Ministerul Afacerilor Interne (MAI) – Expoziția „Începuturile Crucii Roșii în România (1876–1919)” la Arhivele Naționale ale României – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic) al CUFR (Centre of French Graduate and Postgraduate advice, education and R&D)

Arhivele Naționale ale României invită publicul să viziteze expoziția „Începuturile Crucii Roșii în România (1876–1919)”, dedicată istoriei și activității umanitare desfășurate de Societatea Crucea Roșie din România în primele decenii de existență. Proiectul expozițional aduce în atenția vizitatorilor contextul înființării Societății Crucea Roșie din România. În data de 11 iunie 1876, ministrul de Război, colonelul G. George Slăniceanu, adresa o scrisoare principelui Dimitrie Gr. Ghica în care îi propunea să primească sarcina înființării unei societăți cu caracter filantropic, similar societăților pentru ajutorarea răniților și bolnavilor militari în război care s-au constituit în alte state semnatare ale Convenției de la Geneva din 22 august 1864 (care a consfințit neutralitatea personalului medical și obligația îngrijirii răniților fără distincție de naționalitate).

Prințul Dimitrie Ghica a preluat inițiativa și a convocat mai multe persoane în actualul local al Spitalului Colțea din București formând un Comitet provizoriu, care a hotărât la 4 iulie 1876 organizarea unei societăți de ajutor pentru militarii răniți și bolnavi în război, sub numele de „Societatea Crucea Roșie din România” și a elaborat forma finală a statutului. Principele Dimitrie Gr. Ghica a fost ales președinte al nou înființatei societăți în data de 15 iulie 1876, iar statutul a fost aprobat de guvern, promulgat prin Decretul Domnesc nr. 1744 din 8 septembrie 1876 și publicat în Monitorul Oficial nr. 206 din 17/29 septembrie 1876.

Societatea era destinată a deveni „auxiliarul serviciului sanitar militar” în vreme de război. Ulterior, au fost introduse prevederi (publicate în Monitorul Oficial nr. 125 din 3 septembrie 1914) privind acțiuni desfășurate pe timp de pace, în caz de epidemii și accidente care ar amenința să ia proporții de calamitate. Dar asistența sanitară în cazul epidemiilor a fost acordată înainte ca actele statutare să fie modificate, un exemplu în acest sens putând fi constituit de acțiunile desfășurate atât în timpul campaniei din 1913, cât și în perioada imediat următoare. În anul 1906 a fost înființată Societatea de Cruce Roșie a Doamnelor din România, prima președintă aleasă fiind Irina Câmpineanu (cunoscută în calitate de fondatoare în anul 1906 a organizației Crucea Roșie a doamnelor din România, care a fuzionat în 1915 cu Crucea Roșie Română, cele două societăți fuzionând în perioada premergătoare intrării țării noastre în Primul Război Mondial). În cadrul expoziției, publicul va putea descoperi documente și mărturii privind activitatea Crucii Roșii în timpul Războiului de Independență, al celui de-Al Doilea Război Balcanic și al Primului Război Mondial, precum și implicarea organizației în combaterea epidemiilor de holeră și tifos exantematic.

Expoziția reunește textul primului statut al Societății de Cruce Roșie din România, dări de seamă ale celor două societăți, fotografii cu persoanele care au făcut parte din conducerea societăților sau au acordat asistență sanitară, formular de subscriere completat de Crucea Roșie din România cu suma donată, Crucea Comemorativă „Regina Elisabeta”, cărți poștale ilustrate tipărite de Comitetul de Asistență al Crucii Roșii Române în campania de strângere de fonduri organizată la Paris, bilet de autorizare pentru portul brățării Crucea Roșie etc. Documentele expuse provin din colecțiile și fondurile păstrate de Arhivele Naționale din București și Bistrița, incluzând colecția Documente fotografice, fondurile familiale Kretzulescu-Lahovary, Bălăceanu și Meissner, fondurile personale Iuliu Moisil și Arsachi Apostol, fondul Comitetul de Asistență al Crucii Roșii de la Paris, colecția Stampe etc. Expoziția poate fi vizitată în perioada 8–22 mai 2026, în spațiul expozițional al Arhivelor Naționale, din Bd. Regina Elisabeta nr. 49, București, de luni până vineri, între orele 09h00 și 16h00 (ultimul acces la ora 15h30). Intrarea este liberă.

Arhivele Naționale păstrează și valorifică cel mai important tezaur documentar al țării–Fondul Arhivistic Național. Cele peste 36.000 de fonduri și colecții includ documente datând de la începutul secolului al XIII-lea până în perioada contemporană: acte medievale și moderne, arhive instituționale și familiale, documente ale perioadei comuniste, hărți, fotografii și acte de stare civilă.

Notă. Ca instituţie, Arhivele de pe teritoriul principatelor româneşti extracarpatice au fost înfiinţate oficial în contextul elaborării primelor legi administrative moderne, anume Regulamentele Organice, în anii 1831-1832. Pentru perioada anterioară secolului al XIX-lea, nu trebuie însă trecută cu vederea existenţa unor arhive de pe lângă cancelaria domnească, a celor păstrate de către autorităţile ecleziastice, ca şi a arhivelor private constituite de către dregători de diverse ranguri în ierarhia boierească. Dintre acestea, cele mai vechi locuri de păstrare a documentelor le-au constituit mănăstirile, care, datorită caracterului lor sigur, permiteau gruparea inclusiv de documente laice. Astfel, în 1775, este atestată existenţa unei Arhive generale a Mitropoliei Bucureştilor, unde se păstrau şi diferite acte particulare, de tipul hotărniciilor. De Arhivele Ţării Româneşti se poate vorbi însă abia începând cu 1 mai 1831, iar de cele ale Moldovei de la 1 ianuarie 1832. Este vorba de referiri la modul mai degrabă teoretic la arhive, dat fiind că legislaţia respectivă nu face nicio trimitere la activitatea arhivistică propriu-zisă, ci exclusiv la chestiuni ce ţineau de buget şi de numărul angajaţilor în Arhive. Lipsa unei reglementări clare s-a făcut resimţită şi în perioada ulterioară, în pofida contribuţiei, din perpsectiva funcţiei de directori ai instituţiei, a unor personalităţi marcante ale vieţii culturale româneşti, precum Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu sau Grigore Alexandrescu. Pe parcurs, este de notat tentativa din 1840 cu privire la reglementarea sortării şi evaluării documentelor de arhivă, însă abia în 1862, în contextul creat după unirea celor două principate extracarpatice, instituţia Arhivelor este organizată sub o Direcţie Generală, cu sediul la Bucureşti, în vreme ce Arhivele de la Iaşi devin subordonate acesteia. Cu aceeaşi ocazie, se face distincţia dintre documentele cu valoare istorică şi cele cu valoare practică, iar instituţia este subordonată Ministerului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Este momentul în care, în mod tradiţional, se consideră că instituţia Arhivelor ia naştere, iar peste doi ani, în 1864, „materia primă” a sa se îmbogăţeşte, în condiţiile în care se ia decizia secularizării averilor mănăstirilor; ca urmare, un număr consistent de documente sunt trecute în proprietatea statului. În economia evoluţiei instituţiei Arhivelor, nu trebuie omise reglementările promulgate în anii 1869 şi 1872, ca şi perindarea la conducerea instituţiei, pentru o însemnată perioadă de timp, a unor personalităţi din domeniul culturii, precum Bogdan Petriceicu Hasdeu (1876-1900) sau Dimitre Onciul (1900-1923).