Studiile culturale, sociologia artei și culturii, precum și părți mari ale studiilor culturale nu s-au dedicat, sau doar marginal, acestui subiect din motive programatice. Odată cu schimbarea teoriei culturale, științele sociale au reacționat la importanța a ceea este reprezentat în reproducerea culturală a inegalității sociale. Cultura nu mai era înțeleasă ca suma normelor, valorilor și operelor unei națiuni sau ale unui stat/națiune, ci ca un ansamblu de simboluri, ritualuri și practici. Pe de o parte, acest lucru a făcut posibilă abținerea de la actualizarea matricei culturii stat-națiune prin științele culturale și sociale. Pe de altă parte, legătura dintre stat și cultură a rămas teoretic subexpusă.
După Pierre-Félix Bourdieu (1930-2002, fost sociolog și filosof social francez, unul dintre cei mai influenți sociologi din a doua jumătate a secolului XX și profesor la École des hautesétudes in sciencessociales (EHESS) și la Collège de France) statul trebuie înțeles ca o bancă și administrator al capitalului simbolic, care garantează tranzacțiile de capital cultural. Există o producție simbolică a inegalităților sociale, deoarece formele simbolice nu numai că reprezintă inegalitatea socială, ci și o reproduc. Odată cu producerea efectelor etnicizante, statul produce în mod automat și o excludere.
În sensul lui Stuart Henry McPhail Hall (1932-2014, fost sociolog britanic și unul dintre cei mai importanți intelectuali cu orientare marxistă) se poate presupune că acest rezultat nu este nici necesar, nici final, ci o „concluzie arbitrară”, un instantaneu specific existenței politicii actuale.
„Inegalitățile simbolice” sunt condițiile prealabile pentru diferențele la alte niveluri, iar inegalitățile politice și economice asigură la rândul lor ca inegalitățile simbolice să rămână evidente mai ales când centralismul sugrumă (peiorativul) „provincia”! Deci statul necesită o anumită cunoaștere pentru a avea un capital simbolic cultural. Și este nevoie de un proces activ (de recunoaștere) pentru a utiliza acest capital, pentru a-l investi. Totuși, ceea ce este decisiv este recunoașterea dată de societate statului, deci necesitatea unei reciprocități. Dacă nu este cazul, cultura nu poate decât–în cel mai bun caz–să stagneze.
Capitalul simbolic, care la începutul Iluminismului se baza pe procese de recunoaștere colectivă difuză, devine un capital simbolic obiectivat, cu o birocrație în creștere. Statul ar trebui să fie „locul ideal pentru concentrarea și exercitarea puterii simbolice”, pentru că are mijloacele de a-și impune și interioriza propriile structuri conform percepției și structurii de principiu. Relațiile de putere sunt în același timp relații simbolice, deoarece actorii sociali construiesc lumea socială cu ajutorul unor structuri cognitive, forme simbolice sau forme de clasificare. Eficacitatea simbolică a tuturor riturilor de stabilire creează premisele pentru un fel de coordonare directă a habitusului. Acest acord pre-reflectiv explică, printre altele, uimitoarea ușurință cu care conducătorii își impun conducerea!
Statul deține monopolul financiar, dar ce face (trebuie) oare el cu acest monopol? Acesta este folosit drept apel la ordine. Lumea socială este intercalată cu aceste cereri la ordine (care au un efect asupra conștiinței civice), dar care îi afectează doar pe cei predispuși să le perceapă. În discuția marxistă despre „falsa conștiință”, tocmai acest fel de „conștiință” este prea mare. Individul se supune și tace în speranța de a profita și el, cât de puțin de acest monopol.
Ordinea statală și evident instituțională, nu reușește decât cu dovezi de sine puternice, deoarece această stare a implementat structurile cognitive conform cărora ea este percepută! „Capul plecat, sabia nu-l taie”…A guverna ar trebui să însemne implicarea indivizilor în exercitarea puterii, o implicare care nu are voie să fie în aval de subiectivizare, ci a merge mână în mână cu geneza sa. Astfel, în cadrul conducerii guvernamentale, individul ar trebui să fie conceput ca un individ antreprenorial. Statul nu se dizolvă în această constelație, ci trebuie înțeles în același timp ca un efect și ca o parte esențială a guvernamentălii.
Deodată cu apariția statului național modern, acesta s-a impus în mod implicit ca o sursă permanentă de producții culturale, încercând afirmația unității grupului imaginat „națiune” cu entitatea politică „stat”. Aceasta e însă, din păcate, încă „o realitate” departe de sine însăși. Faptul că statul are puterea de a impune tiparele percepției conform cărora este percepută, înseamnă și o apreciere a naționalului reflectată în conștiința colectivă.
Conform acestui fapt, ideea egalității nu este în niciun caz o simplă formă de conștiință sau o idee care există doar în capul nostru, așa cum sugerează înțelegerea actuală a normelor. Mai degrabă, (ideea) egalității „are” o existență materială: în instituții sociale, relații, proceduri, în practici fizice etc.
Privită doar superficial, definiția esențial neschimbată a funcțiilor și caracteristicilor contrazice conținutul central al ideologiei neoliberale, cum ar fi indiferența față de colectiv și față de primatul performanței individuale. Lipsa capitalului simbolic al titlului de recunoaștere a statului devine atunci o chestiune de supraviețuire a culturii și, evident, în mod automat cel al creatorului de artă.
O particularitate neoliberală în reglementarea legală a vieții artiștilor în general, precum și a celor care tind spre dezvoltarea culturii, este importanța accentuată a criteriilor de eficiență. Cu ce contribuie artiștii la sporirea bugetului național? Acest buget nu implică doar valorile materiale, ci și cele spirituale. Am spus și scris în repetate rânduri că o țară se ridică prin cultură! Ce au ridicat marile imperii, ce a rămas în urma lor, ce ne-a făcut să devenim ceea ce suntem? Las această întrebare deocamdată retorică!
Consecințele corupției asupra economiei, statului, a societății și a culturii sunt dramatice. Corupția împiedică dezvoltarea economică și socială, asigurarea unui sistem de sănătate și educație, distruge capitalul social și cultural suscitând astfel neîncrederea populației față de politică și administrație.
Corupția există de cel puțin 3.000 de ani. Poate fi găsită sub diferite forme în economie, stat, societate, biserici și, în cazul nostru, în mod implicit și în cultură, precum și în toate economiile și sistemele economice naționale, indiferent de forma de guvernare sau a celor ce guvernează. Cu toate acestea, forma și întinderea corupției depind de influențele culturale, evoluțiile istorice, instituțiile democratice sau autoritare și prosperitatea materială, pentru a numi doar câțiva factori de influență.
Corupția creează, de asemenea, ineficiențe, ceea ce înseamnă că serviciile și produsele sunt create mai scump decât este necesar sau de o calitate mai slabă. Cultura se duce cu toate acestea de râpă. În plus, nu numai cantitatea, ci și calitatea investițiilor publice suferă, deoarece, printre altele, cheltuielile din sectorul social și de infrastructură sunt în scădere. Acest lucru împiedică dezvoltarea durabilă a unei țări și capacitatea unui guvern de a efectua reformele necesare, de exemplu pentru o mai bună reglementare a vieții socialesau o birocrație mai rapidă. Nevoile de bază ale populației, precum accesul la educație, la serviciile de sănătate sau accesul la cultură, prin ignorarea acesteia, nu pot fi satisfăcute așa cum ar fi de așteptat. Există o lipsă a unei infrastructuri funcționale, care la rândul ei este un teren propice pentru o nouă corupție un cerc vicios!
Cultura servește este importantă atât pentru a crea o identitate colectivă cât și pentru a identifica colectivul. Creația culturală servește, de asemenea, pentru a face față și a procesa experiența umană modernă. Acest lucru se aplică atât individului, cât și întregii societăți. Arta, cultura și educația culturală sunt esențiale pentru fiecare individ al unei societăți. Educația culturală deschide lumi și perspective noi. Educația culturală este una dintre premisele pentru creativitatea individuală și munca artistică care, fără ajutorul statului și cel al institutelor aferente, nu poate fi realizată decât în condiții îndoielnice!.
Christian Schenk (medic, poet, eseist, editor și traducător trilingv, Germania, Boppard – Renania-Palatinat) coresopondent extern al Jurnalulului Bucureştiului
Nota. A se vedea și articolele asociate (ale autorului)
Publicații Christian Schenk
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
