Anul 1948 a marcat renașterea Israelului, țara odată proclamată a suferit atacuri nesfârșite, la început din partea celor nemulțumiți cu felul în care s-a împărțit teritoriul între evrei și arabi, apoi ani în șir atacuri din partea vecinilor…
Războaiele din anii 1956 (Criza Suezului, Războiul Canalului de Suez – Operation Musketeer pentru Franța și Marea Britanie), Războiul de Șase Zile din 1967 (un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria) și apoi Războiul de Iom Kipur în 1973 (Războiul arabo-israelian, Războiul de Ramadan – un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria) au însemnat lupte crâncene pentru menținerea independenței țării.
Războaiele cu Libanul sau cu Fâșia Gaza au pretins numeroase victime, adevărul este că nici în zilele noastre nu este „pace sub măslini (*)”! După 20 de ani de existență, grație curajului premierului Menachem Begin care l-a invitat pe președintele egiptean Muhammad Anwar Al-Sadat în Israel, s-a deschis drumul către negocierile intense, care au condus la semnarea primului tratat de pace la Washington în anul 1979 ca urmare a acordurilor de la Camp David din 1978 (semnate de președintele Egiptului Anwar El Sadat și primul ministru al Israelului Menachem Begin la 17 septembrie 1978, după treisprezece zile de negocieri secrete).
Ambii conducători au obținut premiul Nobel pentru pace. Partenerul Israelului, Anwar Al-Sadat a fost asasinat în data de 6 octombrie 1981. După părerea unora, pacea cu Egiptul este o pace rece. Posibil, dar acest act a determinat ca Egiptul să fie primul stat arab care să recunoască oficial Israelul. După o – relativ – îndelungată perioadă, în anul 1994 Ițhak Rabin a preconizat și realizat pacea cu Iordania. Tratatul de pace s-a semnat la data de 26 octombrie 1994 într-o ceremonie care a avut loc pe valea Arava, la nord de Eilat, în apropierea graniței iordaniene. Primul ministru Ițhak Rabin și premierul Abdelsalam al-Majali au semnat tratatul iar președintele Ezer Weizman a strâns mâna cu regele Hussein sub patronajul Statelor Unite în prezența lui Bill Clinton.
Egiptul a salutat acordul, Siria l-a ignorat, cetățenii Israelului au primit cu bucurie al doilea tratat de pace cu un stat arab. Noțiunea de tratat de pace nu este numai o denumire fortuită a unui act născut din acordul a două părți beligerante, dar este expresia rezultatului unor tratative în care ambele părți sunt dispuse să renunțe la unele criterii a priori stabilite spre a ajunge la un compromis. Ca atare, actul semnat între Israel și Emiratele Arabe Unite, nu este tratat de pace , el este – ce-i drept – demn de toată lauda, un tratat de normalizare a relațiilor dintre cele două țări.
Semnarea acordului constituie încă un pas către un viitor care reprezintă o posibilă și binevenită colaborare pe plan economic, financiar, cultural în regiune. Suntem ahtiați după perspectiva alăturării și a altor state arabe la normalizarea relațiilor cu noi, vrem să vedem deschiderea ambasadelor, vrem să profităm de pe urma turismului liber și a schimburilor culturale. Și, așteptăm cu nerăbdare următorul tratat de pace autentic, cronologic al treilea, de pildă, cu palestinienii…
______________________
(*) Parafraza filmului italian neorealist din 1950 „Nu-i pace sub măslini” (film dramatic realizat în 1950 de regizorul Giuseppe De Santis protagoniști fiind actorii Raf Vallone, Lucia Bosè și Folco Lulli).
Sofia Gelman–Kiss (Dr. în Muzicologie, membru fondator al „Fundației SAGA pentru Cultură, însărcinată cu acțiuni în domeniul muzicii”, Israel – Netania)
Alte articole ale autoarei Dr. Sofia Gelman – Kiss în Jurnalul Bucureştiului
Notă. Completările în text, hyperlinkurile și imaginile video aparțin, în exclusivitate, redacției.
Lucrări științifice publicate sub egida Jurnalul Bucureştiului
