Acasă Editorial Jurnalul Bucurestiului Literatura nu poate muri, ne-o confirmă poetul și scriitorul Marin Beșcucă, membru...

Literatura nu poate muri, ne-o confirmă poetul și scriitorul Marin Beșcucă, membru UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România). Corespondență de la Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitatea & directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu – Iași, partener media al Jurnalului Bucureștiului)

 

Am ezitat mult până să scriu recenzia acestui volum aparte, semnat de un om care-și răsfrânge sufletul într-un Letopiseț de excepție. Asta și pentru că suntem prieteni, deși nu ne-m văzut încă față în față, ne citim însă creațiile unul altuia risipite pe rețele sociale. De fiecare dată m-am întrebat de ce adevăratele genii sunt sortite anonimatului, de ce nu avem demnitatea de a aduce-n față adevăratele valori. Acum, vorba cuiva, un raft al bibliotecii mele, susține o Capodoperă, iar un colț al sufletului meu, s-a umplut de lumină. Valoarea incontestabilă a autorului ne-a rătat-o și preotul Cornel Paiu, care „a lucrat pe Letopisți cu creionul” pentru a  „surprinde izul psalmic”.

Drumul până la 1 Martie 2022, care i-a adus autorului drept recunoaștere a creației sale, întâiul și binemeritatul trofeu,  „Ion Creangă”, pentru Letopiseț,  a fost lung și presărat cu multe greutăți. Așa cum îmi transmite mereu Marin, primiți-ne de gând curat, umple-vă Dumnezeu sufletu și casa cu bucurii. El are doar Poemul, mulți profitând de această slăbiciune furându-i chiar casa din Oradea.  Atunci a aplecat garda, căci nu avea cum să se apere doar cu capa. Tâharul este din Prefectura Bihor are un nume ciudat  pe care refuz chiar să scriu și este unul dintre locotenenții „celebrului” Ilie Bolojan. Nu se simte confortabil între profesori, mai ales că el este simplu harbaletist. Eu i-m dat gir din prim  lăsându-i o  fereastră întredeschisă, mereu apoi transmițându-mi pe diferite căi un meritat „Dumnezeu să vă binecuvânteze Maestre”. M-a rugat să-i fac și o prefață la „Hanul Răzeșilor”.

„Hanul Răzeșilor”–Letopisețiul lui Marin Beșcucă. Letopisețul metaforei de atitudine. Ultimile rânduri scrise de Doru – Dinu Glăvan (fostul președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România). Corespondență de la Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitatea, directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu – Iași) 

I-am dăruit, fără ezitare și această „mantie” de primenire. Eram onorat și de faptul că un prieten comun, regretatul Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, i-a oferit un dar similar. Cu jumătatea perfectă lângă el, Mărțișor, s-a încumetat să scrie 65.000 de versuri, ieșind o carte sublimă de 1700 de pagini în format A4 (n.r. o adevărată „Biliblie” literară). Ca un semn de originalitate rândurile mele au fost puse între poamele de jumătate a Letopisețiului. Intenționam cei care zideam castelul din poveste să spargem catargele lumii de specialitate, mai ales că le numisem „între ape”.  M-a bucurat că Marin și Marta sau invers au pus fruntea plecată pe genunchiul meu, semn de nespusă prețuire. Dumnezeu fie bun cu noi! Între ape este chiar fuga din Egipt, o semnificație nu înălțătoare, ci acoperă divinul cărții, un semn de carte cu aura unei comete Halley. Marin, cel care era o lumânare de ceară fără fitil, scrie de ani buni cărți care înspăimântă. Asta după ce la Oradea inclusiv protopopul îl folosise să înființeze Cenaclul „Vasile Voiculescu” în jurul lui apoi și l-a însușit. Bucuria este un ceva aparte, cred că este un capitol în care suntem depășiți, bieți oameni. Să ne amintim: chiar și Horia a fost trădat, nu se știe de ce Crăișorul nu! Onorant, mai ales că acest tandem de iubire respirând, împotriva tuturor, aerul Dorohoiului, mă consider „un” Avram Iancu. De aici nu mai au unde pleca, așa că indiferent de ce le este rezervat,  „lacrima mi-a-ngenuncheat ca să lăsăm inima să-mi plângă netulburată! …ne vom vedea de treabă în linia noastră! …nu mai strig!, am seu, voi arde din mine! …știu cum e cu fildeșul, e al Dumneavoastră, dar puteați deschide o fereastră”.

Volumul „Culisele Securității”, al gazetarului – pamfletar gălățean Pompiliu Comșa (Corespondență de la scriitorul Săndel Dumitru, autorul lucării  „Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc”)

Marin Beșcucă, o spun fără nici o exagerare nu numai eu, ci încă vreo 10 persoane, are vloare certă și locul asigurat în literatura contemporană. O certifică cele 27 de cărți ale sale, chiar dacă, inclusiv, nașul lor, profesorul de prețiozități Mnieru, a fost umulit de Adrian Dinu Rachieru pentru el. Nu plânge, dar îi/le este greu. Noroc de cei de la AUR, căci Doina Mustățea le dă medicamente și când și când ajutor alimentar. Cărțile le scoate cu ajutor de la cititori. Dar să trecem și la recenzia cuvenită acestui volum unic în literature noastră prin dimensiune și valoare. Pe 12 ianuarie, fix la „Hanul Răzeșilor” s-a lansat cartea „Hanul Răzeșilor. Letopisețul lui Marin Beșcucă”.

De menționat prezența la eveniment a două fețe bisericești: starețul Mănăstirii Neamț, părintele Benedict Sauciuc și starețul Mănăstirii Secu, părintele Vichentie Amariei. Evenimentul a avut mai multe conotații, și anume că lansarea a avut loc în contextul aniversării a 172 de ani de la nașterea poetului nepereche. Totul într-o locație gândită de 28 de ani, care reflectă starea de bun gospodar a acestei părți a României. Vorbim de răzeșii lui Ștefan cel Mare, răzeșii Moldovei. Și am căzut de acord să numim edificiul „Hanul Răzeșilor. Poate de aceea se sublinia că în cartea analizată se pot găsi destule informații despre răzeși sau trimiteri la Ștefan cel Mare, către Mihai Eminescu, către mari oameni ai acestei nații. Pentu că e o carte plină de informații și de idei. Fără istorie și fără cultură suntem ca o frunză în vânt. Este o carte tip document, o pagină a istoriei locale, o mărturie asupra celor care vin din urmă a istoriei locale. Răzeșia este în primul rând o chestiune spirituală.

Corneliu Coposu: Ultimul interviu, cu ziaristul și scriitorul Marin Beșcucă, membru UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România)

Sadoveanu spunea că răzeșii au constituit prima treaptă de noblețe a acestei țări. Răzeșii lui Ștefan cel Mare au constituit o adevărată marcă. Răzeșii din spațiul moldav au ținut locul de cavaleri, și-au apărat mereu Domnul pe gratis. Răzeșii nu erau mercenari, ci erau oameni care aveau cal, arme și straie pe măsură, menționa și distinsul intelectual, prof. univ. Constantin Dram. Sunt 1700 de pagini, poeme cu vers alb, structurate în 366 de episoade, tot atâtea cât zilele unui an bisect, o cronică modernă formulată într-un limbaj unic, inovativ și inconfundabil (dar din păcate puțin cunoscut), carte care, repet, înspăimântă, atât prin formă cât și prin conținut. Cu siguranță gândul se îndreaptă ca o săgeată către „Letopisețul țării Moldovei” de Grigore Ureche.

Pe parcursul a 366 de zile, acum autorul alcătuiește un hronic propriu în versuri, un calendar ale cărui file încep, nu cu 1 ianuarie, cum ni s-ar părea firesc,  ci cu 24 noiembrie a lui 2019, ciclul sfârșindu-se în cheie cu 23 noiembrie a anului viitor 2020. Poemele nu au titlu, ci doar dată cronologică și număr, exact ca într-o cronică ce se respectă, conform standardelor acestui tip de scriere, deloc ușoară și foarte bogată în conținut.  Chiar din primul poem răzbate strigătul acelei chemări: „deja sângele meu simte strigătul de luptă al Sfântului Ștefan, Voievodul Cel Mare!/iar răzeșii din mine se vor lupta cu orice opreliște scoată, din mine!, Poemul Hanul Răzeșilor!//doar așa voi simți cum sufletul meu duce flamura-n scânteie/peste Țara suflării românești, cuprinsă-ntre apele de dor românesc,/Dunăre, Bega, Tisa și Nistru”.  Poetul cheamă la deșteptarea conștiinței reîntregirii de neam prin poezie, construindu-și o armată de răzeși spirituali, un apel care are ca punct de referință istoria, adâncuri de timp. Evocarea Voievodului Ștefan cel Mare aduce în prin plan testamentul acestuia care cere continuitate, nedezbinarea neamului. Ruga, credința, puterea de a rezista în ciuda a tot ceea ce  ni se întâmplă, răzbat din fiecare fibră de vers, chemarea are suflul focului lăuntric tipic beșcucian am putea spune, acest poet are o exprimare aparte, sufletul său însuși pare desprins din alte timpuri și, deși versul său are o excepțională contemporaneitate, regăsim amestecuri de arhaic împletite cu limbajul modern al vremurilor noastre. Pornind de la întrunirea din interiorul Hanului Răzeșilor poetul transcende vădit către dorința unei comuniuni spirituale sub egida Luceafărului și anume „Oastea lui Mihail Eminescu”, dorindu-se o emblemă a românilor de pretutindeni, un „ceva” menit să ne contureze și să ne definească identitatea în fața acelora care de secole încearcă să ne-o îngroape.  

Ceva din clocotul poetului nepereche se regăsește peste tot, sub formă diferită însă, în întreg parcursul acestui volum de versuri. Eminescu este omniprezent, atât ca legătură ancestrală poetică, dar și ca suflu patriotic.  Nu cred că putem spune dacă s-a născut sau nu, dar spiritul lui Eminescu este viu în acest „Letopisețiu’M”, Beșcucă militează pentru tot ceea ce Eminescu a reprezentat atât pentru literatura universală, cât și pentru bătăliile sale întru păstrarea credinței și a unității neamului românesc: Observăm repetiția mantrică, sintagma „Oastea lui Mihail Eminescu” se regăsește nu mai puțin de 212 ori, noțiunea de Răzeș o regăsim în 1.246 de exprimări, credința apare de 321 de ori, neamul românesc de 61 de ori, iubirea de 278 de ori, iar Dumnezeu, cel care este omniprezent și care le leagă pe toate celelalte de spiritul cărții se regăsește în text de 2.020 de ori, ceea ce întărește cele subliniate încă de la început: „Dumnezeu este!/nimic și niciodată fără Dumnezeu!”.

Fac obiectul meditativ-poetic al acestui volum de versuri evocări ale  Divinului în diferite ipostaze, frământări sufletești, ofuri ancestrale, frământări ale multor români, dinspre care spiritul justițiar al poetului își aruncă vulcanul afară. Iubirea este și ea ades evocată, dar nu iubirea carnală, ci aceea care aprinde inima rug, iubirea de aproape, de Dumnezeu, iubirea care te face să acționezi cu înclinarea către tot ceea ce are tangență cu binele, iubirea așa cum o simte nația noastră din plămada tradiției și a credinței. Poetul însă își știe menirea, aici nu este loc de hazard, misia sa este aceea de a scrie, de a transmite mai departe ceea ce i s-a dăruit: „dar Profesore IC, Profesorul meu de Prețiozități, Mnieru, uh tu, Magister/Gheorghe Pârlea, Maestre Pompiliu, Bunule Slujitor de Dumnezeu, de/Biserică și de oameni Cornel Paiu, Maestre Lucian Strochi, și tu, Maestre/Emilian Marcu și voi, Frați Răzeși…//peste tot sunt mere coapte în singurătăți,/iar karma-mi cere să pregătesc poemul/de întâlnire a cerului cu pământul,/numai că eu…/eu am încă misia de a scoate ivelii/sfaturi de la întâlnirea omului cu Dumnezeu…”. Marin este cu siguranță un scriitor de lung parcurs,  pare că îl interesează totul, nimic nu scapă ochiului său, este un poet incisiv, în niciun caz nu vorbim de un poet al trăirilor pasive, un poet analitic, un cercetător, dar și un luptător, reușește să transmită mult din ceea ce simte, poate mai mult decât este îngăduit. Este un scriitor pentru cei care iubesc lectura în toate formele ei cu pasiune, dar mai puțin la îndemâna acelora care caută lectura ușoară, de buzunar.

Letopisețul lui Marin Beșcucă „revalorizeaza si reactualizeaza vechile scrieri ale cronicarilor nostri”, scria inspirait in prefata cărții, Doru Dinu Glăvan, presedintele Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania. Este o carte in format mare, prin alcătuirea insolită, pe mai multe tipuri de redactare de text. Aici putem vorbi de poem și de însemnare zilnică, dar și litanie, semănând foarte mult cu textele religioase, o prelungire către faimoasa scriere psaltică, adică înspre psalmii veniți de la David încoace. Există foarte multe accente de parodie, de elegie, de umor, de critică acerbă, este un fel de topos. E un nucleu care germineaza totul. Poetul Marin Beșcucă este un ostaș al iubirii aflat pe front, dar fără uniforma care omogenizează. Poemele dânsului nu-s doar fulgurații de gând, ci ample demersuri lirice care nu încap câte unul în pagină. Extrem de benefic este rolul lui  „Mărțișor”, muza din lumea reală a poetului, cea care îi împărtășește, de la o vreme sentimentele și trăirea întru poezie. Literatura nu poate muri, ne garantează optimiștii. Ne-o confirmă și Letopisețul lui Marin Beșcucă. Care are ceva special: forță, vervă creatoare.

Subiect de teză de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale). Brabantul în haos și sub teroare (integral). „Letopisețul” marii ciminalități belgiene postbelice (inclusiv, a „anilor de plumb”). În căutarea adevărului istoric în cel mai important dosar criminal, nesoluționat timp de 4 decenii, „Asasinatele din Brabant” (1982 – 1985). Exclusive private investigation with a probable solution in the „Brabant killers” criminal case.

Am să închei recenzia mea subiectivă cu câteva lucruri spuse sau scrise la adresa autorului de binecunoscutul intelectual Adrian Aluigheorghe. Comentariile suplimentare par de prisos:Sunt oameni care trăiesc poezie, se întîlnesc cu poezia în toate momentele unei zile; care sunt obsedați de poezie, care cinstesc poezia, care simt că poezia le dă un sens în viață; care presimt că poezia există și că în afara ei nu își găsesc un rost, care ar vrea ca poezia să fie declarată oficial mod de a trăi; care ar vrea ca poezia să fie mod de adresare, care ar suporta un aer plin de cuvinte și metafore impregnate de spirit; care ar mînca poezie, dacă acest lucru ar fi posibil, care ar face din poezie mijloc de locomoție, care ar respira poezie dacă acest lucru ar fi posibil; care ar șantaja realitatea imediată cu nevoia de poezie, care ar scrie poezie și cînd ar completa formularul de amendă, care ar scrie pomelnicul pentru vii în versuri și pomelnicul pentru morți tot în versuri; care ar trece strada vorbind poezie și ar reveni pe trotuarul de bază gîndindu-se la sensul poeziei vorbite;despre cine e vorba în propozițiile de mai sus? este vorba, de astă dată, de poetul Marin Beșcucă, pe care nu l-am cunoscut față în față, nu l-am văzut vreodată, dar care mi-a trimis ultima sa carte, o odisee de 430 de pagini care se numește chiar așa: „Odiseic” (Biblioteca Revistei Familia, 2019); cartea în sine este greu de receptat în temele ei principale, amestecul de abordări și tendințe, de personaje și obsesii este, de fapt, un flux, ca o drojdie de realitate trecută prin duhul vieții; nu cred, de fapt, că autorul își imaginează că vor fi cititori care ar sta, ore bune, să citească textul integral, într-o formă continuă; deși sunt tot felul de lucruri valabile amestecate în acest noian de cuvinte; mai mult: dincolo de impresiile mai mult sau mai puțin pertinente, Marin Beșcucă este poet; dacă din epoca noastră s-ar salva, printr-o minune, doar cartea lui și s-ar pierde celelalte cărți apărute, ai putea să refaci. măcar la nivelul afectelor, perioada; deși ai fi destul de derutat de cât de amalgamată este/era realitatea epocii, a individului „expus” vieții din apocă; Marin Beșcucă, ai legătura! Odiseea continuă!

Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitateadublă campioană a presei de provincie, director executiv al Trustului de Presă Pompidu–Iași, partener media al Jurnalului Bucureștiului)

Nota redacției

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.