Marea dilemă a omenirii
Recenta încoronare a regelui Charles III al Angliei a fost organizată după un ceremonial care este model pentru ceea ce numim Lumea Veche sau Tradiția. Pentru unii tot acest ceremonial arăta ca o caricatură. Dovadă că au exista protestatari ai sistemului monarhic, însuși prințul Louis, de 5 ani, a protestat, țipând în catedrala Westminster Abbey. Acum câteva sute de ani, astfel de protestatari au ajuns la închisoare, dar au fost eliberați și duși peste ocean să cucerească noi teritorii și să facă o lumea nouă. Și au făcut.
Lumea Nouă se numește America (Statele Unite). Acolo am avut ocazia de nenumărate ori să văd cum se manifestă, în varii forme, acest conflict dintre Lumea Veche și Lumea nouă. Și el poate fi înțeles dacă ne gândim la viitor. Există două puncte de vedere, diametral opuse. Europenii ilustrează perfect cugetarea lui Eminescu: „De vrei viitorul a-l cunoaște, întoarce-te în trecut”. Americanii, în schimb, urmează, aș putea spune, această cugetare: De vrei viitorul a-l cunoaște, rupe-te de trecut! America este o altă planeta. Și ce m-a uimit acolo, a fost faptul că americanii stau cu fața spre viitor, spre cosmos. Toate investițiile lor sunt orientate spre cucerirea cosmosului. O dovedește însăși masiva producție de filme SF, fără concurență în lume.
Omenirea se află la această răspântie, e marea ei dilemă, între Lumea Veche și Lumea Nouă. Americanii își apără conceptul de Lume Nouă cu un sistem funcțional diferit de cel european și mondial, începând cu sistemul electoral. Totul e diferit la ei, dar au avut capacitatea să asimileze rapid toate cuceririle europene! De câteva decenii, observăm că și europenii și celelalte continente încearcă să asimileze cuceririle americane, cel puțin pe cele high tech. Ceea ce au în comun cele două lumi sunt războaiele, înarmările. Americanii se înarmează să fie cei mai puternici din lume, ca să stăpânească planeta, să-și impună produsele de orice fel. Tocmai acest fapt a declanșat războiul din Ucraina, orgoliul Moscovei de a reface un sistem depășit, de a redeveni cea mai mare putere a lumii, de a recupera terenul pierdut. Această nostalgie îi va fi fatală, fiindcă omenirea se îndreaptă spre cuceririle realizate de Lumea Nouă. De peste tot ne vin informații că războiul declanșat de Moscova dă Rusia înapoi cu 200 de ani! Spre ce se îndreaptă omenirea, spre trecut sau spre viitor?, aceasta e marea ei dilemă. Unii țin morțiș la tradiție, la specificul național, alții aruncă în aer aceste valori ale trecutului și se îndreaptă, uneori cu ochii închiși, spre cuceririle viitorului. Cred că adevărata cale este un echilibru între aceste două lumi. Dar de câtă înțelepciune este nevoie, se vede în haosul în care trăiește România, o guvernare haotică, în care stânga nu știe ce face dreapta și invers. De vrei viitorul a-l cunoaște, nu trebuie să te uiți la România, ci la felul cum englezii reușesc să armonizeze cuceririle trecutului cu cele ale viitorului. Să trăim cu fața spre viitor, dar să nu ne uităm valorile trecutului.
Jefuitorii de cărți
Fără nici o îndoială, trăim o gravă criză a cărții. Dovadă dispariția multor edituri, scăderea dramatică a tirajelor, scumpirea exorbitantă a hârtiei (de aproape două ori față de anul trecut), moartea cititorilor, dacă în mod oficial statistica ne spune (Eurostat) că 93, 5 la sută dintre români nu mai cumpără nici măcar o dată pe an o carte! Și la toate acestea, ca bomboana pe colivă, ca un fel de bătaie de joc, se adaugă un „fleac”: jefuitorii de cărți.
Sistematic primesc în cutia poștală un fluturaș de la firma „Printre cărți”, care ne spune „cumpărăm cărți vechi și noi cu plata pe loc”, estimarea se face la fața locului. Cine face estimarea? Niște unelte ale jefuitorilor, care nu au nici un respect pentru muncă, pentru carte. Aceeași carte, pe care compania Cărturești o vinde cu 60 de lei, acești rătăciți „printre cărți” o cumpără de la moștenitori cu 2 lei și o vinde cu 3 Ron. Vă închipuiți așa ceva? Mergeți la magazinele lor și veți vedea cu ce sume derizorii se vând clasicii! Am vrut să cumpăr un roman de Anton Holban. Mi l-a dat cu 4 Ron! Nu se poate! L-am refuzat! Decât să vă bateți joc în asemenea hal, de ce nu le dați gratis, am spus!? Am descoperit acolo și romanul meu de debut, Derută în paradis, apărut în 1978, se vinde cu 6 Ron, carte supra-rară, e chiar uluitor de unde au făcut rost de un asemenea exemplar! Care trebuia să se vândă ca pe o carte rară. Dar cum să se vândă așa, fără reclamă, fără ca vânzătorii să știe ce vând?! Am discutat cu unii vânzători și ei mi-au spus că magazinul lor are regim de anticariat, de aceea vând cu asemenea prețuri!
Anticariat? Ce cuvânt mare! Anticariatul este ca o bibliotecă specială în care se vând cărți rare. Un anticar este un colecționar de cărți unice, de manuscrise, de ediții ilustrate, de cărți vechi cu autografele autorilor pe ele, cum am putut vedea cu ochii mei, cărți cu dedicații de la Dickens, Baudelaire sau Hemingway. Anticarul este un salvator de bijuterii literare. Am cunoscut în America ce înseamnă anticariatul. Există acolo, anual, și un mare târg al anticariatelor de pretutindeni, despre care am scris pe larg -vezi Experimente în arta lumii. Anticariatul este o sărbătoare a cărții. El conservă valorile și ne arată că o carte nu este numai un obiect de citit, ci și de privit. Marii artizani ai acestei munci, marii colecționari de cărți rare, care au salvat multe valori, sunt evreii, ei au acest talent de a aduna ceea ce alții risipesc. În vechime, mariajul dintre scriitor și pictor este ceva curent. Cărțile ilustrate de mari pictori sunt capodoperele lumii. Mă gândesc la Biblii. Zeci de ediții ilustrate. Am atins și m-a înfiorat ediția princeps a Bibliei ilustrate de William Blake, dar m-a uluit și felul cum a ilustrat-o Salvador Dali, puțini cunosc La Santa Biblia, dar eu am dovada în muzeul lui de pe Costa Brava. Sau să vedeți cele 500 de ediții ale operei Don Quijote, de la format liliput la ceva cât un dulap, în care să încapă un om. Pentru un scriitor nu există nimic mai fantastic decât să plece din lumea asta îngropat într-o carte! E ca și cum ai fi zidit într-o mănăstire, ca Ana lui Manole. Sau proiectat în cosmos, ca rachetele, ca Pasărea Măiastră. M-am îndepărtat de subiect? Nu. Fiindcă nu m-am îndepărtat de frumusețe. Cei de la „Printre cărți” nu aspiră la așa ceva. Sunt bișnițari mărunți. Iar Frumusețea cărții face toți banii. Și la anticari prețurile sunt pe măsură. Ați fost vreodată la anticariatele de pe malul Senei? Se vând incunabule sau ediții princeps cu zeci și chiar sute de mii de dolari. O carte-album ca volumul meu „Privirea lui Gopo” acolo se vinde cu zece mii de dolari, iar aici, la jefuitorii de cărți, cu 20 de Ron!
Întrebarea mea este, de unde fac rost de astfel de cărți unicat acești jefuitori, când tirajul este epuizat de mult? O caută prin depozite sau chiar retipăresc cartea, clandestin, cum mi-a spus cineva de la „Anticariat Unu”, afacere susținută de un parlamentar! Există această mafie subterană a cărții, care trăiește din munca noastră, a scriitorilor, a editorilor, iau cărți cu doi lei și le vând cu 50 de Ron! Le iau, de regulă, de la pensionari, de la oameni singuri, pe ducă, fiindcă aceștia nu mai au nevoie, acolo unde se duc, de nici o carte. Își vând biblioteca pe nimic, sutele de cărți rare, adunate într-o viață. Și jefuitorii profită. Cine-i sancționează? Cine le spune Stop? Cine-i pedepsește? Nimeni. Nu există lege pentru așa ceva. Ar trebui discutat totuși statutul de „anticariat”, pe care și-l asumă astfel de magazine, care confundă taraba cu anticariatul. Unde vând și ceasuri vechi, și ulcioare, și candelabre, și tablouri, și mobilă veche. Și atunci cartea rară devine o marfă, o vând ca pe un pendul stricat. America s-a făcut cu centul, jefuitorul de cărți își face vila cu leul de la săracul care nu mai are în casă decât câteva cărți rare. Iar jefuitorii intră și dă cu ghilotina, dă verdictul, îi aruncă două-trei sute de lei pe un maldăr de cărți unicat sau de manuscrise donate de vreun mare scriitor și păstrate cu grijă! E o boală după cantitate! Numai la Târgurile de carte am văzut grămezi de cărți care se vând cu 3 lei „bucata”, ca morcovii sau țelina. Așa chiar scrie „bucata”, nu exemplarul. Carte la kilogram! Problema este doar una morală. De conștiință. Dar nu au conștiință Johannis, Ciolacu sau Hunor, cum să aibă un jefuitor de cărți?!
Umorul crazy
În lumea filmului, stilul crazy, dominant, are la baza umorul crazy. Nu există film american, de orice gen, să nu fie pigmentat cu umor. Chiar în cele mai dramatice scene, însuși cowboy-ul împușcat sau muribundul, au replici vesele, spirituale. Ultimele cuvinte ale omului aflat pe moarte sunt comice. El nu zice precum Goethe, ale cărui ultime cuvinte, pe patul de moarte, au fost: „Fiat lux!/Să se facă lumină!”, dimpotrivă, el zice ceva de genul „e moartă purceaua în coteț” sau „să ai grijă la trepte, să nu urci, când cobori”. Nu mai vorbesc de ceea ce fac fantomele sau morții care învie. Există o fantastică investiție în comedii, în parodii. Cred că jumătate din producția hollywoodiană este dedicată umorului crazy.
Fiindcă americanii au umor în exces. Și umorul este foarte educativ. Se află pe toate drumurile. Încă de mici, oamenii sunt învățați să nu ia totul în serios. O cauză a acestei importante direcții a filmului american o constituie faptul că astfel de filme crazy sunt opera evreilor. Evreii americani au această poftă de a râde de toate, în primul rând de ei înșiși. Cred că nu există popor mai înzestrat cu această calitate vindecătoare, umorul de sine, autoironia. Și sunt ași în parodii. Nu există film de succes să nu aibă o coadă umoristică. E uluitoare investiția în aceste genuri de filme comice. Și o direcție este dată de filmele-reper, de capodopere ale unui gen sau altul. Așa este și cazul lui Saga Amurg, care a primit replica în parodia Vampires suck/Cineva m-a mușcat (2010), în regia cuplului Jason Friedberg și Aaron Seltzer. Toate filmele realizate de ei sunt trăznite, de la Scare Movie/Comedie de groază la aiurelile de la Vegas sau Sparta (Meet the Spartans).
În Vampires suck se parodiază intriga din Twilight. Toate momentele sunt pe invers. Acolo vedetă este personajul Bella (Kristen Sewart), care e îndrăgostită atât de mult de un vampir, Edward (Robert Pattinson), încât ea însăși vrea să devină vampir. E moartă după mușcătura lui, care tot întârzie. Nemurirea depinde de o mușcătură. Iar vampirii îi ocrotesc pe oameni, ca și lupii, care îi vânează pe vampiri. Aici echivalentul Bellei este Becca (Jenn Proske), iar al lui Edward Cullen, Edward Sullen (Matt Lanter). Apare și Jacob (Chris Riggi), băiatul-lup, al doilea personaj mort după Bella/Becca. Toate scenele-cheie din Saga Amurg, sunt parodiate. Becca e agresivă, clipește mereu din ochi și se bâlbâie, în timp ce Edward este un prostănac notoriu, cu unele abilități, de tip hocus-pocus.
Și parodierea unui episod din Twilight se extinde, are atingeri cu numele lui George Clooney, cu scene din Alice in Wonderland, după cum un personaj seamănă mult cu Lady Gaga. Stilul crazy al acestui film are o doză de prosteală și chiar de vulgaritate, care se aseamănă cu filmele altui campion crazy, Sacha Baron Cohen (vezi parodia la Dictatorul lui Chaplin). Nimic nu e ratat, chiar dacă totul este degradat, fiindcă prosteala are și acest rol negativ, să batjocorească tot ce atinge, tot ce este veritabil. Există aici chiar o încărcătură de ură, de invidie față de ceea ce este bun și valoros. Această tendință de a batjocori autenticul, a devenit o coardă sensibilă care amenință sănătatea planetei, așa cum arăt pe larg în ultimul meu volum, Umorul involuntar (al 121-lea) care urmează a fi lansat la sfârșitul lunii mai. Numai într-o lume puternică, superioară moral, umorul crazy este receptat ca atare și nu este pernicios.
Grid Modorcea (Scriitor și cineast, dr. în Arte, cel mai prolific autor român în viață, SUA–New York)
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
