpătat mai multă libertate–libertatea de a spune ceea ce a spus. Spunând ceea ce a spus el a devenit liber de a nu înțelege, de fapt, ceea ce a spus în ăpoziție totală cu ceea ce credea că spune. Este acest lucru o interpretare în relativ a ceea ce credea el că este corect și adevărat. Eczemle asemăntoare sunt toate încercările a terțelor personliăți exegtice de a defini ecuația iubirii numai că în aspectul altor partiularități ale ei.
Încă într-o și mai adâncă sincopă cade Nietzsche prin enunțarea gândirii slae despre iubire. „Iubirea – afirmă el–este întotdeauna ceva de dominat, de aceea femeia char și când iubește vrea să fie dominantă. Bărbatul trbuie să fie războinic și cuceritor pentru a fi iubit”-un gând de o perversiune care șocheaă prin absurditatea semnificției sale care întrece tote incorectitudinile celorlalte încercări de a gândi într-un anumit fel despe iubire și a o formla configurtiv. Domnarea unua față de celălalt ln actului iubirii la Nietzsche seamnă mai mult a teroare decât a iubire. A iubi nicidecum nu înseamnă a domina, ci dimporivă a împărți loial, tolerant și în deplină înțelegere și agrement a ceea ce are omul mai scump – sufletul său și pe sine ănsuși ca ființă fizică, adică a împărți echitabil toate calitățile atributive cele mai de preț ale omului în registrul suprltivului sensibil, senizual și emotiv posibil pntru a le savura mireasma îmbietoare a plăcerilor și stisfacțiilor fizice și pe cele metafizice. Căci a domina însamnă a împărți neechitabil și părtinitor ceea ce contravine radical cu pincipiile de bază ale iubirii. Ori tot și toate sunt iubire, produse ale iubirii sbsolute ca iubire relaitivă.
Conform altui exeget Simone de Beauvoir „Dragostea adevărată trebuie să fie bazată pe respectul recipoc al autonomiei și individulității celuilalt”, adică, de fapt, pe împărțirea echitabilă și nepărtinitoare între părți a celor mai valoroase atriubute pe care le dețin ele – una dintre regulile de bază de constituire a edificiului iubirii. Ori respectul reciproc reprezntă una din condițiile care stă dept trmelie a respecului și fondării legităților sale divine.
În special Kierkegegaard afirmă că „Iubirea nu este doar un sentimet pasager, ci un act de voință și un angajament zilnic”. Este de constatat că devine imposbil a impune voinței și cu atâț mai mult de a o crea fără a fi necesar de a face acest lucru, adică nu este necesar ca voița să devină necesară fără o necesitate imperioasă a ei. Altfel spus iubirea devine voiță, adică ceea ce este pentru sine, prin sine, cu sine și datorită sinelui legică și ca lege a ceea ce este iubirea, fiind un proces morfologizat intim și individualizat, adică intrinsec-factori care alcăuituec ceea ce se numește ancestralul ontologic uman al iublirii. În acest context ideinic devine plauzibil de menționat că aceleși procese morfologice de procesare a atributelor iubiri se petrec și la ființile organizate structural mult mai inferioare, numai că derulate într-o concentrare mult mai rarifiată a lor cu o intensitsitate și tensiune a dinamicii lor inferioară și mai mică decât la vețuitoarele orgsnizate mult mai suprior și înzestrate cu rațiune și coștiința destinului. Ele se petrec în conformitate cu nivelul fiecăreea de organizare procesată echivalent nivelului ontologic genetico- fiițial a ficărei vețuitoare aparte pe o scară ierarhică evolutivă a iubirii. De aceea absolut toate vețuitoarel au parte de iubire, de o iubire primitvă conformă nivelurilor lor de orgnizare gnerală bioloică și speciaiă neuo-senzitivă pentru organimele inferioare și respectiv neuro-psihică prntru cele superioare.
În concepția lui Rollo May „Iubirea este o aventură , un proces de a deveni și de a descoperi împreună. Nu este o stare statică, ci o călătorie continuă”. În-radvăr iubirea este continuă și lungă căt toată continitatea și lugimea vieții indiferent ce schimări suferă într-un sens sau altul, respectiv unul pozitiv sau unul negativ. În senectute deși legăturile struturale ale atributelor iubirii slăbesc ele rămân să asigure și s-o asiste atâta timp cât omul se află în viață. Trecerea ființei în neființă nu îneamnă că ea își perde totă și pentru totdeauna pe cea absolută în starea sa metafizică cu complect altă orgnizare-organizare primordială-metafizică absolută din Absolut–Idee Absolută–Dmneezeu, ca apoi să renască repetabil în noi organizări fizic-mtaifizice a noi ființări/ființe. Iubirea nu este o aventură doarece ține de o provenență legică și este determinată legic de fapt, în pincipiu și în pimul rând de o epopee a triumfului universal legic și legitim al iubirii totale atotputernice a fi.
Se impune drept concluzie de a râmâne în arealul ideilor și conceptelor aduse întru argumntarea complextății acestui unic și inedit simțământ care este iubirea cu scopul de a expune și determina posibilitățile unei formlulări mai coplexe, dar mai corectă, esnnțiă și substanțială a concepului și definiției iubirii . Ar fi acceptabilă următoarea defniție conferită iubirii: „Iubirea este ceea ce stă drept primodialitate în toate cele și pentru toate cele generice dar și genetice fizic-metafizice fixate substanțial dar și esențial în Metafora Masgna care este viața„. În acest fel se confirmă bine cunoscuta sintagmă:. Dacă iubire nu e nimic nu e„. Totul și toate sunt de la iubire, pin iubire, din iubire și datorită iubirii.
Dr. Petru Ababii (scriitor și filosof, Republica Modova – Chișinău)
Notă. Născut la 8 iulie 1947 în satul Fântâniţa (raionul Drochia, Republica Moldova), în 1972 Petru Ababii, a absolvit Institutul de medicină din Chişinău (Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova-USMF). A lucart un timp ca medic generalist în Orhei (municipiu din partea centrală a Republicii Moldova, situat la cca 50 km spre nord de Chișinău, pe malul râului Răut, fiind centrul administrativ al raionului cu același nume și unul din principalele centre economice ale regiunii centrale a țării). Pasionat de filosofie are în palmaresul său o serie de publicații în reviste cu caracter academic și câteva cărţi pe teme filosofice printre care următoarele titluri, toate cu tematică filosofică:
- „Animus + Animus/Anima—Anima! sau Narcis Hiperionic”, Chișinău, 2005
- „Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism”, 2008
- „Decodificarea logigramei în ivonicul filosofic al lui Petre Țuțea”, 2010
- „Creștinismul. O descifrare în esențial a Evangheliei după Matei”, 2012
- „Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar”, 2013
- „Aforisme, Gânduri, Reflecții”, 2020
- „Geneza metafizică a gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane”, în pregătire
- „Gândirea critică filosofică”, în pregătire
Articole asociate
Nota redacției (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
[…] „Iubirea și esențialitatea ei” cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațion… […]
[…] „Iubirea și esențialitatea ei” cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațion… […]
[…] „Iubirea și esențialitatea ei” cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațion… […]