Acasă Reportaj Madera – Madeira, perla Atlanticului

Madera – Madeira, perla Atlanticului

497
0
Madeira, north-east coast near Santana

De vinul de Madeira am auzit de copil, chiar dacă, bineînțeles, nu l-am degustat…prestigios, el a fost ambasadorul, solul de pace trimis de această insulă peste tot în lume. S-ar părea că primăvara, insula e toată înflorită, eu am văzut-o toamna cu o abundență de hortensii pe toate cărările  și verde cum e tot timpul anului datorită unui climat privilegiat.

De-a lungul anului, temperatura variază între  150C ale unei ierni blânde și  21 0C  ale unei veri mai degrabă răcoroase –  în medie. Doamne, mi-am zis, ce viață tihnită au oamenii ăștia, nu tu brumă, nu tu îngheț, toamna, când toate  astea ne dau viața peste cap celor ce trebăluim pe-afară – țevi crăpate, plante arse de brumă, etc  –  buletinul meteo e așteptat cu înfrigurare, «c’est la grande messe du soir» (slujba cea mare, de seară, de la care nu se lipsește)… nu mai vorbesc de ger, viscol, caniculă …mă întreb dacă acolo cineva se uită la buletinul meteo, poate doar  așa de moft, de plictiseală…

Situată în Oceanul Atlantic,  nu foarte departe de coasta  Africii – la 600 km de Maroc, Madeira a fost descoperită și colonizată de portughezi  chiar de la începutul  epocii marilor descoperiri și a rămas și astăzi teritoriu portughez.

De origine vulcanică, iesită din abisuri marine ce ating și 4000m și cu un relief muntos accidentat, insula le apăru marinarilor pustie, acoperită de păduri  dense…de aceea au botezat-o Insula împădurită,  «madera» însemnând lemn în spaniolă, probabil și în portugheză.

Legat de marile descoperi din epoca corăbiilor cu pânze ce plecau pe mare spre un altundeva complet necunoscut, aș întârzia puțin pe subiect. Ce curaj nebunesc! La un muzeu din Funchal-capitala, am văzut o veche gravură care dă dimensiunea acestui curaj:  imaginea  terifiantă a unei corăbii  purtate de furtună  la capătul Pământului, unde, ca de pe buza unei cascade, urma să se prăbușească implacabil în gol, în neant, în abisul infernului de smoală …spaima marinarilor redată cu o plasticitate atât de expresivă ne spune că, la acea epocă când Terra era vag cunoscută și nu se știa încă că Pământul este rotund, bunul lor simț îi ducea inevitabil cu gândul la un capăt, o margine  temută, apocaliptică.

Cum am plecat în Madeira cu un mic grup de încă 3 persoane printr-o agenție de voiaj pariziană, vizita mea pe insula a avut gradul zero de aventură. În afară de tovarășii mei de drum, o pariziancă inițiată în botanică cu 2 iezi de nepoți care alergau tot timpul înainte pe cărări, scoțând sufletul din mine și ghidul nostru local, Bruno cel sobru, cred că n-am vorbit mai cu nimeni. Nu știu deci să va spun cum sunt oamenii de pe-acolo, erau rezervați și nu se dădeau în spectacol….pot vorbi doar de peisaje…și merită!

Ceea ce face din Madeira o grădină de rai unde cresc aproape toate «poamele pământului»  este acea fericită îmbinare dintre climat și relief ce determină 3 zone de vegetetie distincte: de la nivelul mării până la 300 m –  zona subtropicală, de la 300 m până la 750 m –  zona temperat caldă, mediteraneeană, iar mai sus de atât –  zona temperat rece. Această coexistența fericită de climate oferă  o abundență copleșitoare: fructe exotice – banane, goyave, ananas, curmale, mango, avocado, maracuja (fructul pasiunii), livezi de meri, peri, pruni sau portocali, viță de vie cu al ei vin divin dar și plantații de trestie de zahăr…. chiar și cereale….sus, în altitudine, păduri  de lauri și pini, ferigi și pășuni…

Acest corn al abundenței este însă rodul unui efort susținut de-a lungul mai multor generații care au săpat terase în coastele abrupte ale reliefului  cărând cu spatele pământul fertil….ca și în Bali, unde, pe terasele cu orez  se folosește aproape exclusiv sapa. «Domesticirea»  s-a făcut prin foc…șapte ani ar fi ars pădurea…Dar marele secret al acestei reușite, pe care toată lumea îl știe, este sistemul de irigații «levadas»,  apeducte de piatră ce conduc apa de condensație ce șiroiește pe stâncile piscurilor agățate în norii de deasupra oceanului  peste tot în insulă, înverzind-o. Ce miracol!   1400 de km, după alte surse 2 000,  nesfârșiți, raportați la suprafață de 750 km  pătrați! Seceta nu mai poate  fi o calamitate  ce antrenează foametea ca în trecut.

Fiecare canal e însoțit de o cărăruie ce coboară și iar coboară, astfel că, în ciuda terenului accidentat și al impaduririi se poate coborî relativ ușor de pe culmi până pe litoral,….  Țînând totuși cont că e vorba de o denivelare de 1200 m, această «plimbare» a fost o adevărată provocare pentru genunchii noștri, mai ales ai mei săracii….

Levadas, levadas, levadas…de jur împrejur  apa  șiroiește pe perețîi stâncilor, cu viteză, cu determinare, panta e abruptă…susurul ei neîncetat îmi amintește topirea ghețurilor și a zăpezii, atât de tulburătoare, ce-mi dădea neastâmpăr, pic, pic, pic….e un picur vesel și râdem ca niște copii când stropii obraznici ne surprind, sărindu-ne pe față …pe alocuri, ai putea face și dus!  Perețîi îmbibați de apă sunt acoperiți cu o infinitate de specii de ferigă și mușchi, privind de aproape te minunezi de varietatea modelelor în filigran atât  de fragile și fragede.

Spectaculoase sunt aici și florile, când Bruno ne spune, suntem cam neîncrezători, aici păpădiile cresc… în copac (!) fantezie surprinzătoare a naturii, mai multe plante ce cresc și pe la noi sunt aici «copăcei»…Păpădiile, margaretele, bumbișorii, mimozele sunt aici flori arborescente…ce le mai priește, au crescut că nebunele….hortensii, condurasi și mușcate în stare  sălbatică dau și ele culoare peisajului. Vegetație luxuriantă e puțin spus, aș zice euforică! Uneori  trecem prin tuneluri întunecoase unde orbecăim urmărind fascicolul lanternei și ascultăm clipocitul fără sfârșit al apei: pic, pic, pic…levadas e un univers aparte!

O altă drumeție de neuitat, impregnată de nostalgie autumnală am făcut-o în nord, la Santana unde se mai pot vedea căsuțele tradiționale  miniaturale, ale primilor locuitori ai insulei. Viu colorate și cochete, te aștepți ca din ele să-ți iasă în întâmpinare  niște ștrumfi….Legat de tradiții am văzut aici că locuitorii au o distracție inedită, datul cu sania…. pe iarbă, dar niște sănii fără tălpi, care îi amuză acum mai mult pe turișți.

Era  sezonul castanelor coapte și cărările erau presărate  cu ele…Bruno m-a învățat să le mănânc crude cum făcea când, copil fiind, străbătea cărările insulei cu bunicul lui cantonier….ne arata plantele aromatice sălbatice, mentă citronată, cimbrișor pe care le culegea și le ducea în buchet bunicii lui, că o Scufița roșie de Madeira

În plimbările noastre pe insulă mă uitam mereu după eucalipți, era prima oară când îi  vedeam, după ce citisem despre ei în cărțile cu Australia, eucaliptii și ursulețul koala….  Mă întrebam de ce mulți dintre ei nu aveau scoarță, așa golași,  copaci nuzi, păreau vulnerabili și mulți dintre ei erau carbonizati de fulger. Tot uitându-mă după eucalipți cu frunze de smarald, rămâneam în urmă iezilor și Bruno îmi  reproșa că nu rămân în grup, avea o responsabilitate…iar eu eram rebelă… dar îmi voi lua revanșa până la urmă, răbdare…

Pentru ultima zi de drumeție, înainte de a coborî la Funchal, Bruno ghidul ne-a propus o alegere care ne-a divizat iremediabil pe mine și tovarașii mei de drum, și iată de ce.

Madeira este și Insula Dafinilor, laurissilva, pădurea de dafini primitivă care a supraviețuit ultimei glatiaciuni, a rămas intactă, la fel  de virgină – cel puțin parțial – ca atunci când primii exploratori au pus piciorul pe insulă și face parte din patrimoniul natural UNESCO. Iar alegerea era între vizitarea unui site unde se puteau admira stânci  cu strataturi foarte vizibile de minerale, ceea ce ar fi putut pasiona un geolog, și un traseu prin laurussilva, ceea ce ar fi putut pasiona o botanistă!  Dar nu, n-a fost așa, mica familie a ales geologia și asta mai mult din spirit de contradicție, în timp ce eu vibram de emoție pentru  pădurea de dafini, nu se putea să nu pun piciorul acolo … în fața determinării mele, doamna botanistă a cedat, spre surprinderea mea, până la urmă, dar s-a lăsat cu sechele…

Santana village with typical houses, Madeira island, Atlantic ocean, Portugal

A doua zi, am plecat pe o ploaie măruntă în inima pădurii pe o potecă ce șerpuia pe margini de prăpastie, pădure densă…mușchi, licheni, ferigi, arbori mari, bătrâni, dafini și cedrii  de Madera, dar și specii mai mici, «laurier sauce», laurus nobilis   cel ale cărui frunze le punem în tocană și murături. Eram încântată să le pot culege, dar atentie, trebuie să faci diferența, celelalte sunt toxice, «faut pas se tromper» ! (nu trebuie să dai greș). Mi-aș fi dorit să le ofer în buchet, la fel ca și Bruno, la întoarcere, mamei sau bunicii mele, dar ele nu mai erau demult…Dafin de la mama lui de-acasă !

În sfârșit, capitala, Funchal. Numele îi vine de la fenicul, plantă aromată și coriace ce creștea aici din abundență…. Într-o radă  ca un amfiteatru, case albe etajate pe coline, înconjurate de grădini…între cele două forturi, «la ville basse», orașul de jos,  centrul vechi cu nucleul sau  arhitectural: biserici, catedrala, muzee, etc…. Cum ultima zi am avut «liber», m-am plimbat singură prin oraș …am bătut  de la un capăt la altul Avenida de Mar,  mărginită de mare după cum sugerează și numele, peste tot «tavernas», « tavernas », invitau să faci o degustare de vin, plaja cu nisip cenușiu pustie te chema și ea, «Mercados  des lavradores», piața animată și colorată, inconturnabilă, portul ce evocă marile plecări, hoteluri luxoase unde huzureau pe terase turiști la vârsta senectuții…îi aștepta o iarnă «grea»!

Lângă piață, de la subsolul unui  gen de  «tavernas»,  se ridică o rumoare, ce-o fi cu animația asta ? Arunc curioasă o privire …păi, se mănâncă! Mă opresc și eu, îmi plac locurile astea unde viața palpită mai mult decât restaurantele de «fițe», plicticoase… unde e lume multă, se mănâncă bine, nu ? Într-adevăr, am mâncat aici ceva inedit și rafinat, delicios… asocierea este puțin ademenitoare la prima vedere, fileu de «espada» cu sos de…vanilie ! – parcă era în farfurie și o banană flambată ? Dar «espada» nici n-are iz de pește, are carnea albă și delicată –  ți se topește în gură… l-am văzut în piață, e un peste lung negru cu ochi bulbucați și dinți mari ascuțiți…o față de monstru marin, ce trăiește  în abisurile ce înconjoară insula. Dar cum îl prind ? Păi, cu un fel de… undiță! La 1000 de m de adâncime? Suprarealist, am înțeles eu greșit?  Există astfel de scule ? Oricum, peștele este delicios în Madeira.

Young Woman enjoying the waterfall Caldeirão Verde while hiking on Madeira Island.

În ultima seară avem masa de adio la un restaurant de la Marina Parc, oare cum o să fie întâlnirea ? Ambianță glacială, bineînțeles… Bruno  ne–a «dat țeapă», iar noi n-am avut suficient simt al umorului că să râdem de cele întâmplate, adio Madeira!

Aș încheia spunându-vă că toată această bogăție a insulei nu satisface populația ei crescândă și mulți tineri o părăsesc  pentru un El Dorado brazilian…o insulă dă un sentiment de izolare frustrant și se dovedește întotdeauna a fi prea mică…

Lili Csinta, profesor-corespondent Franța

Lucrări publicate sub egida Jurnalul Bucureştiului

În curs de apariție