Acasă Pelerinaje de neuitat Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (Partea 1)

Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (Partea 1)

                

 Fiecare dintre noi își poartă în inimă propria sa Africă. Africa e acolo unde am fost înainte de a deveni ceea ce alții cred că suntem, Africa este locul unde soarele mai apune într-o explozie de culori, iar stelele încă mai strălucesc noaptea. Africa este pământul pe care încă mai putem merge desculți, văzduhul unde putem asculta liniștea”…Roxana Valea„Prin praf și vise”

Se întâmpla acum câțiva ani…eu si C. eram prietene, bune chiar,..împărtășeam dragostea pentru animale și aveam tot felul de acțiuni împreună, asta ne-a apropiat. O consideram o femeie puternică, curajoasă și determinată…mi-o demonstrase…într-o excursie la munte însă, s-a dezlanțuit frica ei de urși, „une peur bleue” cum ar zice francezul….orice om are spaimele lui iraționale, viscerale față de creaturi chiar cu mult mai vulnerabile decât el: fluturi, gândaci, păianjeni lilieci, șoareci, etc…și ce dacă? Păi pentru că plănuiam împreună o călătorie în…Africa. Aveam nevoie de cineva mai tăbăcit în ale vieții.„Don’tworry”, în Africa nu sunt urși!

Inițial ne gândisem la Zanzibar, eu visam de mult la insulă, dar Zanzibarul mi-a fost furat de turismul de masă care s-a revărsat peste el ca un tsunami cu  hoteluri, plajeamenajate și spa-uri cât cuprinde…Zanzibarul acela, răscruce de căi maritime unde circulau corăbii încărcate cu mirodenii, mătăsuri și multe alte mărfuri din țările cele mai îndepărtate și exotice ale Oceanului Indian, cu locuitori provenind din civilizații și culturi diferite, despre care citisem, ale căror urme erau încă palpabile și mai ales o ambianță, un farmec aparte până nu de mult…acum cred că sunt complet spulberate. Chiar și așa, nu puteam merge, pe internet era  alertă roșie pentru călătoriile (turistice) în Zanzibar pentru călători ca noi, „neîncadrați”…chiar să ne-o căutăm cu lumânarea?…Mai fusesem în Africa neagră (subsahariană), în Coasta de Fildeș, deci nu eram novice. Acum căutam tot o Africă  francofonă și cumsecade, fără probleme iminente de securitate și am ales Senegalul. Îmi era cunoscut din lecturi, dar cel care mi-a aprins dorința să-l văd a fost actorul francez Richard Borranger-fiind născut acolo, nu contenea, de câte ori avea ocazia, să-i elogieze farmecul și frumusețea…povestea despre mama Africa, leagănul omenirii, atât de pasional…(Carnet du Sénégal, illustrations de Virginie Broquet, Arthaud, 2007, ISBN978-2700396454).

 

Zanzibar 2022Am cumpărat bilete de avion cu câteva luni înainte…visam la vacanța noastră, timpul trecea greu…la telefon vorbeam numai despre asta, eu îi spuneam că poate n-o să fie chiar așa roz, că  Africa e mai dură, dar pentru ea numai  chiar și perspectiva de a sta pe o plajă la Atlantic, cu ochelari negri de soare și o bere, uitându-se după babuini, era seducătoare…apoi, vîîîj și trosc! cu nici 2 luni înainte de plecare, cad de pe o scară unde mă cocoțasem să culeg cireșe și îmi fracturez coloana vertebrală…adio Africa! n-ar fi fost pentru prima oară când ratam un voiaj împreună, aveam deja antecedente dramatice…și totuși…după ce am fost strâns încorsetată și m-am obișnuit oarecum să port acea cocoașă de dromader în spinare zi și noapte, am reconsiderat situația, nu puteam renunța, nu voiam s-o dezamăgesc nici pe ea, nici pe mineîn Africa să tot vezi cămile, mă încadram în peisaj. Întrebat totuși, medicul meu mi-a dat chiar permisiunea să înot, era tânăr și deloc prăpăstios, întorcându-se spre asistentă, îi spuse în treacăt: există și oameni curajoși-era vorba despre mine, euh…bineînțeles că cei din jur mă sfătuiau să stau liniștit-acasă.

În sfârșit, ziua plecării, nu înaintea unor dificultăți de ultim moment la obținerea pașaportului  lui C. După o criză de panică pe care o face înainte de urcarea în avion–fusesem deja avertizată, ce-i drept-la care eu am cinismul să mă distrez, și o escală nefericită la Aeroportul Barajas din Madrid unde am fost furată în mod magistral de 50€–nu mi s-a mai întâmplat niciodată de când călătoresc, ci doar acasă  iată-ne pe aeroportul din Dakar! E ora 09h00 pm  și la aceste latitudini e deja beznă chiar și vara. 

Afară, dăm ture negăsind ieșirea pietonală, în timp ce o hoardă de senegalezi ne interpelează zgomotos din toate direcțiile, oferindu-și serviciile de taximetriști și ghizi mai mult sau mai puțin improvizați…suntem rezervate în a avea încredere, ea e speriată de-a dreptul, nu vrea în ruptul capului să luăm o mașină, dar la ora asta  nu mai circulă bus-uri…îi e frică să nu fim jefuite, în cele din urmăne îndepărtăm puțin și apare salvarea noastră, o mașină cu un musulman bătrân la volan, mie-mi place că-i musulman, ei îi place că-i bătrân, la o adică îl dovedim noi pe el, că suntem două! Nu găsește prea ușor hotelul la care  am rezervat prima noapte, iar ne ia cu îngrijorare, după niște rătăciri, ajungem, „shukran, shukran”,(mulțumim)…acum e de înțeles, hotelul arată de fapt mai mult a vilișoară…intrăm, la recepție doi băieți tineri încuie imediat ușa după noi…nu zărim alți clienți. C nu zice nimic, dar îmi imaginez că e fiartă, mi-o va mărturisi mai târziu…camera esub așteptări în comparație cu ce-am plătit. Dakarul e scump! Hai, culcarea, ajung atâtea emoții într-o singură zi!

A doua zi descoperim Dakarul. Din mers, avem puține zile la dispoziție, noi am venit pentru natură… Situat la extremitatea estică a continentului-Capul Verde-poziție favorabilă abordării pe calea apelor căreia îi datorează succesul, Dakarul, a devenit centrul economic și cultural al Africii de vest, un amalgam de Africa și Occident care concentrează bogăția țării dar și sărăcie…dinamic, în permanentă schimbare, cu o elită foarte branșată la moda și valorile occidentale. În zona centrală, clădiri moderne, pe verticală, multe în construcție, apărute parcă ca ciupercile după ploaie pentru că în jurul lor, la nivelul solului, surprinde lipsa unui ambient amenajat, nu peluză, nu flori, poate doar niște gunoaie…pare că nu e timp de ceva care nu aduce profit…evident, ca în majoritatea orașelor africane, nu tu castele, palate,ruine sau alte pietre  care vorbesc de istorie,de vizitat…chiar dacă s-ar fi construit, n-ar fi rezistat cu veacurile în climatul umed și fierbinte al Africii...aici atracția o reprezintă spectacolul vieții însăși!

Din sâmburele inițialau explodat cartiere nesfârșite și bidonville-uri cu barăci din cutii de conserve și doze de coca-cola, oamenii trăiesc de fapt în stradă și își văd de treaba lor: frizeri, croitori, recuperatori de cârpe și pneuri-din care fac sandale, un imens bazar pestriț, inimaginabil de heteroclit. Domnesc aici buna dispoziție și culorile, fascinanta varietate a acoperămintelor pentru cap, couvre-chefs cum zic cu umor francezii: turbane eșarfe, calote, berete, bonete, șepci, fesuri, casca colonială”-am făcut aici un foarte succint rezumat din descrierea lui Christian Saglioa cărui  carte „Senegal” a apărut în 1980. Tot el surprinde în mod delicios un aspect hilar al vizitei reginei Angliei :„Cu ocazia vizitei Elisabetei a II a, în 1968, reginele africane erau în asistență și Albion purta o amărâtă de pălărioară comestibilă. Cu această imagine a unei Europe crispate, îmbrăcate cu prost gust în mijlocul unei Africi strălucitoare, cu eleganța Cenușăresei, debarcam în Senegal…nici acum nu mi-am revenit.” (Albion- termen vechi pentru Anglia cu falezele ei albe). Reginele Angliei și pălăriile lor, dintotdeauna subiect monden!

Noi n-am apucat să trenăm  și să ne bucurăm de spectacol, Dakarul nostru a fost o cursă…oricum, cred că lucrurile s-au mai schimbat… dar spre ce alergam? Alergam după o himeră numită La Casamance. Ne-am contaminat grav din lecturile pregătitoare plecării, André Malraux, spre exemplu, scria despre ea: „De multă vreme visam la Casamance, din cauza cuvântului  romance și a cîntecelor insulelor”, aveam încredere în gusturile lui …de fapt, e vorba de regiunea cea mai sudică a Senegalului izolată de restul țării prin geografia ei mai ales (vom reveni)…această izolare permițându-i să rămână ea însăși, o rămășiță de Africă primordială…întrepătrundere de pământ și ape sărate, brațe de mare mărginite de mangrove și miriade de insule și insulițe. Cum să reziști unei asemenea invitații? Pentru ea am sacrificat practic tot restul Senegalului, Saint Louis, spre exemplu, vechea capitală în stil colonial căzută in decrepitudine și abandon… decorul „sublim și mohorât” din „Le roman d’unspahi” al lui Pierre Lotti-o încărcătură romanescă în plus… o renunțare dureroasă pentru mine, mare „consumatoare” de epocă colonială, in care mi-ar fi plăcut chiar să trăiesc….sau plajele la Atlantic din nord, ar fi fost o alegere mai comodă, o vacanță  „coole”…noi însă...

De dimineață, am părăsit hotelul ca să ne găsim drumul, drumul unic…într-o zonă centrală găsim o agenție de voiaj unde, cu toată francofonia, nu comunicăm chiar ușor, dar aflăm cu bucurie că pe lângă drumul mai dificil cu diverse vehicule posibile există și calea apelor, un vapor de linie asigura legătura Dakar-Ziguinchor, mică capitală de Casamance, de 2 ori pe săptămână și, ce șansă, azi e zi de plecare! căpătăm aripi, trebuie să ajungem în port. Aflând că e o cursă de noapte, ne imaginăm că vom primi o cabină, va fi fain, o mică croazieră sub cerul înstelat al Atlanticului…iar dimineață vom fi ajuns în paradis…drumul spre port se dovedește însă a fi lung și incert pe alocuri. Schimbam multe bus-uri–C nu acceptă să fie jecmănită de taximetriști, dar așa e peste tot în țările subdezvoltate, albul își plătește culoarea de n ori mai scump….traversăm nesfârșite cartiere  descrise mai sus, dar din mersul mașinii suntem private de detaliile pitorești, e ca și cum am traversa un bazar infinit, barăci din tablă și alte materiale sărăcăcioase, precare, mărfuri expuse în jur, oameni, oameni, oameni…mult trafic, mașinile scot sufocante trombe de fum și gaze de eșapament, toate rablele Europei, și poate nu numai, și-au dat aici rendez-vous…terminam cu o cursă per pedes coborând spre port, împotmolindu-ne cu bagajele printre precupețe care și-au expus fructele și legumele pe jos, în mijlocul drumului...observ cu coada ochiului, niște avocado imenși, o, doamne, știu cât pot fi de bunimi-e foame, n-am mâncat nimic azi, poate un mic dejun leșinat la hotel? Dar n-avem timp acum, n-avem timp! …și ajungem epuizate dar fericite în port, la casa de bilete, nici nu e coadă, avem în față 3-4 persoane… ne cade ceru-n cap când aflăm că pentru azi nu mai sunt locuri, dar găsim peste vreo…2 săptămâni când se va termina și vacanța…acum este perioada unei mari sărbători de familie, „la fete du mouton” (sarbatoarea oii, un fel de sărbătoarea porcului pe care noi o avem de Crăciun, scuzați, dar porcul emult mai importantpentru multi decât semnificația religioasă).

CRVS Systems. Disclaimer: The boundaries and names shown and the designations used on this map do not imply official endorsement or acceptance by the United Nations.

Am nimerit bine, toată lumea circulă, unii cu câte o oaie în spate, familiile se reunesc, ce frumos…copiii au vacanță, dar când vom pleca noi aglomerația va mai scădea…da, zonele urbane zumzăie ca un stup aici, dar n-aș zice  de viespii, nici de albine…mulți tineri, Africa e tânără și neliniștită…după ce ne revenim din surpriză–ne cam paște ghinionul–și ne acceptăm soarta, ne gândim cum să ne petrecem după amiaza, și cum o nouă cursă spre vreo autogară obscură e exclusă, alegem să vizitam Insula Gorée, foarte turistică, aflată numai la 3 km în larg, putem lua șalupa dacă tot suntem în port. Totuși, imbecilul de la agenție putea să ne-o spună, putea să dea un telefon, nu? toată lumea știa! Am citit tot felul de aiureli poetice  despre Senegal, dar nici un ghid practic…trebuie să recunosc însă că în călătorie îmi place să fiu  surprinsă…si sunt servită! Mai târziu am aflat că pe ferryboat nu erau cabine, ci doar banchete pe care să stai țeapăn toată noaptea…si altele, dar toate la timpul lor.

În Insula Gorée, port natural ideal, portughezii, acești mari navigatori neobosiți ai lumii au ajuns pe la 1444 făcând escale pe drumurile lor maritime comerciale, urmându-le olandezii, francezii…evocarea trecutului ei are o mare încărcătură emoțională, ea devenind simbolul uneia din cele mai urâte povești ale omenirii, comerțul cu sclavi. Când debarchezi însă, tristețea e ștearsă de soarele care strălucește și vesela animație din jur. Vom petrece noaptea aici, găsim cu ușurință o pensiune, fiind un loc turistic, ele abundă și se întrec în cochetărie. Nerăbdătoare să facem o baie în Oceanul Atlantic ne grăbim spre plajă…dăm de una mică și aglomerată și, ceea ce surprinde la prima vedere, înțesată de tuciurii care se bronzează…glumesc, toți acești tineri senegalezi vin probabil aici ca să se amuze, să se bălăcească, să socializeze, moda vacanțelor în familie a fost preluată de autohtoni, am văzut asta și în alte părți ale lumii…mai degrabă înalți au în general „belleallure”, siluete sportive și sunt foarte maronii….Insula Gorée e o oază de liniște față de zbuciumatul Dakar, ne plimbăm pe înguste străduțe nepavate unde frământăm  nisipul… hanuri, pensiuni și mici restaurante îmbietoare, șarm, flori de bugainvillier (arbust decorativ) ca niște perdele de culoare, poți petrececâteva zile agreabile aici…intrăm în vorbă cu un francez și soția lui, din Midi după accent, care vin și ei de la plajă cu colacul și alte accesorii…și da, confirmă, ne mărturisesc că ei sunt atât de atașați, încât își petrec toate vacanțele aici, an de an…chestia asta depășește capacitatea mea de înțelegere, să-ți tragi la xerox până și vacanțele care semnifică totuși nițică libertate și când o lume-ntreagă așteaptă să te farmece cu frumusețea și diversitatea ei!

Sunt și mici muzee de vizitat, dar alegem, bineînțeles,  să vedem La Maison des Esclaves (Casa Sclavilor), inconturnabilă. Cu poarta dând spre mare, aceasta casă roz ar fi fost un centru de tranzit unde sclavii așteptau îmbarcarea pentru drumul fără întoarcere, traversarea oceanului spre Lumea Nouă, dar nu și liberă pentru ei. La etaj, apartamentele și birourile stăpânilor cu viața lor privilegiată, la parter, celulele insalubre ale nefericiților „bois d’ebene” (lemn de eben, Christian Saglio). Am folosit condiționalul „ar fi fost”, pentru că există o controversă, totuși unii susțin că de fapt ar fi fost mai mult un depozit pentru mărfuri și acuză o oarecare punere în scenă. Dincolo de asta, rămâne un loc privilegiat, vizitat de multe personalități politice…loc de memorie și meditație unde civilizația noastră să-și ceară iertare celor 50 de milioane de africani smulși cu brutalitate de pe pământul lor... toate astea însă, noi le-am văzut doar cu ochii minții,  La Maison des Esclaves tocmai se închisese când am ajuns la ușa ei…program scurt! poate mâine dimineață, devreme? Nu, program scurt, se deschide după plecarea șalupei pentru Dakar..dar hai să nu mai plângem, am fi fost prea bulversate…

Apropo de negritudine și iertare, vreau să adaug două vorbe despre filmul „Venus noire” văzut recent. E povestea unei negrese din Africa de Sud, adusă, purtată și prezentată  prin mai multe țări din Europa ca un animal de circ și care sfârșește în prostituție în Franța. În viață deja și după moarte este studiată cu o minuțioasă, pedantă și riguroasă răceală  științifică-din punct de vedere al diferențelor anatomice-pe care am perceput-o ca înfiorătoare. A fost hăcuită și pusă în borcane cu formol ca un animal. Peste 200 de ani Africa de Sud cere restituirea a ceea ce a mai rămas din trupul lui Sarah Baatman pentru a o înmormânta și ai reda demnitatea….un moment de mare emoție…nu știu dacă Franța a sesizat oportunitatea de a-și cere iertare pentru acest paradoxal act de barbarie al civilizaților…

Noaptea cade brusc pe insulă. Ne așezăm la o terasă să mâncăm peștesau fructe de mare…în așteptare ni se aduce sosul, iar C, flămândă și nerăbdătoare, îl gustă cu pîine…e atât de picant că se aprinde instantaneu, îi arde gâtul și îi ies ochii din cap, apă! După acest „aperitiv”, ni se servește pește cu orez, acest „plat”, „dish”, cum i-o mai spune, pe care cred cel puțin o treime din populația globului îl devorează cu apetit aproape în fiecare zi care se scurge sub soare, mereu și mereu: populațiile de pe coastele continentelor, ale Oceaniei și multor alte insule șiinsulițe, ca să nu mai vorbim de „fish and chips”-ul celor din nord…dacă mă mai gândesc la toți rechinii, orcile și alte fiare marine care înghit jurnalier tone de pește, sunt uimită că a mai rămas chiar și un singur peștișor în oceanul planetar! Românii pot să se simtă mai puțin vinovați, dar păzea, în Delta Dunării vin pescariisri-lankezii! și nu mai vorbesc de cormorani…

Apoi vine răsăritul, ne sculăm devreme, de teamă să nu ratăm șalupa și ne ducem în portul care la această oră matinală e încă adormit. Fapt insolit, un pelican se plimbă agale pe străduțe, e probabil domesticit…ne apropiem, nu e agresiv, dar nici prietenos…mai târziu se pune pe apă, și el caută pește…Din nou în Dakar…vom avea o zi grea, de data asta chiar plecăm spre Casamance.

Peripeții în Africa Neagră (Subsahariană) – Senegal (partea 2)

Nota redacției

4 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.