La Parinoar sau Lecția de primăvară
Zilnic mă duc să stau pe o bancă de pe aleea paralelă cu patinoarul, mai ales acum, că e primăvară, și să privesc copiii cum patinează. Da, copiii, numai ei patinează. Nu e nici un patinator de vârsta mea. Nici măcar de 60 de ani, vârstă la care eu patinam voios. După, n-am mai avut curaj, deși știam secretul tehnic cum să nu cazi pe spate, căderile cele mai frecvente și periculoase. Și pe copii îi învățam cum să facă.
Apoi, cu anii, am devenit doar spectator. Mi-am pus ghetele în cui. Și ce patine am, o minune! Nu știu cui să le dăruiesc. Le-am cumpărat în tinerețe de la Moscova, când m-am dus prima oară în țara unde patinajul uimea lumea. Ce patinatori, rușii!
Nu-mi imaginam că în acel popor talentat și viteaz, se ascunde o armată de ucigași, care vor face să se cutremure planeta.
Au renunțat ei la patinaj pentru război?
Păi ce, Trump n-a renunțat la toate cuceririle Americii ca să-și impună el ambâțul de Jupân Dumitrache al Ku-Klux-Klanului, demența, fără-de-legile, să ajungă să incite la distrugerea simbolului democrației, Capitoliul? Și acum, când e cercetat pentru această crimă, el se distrează, sfidează pe toată lumea, a compus un cântec pe care îl cântă împreună cu pușcăriașii, extremiștii lui, care au atacat Capitoliul!
Cu nebunii să nu te pui! Da, dar patinajul e o altă nebunie, un fel de plutire într-o lume de vis, iar artiști mai fantastici pe gheață ca rușii, nu există.
Cu arta lor, rușii trăiesc pe altă planetă, de aceea în lumea noastră se manifestă ca niște ucigași. Ucid tot ce nu-i rusesc. În afară de evrei, pe ei nu-i ucid, fiindcă sunt mulți evrei ruși care cred și-n Yahve, și-n Marele Tikun. Adică au făcut și ei o nebunie, un patinaj politic, au mers pe culoarul lor cu Tora și cu tot ce înseamnă religia lor iudaică, dar cum aveau de coadă o trenă, „popoarele sălbatice”, au făcut o diversiune, au inventat creștinismul, ca să scape de trenă, adică de noi, de patinatorii obișnuiți. L-au inventat pe Iisus, au scris Evangheliile, i-au înrobit pe marii savanți și mistici, cum ar fi Sfinții Părinți, pe calea creștină, pe care a îmbrățișat-o și un roman ilustrisim ca Augustin, și așa au scăpat de trenă, de un balast uriaș, popoarele neiudaice. Și ei s-au autonumit „poporul ales”, s-au izolat de celelalte popoare și au început să facă o politică ne-creștină, spre folosul lor, fapt care a enervat pe toată lumea și a dus la Holocaust.
Și când mă gândeam la toate astea, cu ochii la patinatori, care îmi treceau prin ceața memoriei, se așează lângă mine, pe banca pe care stăteam, două fete tinere, una mai mare și alta mai mică, dar asemănătoare la față, parcă erau surori.
Loc pe bancă era destul. Și o aud deodată pe fata mai mare cum îi spune celei mici:
– Lilico, nu mai sta pe gânduri, dă-o! Viața noastră, a femeilor, e tare nefericită, fiindcă e scurtă, doar în anii tinereții suntem tari. Și nu ai multe ocazii să o dai. Și își spun ce mi-a spus și mie mama mea, profită, nu rata nici o oportunitate din ce ți se oferă, dă-o la cât mai mulți.
– Cum, și lui Ionel, și lui Costel, și lui Purcel?
– Da, la toți.
– Dar Purcel e cam porc.
– De unde știi? O fi el porc la prima vedere, dar cine știe ce ștremeleag ascunde și n-o să mai vrei să de dezlipești de el.
– Dar se supără Costel.
– Dacă se supără, e un bleg. Tu n-ai să-ți dai viața pe un bleg. Mergi mai departe. Dă-i-o lui Purcel.
– Da, acum am trei doritori, dar dacă se duce vorba că sunt curvă?…
– Ar fi bine, dar n-ai cum. Ca să fii curvă e lucru mare. Trebuie să-i ataci tu pe ei, nu ei pe tine.
– Dar poate că e reciproc.
– Până acolo, rezolvă problema cu Purcel. Și nu uita vorba din străbuni, pe care i-a spus Dumnezeu Evei când a creat-o și Adam se dădea la ea, iar ea nu știa ce să facă. I s-a arătat Domnul, o luat-o deoparte și i-a zis: „Eu ți-am dat-o ca s-o dai, nu să-mi vii cu ea în rai!”
– Adică Dumnezeu ne îndeamnă să ne pierdem fecioria?
– Păi cum altfel s-ar fi înmulțit omenirea? Nu le-a spus și evreilor „Înmulțiți-vă și umpleți pământul”?
– Văd că ești bine înarmată, nu-mi pare rău că te-am rugat să-mi dai un sfat, ești bine rulată, pe orice cale aș lua-o, tot acolo ajung.
– Da, ai observat bine, ajungi la condiția de femeie, nu ai cum să scapi de acest dar al dăruirii lui Dumnezeu.
– Ba eu zic că nu-i un dar, soro, e un blestem, blestemul de a o da, de a da ce ai mai scump, virginitatea. Asta vine de la diavol, e lucrătura lui. Și tocmai atunci apare un individ scund cu o față tuciurie, cu părul țepos, ridicat, ce sugera două sau trei coarne, care vorbea stricat românește și care ne arată pe un iPad, fetelor și mie, imagini porno, cu femei răscrăcănate, în delir.
– Haideți cu mine, zice, vă fac fericite. Ești tatăl lor, nu?, îmi spune mie, lasă-le și te plătesc, vă plătesc pe toți, uite aici bani, și ne arată un teanc de bancnote colorate. Iată un semn ceresc. Nimic mai potrivit pentru lecția de primăvară cu datul, să ai cui să o dai. Și fetele s-au ridicat imediat de pe bancă și l-au urmat pe turc. Turcii au știut să cucerească mereu Țările române.
Abrambureala Domnului Niki
Spre un pupitru improvizat în sala de la etaj a Uniunii Scriitorilor din România, se îndreptă președintele ei, un bărbat cu părul alb, cu mersul încă drept, cu o figură leonină, frumos ca un taraboste dac. Își palpă buzele cu o batistă albă pe care era imprimată o inimă albastră, apoi sorbi o gură din paharul cu apă pus acolo, privi roată sala și începu să vorbească liber, fără nici o foaie în față.
– Mă numesc Niki Manole. Am 84 de ani. E timpul să mă opresc. Voi să predau ștafeta unuia mai tinerel, din noul val dacă se poate, deși noi, generația mea, am fost mereu pe val și am strivit toate valurile de sub noi. Dar, vorba poetului, ce e val ca valul trece. Ce poet a spus asta?
Liniște totală. Nimeni nu a recunoscut versul. Niki tuși în batistă. Cine dracu’, își spuse, m-a pus să întreb așa ceva?
– Am fost pe val în epoca stalinistă, în epoca ceaușistă, în epoca bășinistă și am ținut-o tot așa până acum, mai seara trecută, când am avut o viziune, mi s-a arătat Coasa, care-mi făcea semne și zbârnâia cu șuierul ei ascuțit „hârști, hârști”.
Ca president, dragii mei, am făcut multe lucruri bune, dar și ne-bune. Aici vreau să dau câteva sfaturi celor ce vin, ce vor să mă urmeze, să nu mai repete greșelile mele sau, mă rog, să le evite. Fiindcă de greșit nu are cum să nu greșească. E inevitabil, fiindcă nu ține de Uniune, nici de statutul ei, ține de guvern, de cum merge țara, ține de accidente, cum a fost cazul pandemiei, care pe mine m-a stors, mi-a supt vlaga…
Sunt obosit, domnilor! Asta e realitatea. M-a obosit pandemia. Dar și mai mult m-au obosit procesele, procesele cu gașca tânără, ranchiunoasă, mediocră, care a ticluit să-mi ia locul.
Și toate procesele astea au slăbit Uniunea, au făcut-o să scârțâie. Nu mai vorbesc de punga Uniunii, cu cât s-a golit…
– Cu cât?, întrebă asistența, gura cască.
– Cu jumătate de milion de euros…
– Adică cât vine asta?
– Păi 500 de mii de euros…
– Nu, nu, în lei?
– Păi depinde de cursul de schimb… oricum, ceva în jur de două milioane și ceva de lei…
– Vălelei!, fac toate glasurile în cor.
– Dar speranța mea e că o să-i recuperăm, deși la noi, în țară, nimic nu se recuperează. Recuperarea e o vorbă, în realitate e o pierdere! Dar să revin la cestiune. Ce-a fost a fost, procesele și pandemia, acum să privim la viitor. Am speranțe? Nu prea am, fiindcă sunt lucid, și luciditatea îmi spune că ne omoară biurocrația. E o biurocrație de te doare capul. E fff greu să conduci o Uniune de creație, domnilor, cum e a noastră. Administrarea ei este o povară. Nu mai mi-s președinte, am devenit administrator! De când mă ocup de administrarea Uniunii, nu am mai scos o carte. De ce? Fiindcă nu am mai scris nimic. De ce? Fiindcă nu am mai citit nimic. Ca să scrii, trebuie să citești, și ca să citești, trebuie să ai timp. Problema mea a fost timpul.
– Ei, nici chiar așa, se aude o voce cârtitoare, că v-ați și plimbat nițel, ați mai fost la Paris, ați fost în activitate la UNESO, ați mai înșelat timpul…
– Ei, da, a fost o vreme când am făcut naveta București-Paris. Dar în folosul Uniunii. Am vrut să văd cum merg lucrurile acolo, la occidentali, în Franța…
– Dar de ce în Francia, domnule Manole, fiindcă Francia ne-a adus pe cap biurocrația!
– Asta așa e, dar de acolo am învățat cum să scap de biurocrație…
– Cum?, se auziră iar la unison vocile în cor.
– Cum, ne-cum, nu se poate, fiindcă toate fondurile noastre depind de guvern și de minister, de ministerul culturii, o mare pacoste. De la ei vin banii pentru reviste, și la fiecare început de an uită să ne trimită banii, să ne finanțeze publicațiile, și timp de cam două luni, ianuarie și februarie, stăm pe ghimpi! E un coșmar să scrii plângeri și să aștepți banii, dreptul tău! Am devenit scriitor de plângeri, de memorii, nu mai vorbesc de adresele către tribunal, au făcut din mine un procesoman. M-am specializat în dări de seamă. Dar până aici, până la reviste! Să nu-mi băgați mie sula în coaste. Ele sunt feblețea mea. Nimănui nu-i pasă acolo, la guvern, la minister, de revistele literare. Or fără revistele literare, moare literatura.
– Cum așa?
– Literatura înseamnă reviste literare.
– Cum așa?
– Da, fiindcă ele fac legătura dintre scriitor, dintre carte, și cititor!
– Asta e o mentalitate, dați-mi voie, interveni Brebenel prozatorul, o concepție învechită. Păi ce tiraj are „RL”, domnule?
– O mie de exemplare.
– Și cu o mie de exemplare captezi matale atenția cititorilor pentru o carte?
– Da, o fi, dar revista rămâne, ea e o operă literară.
– E pe dracu’! Ea e simbolul găștii! Găștile se formează în jurul unor reviste. Dacă s-ar desființa revistele, s-ar duce naibi și găștile.
– Povestea cu revistele e ceva depășit, a spus și doamna Vidu, căreia îi curgea rimelul pe față, era regizoare, dar a scris trei volume de memorii și, pentru fundulețul ei drăgălaș, i-au dat un premiu, și au făcut-o membră a Uniunii. Eu, la ultima carte, am avut reclamă pe internet și am fost chemată la o emisiune culturală la TVR și am avut o audiență cât toate revistele dvs literare la un loc!
– Domnule, cheia e televiziunea. Uniunea să facă un post de televiziune al ei, să promoveze scriitorii și cărțile lor!, a propus Brebenel și toți l-au aplaudat.
– Nu e ceva sigur, a spus Niki. Eu apăr valoarea, nu comercialul.
– Dar scriitorul român e muritor de foame, domnule!
– Așa e. Scriitorul român e sărac. De aceea m-am zbătut să mențin ajutorul suplimentar de pensie, indemnizația de merit și să ni se plătească de către edituri timbrul literar. Ei, aici nu prea mi-a ieșit. Editurile nu plătesc acest timbru, așa că nu putem decât să le dăm în judecată, dar cu procesele, v-am spus, m-am săturat, m-au sleit, m-au obosit…
– Domnule Manole, hai să fim serioși, Uniunea a scăpat din mână total chestiunea dreptului de autor. Nici nu mai poate fi vorba de el în condițiile în care 99 la sută din scriitori își scot cărțile în regie proprie, adică singuri, nesponsorizați, cu bani din propriul buzunar sărăcit, scot de acolo, de la fundul lui, din ce-or mai găsi. De aceea tirajele au devenit de lux. O sută de exemplare este idealul de azi al scriitorului român!
– Aveți dreptate, zice Niki, de aceea și vreau să mă retrag…
– Da, în plină criză!? După ce ați supt cât ați putut din funcția interminabilă de președinte și când ați văzut copârșeul la poartă, gata, vă retrageți! Dar ce moștenire lăsați? O prăpădenie!
O gaură de nereparat. Nu puteți pleca fără să dați socoteală. Ați continuat practicile staliniste.
– Cum așa?
– Păi ați înființat o Comisie de epavare, auzi, un fel de razie nazi, ca unii scriitori să-i urmărească pe alții și să-i belească! Ați creat o diversiune, un sistem de au ajuns să se mănânce scriitorii între ei! Dați afară din Uniune scriitori pe capete, și somități, cine nu rimează cu opinia dvs, aut! Bravos democratură! Ați inclus-o în manualele școlare pe Esca în locul lui Coșbuc! Și pe Răduleasca în locul lui Vlahuță. Fiindcă vă place de-a ei puță! Ați dat indemnizație de merit unor trădători de țară, care de 30 de ani înjură România de acolo de unde s-au stabilit, de peste ocean! Cunoaștem cazuri. Nici nu cred că mai știu limba română! Dar indemnizația le merge! Ați modificat statutul, ca să fiți ales pe viață! Ați schimbat sistemul alegerilor generale, să nu mai participe la ele toți scriitorii, ci numai filialele, staff-ul lor, care e condus de la centru, care cântă cucurigu cum vrea domnul Niki. Câtă politichie, ce perfidie! În loc să puneți talentul în scris, l-ați pus în hăituială, în biurocrație. Vorba lui Arghezi, când l-a văzut pe Stancu că fuma trabuc, aici una se vorbește, alta se fumează!
Mie nu-mi prea plăcea de Brebenel, nu-mi plăcea chiar deloc, fiindcă era curlangiu, dar în acest punct avea dreptate.
– Și și ce-mi pare și mai rău, e că nu ați dat nici o șansă tinerilor. Nu ați promovat un tânăr. Din vocabularul dvs a dispărut acest cuvânt. Nu publicați în revistele Uniunii decât boșorogi, obosiți, veleitari, grupul care vă acalmă.
Și chiar se auziră niște ropote și aclamări venite din zona de lângă peretele de est, unde se aflau alde Ghiu, Bârfea (zis și Pantalone), Varujan, Baros, Voncu, Lungeanu și cei care erau salariați ai revistelor literare.
– Povestea cu revistele literare, interveni și madam Vidu, e bomboana de pe colivă. În jurul lor ați adunat gașca de susținători. Nimeni nu mai are nevoie de aceste reviste literare, reviste de gașcă. Mai bine, cu banii lor, ați face o editură a Uniunii și ați scoate cărțile scriitorilor săraci!
– Asta propui dumneata?, se răsti la ea Niki.
– Da, asta.
– Dar asta nu rezolvă problema de fond!, sări de colo, cu o voce de tunet, Brebenel prozatorul.
– Dar care e rezolvarea, domnule?, ridică și Niki glasul și alungă de pe umăr o muscă imaginară.
– E simplă. Uniunea trebuie dizolvată.
– Cum, să moară mama, Uniunea?
– Da, să facă și ea ceva, un act solemn, să se autodizolve, ar fi un gest de demnitate. Și așa Uniunea e falimentară. Mai devreme sau mai târziu, va sucomba. Uniunile de creație, toate, din România, sunt falimentare. Sunt de fațadă, ambalaje. Soluția este să fie desființate. În Statele Unite nu există așa ceva. Chestia cu Uniunile e o invenție biurocratică, europeană. Ce să ne mai facem iluzii deșarte?! Uniunea noastră e un cadavru. O auziți cum gâfâie? Da, Niki gâfâia. Gâfâia rău.
– Și unde este educația mereu clamată, unde este rolul ei în învățământ? Și la urma urmei, unde este busola, Spiritul Critic?
Da, da, păi, mâr, câr și câr, mâr, se auzeau vociferări în sală.
– Prichinduță, tu de ce te hlizești?
– Păi, mă iertați, dom’ președinte, da’ eu nu-mi imaginez cum de un om care are în el Spiritul Critic, o vocație rară, cum spunea Divinul Critic, poa’ să fie administrator, să nu se revolteze în el, să nu dea de pereți cu toate hârțogăraiele și să nu-și vadă de vocație, adică de scris…
– Mă, când ai să ajungi președinte, ca mine, ai să înțelegi!
– Noi suntem nemulțumiți, ne-mul-țu-miți, a strigat și Scorbicescu, în numele grupului de sub tejghea, fiindcă ați desființat cârciuma Uniunii, singurul loc care dădea viață acestei instituții de rahat, care a pierdut tot! Păi ce sediu era la Casa Monteoru, ce restaurant, ce grădină, și unde am ajuns aici!? Ne-au înghesuit la marginea unei clădiri, care are în față Cazinoul, proprietatea Uniunii, dar vândut de domnul Niki. Unde-s banii? Unde? Pe procese. Pe procesele absurde ale domnului Niki, care au costat Uniunea 500 de mii de euros!
Și atunci Niki se zbârli deodată, ca o mâță pe gard hăituită de un câine, își înfoi trupul și făcu un pas decis.
– Presimt că Ple-Ca-Rea mea, domnilor, va fi urmată de un dezastru! Prevăd că o să se petreacă tot ce spuneți, adică desființarea Uniunii. Ceea ce nu o să permit! Nu permit! Atâta timp cât sunt eu aici, și cât sunt în viață, Uniunea va dăinui. Va dăinui atâta timp cât eu trăiesc. După mine, potopul!
– Adică nu vă mai retrageți?
– Nu. Voi un nou mandat. Asta e voința mea!
Contracandidează, iapa, făcu Prichinduță. E veșnicul „catindat”. El cu el. Cine se crede?
„După el potopul”, strigară derbedeii de la galerie și aruncară cu legume stricate, luate din tomberoanele de la Cazino. Nimeni nu a sesizat că și cei dați în judecată de Uniune, de Niki, s-au furișat în sală. Se iscă o bătaie zdravănă ca între scriitori înregimentați și cei neînregimentați, sărăciți, cu ura mocnind de multă vreme în ei, care voiau…nici ei nu mai știau ce voiau, voiau…
– Haos vreți?, se auzi deodată un glas din cer, era glasul lui Dumnezeu, care nu se mai auzi de mult în acea ogradă.
– Daaaaaa….
Și Haos se făcu.
Nota redscției. O asltfel de Istorie a Literaurii
Un mare eveniment editorial mult așteptat este apariția volumului „Istoria literaturii neînregimentate” de Grid Modorcea, a 120-a sa carte, volum scris din necesitatea de a lămuri o problemă de fond: literatura adevărată trebuie să fie neînregimentată. Valoarea autentică este apanajul scriitorului liber, cu imaginația naturală fără frâu, neconstrâns de nici o ancorare exterioată. Este o Istorie ca un aisberg, care izbește în Titanici, iar supraviețuitorii sunt cei talentați, curați, curajoși, atleți ai spiritului creator. O privire în adâncul istoriei literare ne spune că a existat o istorie oficială, impusă de puternicii zilei, chiar de împăprați, ca în antichitate, și una neoficială, care nu s-a supus regulilor de curte, cum este folclorul sau creația scriitorilor și artiștior independenți. Literatura a avut numai de cîștigat din existența acestor creatori, care s-au opus direcțiilor obtuze sau osificate.
Necesitatra de a se aduna în bresle este opera scriitorilor și artiștilor liberi, care voiau să facă o literatură și artă neînregimentată. La noi, în România, un vârf al acestor bresle este societatea „Junimea”, un ferment creator, care a beneficiat de aportul unor genii ca Maiorescu, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Însă treptat breslele au fost asimilate de puterea politică și s-au transformat în clanuri mafiote, în grupări strânse în jurul PCR sau al unor Uniuni congelatoare, care să cânte puterea politică, în ciuda libertății interioare a artistului. Dimpotrivă, au călcat-o în picioare, i s-a cerut chiar să fie membru PCR dacă vrea să fie în breasla scriitorilor. Breasla nu mai era breaslă, devenise o organizație de gașcă, a unui grup privilegiat. Puteai să nu ai talent, dar dacă erai membru PCR, erai premiat și promovat să conduci frâiele organizației. Și această practică nu a fost radical schimbată după ’89. Breasla a devenit o gașcă, poate mai rafinată, cu mască disidentă, dar tot o gașcă. Dacă există un stat de gașcă, de ce să nu existe și o literatură/artă de gașcă?
Grid Modorcea arată că există o istorie a literaturii/artei de gașcă, a scriitorilor/artiștilor înregimentați, și o istorie a scriitorilor/artiștilor neînregmentați, fără a face o separare rigidă. Dovadă că a formulat și o punte de trecere, numită Spațiul limitrof. Aceste istorii țin de apartenența fie la Lumea I, lumea în care trăim, fie la Lumea II, lumea în care am vrea să trăim. Criteriul absolut al analizei, respectiv conceptul cărții, este Spiritul Critic, singurul care poate deosebi bobul de neghină. Numai el oferă garanția unei operații cinstite, realizată cu sinceritate și discernământ. Iar ceea ce aduce absolut nou Istoria lui Grid Modorcea este gruparea celor două direcții în funcție de viziunea asupra lumii, marcată prin cele două părți mari ale cărții numite Lumea I și Lumea II. Fără o astfel de viziune este imposibil să discerni scriitorii/artișii înregimentați de cei neînregimentați.
Volumul are 748 pagini, Format A5. Lectura integrală este obligatorie, fapt pentru care autorul a renunțat în mod deliberat să facă Indici, fiindcă și-a conceput Istoria ca pe un roman, cu zeci de portrete. Și la fiecare pas apar nunanțe noi, cum ar fi analiza literaturii americane. Autorul declară că această cartea este „un summum al carierei mele. Numai un om nînregimentat cu experiența mea putea să scrie o astfel de carte. Am conceput-o ca pe un roman al viitorului. Adică este un amestec spiritual de critică, proză, poezie, teatru, pamflet, reportaj, filosofie, parabolă, memorialistică, portretistică. Și totul presărat cu mult umor. Și cu muzică, desigur. M-am gândit chiar ca imnul eroului meu să sune așa, pe o melodie cunoscută:Neînregimentatului îi place/Sus la munte, sus la munte la izvor/Liber și să fie-n pace/Al naturii, al naturii domnitor/El vine din breasla cerească/Dincolo de granițe și nori/Cu versu-i străpunge gașca lumească/Și-i falnic din veac și până-n zori. Îi invit la lansare în special pe cei pe care îi înjur, adică pe toți. Sper să nu fie cu supăprare, fiindcă am pus pe jar mult umor și nu-i decât o Istorie-autoportret, nu pretind mai mult. Vă asigur, va fi un reper în istorie”.
Categoric, Istoria de față are nevoie de un cititor nou, din viitor, fără prejudecăți. Dacă ești un astfel de cititor, vei înțelege toate nuanțele acestei probleme de fond, care, odată lămurită, poate deschide larg, nestingherit, orizontul pentru literatura/arta de mâine, o literatură/artă neînregimentată, așa cu trebuie să fie ea în Civitas Innocentiae. (redacția Editurii Scriitorilor)
Iată în continuare un citat din prefața cărții: „„Eu am scris această Istorie pentru cititorul inocent din viitor. Și am scris-o ca pe un roman, cu zeci de portrete, cu multe pagini literare, o istorie autonomă, fără dependențe, nici ancorări în operele pe care le analizez, o istorie liberă de clișee ca „poet național”, „cel mai mare prozator”, „cel mai mare dramaturg”, fără generații, fără clasamente, fără parti-pris-uri, fiindcă prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul, o gridophanie a sincerității, ca pentru o Cetate a inocenței. Dar nu forma este cheia, ci substratul. Pentru prima oară se arată că istoria literaturii române este o istorie a literaturii de gașcă, dovadă că marii ei scriitori au fost înregimentați. Mai ales în perioada comunistă, mulți au făcut pactul cu diavolul, și îi considerăm fără egal, iar lista este neîncăpătoare, în fruntre cu Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Stancu, Jebeleanu, Petru Dumitriu, Laurențiu Fulga, Eugen Barbu, Păunescu, până și Camil Petrescu a făcut pactul. Altfel ar fi sunat Un om între oameni dacă autorul ar fi fost un spirit liber, neînregimentat. Dacă a fost obligat s-o facă, să aflăm de ce, de ce Bălcescu e construit după modelul «omului nou», așa cum ni s-a confesat Corneliu Coposu. Dependența de o ideologie, mai ales de ideologia comunistă, a fost fatală pentru scriitori ca Victor Eftimiu, Aurel Baranga, Dan Deșliu, Nina Cassian, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Titus Popovici sau Paul Everac. S-au zbătut să iasă din cerc alde Pleșu, Tismăneanu, Grossu, Ioanid, Ghițescu, Lungu, Ierunca, Dinescu, Blandiana sau Goma, dar scrisul lor, cel puțin în faza incipientă, e cantonat tot pe aripile ideologiei comuniste. Sute, mii de scriitori și mii de cărți trebuie aruncate la coș.
E nevoie de o Mare Purificare pentru a intra în normal. Scriitori comuniști sunt o turmă. Unii credeau, alții erau obligați s-o facă. Literatura lor ar fi fost altfel dacă nu exista autopedeapsa de a-și pune talentul în slujba ideologiei. Chiar geniul unor Marin Preda, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu a stat sub umbrela ei, fiindcă ea plana ca un spectru și libertatrea de expresie a scriitorului avea de suferit întrucât apărea autocenzura în spațiul limitrof al unei ideologii nefaste. Dependența de ea a fost fatală, deși unii au încercat să-i depășească limitele. Ei se numesc scriitori disidenți. Care sunt mai mult inventați. Înseși «victimele» regimului au făcut pactul, precum Caraion, care a devenit informatorul „Artur”.
Ce să mai spunem de marea gașcă literar-artistică a avangardei, care era plătită de NKVD (fostul Minister de Interne al Uniunii Sovietice activ între 1934-1946) din care se trage KGB (Comitetul Securității Statului, activ între 1954-1991) Iar dacă justificăm această deraiere ideologico-literară ca fiind inevitabilă, nu avem decât să deplângem soarta omenirii, a istoriei înseși, a destinului uman, nevoit să trăiască într-o lume strâmbă, bolnavă. Dar aceasta nu este o scuză. Mă dezic de o astfel de lume și de o astfel de literatură. Marea literatură o caut pe altă cărare. Pe cărarea purificării, a inocenței. De aceea, l-am creat pe Dumnezeul Disident, care se dezice de lumea în care trăim, și am oferit soluția evadării în Cetatea Inocenței, o cetate a Omului, posibil de realizat, fiindcă se bazează pe cuceririle umane sănătoase, pozitive, din toate timpurile”. (Grid Modorcea)
Notă. Volumul poate fi achiziționat de la Compania „Cărturești” și de la librăriile CLB (Compania de Librării București).
Grid Modorcea (Scriitor și cineast, dr. în Arte, cel mai prolific autor român în viață, SUA–NewYork), corespondent permanent al Jurnalului Bucureștiului
- Articolele scriitorului și cineastului Grid Modorcea în Jurnalul Bucureștiului
- Grid Modorcea cărți în vânzare (Amazon)
- Grid Modorcea filmografie
- Grid Modorcea IMDB
Articole asociate
Nota redacției
Congresul Internațional al Universității „Apollonia” din Iași – Ediția XXXIII (2 – 5 martie 2023)
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] […]
[…] […]
[…] […]