M-am trezit şi astăzi înaintea ceasului meu deşteptător. N-am să înţeleg niciodată de ce anume, dar, de fiecare dată, mă simt învingătoare asupra acestui măsurător al timpului, în momentul în care apăs pe butonul „tăcerii” . Pe vârful picioarelor, cu uşurinţa felinelor, mă strecor în camera de lucru. Cafeluţa umple, cu aroma ei îmbietoare, spaţiul adormit al încăperii. De pe monitorul computerului, îmi fac cu ochiul mesajele sosite pe aripile nopţii. Sunt multicolore, ca și aripile fluturilor de primăvară. Roşul cifrelor de pe Facebook, galbenul pliculeţului care-mi anunţă Mail-urile și portocaliul punctului de pe Skype, îmi dovedesc,încă o dată, că lumea s-a globalizat, într-un spaţiu virtual.
Din căldura plăcută a camerei, privesc dansul fulgilor. Ninge… O pătură nouă de zăpadă acoperă peisajul citadin. Albul înfrumuseţează strada şi acest atrium, flancat de locuinţe şi birouri. Într-un colţişor, se înalţă, îngheţat, trandafirul uitat acolo, în zilele unui ianuarie îngăduitor. Este lumânarea argintie a lunii februarie. De două, trei zile, am o mică răceală. Nu mă deranjase până acum prea mult, dar astăzi simt că vocea nu-mi va reveni nicicum. După al treilea ceai de muşeţel şi salvie, pe care-l beau cu disciplina unui om hotărât să-și continue activităţile cotidiene, mă dau bătută. Ceea ce numisem, râzând, ieri, o „răceală clarinet” se dovedeşte a fi, totuşi, o „răceală cobză”… Recunosc că nu înţeleg nici acum de ce un instrument cu coarde exprimă un fenomen căruia o trompetă i-ar fi mai potrivită…
În fine… Rezolvarea acestei probleme de origine etimologică şi semantică o voi amâna. Va trebui să merg întâi la specialist. Orelistul din vecini are ore de consultaţie de la 7. După cele zece minute, în care eu mă scuz, în sala de aşteptare, că nu pot decât şopti, iar vecinul meu de scaun se scuză că nu mă poate auzi, mă ia în primire medicul. Nu necesită decât câteva minute fugitive pentru a-mi spune că am o laringită acută. Interdicţia de a vorbi îmi sugerează cadoul ce-l voi face familiei astăzi, de ziua Sfântului Valentin. Voi tăcea! Indiferent ce se va întâmpla, ce mi se va spune, voi tăcea! Zâmbesc deja la efectul surprinzător al acestui fenomen… Paşii mă poartă pe strada în care urmele se vor amesteca în curând, pierzându-se… Florăriile, magazinele de dulciuri sunt pline cu inimioare şi cu inscripţii de „Valentinstag”, ziua lui Valentin. Culorile roşu şi roz predomină în vitrine. Undeva, afară, pe stradă, mai doarme cineva. Fie să-l apere simbolul iubirii de frig…
Mă întreb de unde ne provine această sărbătoare. Episcopul Valentin din Terni (Sfântul Valentin) a fost decapitat în secolul al 3-lea. Un secol mai târziu a fost sfinţit. Cum de a devenit însă simbolul îndrăgostiţilor? Poate pentru că „ne pierdem capul” când iubim? Dar este, într-adevăr, peste tot în lume, astăzi, ziua îndrăgostiţilor? Am citit undeva că, în Japonia, astăzi femeile dăruiesc ciocolată şefului. O lună mai târziu, de „White Day”, vor primi, la rândul lor, ciocolată albă.
În Coreea de Sud, cei care, în 14 februarie şi în 14 martie, nu au primit cadouri îşi plâng necazul la data de 14 aprilie, în ziua „neagră”. De „Black Day” se mănâncă macaroane cu sos negru…În Italia, unii aruncă de pe pod lacăte, cu numele celui drag, în apă, pentru a-şi „lăcătui”, pe veci, dragostea. La Verona, se fac concursuri de scrisori de dragoste…Hmmm… Frumos… Mă şi văd pe balconul Iuliei, ascultând epistolele fierbinţi, sau scriindu-le lui Romeo, în lumina unei lumânări, la căldura focului. În Finlanda, însă, 14 februarie este Ziua Prieteniei. Se trimit cărţi poştale şi cadouri anonime prietenilor. Acest gest de mare dăruire sufletească mă impresionează. Îți trimiţi gândul cel mai bun fără să aştepţi mulţumiri… fără să aştepţi o reciprocitate a sentimentului. Recompensa ta este însăşi existenţa unui astfel de prieten drag…
Ghioceii cresc printre frunze uscate…
De ce n-ar reuși și gândurile frumoase – în ciuda a tot si toate – să se înalțe?
[Schneeglöckchen wachsen zwischen trockenen Blättern …
Warum sollten schöne Gedanken – trotz allem – nicht aufsteigen können?]
Es muss (so) sein? (Asa) trebuie sa fie? Ja, nach Beethoven…
Să nu uităm frumosul…Wir sollen das Schöne nicht vergessen…
Julia-Henriette Kakucs, membră a UCMR-ADA – Uniunea Compozitorilor, profesor de psihopedagogie, scriitoare, libretistă și textieră de succes. Muzicalurile „Pip, copilul stelelor” și „Noua poveste a Scufiței Roșii” figurează în repertoriul permanent al Operei din Brașov și al Teatrului Merlin din Timișoara. Cântecele compuse pe textele sale au primit distincții și premii naționale și internaționale. A debutat literar în revista Orizont din Timișoara (1982). Concomitent cu recitalurile de lirică și muzică susținute în Germania și Polonia, scriitoarea a colaborat, cu eseuri și poezie, la numeroase reviste literare, între careJurnalul Bucureştiului, Observatorul (Toronto), Haifa literară, Isro-Press, Taifas literar, Nautilus, Alchemia și Temeschburger Heimatblatt. Din opera literară a scriitoarei amintim, selectiv, volumele: „Träumerei” (carte bibliofilă de lirică, în limba germană, 2009), „Jurnalul unei emigrații” (2010), „Ploaia din mine” (poezii și eseuri, 2013) și „Cu tine. Solitudini” (însemnări, eseuri, amintiri, 2016). (George ROCA, Rexlibris Media Group. Sydney, Australia, 4 iulie 2019)
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] O zi aproape obişnuită de iarnă. Corespondență de la JHK (Julia – Henriette Kakucs, poet, scr… […]