Acasă Decese (personalități) „Mircea Diaconu – actorul delicateții sufletești” (Corespondență de la Dr. Grid Modorcea...

„Mircea Diaconu – actorul delicateții sufletești” (Corespondență de la Dr. Grid Modorcea – scriitor și cineast). „Trust My Way” & „Christmas is The Birth of Baby Jesus ”(Corespondență de „Indiggo Twins” – Mihaela & Gabriela Modorcea – New York)

Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main and only purpose! Jurnalul Bucureștiuluiaims to be an online newspaper for information and debate of citizens’ problems and events.
The principles that will be at the basis of this publication are: 
– Democracy cannot exist without opposition
–Elected representatives are our representatives and not our masters
– Criticism fosters progress
–Free speech-an important factor in correcting the deviations of power.

Christmas is The Birth of Baby Jesus (Original Composition) by Indiggo Twins

Mi-e foarte greu să scriu despre Mircea Diaconu. L-am cunoscut atât de bine, cum mă cunosc și pe mine. Cred că timp de peste 50 de ani viețile noastre s-au intersectat, din momentul când am fost colegi la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie) și locuiam în același cămin de pe Calea Griviței. Era de o delicatețe rară, cu un umor aparte. Mi-aduc aminte că aveam camerele alăturate. Eu stăteam în aceeași cameră cu Iulian Vișa, care îl punea pe Mircea să citească anumite replici din piesele la care lucra. Pe mine mă punea să-i dau replica.

Era o atmosferă de lucru în acel cămin. Eram ca o familie, un ferment colosal. Țin minte că Mircea avea o șubă specială, lucrată de mână, pe care toți o împrumutam, să ne fălim, când aveam întâlnire cu vreo fată. Mircea ținea mult la șuba lui, dormea cu ea în pat, o purta și când era cald afară. Se considera „băiat de la țară”, pe orășeni îi numea „boiari”. El însuși se autodefinea „un provincial timid”. Avea o fire retrasă, era foarte discret, nu obraznic ca Horațiu Mălăele, care din studenție era băgăcios. Adică făcea spectacol din orice. Avea și un coleg pe măsură, Vaida, făceau un cuplu. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu acel Vaida, a dispărut din peisaj. Dar Mircea nu făcea parte din gașca lor. Nu vă spun că eu acolo, la cămin, am primit vizita unei fete, care avea sa-mi devină soție (n.r. Violeta Modorcea, fostă profesoară la Colegiul Național „Gheorhe Lazăr” din București). Era elevă și căuta un profesor, să o pregătească, să dea la teatrologie-filmologie. Și profesorul meu, George Littera, m-a recomandat pe mine, i-a spus să mă caute la cămin. Și ea a vorbit întâi cu Mircea, care trecea pe acolo, pe la recepție, l-a rugat să mă cheme. Și acest început a dat roade, fiindcă Mircea a rămas prietenul familiei mele o viață. Primele filmări ale fetelor mele, din cariera lor muzicală, au avut loc la casa lui Mircea de la țară. El le iubea pe fetele mele și le-a pus la dispoziție casa, să filmeze cum vor, ce vor și când vor.

Mircea le privea și râdea. El a avut un mod de a trăi și a crea foarte personal. În primul rând trăia ca un țăran. Îi plăcea să lucreze pământul, să-l semene, să culeagă roadele, să le gătească. Un veritabil gospodar. Nu cumpăra o legumă de la piață, totul creștea în grădina lui. Și când ni s-au născut copii, mergeam la Costinești, și fetele mele se jucau cu fata lui. Încă nu i se născuse băiatul. A fost căsătorit cu o frumusețe de fată, Diana Lupescu, actriță, o moldoveancă din Bacău. El argeșean. Problemele au început când ea a decis să se facă regizoare. Nu i-a mers. Am criticat-o, pentru superficialitatea regizorală. Așa cum l-am criticat și pe el când s-a lăsat de actorie pentru politică! Am multe imagini din această viață miniaturistă, fiindcă Mircea a fost un actor miniaturist, cred că singurul de acest gen din România. Toate rolurile sale din filme mai ales conservă acest mod special de a interpreta. Un fel meticulos, cu gesturi fine, sugestive. Nu era ostentativ, era reținut, de o mare candoare, ca în rolul din filmele eastern, cu ardeleni, realizate de Dan Pița și Mircea Veroiu. Dar încă din Nunta de piatră, el se remarcă prin delicatețea interpretării. Îmi trec prin minte zeci de roluri pe care le-a creat, și în toate își dădea măsura acestei delicateți speciale.

Sensibilitatea lui artistică este dată și de proza sa. Nu uit momentul când, la o ședință a Cenaclului „Luceafărul”, condus de poetul Grigore Hagiu, eu am citit poezie matematică, neînțeleasă, iar Mircea a debutat ca prozator, cu o povestire, La noi, când vine iarna, cu parfum moromețian, ziceau unii, acumulând admirația tuturor, dar eu l-am apropiat de Șukșin (Călina roșie). A scris și poezie. Era înzestrat nu numai pentru actorie, ci și pentru literatură. De care totuși s-a rupt. Vocația, bat-o vina! Literatura cere tot atâta dragoste și stăruință ca pământul pe care îl lucrează țăranul. Deși niciodată nu s-a rupt de brazdă, Mircea și-a rupt viața în două din momentul când s-a aventurat în zona politicii, dar mereu i-am spus, nu te lăsa de teatru, teatrul și filmul românesc au nevoie de tine. Politica este o mască a minciunii, te va trăda.

Când era director la Teatrul Nottara, i-am dus cartea Teatrul Respirației, după care Mircea Micu a vrut să facă un spectacol. Nu știu dacă el a citit vreo piesă din ea sau dacă a avut vreun rol în toată această încercare. Oricum, când a dat-o pe politică, relația noastră s-a răcit, nu lua în serios ce tot i-am spus: Pe scenă ești unic, în parlament vei fi la grămadă, joci cum bat ceilalți toba. Asta vrei? Cu firea sa de… provincial timid, nu era bun de politician. A candidat și la președinție. I-o fi plăcut, în acestă fază nu l-am cunoscut. Era foarte calculat și probabil că noua lui condiție de politician l-a ajutat să câștige mult mai mult decât ca actor. Avea o zgârcenie funciară, țărănească. Mi-aduc aminte când tatăl lui venea la cămin și îi aducea pachete cu de-ale gurii sau bani, așa cum primeam toți de la părinți. Dar el se izola, parcă îl și văd cum își număra banii, așa cum și-i numără personajul Dezertorul, pe care îl joacă în Nunta de piatră.

Dincolo de toate, el rămâne un actor aparte în cultura română. A făcut ca filmele în care joacă să fie memorabile. Nu pot să-l apropii de Horațiu, Mihăiță, Găitan, nici de actorii Dem Rădulescu, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Octavian Cotescu, Ștefan Mihăilescu-Brăila, zona cultivată de Geo Saizescu. Era mai aproape, ca delicatețe, de Toma Caragiu. Personajul lui Mircea este omul obișnuit, care intră în diferite încurcături și reușește să se strecoare cu un umor fin, ca un dans de adio. Nu epata, dar își arăta farmecul tocmai prin umanitatea colosală pe care o transmitea.

Actorii români de comedie au un stil crazy, bazat pe ceea ce zicea Nenea Iancu, pe exagerațiune. Dimpotrivă, jocul lui Mircea era reținut, discret, chiar și în piesele lui Caragiale, ca în montarea lui Ciulei, el joacă cu măsură. Ciulei l-a adus la „Bulandra” și a făcut din el un Brânzovenescu de neuitat. E actorul firescului prin excelență. Era un comedian unic, universal însă, fiindcă orice om simplu se recunoaște în personajele sale. De aceea s-a apropiat mai mult de filmele de actualitate ale noii generații, în special de cele realizate de Nae Caranfil. Am scris despre toate filmele în care a jucat și nu menționez aici decât pe cele care sunt mai aproape de portretul său spiritual, actoricesc: Filip cel Bun, Mere roșii, Asfalt tango, Căruța cu mere, Filantropica, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, Tache, unde joacă un personaj shakespearian (gropar) care suferă de boala care i-a adus sfârșitul și actorului (cancer). A jucat în peste 50 de filme, în multe roluri secundare, dar realizate cu miez.

De când a intrat în politică, viața de pe scenă și de pe ecran s-a transformat într-o aventură carieristă, actorul unic s-a transformat într-un politician asemănător cu tagma politică. A intrat în procese, în incompatibilități profesionale. La ce i-a folosit tot acest zbucium? A făcut ceva ca europarlamentar?  O fi vrut să-l concureze pe Arnold Schwarsenegger (n.r. fost mare culturist, probabil, cel mai titrat si apreciat din toate timpurile) care a ajuns și senator!? Politica i-a măcinat cariera actoricească. Mai putea să creeze multe roluri. Frumoasele roluri de bătrâni le-a ratat. Ce roluri face De Niro la 80 de ani! Dar Jack Nicholson? Dar Al Pacino, Anthony Hopkins, Clint Eastwood și atâția alți mari actori? Pentru bărbați, vârstele a doua și a treia sunt cele mai eficiente. În ultimii 20 de ani, Mircea nu a mai făcut nici un film important, nu a mai jucat pe scenă. Păcat, țara a câștigat un politician de duzină și a pierdut un mare actor. Din fericire, pe politician îl mătură vântul, dar pe actor nu-l vom uita niciodată.

Grid Modorcea (Scriitor și cineast, dr. în Arte)

Notă. Pe Mircea Diaconu si Diana Lupescu i-am cunoscut în ziua de 22 decembrie 1989 la intrarea în Comitetul Central din Piața Revoluței, aflată atunci, în exclusivitate sub „controlul” lui Dan Iosif. Prezent  la fața locului cu o cameră de filmat și un „green card” francez, confundat de către „subalternii săi” cu o „carte de presă”, confirmat și de către Mircea Diaconu (care mi-a făcut cu ochiul!) am reușit să pătrund în sediul Comitetului Central (asediat) în jurul orelor 13h30/14h00 pe care l-am și părăsit cu ei între orlee 17h00/18h00 când a fost anunțată sosirea unor trupe de la Poliești. În „scurta mea perioadă de revoluționar”  am descoperit la „fața locului” în persoana lui Mircea Diaconu un mare intelectual, un adevărat revoluționar  (statut pe care nici nu l-a revendicat public, în comparație cu alții falși revoluționari) devenit, ulterior, om politic, care s-a zbătut, după părerea mea, nu pentru cariera sa politică și nici pentru „bănuții” care aceasta i-ar fi putut aduce, dar pentru binele națiunii. Ca urmare, Mircea Diaconu, cred că va rămâne în istoria națiunii române ca un intelectual de mare valoare și un om de mare caracter, de care aceasta trebuie să fie mândră.  Să-i fie țărâna usoară!

Trei decenii post-decembriste” (1989 – 2019). In memoriam Jean-Louis Calderon (1958-1989). Enigma enigmei morții lui Jean-Louis Calderon la București, contactul meu de la Ambasada Franceză (Corespondență de la prof. univ. dr. Thomas CSINTA, atașat presă la OADO – Națiunile Unite)

Rezumat scurt. (Cca 5% din articol). Istoria nu iartă! Dreptul la replică, într-o (lungă) bătălie franco – română, în care, pentru restabilirea adevărului istoric, acord sprijin autorităților românești, în sensul că susțin cu probe materiale fiabile faptul că Jean-Louis Calderon (coleg de generație) nu a fost asasniat „la comandă” de către cei care au preluat puterea politică în timpul „RR89”, dar a fost victima un accident regretabil! Conform comentariului unei persoane de sex feminin cu prenumele Alicia, la un articol din Revista „Express” (Franța) intitulat „Calderon-l’enigme de Bucarest” din data de 24/04/2009, semnat de Eric Pelletier, Jean-Marie Pontaut și Marion Guyonvarch (cu oocazia comemorării celor 20 de ani de la moartea Reporterului-cameraman francez Jean-Louis Calderon pe 22 decembrie 1989, considerată mai mult decât enigmatică de către autoritățile franceze), s-ar părea că Eu (Thomas Csinta) și Virgil Măgureanu am cunoaște tot ceea ce s-a întâmplat, inclusiv comandatitarii, organizatorii, teroriștii, etc., dar mai ales „adevărații revoluționari români”, care astăzi, din păcate, sunt atât de numeroși (depășind chiar și limita bunului simt)! Iată ce spun autorii (trimiși speciali la București!) în articolul lor din Revista „Express”: „Calderon: l’enigme de Bucarest”, din dată de 24 aprilie 2009, într-o traducere (liberă!) și adaptată pentru noi, muritorii de rând: „Ancheta privind moartea jurnalistului francez Jean-Louis Calderon în decembrie 1989, în România, a fost întocmai relansată în circumstanțe surprinzătoare. Elementele neclare din acest dosar (care persistă încă și după două decenii!) pun în evidență clar dificultățile acestei țări în privința lămuririi contextului izbucnirii și desfășurării Revoluției”. (…) „În România, sute de dosare „cartonate” („de carton”) se ascund în spatele unei misterioase referințe: 97/P/1990″: Un cod unic pentru o procedură de excepție, regrupând cazurile a 2.000-3.000 de răniți și morți-bilanțul oficial rămânând pufos (mai mult vag!)-al „Răscoalei din 1989”, care va provoca căderea regimului comunist. Un general este depozitar: Ion Vasilache, Procurorul Șef al Parchetelor Militare din București. Autoritățile l-au însărcinat să ducă la bun sfârșit anchetele legate de „Revoluție”. O provocare: între amenințări de prescrieri și subînțelesuri politice, investigațiile (anchetele) conosc desori un parcurs haotic. Numai câteva procese au avut loc până astăzi, la Sibiu sau la Timișoara. Aici justiția scria Istorie. Dar smucit (prin intermitență).” Pentru prima oară în acest dosar se vorbește de „crimă”….(…)
Timp de peste două decenii am evitat subiectul: „RR89” (Revoluția Română din Decembrie 1989, pe care am conceput-o ca o serie de proteste și mișcări populare pentru înălturarea Dictatorului Ceaușescu de la putere, precum și al Regimului său dictatorial socialist-multilateral dezvoltat, de „orientare″ comunistă) și nu mi-am dorit (permis!) să mă exprim pe diversele ei „tematici”, neprovocat, neîntrebat. Din păcate (sau din fericire!) însă, în urma comentariului „Doamnei Alicia”, m-am simțit obligat să dau unele explicații (nu cu foarte multe detalii!) pentru a evita eventualele polemici care ar putea decurge din acestea. În ceea ce îl privește pe Jean-Louis Calderon și enigma legată de moartea lui pe 22 decembrie 1989 la București, pot spune că eu nu l-am putut cunoaște personal, dar urma să mă întâlnesc cu el la ora 16h30, pe 22 decembrie 1989 în fața Liceului francez „Anna de Noailles” (din strada Christian Tell), lângă Consulatul Francez, pentru a-i înmâna o înregistrare video realizată în după masa zilei de 22 decembrie 1989 în sediul CC al PCR, asediat atunci de revoluționarul Dan Iosif (cu „unitatea” sa de „intervenție de elită”). Accesul meu în sediul acestuia (înconjurat pe atunci de mii de „insurgenți” în jargonul jurnaliștilor francezi de la „Express”!) în jurul orei 13h30/14h00, a fost facilitat de faptul că eram în posesia unor documente franceze de identitatea (echivalentul unui „green card” american, confundată de către „insurgentii” lui Dan Iosif cu cele de presă, cu atât mai mult cu cât adevărații jurnaliști francezi erau așteptați conform celor relatate corect de către Dumitru Pătrașcu), precum și a unei camere video (marca Canon, cu casetă mică video 8mm, pe care încă o am „în dotare” pentru amintire!) și poate nu în ultimul rând, de Mircea Diaconu și Diana Lupescu, sosiți și ei și prezenți în imobil (la etajul clădirii), care au „omologat” indirect „legalizarea” mea în clădire susținând că sunt la curent cu sosirea mea (ceea ce nu era adevărat, pentru că pe soții Diaconu- Lupescu, nu-i cunoșteam decât ca actori). Contactul meu, inițial, a fost Jean-Louis Calderon, dar ulterior, probabil din cauza întârzierii mele (având în vedere că am părăsit sediul CC după ora 17h00 cu Mircea Diaconu și Diana Lupescu) i-a luat locul un oarecare Patrick (nu Durand, fotograful, prietenul lui Jean-Louis), dar un individ (destul de misterios, aparținând, probabil, fie DST-Direcția de Supraveghere a Teritotiului fie RG – Direcția centrala a Informațiilor Generale!) pe care l-am întâlnit de câteva ori la Ambasada Franceză în a doua parte al deceniului opt când efectuam demersurile pentru plecarea mea definitivă din România și stabilirea mea în Franța, aprobată în 1987/1988 (în mai multe „trepte”) de către autoritățile franceze și transmisă mie de către Ministrul de Externe de atunci, Roland Dumas prin intermediul lui Michèle Scardina (de la Ambasada Franței la București, aflată atuci sub autoritatea ambasadorului Jean-Marie Le Breton).
Eu am fost prezent la locul și momentul dramei (destul de aproape, în Piața Revoluției). Daca Jean-Loius ar fi fost mai atent și nu s-ar fi ascuns după tanc, care a făcut „un pas” înapoi, probabil și astăzi ar fi în viață. Faptul că nu ne-am întâlnit se datorează, în primul rând, contextului, conjuncturii. Eu am ieșit mai tâziu din sediul CC cu Mircea Diaconu și Diana Lupescu (după ora 17h00), dar chiar dacă aș fi sosit la timp, nu știu dacă ne-am fi putut întâlni pentru că, conform celor spuse de Patrick, nici el n-ar fi putut veni, motiv pentru care l-ar fi trimis pe el. Eu am ajuns la locul de întâlnire în jurul orei 18h00, destul de târziu, bine că el m-a așteptat și i-am putut „dona” caseta cu înregistrările făcute în interiorul CC

Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)

Volumul 8 din ciclul de lucrări științifice (cărți) „Investigații Jurnalistice în serial” în 12 volume, „Societate & Economie” (Le 8e tome du cycle de travaux scientifiques – livres „Investigations journalistiques en série” en 12 tomes, „Société & Economie)

Volumul 5 din seria de lucrări consacrate marilor și tradiționalelor concursuri de admitere în sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii inginerești (la matematici și științe fizice) ale grupurilor GEIPI – Polytech, Advance, Avenir și Puissance Alpha (2020 – 2024). Les Grands Concours classiques des „Grandes Ecoles” d’ingenieurs (GEIPI – Polytech, Advance, Avenir et Puissance Apha). Maths – Sciences physiques (2000-2024)

  • Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.

„Sesiunea științifică anuală a Academiei Germano-Română din Baden-Baden – 2024” (Deutsch – Rumänische Akademie Baden-Baden e.V. – Rumänisches Institut – Rumänische Bibliothek Freiburg e.V., Landul Baden – Würtenberg, Germania) la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din București (partener cultural – educațional al Jurnalului Bucureștiului)

„Concours – Agrégation de mathématique” (titularizare în sistemul de înățământ superior francez ultraelitist PGE/Prépa – Grandes Ecoles și în sistemul universitar LMD/Licență – Masterat – Doctorat). Subiectele de concurs (Modelizare matematică) pentru doctori în științe (matematice) – 2024

Corrigé du „Concours – Agrégation de mathématique” (titularizare în sistemul de învățământ superior francez ultraelitist PGE/Prépa – Grandes Ecoles și în sistemul universitar LMD/Licență – Masterat – Doctorat). Soluții & Raportul Juriului pentru Subiecte (de tip „concurs” – Subiecte „Zero”) propuse pentru doctori în științe (matematice) – 2024

„Concours – Agrégation de mathématique” (titularizare în sistemul de învățământ superior francez ultraelitist PGE/Prépa – Grandes Ecoles și în sistemul universitar LMD/Licență – Masterat – Doctorat). Subiecte (de tip „concurs” – Subiecte „Zero”) propuse pentru doctori în științe (matematice) și cele de „Concours de l’ Agrégation” din anii 2017 – 2023

Corrigé du „Concours – Agrégation de mathématique” (titularizare în sistemul de învățământ superior francez ultraelitist PGE/Prépa – Grandes Ecoles și în sistemul universitar LMD/Licență – Masterat – Doctorat). Soluții & Raportul Juriului pentru Subiecte (de tip „concurs” – Subiecte „Zero”) propuse pentru doctori în științe (matematice) și cele de „Concours de l’Agrégation” din anii 2017 – 2023

 

  • Jurnaliști români: Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…

  • Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…