Aproape orice om susține că iubește natura. Greu găsești unul care să accepte că a devenit atât de artificializat încât nici nu îi mai place să se desprindă de lumea tehnologizată. Interesant este că până și cei care ne ocupăm destul de serios de natură, totuși avem o atracție față de o natură idealizată…destul de mică fracțiune din realitatea naturală concretă. Simțim o atracție față de natura care este prielnică și benefică pentru entitatea biologică umană. Adică, o natură cu vreme însorită, lumini plăcute, cu temperatură adecvată, plante înflorite, fluturi colorați. Frumos, o carte de povești. Aproape din start se subînțelege că nu îți plac pădurile umbroase în care sunt milioane de țânțari de care nu ai scăpare, mlaștinile pline de lipitori, nu îți plac viermii de nici un fel și mai ales îți este scârbă de cei paraziți care își duc existența prin intestine, mușchi sau chiar în ochii unor ființe inclusiv umane.
Nu îți place mirosul coloniilor de păsări ihtiofage. Îți place „ursul” panda, dar e cam traumatizant să înțelegi că e capabil cu o singură mișcare să te lase eunuc pe toată viața. Iubirea față de urși în general e mai ales prezentă în mintea celor care au crescut cu desene animate și ursuleți de pluș, dar mai puțin între cei care își duc existența prin Secuime spre exemplu, unde ursul te poate ucide cam oricând–dacă ieși la plimbare. Deci, până și în mediul nostru obișnuit de viață, iubim natura idealizată, cea soft, benefică, neagresivă, controlabilă. Nu a nopților geroase prin zăpezi mari în munte, din care nu ai avea scăpare. Nici sloiurile de gheață care se pot desprinde din cascade, cu o indiferență ucigașă cruntă. Nici adâncul peșterilor neumblate, unde omul ajunge eventual cu echipe bine formate. Nici imensitatea apelor oceanice calme sau bântuite de furtuni. Se deduce de aici că iubești cam 1% din realitatea naturală de pe această planetă–de restul naturalului să nici nu amintesc. Cam asta este atitudinea noastră, naturală.
Așa cum în cazul naturii iubim o entitate idealizată, și în cazul oamenilor… la fel facem. Inclusiv cu persoanele apropiate. Familie. Iubiți, iubite. Adică, iubirea e mai mare dacă ființa respectivă e departe. Sau în scurte perioade de dragoste. Dar în rest, deși teoretic o iubești total, nu îți convine cum râde, că e prea grasă sau gras, nu are tipa sânii sau fundul de anumite forme ideale, e prea naivă, e prea bătrân, are un fost partener de viață, sau copil din altă căsnicie, mănâncă de parcă e animal (bine, este animal…), în timp ce doarme trage flatulențe (și când nu doarme), are păr pe mână, e prea incultă, stă prea mult la telefon, e indiferentă și nearanjată, e depresiv, e ateu/e religios/e de altă religie, nu e capabil să facă rost de bani, sforăie, are prietene ciudate…și înșirarea asta se poate continua pe 10 pagini. Sau pe 100 de pagini. Povestea aia cu „la bine și la rău” este de fapt valabilă puțină vreme, la bine și la foarte bine. În rest, preferi singurătatea, în loc să îl vezi sau să o vezi de aproape…pe cel/cea care este ființă umană reală…a priori non-ideală. Probabil că și reclamele cu imagine fotoshopată până la extrem, cu modele umane idealizate–tipi plini de viață care rezolvă orice problemă și tipe superbe cu picioare lungi–au făcut ca realitatea să nu mai fie atât de acceptabilă. Decât, eventual, 1%, pentru o scurtă vreme.
Atât de bine am reușit să le idealizăm pe toate, încât rezultatul este că nimic nu ne prea convine. Nici noroiul, nici frigul, nici canicula, nici praful, nici păsările care sunt mici și departe, nici oamenii care nu pot să fie la nivelul așteptărilor noastre, așa cum noi nu suntem la nivelul pretențiilor lor. Omul real nu prea seamănă cu cel din reviste și filme, iar dacă eventual seamănă pentru o vreme… probabil că nu dă doi bani pe tine. Poate că se folosește de tine, șterge cu tine pe jos și pleacă mai departe. Omul din epoca modernă și post-modernă a ajuns în ceva ecuație care îi produce nefericire și insatisfacție prin ridicarea pretențiilor în zone nerealiste, pe o sumedenie de planuri. Prins de haustorii capitalismului, victimă a consumerismul modern, luptând pentru țeluri mobile/mișcătoare de care se apropie dar nu le atinge (decât rar și pentru puțin timp)… Chiar dacă aparent este de succes, are mii și mii de prieteni virtuali, nu e unul care să remarce că a murit de 3 săptămâni. Stilul de viață modern indiscutabil a adus foarte multe beneficii, iar acel model tradițional de familie în care oameni din mai multe generații trăiesc împreună, se ajută, se susțin… și îți este clar pe cine te poți baza și ce responsabilități ai față de oameni concreți… e mai mult o amintire. La final rămâi cu un iPhone în mână. Care îți recunoaște fața.
Dr. biolog Peter Lengyel (expert în conservarea biodiversității, fotograf al naturii, membru al Asociației „Valea Verde”, dar și secretar științific la „ONG Unesco Pro Natură”, cu sediul în București și membru al Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii. A participat la proiecte organizate de instituții precum Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Europei sau Banca Mondială și la peste 200 de simpozioane, conferințe și congrese internaționale legate de protecția mediului, conservarea biodiversității și educație ecologică. În ultimul timp a devenit foarte cunoscut datorită celor două volume „Beep 2010″ și „Maramureș – Țară Biodiversității” și expoziției „India-locul uimitoarei diversități”.
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
