Acasă Investigații jurnalistice (criminale) și științifice Protejat: Trei decenii post-decembriste” (1989 – 2019). In memoriam Jean-Louis Calderon (1958-1989)....
- Jurnalul Bucurestiului
- Anchete
- Colţul specialistului
- Apărarea Drepturilor Cetățenilor (Omului)
- Evenimente
- Justiție socială - Socio-judiciar
- Investigații jurnalistice (criminale) și științifice
- Stiinta & Tehnica
- Istorie
- Justiție
- Personațități
- Reportaj
- Social-Economic
- Supliment Cultural
- Thomas Csinta-chief editor JB
Protejat: Trei decenii post-decembriste” (1989 – 2019). In memoriam Jean-Louis Calderon (1958-1989). Enigma enigmei morții lui Jean-Louis Calderon la București, contactul meu de la Ambasada Franceză (Corespondență de la prof. univ. dr. Thomas CSINTA, atașat presă la OADO – Națiunile Unite)
 intitulat Calderon: l'enigme de Bucarest din dată de 24/04/2009, semnat de către Eric Pelletier, Jean-Marie Pontaut și Marion Guyonvarch (cu oocazia comemorării celor 20 de ani de la moartea Reporterului-cameraman francez Jean-Louis Calderon pe 22 decembrie 1989, considerată mai mult decât enigmatică de către autoritățile franceze ), s-ar părea că Eu (Thomas Csinta) și Virgil Măgureanu am cunoaște tot ceea ce s-a întâmplat în timpul „Răscoalei” (o altă denumire!), inclusiv comandatitarii, organizatorii, teroriștii, etc., dar mai ales adevărații revoluționari români, care astăzi, din păcate, sunt atât de numeroși (depășind chiar și limita bunului simt)! Iată ce spun autorii (trimiși speciali la București!) în articolul lor din Revista „Express”: „Calderon: l'enigme de Bucarest”, din dată de 24 aprilie 2009, într-o traducere (liberă!) și adaptată pentru noi, muritorii de rând: „Ancheta privind moartea jurnalistului francez Jean-Louis Calderon, în decembrie 1989, în România, a fost întocmai relansată în circumstanțe surprinzătoare. Elementele neclare din acest dosar (care persistă încă și după două decenii!) pun în evidență clar dificultățile acestei țări în privința lămuririi contextului izbucnirii și desfășurării Revoluției”. „În România, sute de dosare „cartonate” (de carton) se ascund în spatele unei misterioase referințe: 97/P/1990": Un cod unic pentru o procedură de excepție, regrupând cazurile a 2.000-3.000 de răniți și morți-bilanțul oficial rămânând pufos (mai mult vag!)-al Răscoalei din 1989, care va provoca căderea regimului comunist. Un General este depozitar: Ion Vasilache, Procurorul Șef al Parchetelor Militare din București. Autoritățile l-au însărcinat să ducă la bun sfârșit anchetele legate de „Revoluție”. O provocare: între amenințări de prescrieri și subînțelesuri politice, investigațiile (anchetele) conosc desori un parcurs haotic. Numai câteva procese au avut loc până astăzi, la Sibiu sau la Timișoara. Aici justiția scria Istorie. Dar smucit (prin intermitență).” Pentru prima oară în acest dosar se vorbește de „crimă”....Timp de peste două decenii am evitat subiectul : „RR89” (Revoluția Română din Decembrie 1989, pe care am conceput-o că o serie de proteste și mișcări populare pentru înălturarea Dictatorului Ceaușescu de la putere, precum și al Regimului său dictatorial socialist - multilateral dezvoltat, de „orientare″ comunistă) și nu mi-am dorit (permis!) să mă exprim pe tematice ei, neprovocat, neîntrebat. Din păcate (sau din fericire!) însă, în urmă comentariului Doamnei Alicia, mă simt obligat să dau unele explicații (nu cu foarte multe detalii!) pentru a evita eventualele polemici care ar putea decurge din el. În ceea ce îl privește pe Jean-Louis Calderon și enigma legată de moartea lui pe 22 decembrie 1989 la București, pot spune că eu nu l-am putut cunoaște personal, dar urma să mă întâlnesc cu el la ora 16h30, pe 22 decembrie 1989 în față Liceului francez „Anna de Noailles” (din Christian Tell), lângă Consulatul Francez, pentru a-i înmâna o înregistrare video realizată în după masa zilei de 22 decembrie 1989. Accesul meu în sediul CC al PCR (înconjurat pe atunci de mii de „insurgenți” în jargonul jurnaliștilor francezi de la „Express”!) în jurul orei 13h30, a fost facilitat de către faptul că eram în posesia unor documente franceze (confundate de către „insurgentii” lui Dan Iosif cu cele de presă, cu atât mai mult cu cât adevărații jurnaliști francezi erau așteptați conform celor relatate corect de către Dumitru Pătrașcu), precum și a unei camere video (marca Canon, cu casetă mică video 8, pe care încă o am „în dotare” pentru amintire!). Mircea Diaconu și Diana Lupescu, prezenți și ei în imobil (la etajul clădirii), au facilitat, indirect „legalizarea” mea în clădire susținând că sunt la curent cu sosirea mea (ceea ce nu era adevărat, pentru că pe soții Diaco nu - Lupescu, nu-i cunoșteam decât de laspectacolele de teatru). Contactul meu era un oarecare Patrick (nu Durand, fotograful, prietenul lui Jean-Louis), dar un individ (destul de dubios!) pe care l-am întâlnit de câteva ori la Ambasada Franceză în a două parte al deceniului opt când efectuăm demersurile pentru plecarea mea definitivă din România și stabilirea mea în Franța, aprobată în 1987/1988 (în mai multe „trepte”) de către autoritățile franceze și transmisă mie de către Ministrul de Externe de atunci, Roland Dumas prin intermediul lui Michèle Scardina (de la Ambasada Franței la București, Ambasador Jean-Marie Le Breton). S-au scris pagini nesfârsite despre securiștii și „actvitatile” lor în regimul dictatorial a lui Ceaușescu lăsat în urmă cu peste două decenii. Au avut loc dezbateri pe această tematică în toate mijloacele mass-media, chiar și cu participarea unor „personalități” ale vieții social - politice și economice, mai mult sau mai puțîn dubioase (să zicem „controversate”). S-au constituit comitete și comiții (vorba lui Caragiale!) de anchetă care să „studieze” dosarele lor și care nu au condus la rezultate concrete și nici definitive. Și care nici nu ne-au dezvăluit mare lucru. Din care nici noi nu am înțeles și nici nu am învățat, nimic. Nu s-a ridicat însă niciodată problema foștilor deținuți de drept comun, acești infractori care au sfidat legile fostului regim comunist, care sfidează și legile actualei noastre democrații tinere și care din poziții de demnitari, aleșii poporului, ne otrăvesc și astăzi (prin prelungire prin continuitate), fără scrupule, toate structurile noastre socio-economice și politice! Care sunt poate printre „actorii” principali ai corupției și care ne „scufundă” pe zi ce trece, tot mai mult, în „mizeria socială” a vieții noastre de zi cu zi. De ce nu s-a putut face o anchetă severă și riguroasă cu privire la acești demnitari? De ce această categorie de indivizi, care ar trebui excluși din toate funcțiile administrative sau publice importante, să fie mai presus de categoria foștilor securiști, dintre care majoritatea totuși, n-au făcut rău, chiar nimănui? Cert este faptul că un demnitar de azi, fost infractor de drept comun, în trecut, condamnat la închisoare cu executare (detenție) sau nu, după ispășirea pedepsei și-a plătit „datoria” față de societate, deci devine un om „nou”! Dar din păcate, experiență arată că majoritatea infractorilor de drept comun recidivează! Cu alte cuvinte, infractorul nu devine un om „nou”, ci un nou delincvent! Adică un recidivist adevărat în toată regulă.){kind=link}