Acasă Filosofie & Filosofie politică Regionalizarea României, sub masca regionalismului și a democrației? Analiză geopolitică și istorică

Regionalizarea României, sub masca regionalismului și a democrației? Analiză geopolitică și istorică

Nota Autorului. Acesta este unul din articolele care mi-a luat cel mai mult timp să le scriu din cele peste o mie pe care le-am scris și conține o descriere evergreen a situației geopolitice internaționale. Cu toate acestea, în mod inerent cu trecerea timpului, unele din sursele online folosite pentru a argumenta au fost modificate sau au dispărut. Datorită faptului că această este o dinamică normală, am ales să nu renumerotez sursele și să folosesc în paralel un sistem cu linkuri imperfect, dar funcțional. 

Regionalismul și regionalizarea

Regionalismul este un concept ce definește în relațiile internaționale un sens comun al identității și scopului combinat cu creearea și implementarea unor instituții care exprimă ideea particulară a identității și a acțiunii comune într-o anumită regiune geografică. Regionalismul ajută un grup de țări apropiate geografic, etnic sau cultural să facă pași importanți din punct de vedere economic. Astfel, organizații regionale internaționale au realizat legături economice, militare, au semnat tratate de colaborare și dezvoltare comună în anumite domenii, în funcție de interesele lor. De exemplu, Uniunea Europeană sau Uniunea Africană. Ideologia funcțională regionalism o explică Samir Amin, care conduce Third World Forum în Dakar, Senegal: Cineva își poate imagina că o țară obișnuită din America Latină nu poate ajunge departe de una singură, dar America Latină că ansamblu, poate. În mod similar, nicio țară africană nu poate ajunge foarte departe de una singură, dar Africa drept un ansamblu poate. Că să nu mai vorbim de India sau China.

Regionalismul, la nivelul politicii de inter-relaționare a națiunilor la nivel global, se împarte în mai multe curente, cum ar fi unilateralismul (de exemplu SUA), bilateralismul (de exemplu între SUA și Regatul Unit al Marii Britanii sau de exemplu, între Rusia și China), multilateralismul (de exemplu, Republica Moldova care se află între Rusia și UE sau de exemplu Turcia că stat transcontintental, musulman care dorea totuși într-o vreme aderarea la UE) și multipolarismul (pozițiile Regatului Unit al Marii Britanii și Germaniei în cadrul Uniunii Europene; stabilirea conducerii UE în trei orașe din patru țări diferite: Bruxelles în Belgia, Strasbourg în Franța și Germania, orașul Luxembourg în ducatul Luxembourg).

Regionalizarea este ceva diferit de regionalism. Este procesul administrativ și economic prin care, în cadrul unei entități teritoriale, se descentralizează puterea și responsabilitățile, pentru că resursele să fie coordonate la o scară mai mică, pentru a servi interesele personalizate ale unei anumite comunități. Problematica regionalizării în Europa este strâns legată de cea a autonomiei și separatismului, exemplele cele mai relevante fiind proclamarea independenței republicii Kosovo față de Serbia, separarea Transnistriei de Moldova că stat de facto susținut militar și financiar de Federația Rusă, republicile autonome Abhazia și Osetia de Sud în Georgia și regiunea Nagorno-Karabak din Azerbaidjan. Luând în considerare aceste cazuri geopolitice, putem observă cum mari puteri și state federale precum SUA și Rusia au încurajat ruperea în bucăți a unor țări aflate în regiuni geopolitice de importantă economică maximă pe principiul „divide et impera”. Aceste zone au fost inițial supuse unui proces de regionalizare, consimțit de către conducerile politice ale acestor țări, proaspăt eliberate de sub jugul comunist la începutul anilor ’90. Următoarea etapă după regionalizare a fost obținerea unui statut parțial recunoscut de autonomie (etapă uneori precedată sau înlocuită de un război sângeros între reprezentanții autorităților și ai rebelilor, înarmați de marile puteri care au alimentat războiul), după care aceste regiuni s-au proclamat state de facto, începând să obțînă, încetul cu încetul, și recunoașterea de jure. Un alt veritabil caz istoric și geopolitic de „cui al lui Pepelea” este poziția Turciei în Ciprul de Nord.

Regionalizarea este un concept interesant de urmărit la modul în care este pus în practică pe baza scoaterii din joc a unor sisteme politice, economice și administrative funcționale și înlocuirea acestora cu o serie de sisteme disfuncționale, dar care servesc intereselor celor care se află la conducerea unor state sau corporații sau organizații (cum a fost lovitură de stat din 1979 din Iran, sau așezarea regimului lui Pinochet).

Regionalizarea, în teoria politică a guvernării locale, nu este un rău per se, ci dimpotrivă, poate sprijini dezvoltarea pe principiile unui city management transparent și personalizat. Astfel, în teorie, primarii, prefecții, consiliile locale și județene, știu mai clar care sunt prioritățile pentru regiunile pe care le administrează și ce resurse trebuie alocate pentru atingerea obiectivelor propuse. Deciziile bugetare pot fi luate cu mai mare independența față de Guvernul central, dar în același timp se introduce și o responsabilitate crescută pentru bugetul local: fiecare regiune și oraș devine și mai dependent de valoarea taxelor pe care le încasează de la cetățenii înregistrați în unitatea administrativ-teritorială. Un model excelent, din punct de vedere administrativ și democratic, pentru descentralizare este Confederația Elvețiană, unde există trei nivele de decizie și regionalizare. În Elveția, există legi la nivelul federației și legi la nivelul cantonului, de exemplu, care pot fi diferite, și referendumuri la care cetățenii stabilesc ce se face cu banii publici în regiunea lor. Dar să ne aducem aminte că Elveția este un stat cu standarde foarte înalte mai ales în ceea ce privește dezvoltarea comunitară, solidaritatea interumană și aplicarea corectă a regulilor. Românii sunt, în schimb, un popor foarte individualist, cu o imagine de sine foarte diferită de percepția reală. (Bodea, Dorin în Românii, un viitor previzibil?, Result Consulting, București, 2011;)

Studiu de caz: falsă dilema ideologică în SUA

Adevărată problema care se ridică în contextul regionalismului este aceea de dominație. Fie că SUA de exemplu realizează „intervenționism” sau „lupta pentru drepturile civile” sau „apărarea democrației” sau „multilateralism” sau „multipolarism” sau „hegemonie deteritorializata”, același lucru ramance cert de aproximativ două secole încoace: SUA rearanjează harta politică a lumii conform intereselor economice pe care le au grupurile de interes aflate la putere, fie că o face sub formă doctrinei Monroe (1823) sau a „Manifest destiny” (1839)(4). Nu este primul imperiu din istorie care o face și cu siguranță nu va fi nici ultimul. Nenumăratele cazuri în acest sens au fost studiate de specialiști care concluzionează clar că lumina zilei că SUA a invadat alte țări încălcând tocmai drepturile pe care se angajase să le protejeze prin respectivă intervenție. (Perkins, John în Confesiunile unui asasin economic, Editura Litera Internațional, colecția Bestseller Internațional, București, 2007. Traducere din engleză de Ana Budica; Weiner, Tim în CIA. O istorie secretă, Editura Litera Internațional, colecția Bestseller Internațional, București, 2008. Traducere din engleză de Raluca Pusderca. Citește cronică mea pentru această carte)

Este, în realitate, extinderea imperiului colonial al SUA: Somalia, Afghanistan, Irak, Libia. Singură diferența între secolul XXI și secolul XIX este că atunci lucrurile se făceau pe față, iar acum se fac în scopurile declarate a unei „eliberări”, în realitate servind doar interesele energetice ale SUA: Afghanistanul a fost invadat pentru că talibanii nu au fost de acord cu trecerea conductei Halliburton pe teritoriul lor; Irakul a fost invadat pentru a controla puțurile de petrol și pentru a servi drept avanpost geopolitic; Libia a fost atacată pentru petrolul ușor de rafinat pe care îl produce; Somalia a fost invadată pentru a apară contractele de exploatare a petrolului de către 4 companii americane (Collon, Michel, 3 mai 2011. Ten wars, ten media lies, Koeyú Magazine, Pravda.ru, Minciuni care au ucis milioane de nevinovați ! (17 aprilie 2013).

O veche metodă de dominare a maselor este prin frică, iar exact asta este ceea ce se întâmplă pri intermediul mass-media, iar la nivel politic, manipularea este organizată, cel puțin în SUA, pe de-o parte la nivelul prezentării denaturate a faptelor, prezentând o lamentabilă scuză oficială, iar pe de altă parte în mascarea adevăratei opiniei publice, care se realizează prin controlul diseminării informaților prin concernele mediatice gigant care se preocupă de transmiterea știrilor la nivel internațional. „Războiul împotriva terorismului” (GWOT- Global War on Terror) nu e decât ea însăși o formă de terorism, adresată întregii națiuni americane.

Terorismul nu are religie. Global war on terror în lumea occidentală. Partea I.a (prof. univ. dr. Thomas CSINTA – Ziarul Realitatea, noiembrie 2019)

Bilanțul terorismului și antiterorismului american în ultimul deceniu (2001 – 2011). GWOT (Global War on Terror). Corespondență de la New York (prof. univ. dr. Thomas CSINTA)

Mai mult, sursele de informare veritabilă a populației, sunt controlate, folosind de la mijloace economice până la acelea de reprimare forțată. În acest sens, în era globalizării se manifestă tot mai mult monopolizarea diseminării informației către populație. Astfel, ideologii discuta despre aspecte cum sunt dacă polica externă a SUA, spre exemplu, tinde în ultimii 10 ani spre multipolarism sau multilateralism, dar impresia de fond pe care o oferă unii specialiști este mai curând una de mascare a adevăratelor interese, astfel încât curentele ideologice și conceptele politice nu sunt decât variațiuni pe aceeași temă.

University course in jihadology and contemporary terrorism (right-wing extremism, left-wing extremism and of the state). Curs universitar de jihadologie și terorism contemporan (extremismul de dreapta, extremismul de sânga și de stat) pentru primul ciclu universitar (Licență). GWOT (Global war on terror) în lumea occidentală. Terorismul nu are religie (partea I – integral). Ziarul Realitatea (tipărit, prof. univ. dr. Thomas CSINTA)

Jihadologie contemporană prin intermediul faptului divres. Lumpen-terorismul, terorismul modern, contemporan. Contribuții la studiul jihadologiei contemporane prin mecanismul efectului de „ciocnire inversă” (efect – cauză)!

Intervenționismul american, că doctrina, are o baza foarte înrădăcinată în domeniul economic. Astfel, Războiul Rece și Războaiele din Vietam, Laos, Cambodgia, Afghanistan au servit îndeosebi (și) drept scuze pentru a suplini o industrie a dezvoltării armamentului care oricum pornise un trend ascendent, mai ales în urmă progresului tehnologic din timpul celui de-al II-lea război Mondial; războaiele din Golf nu au fost decât pretexte pentru americani pentru a pune mâna pe rezervele de petrol din zona Irakului; Kennedy a fost ucis, între altele, pentru extinderea războiului din Vietnam (7), s.a.m.d. (Prouty, J. Fletcher (1996) în JFK, Editura Rao Internațional Publishing Company, București, traducere din engleză de Simona Tudor Caprariu și Silviu Tudor Caprariu).

Desigur că această este o percepție extrem de îngustă, dar în cele din urmă, la această se reduce necesitatea de dominare, într-un secol în care pe plan internațional nu mai este „civilizat” să invadezi o țară străînă și să iei sclavi pe care să-i pui să muncească într-o colonie, în schimb este „civilizat”, că putere militară, să invadezi o țară pentru a impune propria ordine (sau dezordine, după cum rezultă din documentarele Iraq for Sale: The War Profiteers (Iraq for Sale: The War profiteers (2006), documentar) și No End în Sight (2007) (No End în Sight-2007. Film documentar nominalizat la Oscar). Folosind forță armata că vehicul de impunere a propriilor norme, SUA a „ajutat umanitar” o mulțime de state să se restabilească economic când de fapt chiar SUA a stimulat prin diverse mijloace factorii care au adus țară respectivă în pragul dezastrului economic. Este încă și mai acceptabil social că o putere economică să invadeze o piață și să suprime producția locală de calitate pentru a impune propriile standarde și produse. În ceea ce privește structura administrației centrale și locale, regionalismul își găsește o nuatare interesantă, astfel încât prin tendința de globalizare, de centralizare, se implică și centralizarea sistemelor de gestiune și evidență a resurselor și chiar a resurselor. Dacă Vilfredo Pareto constată acum aproape un secol și jumătate că 20 % din populație deține 80 din avere, desemnând principiul care acum îi poartă numele (principiul lui Pareto, conform căruia 80 % din rezultate sunt aduse de 20 % din resurse), situația actuală este de fapt următoarea: mai puțîn de 10 % din populație controlează 90 % din avere, iar 95-97 % din populație lucrează pentru îndeplinirea obiectivelor celorlalți 3-5 %.

Regionalizarea României în contextul geopolitic al regionalismului

Avocații regionalizării în România aduc argumente asemănătoare cu cele din teoria politică, trecând cu vederea mizele geopolitice ale descentralizării României: Ungaria dorește Transilvania (inițial tăiată prin anexare, stabilită de Diktatul de la Viena exact pe linia propusă pentru descentralizare), Rusia dorește contopirea Moldovei într-o mică federație-satelit Moscovei care să cuprindă și Republica Moldova, Transnistria și vechi teritorii românești care acum aparțîn Ucrainei), Serbia dorește Banatul și cu consimțirea istorică a lui Băsescu, România nu s-a preocupat prea tare de drepturile vlahilor (Permanent Mission of România to the Internațional Organizations în Vienna (1 noiembrie 2011) Traian Băsescu: România nu condiționează adoptarea acordului de asociere cu Serbia de problema minorităților), țiganii doresc Oltenia, iar bulgarii Dobrogea („Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbușirii hotarelor noastre”, interviu cu Dinu C. Giurescu publicat în Lumea, nr. 2(227)/2012, pp. 74-77;). Va fi Transilvania noul Kosovo? Dacă nu ar fi în război cu Rusia din 2014, și ucrainienii ar mai dori ceva bucățele din Maramureș în plus de la români. Ce minunat este să fii înconjurat de vecini care îți recunosc valoarea!

Regionalizarea este un model al descentralizării propus și susținut la nivelul Uniunii Europene drept o cheie pentru dezvoltarea pe viitor a României. Uniunea Europeană este un exemplu de succes în regionalism. La urmă urmei, dacă funcționează în Belgia și încă și mai bine în state federale că Germania și Elveția, de ce n-ar funcționa și în România? Ei bine, istoria ne învață că marile puteri au dorit întotdeauna fărâmițarea și controlul asupra statelor aflate în regiuni strategice geopolitic. Să ne amintim și de Sicilia la sfârșitul anilor ’40, de Israel în toată istoria să până la înființarea statului modern. Luând în considerare un model al Europei geografice care se întinde dincolo de granițele UE de la Gibraltar la vest până în Kazahstan (cel mai mare stat transconstinental din lume după Federația Rusă) la est și din Cipru în sud până în Norvegia la nord, România este fix în centrul Europei. Nu în est, nu în vest, nu în sud, nu în nord. Fix în mijlocul Europei. Ei bine, în cadrul modelului noii regionalizari, dependență fiecăreia din regiunile economice ale României ar scădea față de centru (București) și ar crește față de UE (Bruxelles), pentru că–nu-i așa?–absorbția fondurilor europene ar fi mult mai bună, mai personalizată, etc. Această este promisiunea. Regionalismul că politică globală câștigă teren prin regionalizarea zonelor mici, fărâmițarea lor și crearea unei dependențe față de centrul structurii supranaționale. Desigur, exemplu cel mai la îndemână este Uniunea Europeană (Telò, Mario–cap I Civilian Power and Internațional Relations: the EU and Multilateralism from the twentieh to the twenty-first century în Europe: A Civilian Power? European Union, Global Governance, World Order), dar să ne aducem aminte și de CIS (Commonwealth of Independent States), ce reunește: Federația Rusă, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kirghistan, Republica Moldova, Tadjikinstan și Uzbekistan.

Într-un asemenea context doctrine democratice contemporane precum democrația de consiliu sau ecodemocratia sprijină descentralizarea. Dacă această descentralizare ar fi îmbinată mai ales în cazul primeia cu avantajele pe care le oferă ideologii de genul celor bazate pe „câștig-câștig” (care economic și-au demonstrat validitatea, așa cum a fost recunoscut și prin acordarea premiului Nobel matematicianului John Nash, fondatorul Teoriei Jocurilor), atunci lucrurile ar stă bine. Așa cum stau în Elveția. Aparent, UE propune o reforma administrativă corelată cu o creștere a nivelului democrației. Cu câteva excepții majore. Prima excepție: România nu este o democrație. Sau, mai precis, conform hărții realizate pe baza Economist Intelligence Unit Democracy index pentru 2021, România este o democrație eșuată (flawed democracy), stand la capitolul acesta chiar mai prost decât vecină să Bulgaria și decât mai îndepărtatele Ghana, Namibia, Suriname, Timorul de Est, Botswana, Trinidad și Tobago. Cât privește sistemul economic, în România funcționează un „capitalism de cumetrie” sau o formă de „capitalism sălbatic”, care nu a trecut prin etapă antreprenoriatului strategic bazat pe inițiativa (specific SUA în sec. al XIX-lea și în prima jumătate a sec. al XX-lea)–un antreprenoriat care nu a avut loc și nici voie să se dezvolte (Grant, Marcus Victor în Perspectivele schimbării organizaționale din paradigmă nivelurilor valorilor în România, republicat actualizat pe Discerne la 4 decembrie 2021). A două excepție: soluția propusă „nu este o descentralizare în sensul principiului european, este o mimare a descentralizării reale și o federalizare mascată” (Alin Tișe, vicepreședinte PDL) (Albu, Ovidiu (14 noiembrie 2013). Vicepreședinte PDL: Prin descentralizare, USL dorește Federalizarea României, Evenimentul Zilei).

În România, asemenea proiecte au puține șanse de a fi susținute pe termen lung, iar sistemele care dobândesc, sub o formă sau altă, o tot mai largă răspândire, nu promovează altceva decât o dependență tot mai mare, nu doar a sub-unităților administrative, în cadrul unui teritoriu, ci chiar a țărilor de anumiți poli de putere, împlinind astfel practic ceea ce s-a definit pe scară largă prin „multipolarism”, o etapă spre guvernarea mondială spre care tinde procesul de globalizare. Din punctul de vedere al regionalismului, România reprezintă granița estică a Uniunii Europene, motiv pentru care unii repetă refrenul că se află „la periferia Europei”, uitând că mai este încă jumătate de Europa la est pâna în Kazachstan: mai sunt vreo 20 de state europene mai la est de România, din care în mod deosebit, Ucraina, Georgia și Moldova halucinează că doresc să adere la UE, spre îngrijorarea rușilor. Fărâmițarea României ar fi o etapă foarte utilă pentru controlul resurselor rămase, pentru stăpânirea populației ei (considerabile, la nivelul UE) și pentru vinderea acesteia en detail, la bucată, la propriu. En gros a fost deja vândută peste 70 %. Aici nu doresc să țîn un discurs de genul „noi nu ne vindem țară”, ci mai degrabă pun problema într-o manieră capitalistă: „dacă măcar se vinde, să se vândă la valoarea adevărată, nu pe doi lei!”. Aici mă gândesc în special la strategia Ungariei de a obține Transilvania la Diktatul de la Bruxelles (Funar, Gheorghe în Ardealul–trecut și viitor. Diktatul de la Bruxelles va fi în 2014, Lumea, nr. 4 (241)/2013, pp 74-78) prin acordarea dublei cetățenii și cumpărarea de pământ (Romanian Breaking News (noiembrie 2013) și la drepturile de concesionare asupra resurselor minerale și în general a tot ce se găsește în subsol. Să ne aducem aminte că regionalizarea, că și rotiță din mecanismul regionalismului pan-european a funcționat și în alte cazuri spre dezbinarea națiunilor.

Regionalizarea României este oare un proces economic, sau în realitate adresează mize geopolitice și naționaliste foarte periculoase pentru oamenii de afaceri și pentru cetățeni? Cui servește o regionalizare a României, ba chiar un proiect de federalizare a ei? Cine beneficiază, cu adevărat, de pe urmă regionalizării? Care sunt riscurile pe care le prezintă regionalizarea pentru suveranitatea țării? Care sunt perspectivele reale pentru „dezvoltarea regională” având în vedere că în București: trăiește aprox. 15 % din populația efectivă a țării; funcționează cam 30 % din economia României și locuiesc 50 % din cei mai bogați români? Să fie libertatea economică și politică un concept pentru rămășițele căruia să se bată doar ideologii vremurilor ce au fost și vor să vină? Articol scris inițial în 2013 publicat în Economia Online la 30.12.2013 aici. Acest articol a cunoscut mai multe variante și componente pâna la formă această, care a fost actualizată în septembrie 2022.

Note. Copyright text © Marcus Victor Grant. The materials published on this blog are covered and subject to this disclaimer.

Marcus Victor Grant, român creştin ortodox (consultant și trainer în învățare eficientă-citire rapidă, memorare, concentrare, productivitate, modelare NLP), consilier în carieră, Global Career Development Facilitator și cofondator al Asociaţiei Române de Coaching

Articole asociate

Mobilitatea urbană în ZMBv (Zona Metropolitană Brașov) – probleme și identificarea de soluții (Conf. dr. ing. Stelian Țârulescu – Universitatea „Transilvania” Brașov). Lista zonelor metropolitane românești (peste 100.000 de locuitori) și franceze (peste 500.000 de locuitori)

Cum se poate modifica Planul Urbanistic Zonal (PUZ) în România? (What is the procedure for amending the PUZ – Zonal Urban Plan in Romania?) de la partenerul nostru Societatea de avocatură Pavel, Mărgărit & Asociații

Nota redacției

Ziua Mondială a Sănătății. „Eradicarea osteomielitei cronice – Procedeul Burnei” (Corespondență de la prof. dr. med. Gheorghe Burnei, lucrare prezentată la cel de-al 33 Congres internațional al Universității Apollonia din Iasi „Pregătim viitorul. Promovăm excelența” 2-5 martie 2023)

Ziua de 23 Aprilie – „Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor” și „Ziua Bibliotecarului din România”, la Academia Română (cu participarea prof. dr. Narcis Zărnescu, critic și istoric literar, redactor șef adjunt al trustului de presă cultural – educațional și de cercetare științifică în științele socio – judiciare Jurnalului Bucureștiului și Cavaler al Ordinului „Palmes Académiques” din Franța)

În exclusivitate pentru Jurnalul Bucureștiului. Dialog (absolut inedit) cu eruditul promotor „brașovean” (franco – român) al artei vizuale est – europene Michel Gavaza, președintele prestigioasei asociații franceze de artă contemporană „Soleil de l’Est” (Partea I)

În exclusivitate pentru Jurnalul Bucureștiului. Dialog cu eruditul promotor „brașovean” (franco – român) al artei vizuale est – europene Michel Gavaza, președintele prestigioasei asociații franceze de artă contemporană „Soleil de l’Est” (Partea II)

Lansarea cărților cineastului Ionel (Nelu) Udrescu (președintele asociației „Bucureștiul creativ”, corespondentul Jurnalului Bucureștiului) și al fiului său Emanuel – Mihai Udrescu, în prezența ziaristului și editorului Emil Stanciu (Director coordonator al Jurnalului Bucureștiului și Manager PR al Fundaţiei Culturale Art Promo)