„Dacă e marți. e Belgia” – Nu chiar despre Brugge – cu Jurnalul Bucureștiului (publicație cultural – educațională și științifică franco – română cu caracter academic, acreditată și promovată de Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe ca sursă sigură de informare). Corespondență de la Cristiana Marcu (profesoară de sisteme & tehnologii informatice, exploratoare – „nomad” temerar cu un „NanoCampingCar”, fotograf, scriitoare și blogger)

Ca exemplu, ieri, la Fecamp, trecem cu mașina pe lângă locul central al promenadei, vedem mulți oameni strânși, deducem că este ceva acolo. Mihai vede un loc liber de parcare pe o strada cu sens interzis pentru noi, dă cu spatele (melci pe contrasens, da?), noroc ca era al doilea loc, și iată-ne în grupul de oameni pentru ultima melodie și reprezentație a unui pianist ingenios, a unui covor zburator și a unui alt Contrevent.

Foarte puternice luptele interioare în mine, mai ales în zonele intens cotate, gen Danemarca, Olanda, Belgia. lupta între ideea de a trece pe acolo fără să vizităm, din varii motive (zgârcenie–la mine–vai cum să dau atâta pe parcare…în fine …sunt parcări de la 2,7 până la 4,7€/oră, stres la volan–clar nu la mine) și zgomotul de fond–vocea mulțimii judecante–„vai ai fost acolo și nu ai văzut nu știu ce…ce looser ești!” da, știu că mulțimea asta e în capul meu, gloata de pitici de pe creier. Încă mai am de lucru la asta. După asemenea lupte am căzut răpusă, depresivă etc, am tras un somn între Amsterdam (nebifat), trecut pe lângă Anvers (era pe listă, dar a căzut și el) și până aproape de Brugge. Am intrat în Brugge, tristă cum nu pot să zic, cu convingerea fermă că am ratat toată vacanța, trecută și viitoare, că nu sunt bună de nimic, că nu sunt în stare să mă bucur, că sunt varză, că viața e nașpa și alte de astea chiar și mai negre.

Brugge despre care aveam ceva amintiri de prin 2014. Un Brugge descoperit noaptea, cu un parc cu lebede și străzi romantice, cu un pod peste care se uitau toți la niste ziduri frumos luminate, o străduță și un magazin cu articole de Craciun (mi se păruse așa desuet un asemenea magazin în plin august, dar deh…fiecare vinde ce poate–mai târziu aveam sa aflu ce și cum, adică anul acesta, cu vrea 2 săptămâni în urmă), o fântână cu două capete de cai unul pe o parte și unul pe cealaltă, un restaurant, sau mai multe. primele impresii, cele de noapte, sunt mereu cele mai puternice. știu că în 2014 am decis că este superb acest Brugge și l-am puricat și a doua zi, aproape pe tot. Era ultima destinație după un periplu lung și destul de obositor atunci, prin Ungaria, Slovacia, Polonia, Germania, Olanda, Belgia.

Brugge 2018. Străduțe care nu îmi ziceau mare lucru, mergem tensionați pe ele. Eu tristă ruptă. Ajungem la un părculeț. Cu niste aurolaci, o biserică, niste bănci. Până acum am cam intrat eu prima în biserici, Mihai rămânând cu câinele. Observ o bancă lângă biserică, cu cineva întins pe ea, în spatele frontului de oameni cu sticle sau ce aveau ei acolo. Mă apropiu, mă uit mai bine. Cu două zile înainte, într-un alt parc, pe o bancă era cineva ghemuit, exact la fel, cu o pătură bălțată ca o piele de vacă. Ne dusesem spre acea bancă și persoană, ca să ne convingem că nu este o vacă întinsă pe bancă. Acum, fix aceeași pozitie, pe bancă aceasta. Se vedeau doar picioarele. desculțe. cu urmele de la piroane. m-am cutremurat.

Am cedat întâietatea la intrarea în biserică lui Mihai, eu am rămas cu Blacky afară, fără să scap din privire statuia de pe bancă. Interesant cât de puțini oameni au observat-o, deși au trecut fix pe lângă ea. Ideea mi s-a părut cutremuratoare. Tristetea mea însă insista să stea cu mine. Zic eu…hai să meditez cu statuia asta în față. Trece timpul.  În final apare Mihai zâmbind misterios. Stătuse destul de mult. Întreb cum e în biserică și dacă merita să intru. Zâmbește și mai misterios, îmi zice că el crede că da, și că e orecum altfel.